INTELIGENTA, TULBURARE MENTALA SI INFRACTIUNE

INTELIGENTA, TULBURARE MENTALA SI INFRACTIUNE

In numeroase lucrari s-a discutat despre posibilele influente psihologice in comportamentul infractional. Din aceasta perspectiva, conduita persoanei este afectata cel putin partial de unele probleme organice si psihologice, cum ar fi: predispozitia genetica sau dezechilibrul biochimic. In contrast, ideea care sta la baza conceptului de "tulburare mentala" nu este de natura fizica, dar se datoreaza modului de functionare a mintii. Despre aceasta se va face referire in continuare.

In primul rand, consideratia va fi data de aceste diferente a capacitatii cognitive sau cum este de obicei numita - Inteligenta, poate avea orice legatura cu probabilitatea aparitiei intr-o maniera anti-sociala.

I. INTELIGENTA SI INFRACTIUNEA

Printre primele teste obiective ale inteligentei umane au fost cele create de Francis Galton intre 1860-1880 si cele ale germanului H. Ebinghaus. Cea mai importanta realizare a celui din urma a fost sa creeze o cale de a inregistra abilitatea persoanelor de a memora, masurata pe o scala numerica. Deasemenea, teste ca acestea nu au trecut dincolo de testele de laborator si a fost necesar sa fie inlocuite cu unele create la Sorbona, in Paris de psihologul Alfred Binet in 1805. El a aplicat testul la o scoala pariziana de copii si a fost creat sa identifice pe aceia care necesitau o asistenta speciala. Intr-o revizuire din 1908, Binet si Theodore Simon, au corelat fiecare sarcina a testului cu o "varsta mentala". Cu cat sarcinile executate erau mai dificile, cu atat mai mare era varsta mentala a individului. In viziunea unor controverse ulterioare din domeniul testarii inteligentei, Binet a afirmat ca testul sau este inadecvat pentru masurarea inteligentei ridicate printre copii. Intr-adevar, el a fost preocupat de faptul ca o astfel de intreprindere s-a dovedit a fi un effort de a ajuta copiii cu probleme. Binet, de asemenea, a considerat ca inteligenta nu este o entitate fixa, ea poate fi marita prin invatare. Dupa o serie de revizuiri, testul lui Binet a fost adoptat in SUA la inceputul sec. XX si curand a devenit foarte cunoscut.

Lewis M. Terman, de la Universitatea Stransford a publicat cea mai raspandita versiune a testului - "Revizuirea si extinderea Stransford a Scalei Binet". Avesta s-a extins asupra a 54 de teste a lui Binet si au fost aranjate in functie de dificultate pana la scala 90. Terman si alti psihologi americani au considerat ca inteligenta este o entitate fixa si ar trebui sa fie masurata partial pentru a-i indica pe de-o parte pe aceia care au "mintea slaba", care apoi pot fi izolati (sau poate sterilizati) si pe de alta parte pe aceia care vor obtine performante in sistemul educational. Testele au fost administrate si in aziluri de batrani de catre H. 616g62g Goddart. Asa cum aparent au aratat ca jumatate din infractori aveau "mintea slaba", nu este surprinzator ca s-a presupus ca inteligenta scazuta contribuie in mod direct la formarea comportamnetului infractional.

Totusi cruzimea testelor lui a fost descoperita, cand in 1926, Carl Murchison a demonstrat ca pensionarii dintr- inchisoare din America au avut un IQ mai ridicat decat al barbatilor inrolati in timpul Primului Razboi Mondial. Aceasta a fost in mod clar de neacceptat pentru liderii militari, nivelul de trecere a fost coborat si revizuirea s-a mentinut si in testele aplicate civililor.

Asemenea modificari ale testului de inteligenta incluzand standardizarea punctajului 70 ca fiind un punctaj minim (punctajul mediu al unei personae fiind luat la 100), a dus la o reducere a numarului de persoane estimate ca fiind "retardati mintali". Clasificarea legala a acestor persoane din Anglia si Scotia se poate gasi acum in sectiunea I din Legea Sanatatii Mentale din 1983.

Terminologia defineste retardatii mentali ca fiind indivizii care sufera de un fel de stagnare sau dezvoltare incompleta a mintii, care include o severa slabire a inteligentei si functionalitatii sociale, fiind asociata cu o agresivitate anormala si comportament iresponsabil, manifestat la fiecare individ in parte.

Scopul acestei definitii este de a gasi fie aplicatii in cazul civililor, fie in cazul infractorilor, dand posibilitatea unui tribunal de a aplica una dintre multiplele decizii, incluzand o decizie de supervizare sau incredintare la un spital.

Prevederea corespunzatoare din legea anterioara Legii Sanatatii mentale din 1959, se refera la subnormalitate sau subnormalitate severa, care includea persoanele cu o inteligenta scazuta si care erau incapabile de a-si purta singure de grija in afara unor institutii specializate.

Actuala lege pare sa puna accentul pe un potential rau facut altora si astfel intareste legatura dintre legea privind inteligenta si infractiunea.

Totusi in ciuda folosirii inteligentei oamenilor, in aceste prevederi nu a existat vreodata vreo cerinta a legii care sa prevada ca folosirea testelor de inteligenta ar trebui sa fie o conditie necesara pentru stabilirea acestei stari mentale.

Intr-un articol din 1931, Eddwin Suthela a prezis ca diferentele dintre punctajele testelor de inteligenta ale infractorilor si public in general erau diminuate prin imbunatatirea procedurilor de testare fiind numai o problema de timp ca diferentele ramase sa dispara in intregime.

Conform teoriei lui Herrnstein si Murray, acesta s-a dovedit a fi un articol sau o lucrare care a pus capat definitiv studiului despre crima si inteligenta pentru o jumatate de secol. Problema nu a fost pe deplin respinsa pana la aparitia unui articol a lui Hrischi si Hindelang in 1977. Facand o revizuire a numarului de cercetari ce compara delicventii cu nondelicventii, ei au descoperit ca media de inteligenta a delicventilor juvenili era de cca. 92 de puncte (8 sub medie) si aceasta nu varia semnificativ in functie de rasa sau clasa sociala.

Hrischi si Hindelang au acceptat ca acest coeficient de inteligenta nu este in intregime legat de ereditate si poate fi influentat de factorii mediului inconjurator. Ei au considerat ca acest IQ a fost ignorat in criminologie, partial de catre primii scriitori, cum ar Goddart, si partial din cauza influentei crescande a sociologilor ce au dorit sa puna accent pe factorul social decat pe cel individual, factori generatori de infractiune.

Exista deasemenea cateva probe ca aici nu este numai o diferenta de IQ intre infractori si noninfractori, dar si o disproportie din punct de vedere cantitativ a infractiunilor comise de persoanele cu un grad scazut de inteligenta.

Intr-un studiu care a durat 20 de ani asupra a 500 de tineri din Suedia, Reichel si Magnusoon in 1988, au descoperit ca 30% dintre acestia au fost arestati pana la varsta de 30 de ani si 6% dintre ei au avut Iq-ul sub 77%.

Un suport al legaturii dintre infractionalitate si inteligenta a venit din partea celor care s-au ocupat cu studiul "Delicventei de la Cambridge" (West 1982). Acestia au descoperit ca 39% dintre cei care au devenit delicventi au avut un IQ mai mic de 90 la varsta de 8 ani, in comparatie cu cei 22% a celor nondelicventi. Studiul a descoperit de asemenea o corelatie intre delicventele declarate si IQ scazut. Este o proba ca acesta relatie nu rezulta numai din incapacitatea infractorilor mai putin inteligenti.

Este important sa distingem intre instrumentele standard ale Iq-ului pentru functionalitatea sociala. De exemplu, Denkowski si Denkowski in 1985 au descoperit ca aproximativ 2 % din infractorii aflati in inchisorile din 20 de state americane aveau IQ/ul sub 70.Totusi in 5 state unde handicapul mental a fost masurat cu o combinatie intre 2 teste de inteligenta si de functionalitate sociala, procentul persoanelor inchise suferinde de un handicap mental era mai mic si in comparatie cu nivelul handicapului mental descoperit la populatie in general. In zilele noastre IQ/ul este masurabil prin doua teste verbale si de performanta, iar diferenta dintre delicventi si nondelicventi se dovedeste a fi mult mai departe de masurile verbale.In 1987 Quay, a estimat ca aproape doua treimi dintre delicventi sunt deficienti in ceea ce priveste abilitatea verbala. El a considerat ca aceasta poate fi o cauza directa a comportamnetului antisocial in situatii de conflict. Totusi, alti psihologi si/au exprimat opiniile ca o relatie indirecta este mai potrivita. De exemplu, Hirschi si Hindelang au sugerat ca astfel de dificultati verbale vor aveau un efect marcant asupra performantei scolare. Esecul la scoala poate conduce la adoptarea unei alternative, probabil infractionale ca metode de obtinere a succesului. Implicatia acestui punct de vedere este ca un IQ scazut nu va fi corelat cu infractionalitatea adulta. Pe de alta parte MC. Michael a considerat ca comportamentul antisocial la scoala precede mai degraba decat urmareste dificultatile de citire. Suportul pentru acest punct de vedere a venit dintr un studiu a lui Richman care a descoperit ca legatura dintre un IQ scazut si problemele de comportament scazute aparute la virsta de 3 ani. Mai mult decit atit intr un studiu realizat de Tremblay si altii in 1922 s a descoperit ca desavirsirea academica nu este un factor semnificativ in delicventa tirzie. Citeva tipuri de infractiuni cum ar fi: ofensa adusa functionarilor de la nivel inalt si corporatiilor, necesita un IQ mai mare decit media. In mod cert micile cercetari au condus spre aceasta, dar un studiu danez efectuat de Kandel si altii in 1988 asupra 1500de baieti nascuti in Copenhaga intre 1936/ 1938 au aratat ca persoanele care au avut un tata cu cazier considerau ca sunt supusi unui mare risc de a deveni infractori, dar au fost capabili sa evite condamnarile daca aveau un IQ mare. Studiul nu a relevant nici o corelatie intre IQ si statutul socio economic. Din unele cercetari a rezultat ca exista inca o mica dar clara corelatie intre punctajele IQ si delicventa juvenila, un argument real pare sa fie dincolo de ceea ce masoara testele de inteligenta din prezent.

II. RASA, INTELIGENTA SI INFRACTIUNE

Un subiect de discutie controversat si des abordat a continuat (in special in America) in ultimii 30 de ani despre o posibila relatie dintre rasa, inteligenta si infractionalitate. Studiile au sugerat ca in medie, albii au un IQ cu aproximativ 15 puncte mai mare decit negrii, iar asiaticii ( chinezii, japonezii, coreenii) obtineau un punctaj care este usor mai mare ( Hernestein si Murray). Unii scriitori au cautat sa explice de ce negrii sunt reprezentativi in statisticile infractionale in proportie cu numarul lor ca populatie. Statisticile esentiale ale infractionalitatii au fost deja luate in seama, dar imaginile in special in America sunt in continuare evidente. In aceasta tara crima este principala cauza a mortii printe tinerii de culoare. Negrii au reprezentat 1/3 din arestari si 1/2 din condamnari la inchisoare si aproximativ 1/5 a bzrbatilor negrii din inchisoare intre 16 si 34 ani sunt subiectii unor anumite forme de supraveghere ( Hagan si Paterson).

In 1907, un castigator al premiului Nobel, Wiliam Shocley a sugerat ca diferenta dintre nivelul de IQ al negrilor si al albilor poate fi cercetat pentru a vedea daca exista vreo legatura cu saracia si cu nivelurile infractionale. Provocarea lui a fost preluata de catre Jensen care a pretins ca programele de remediere educationala au fost destinate sa inregistreze un esec la aprox. 80% din persoanele cu diferente de iQ cauzate mai degraba de motive genetice decat de factorii de mediu. De aici, in 1977, Robert Gordon a continuat sa sustina ca variatiile in rata delicventei poate fi mai bine calculata prin luarea in considerare a IQ-ului. El a fost de acord cu Jensen ca IQ -ul este in general determinat de factorii psihologici. Gordon s-a gandit ca raspandirea crescanda a dezvoltarii urbane nu este o cauza a delicventei. In orase cu populatie peste un anumit prag rata delicventei ramane apoximativ constanta la ambele rase, infractorii albi sau negrii. Totusi ratele delicventei pentru negrii sunt mult mai mari decat cele pentru albi dupa unele statistici. Pentru Gordon cresterea infractionalitatii in orasele mari poate fi explicata mai degraba prin proportia mai mare de negrii care traiesc acolo decat de factorii de mediu. El sustine ca nivelele de delicventa printre alte grupuri rasiale se afla in corelatie cu IQ-ul. Chinezii, Japonezii si evreii despre care se spune ca au coeficientul mai mare ca al albilor comit in general mai putine infractiuni in ciuda pozitiei minoritatilor in societatile occidentale.

Critica principala ce a fost facuta de analiza lui Gordon privind intrebarea fundamentala ce se afla in jurul ideii de testare a IQ- ului: ce se intelege prin inteligenta? Sustinatorii acestor teste argumenteaza ca ei furnizeaza un indicator serios bazat pe abilitatea de a rezolva probleme abstracte. Oponentii neaga aceasta afirmatie cum ca IQ-ul nu este un test relevant dar este o masura a unor anumite calitati care sunt determinate de cultura dominanta.in America de Nord si Europa aceasta fiind clasa de mijloc a albilor. In mod alternativ, testele de IQ pot evalua capacitatea , dar contrar opiniei lui Gordon aceasta nu poate fi determiata genetic dar poate rezulta din factorii de mediu ai individului. In 1975 Loehlin si altii au testat IQ-ul unui grup de copii albi ce traiesc intr-o zona defavorizata si l-a comparat cu ale unui grup de negrii care traiesc intr-o zona similara. Diferentese de IQ au fost mici si conform cercetarilor au putut fi explicate pe baza discriminarilor suferite de copiii negrii.Simon in 1978 a masurat inteligenta gemenilor separati in diferite medii. El a sustinut ca intrebarile despre testele de inteligenta verbale sunt foarte asemanatoare cu acelea utilizate in testele de citire- intelegere si ca asemenea teste arata ca copiii negrii de clasa medie au un punctaj mai mare de citire- intelegere decit copiii negrii din clasele joase. Simon a argumentat aceasta sugerand ca copii de clasa joasa sunt caracterizati prin experienta lor dobandita la scoala decit de inteligenta lor. Un studiu facut pe trei modele de educatie prescolara au evidentiat faptul ca IQ-ul copiilor a crescut pe parcursul primului an al programului scolar de la 78 la 105. Sustinerea ulterioara a argumentelor lui Simon s-a materializat intr-un raport recent al Biroului pentru Standarde in Educatie care a relevat faptul ca o autoritate locala educationala englezeasca a descoperit ca studentii afro-caraibieni incep scoala ca v+nd rezultate bune, dar pleaca cel mai putin probabil fara sa fi obtinut rezultate bune la examene ( Gilborn si sofie Mirza 2000). In 1977 Hirschi si hindelang au admis ca factorii de mediu ar putea fi relevanti in determinarea nivelului IQ-ului. Chiar si asemenea sustinatori entuziasti cum ar fi herstein si Murray in admiterea ca diferenta dintre negrii si albi este ingustata in mod treptat au spus ca asta este din cauza inbunatatirii prevederilor educationale si a facilitatilor sociale pentru negrii. Acesti autori au considerat ca o proiectie optima a rezultatelor SAT (teste de aptitudine sau inteligenta de la Scoala Americana) ale negrilor si albilor s-ar putea concentra din plin uneori chier in mijlocul secolului 21. Asociatia Psihologilor Americani a stabilit ca exista o continua diferentiere intre coeficientul de inteligenta a diferitelor rase si clase sociale.

In 1977 Gould i-a criticat pe scriitorii care au sustinut ca exista o notiune fixa masurabila a inteligentei ce este transmisa din generatie in generatie intr-o forma neschimbata si poate fi folosita pentru a categorisii indivizii. El a evidentiat ca diferenteledintre mostenire si inevitabilitate sunt deseori trecute cu vederea. Milioane de americani vad normal prin lentile, desi asu deficiente de vedere ereditare.Gould, deasemenea, a subliniat ca falsitatea asumarii acestora doar pentru ca ereditatea poate explica o anumita variatie dintre indivizii unui grup, poate deasemeanea sa evidentieze diferentele dintre grupuri, dintre alb si negru, era indreptatita. Mai mult decat atat criminologii americani de-a lungul anilor au putut demonstra ca aceasta este specifica copiilor emigranti si minoritatilor in opozitie cu orice grup care a fost reprezentativ in aparitia delicventei.

Poate cea mai bine cunoscuta expunere a fost facuta de ecologistii din Chicago. Scriitori ca Shaw si McKay in 1942, au aratat ca in Chicago erau oamenii care traiau in zona de tranzitie de unde proveneau cei mai multi infractori. Din primele zile ale formarii orasului Chicago, polonezii si italienii au inlocuit germanii si irlandezii din acesta zona, iar acestia la randul lor au fost inlocuiti de negrii si hispanici, a fost locatia despre care s-a spus ca determina nivelul infractionalitatii si cum o generatie de imigranti devine mai stabile aceasta s-ar fi putut deplasa in suburbia pentru a fi inlocuita de un nou val.

In 1920, preocupati de faptul ca nivelul IQ-ului americanilor ar putea fi diminuat de continua imigratie "a sud-est- europenilor inferiori", s-au constituit mai multe studii care au arata ca copiii italo-americani aveau in medie un IQ cu 16 puncte sub media americanilor (Pinter 1923). Aceasta a fost partial responsabila de promulgarea Legii Interdictiei Migratiei din 1924 in scopul de a restrange patrunderea unor astfel de persoane in tara.

Concluzie: pare de necontestat ca americanii sunt si probabil intotdeauna au fost persoane care sunt considerate "mai destepti, mai isteti sau mai rapizi" decat altii in comparatie cu persoanele care pareau "mai inapoiate, mai greu de inteles si mai incete".

Sugestia ca cel din urma grup poate comite mai multe infractiuni decat celalalt, nu este surprinzatoare si poate fi explicata pe baza mai multor opinii. Otusi afirmatia ca aceste caracteristici pot fi masurate, ca sunt in general mostenite si ca sunt probabile sa apara in anumite grupari, a ridicat multe semne de intrebare. Din aceasta analiza rezulta ca negrii si hispanicii care se pare ca au inlocuit irlandezii si italienii cunoscuti "ca cei care creeaza probleme" sunt integrati in America pe deplin in societate, desi ei ar trebui sa inceteze a contribuie la cresterea ratei infractionalitatii, asa cum o fac inca in prezent.

Aceleasi rezultate s-ar putea eventual obtine in Anglia unde imigratia crescanda este un fenomen relativ recent, inceput acum aproximativ 40 de ani.

1.1 Tulburarile mentale si infractionalitatea.

Orice judecata asupra tulburarilor mentale ridica intrebrea, "ce se intelege prin minte?

(normalitate mintala). Este o problema pe care filosofii au dezbatut-o de secole. Desi studierea bolilor psihice poate sa fie considerata neclara este in general posibil sa se localizeze o cauza psihica. Totusi, mintea nu poate fi studiata in acest fel. In ultima instanta diagnosticarea tulburarilor mentale este o testare subiectiva, desi in zilele noastre in majoritatea tarilor se face pornind de la niste modele medicale si legale stabilite. Aceasta nesiguranta conceptuala privind tulburarile mintale a fost in parte responsabila pentru dezvoltarea miscarii "anti-psihiatrice", condusa de Laing si Szasz. Acesti scriitori au incercat sa impinga dezbaterile de examinare psihiatrica in zona controlului social si sa indeparteze pericolele esentiale de atribuire a etichetei de "nebun". Scriitori ca Szasz au fost preocupati de clasificarea starilor mentale particulare, cum ar fi: imbolnavirea pe baza careia aceasta a implicat forme distincte a patologiei generale si a gasit forme de tratament. Acesta este unul dintre motivele pentru care "tulburarea" este un termen generic preferat in psihiatrie.

De secole, oamenii au asociat tulburarea mentala cu infractionalitatea si in particular cu infractiunile violente. Aceasta viziune este inca sustinuta de mass-media.

In 1993, Taylor a mentionat ca exista doua elemente esentiale: una indica ca cei cu tulburari mintale sunt infatisati ca fiind aproape de doua ori mai violenti decat cei sanatosi mintal, iar cel de-al doilea a aratat ca 86% din articolele din ziare despre fosti pacienti cu tulburari mentale sunt bazate pe faptul ca ei au comis infractiuni violente. Definitia legala acceptaa a tulburarii mintale e continuta in Legea Sanatatii Mintale din 1983, lege care este divizata in doua parti generale: prima furnizeaza masuri care au de-a face cu indivizii si persoanele cunoscute ca suferind de tulburari mintale si care nu au fost condamnati si partea a doua, care priveste masurile ce trebuiesc stabilite de un Tribunal penal in concordanta cu individual ce a fost condamnat pentru o infractiune (alta decat crima, care are drept pedeapsa condamnarea pe viata).

Exista o suprapunere intre deciziile stabilite de un Tribunal si care pot fi luate in procesele civile sau penale, cum ar fi internarea intr-un spital. Exista deasemenea apararea legala pentru acuzatiile penale, cum ar fi nebunia sau diminuarea responsabilitatii, care daca vor avea success fie vor retrage, fie vor reduce responsabilitatea pentru infractiune, (desi in mod paradoxal gasirea ca "nevinovat pe motive e nebunie" poate inca conduce la o dispozitie medicala). Aceste probleme sunt in afara scopului acestei carti, desi este important sa notificam ca marea majoritate a infractorilor cu dereglari mentale sunt declarati legal raspunzatori pentru infractiunile lor.

Exista aici o relatie intre infractiune si dereglarea mentala? Cativa cunoscuti criminologi, in mod special di Anglia, sustineau ca infractiunea insasi este un simptom al dezordinii mentale. Problema cu aceasta evaluare este ca majoritatea persoanelor comit infractiuni intr-un anumit moment din viata lor, de aici desprinzandu-se ideea ca aproape majoritatea populatiei sufera de tulburari psihice. In mod alternativ poate apare cazul in care unii infractori sufera de tulburari mentale, chiar si cum sunt nondelicventii si aici nu este nici o relatie cauzala. Au fost gasite probe ca persoanele deranjate mental se afla in mare risc de a fi arestate. Intr-un studiu american, Teplin a remarcat 1382 de conflicte intre politie si cetateni. Din 506 suspecti de infractiune, 30 au manifestat semene de tulburari mentale si o proportie mai mare a acestora a fost mai semnificativa decat a altor suspecti - 48% contra 28%. Infractiuniile de care ei erau suspectati ca le-au comis nu erau in mod particular diferite de ale altor suspecti. O opozitie impotriva arestarii bolnavilor mentali a fost indicata poate datorita lipsei unor dispozitii alternative sau pentru ca ei au actionat fara respect fata de politisti (la ceea ce Reiner se referee ca fiind "sfidarea fata de politest"). Totusi cercetarea nu a evidentiat fatul ca persoanele bolnave mental sunt mai inclinate catre comportametul criminal. Ar trebui totusi sa fie amintit faptul ca Anglia si multe alte tari din zilele noastre permit oamenilor sa traiasca in comunitati, ale caror tulburari mintale se manifesta la persoanele cu varsta mai mica de 40 de ani care au fost internate in spital. Este de aceea surprinzator ca o astfel de trasatura umana sa se manifeste mai proeminent in statisticile infractionalitatii.

1.2. Tulburarile mentale in Dreptul Penal.

Mai multe studii asupra "criminalilor cunoscuti" au fost bazate pe cercetarea populatiei din inchisori. In 1984, Coid a putut identifica numai doua studii despre esantioanele din tribunale , ambele din America si care au durat pana in 1940. Ele au indicat rate relative scazute ale tulburarilor, desi criteriile adoptate au fost limitate considerabil in comparatie cu cele folosite in zilele noastre.

Multi infractori cu tulburari mentale sunt scosi in afara sistemului juridic penal intr-o etapa incipienta. Desi cifrele diferitelor studii variaza, este mai mult decat clar ca problemele psihologice sunt commune populatiei inchisorii.

In 1991 Gunn si altii au studiat pe un esantion aleator de barbate prizonieri de 5 condamnati in Anglia, studio care a durat 6 luni sau mai mult.

Ei au descoperit ca 37% dintre acestia sufereau de un fel de tulburare psihica, desi acest termen a fost definit intr-o maniera foarte larga. De la aceasta cifra, 2% erau descrisi ca psihotici. Aceasta cercetare a fost o reluare a unui proiect anterior in care au gasit un procentaj similar: 31% si respective 2%. S-a estimate ca cca. 14% din populatia generala isi consulta doctorii asupra problemelor psihice.

Studiul din 1991 a scos la iveala un mare procentaj de abuzuri de droguri si alcool, iar statutul conditiilor privind tulburarile mentale este controversat in psihiatrie.

Pe de alta parte, intr-un studiu despre femei si barbati condamnati pe viata din azilele si inchisorile din Anglia, Pamela Taylor a descoperit ca pana la 10% erau psihotici, majoritatea dintre ei suferind de schizofrenie. Teplin a sustinut ca studiile au indicat un nivel crescut al bolilor mentale la populatia inchisorii cuprins intre 4 si 12%.

III. DEFINITIA LEGALA

Termenului "tulburare mentala" i s-a dat o definitie legala in "Actul de Sanatate Mentala" din 1983. Tulburarea mentala este clasificata in patru categorii: maladie (boala) mintala; stoparea sau dezvoltarea incompleta a mintii; tulburarea psihopata si alte tulburari sau invaliditati ale mintii. "Boala mentala" nu este definita in Act. Termenul acopera diagnostice ca psihoze ( de exemplu, schizofrenia), stari de anxietate, tulburari afective ( ca depresia) si isteria. Psihoza poate fi definita ca fiind o tulburare mentala grava care cauzeaza o rupere considerabila de functionarea practica, starea si procesul de gandire ale persoanei sunt afectate.Cea mai intalnita forma de tulburare mentala parea fi schizofrenia, urmata de depresie.

BOALA MENTALA

Schizofrenia- aceasta boala este semnalata in general de una sau mai multe ( dar nu toate) tulburari. Poate exista o dificultate in a asocial diferite ganduri. Pot aparea halucinatii (auditive), individual poate incerca ( simti) manifestari emotionale puternice si necorespunzatoare, ca sentimental de satisfactie ( amuzament) fata de problemele altuia. Pot exista tulburari motorii precum ticuri sau expresii faciale ciudate. Cauza schizofreniei este neclara, desi se crede din ce in ce mai mult ca este o combinatie a factorilor genetici, biochimici si sociali. Exista niste dovezi care atesta legatura dintre schizofrenie si infractiune. Taylor a descoperit in 1986 un numar mare de schizofrenici printre prizonierii condamnati pe viata. Green a descoprit in 1981 ca trei sferturi dintre 58 de oameni cu tulburari mentale care si-au ucis mamele sufereau de schizofrenie. Poate fi o legatura intre schizophrenia paranoica si violenta in cazul in care victima este obiectul deziluziei schizofrenicului. S-a sugerat ca Peter Sutchiffe, supranumit " violatorul din Yorkshire" ar fi putut suferi de schizophrenia paranoica. Lindquist si Allbeck au initiat in 1990 un studiu asupra nivelelor de infractionalitate pe 644 de pacienti schizofrenici, care fusesera eliberati din spitalul Swiedish 1971. rata infractionalitatii printer pacientii barbati era aproape identica cu cea a populatiei; rata infractionalitatii pentru pacientii femei era mai ridicata, dar numarul lor era prea scazut pentru a trage o concluzie corecta. Desi majoritatea infractiunilor se bazau pe incalcarea proprietatilor ( non violente), rata pentru infractiunile violente a fost de patru ori mai mare fata de cea a populatiei. Totusi, violenta a fost folosita pentru atentate minore si nu s-au inregistrat omoruri. Taylor a fost de accord in 1993 cu punctual de vedere care spune ca este putin probabil ca psihopatii sa comita atacuri violente grave. Appleby si altii au descopeit in 1999 ca numai 4% din crimele comise in Anglia si Tara Galilor din aprilie 1996 pana in noiembrie 1997, au fost comise de catre persoane care suferisera de schizophrenie.

Un studiu australian arata ca rata in crestere a infractionalitatii in randul schizofrenicilor tinea pasul cu schimbarile din tipologiile infractionale din cadrul comunitatii. Se pare totusi ca publicul este inca sceptic. Angermeyer si Matschinger (1996) au descoperit ca exista o crestere pronuntata a dorintei sociale de distantare fata de bolnavii mentali, in urma publicitatii acordate atacurilor violente comise de cei schizofrenici impotriva oamenilor politici din Germania.

Se pare ca cele mai dure forme de violenta sovarsite de catre schizofrenici sunt in general indreptate catre ei insisi prin automutilare sau catre membri familiilor lor sau prietenilor lor. Atacurile planificate de violenta presupun o capacitate de calcul ( gandire) care nu este intalnita in mod obisnuit la pacientii pshopati, iar cele de violenta se produc din cauza deziluziilor, in mod deosebit cele care au drept cauza gelozia extrema sau infideitatea. Incidentele violente printre pacientii internati la psihiatrie sunt adesaea dezaprobate la nivelul mental al agresorilor, dar exista dovada care demonstreaza ca majoritatea acestor evenimente rezulta din argumentele de zi cu zi care apar in mod obisnuit in randul populatiilor institutionalizate.

Alte cercetari au aratat ca este dificil sa ignori factorii suplimentari. In urma unui studio efectuat pe 121 de infractori psihopati, Taylor 1985), a ajuns la conclizia ca aprox. 20% dintre acestia au comis infractiunea in mod clar ca rezultat direct al bolii lor si ca ceilalti 26% ar putea face deasemena acest lucru. Totusi, daca factorii sociali ( lipsa unui camin ) ar fi luati in considerre cifra s-ar ridica la peste 80%. S-a descoperit ca schizofrenicii dintr-un numar de tineri adulti din Nouua Zeelanda erau mai dispusi sa se manifeste violent daca ar fi fost si consumatori de alcool si marijuana.

DEPRESIA

Multe persoane se descriu ca fiind deprimati in anumite momente din viata lor, dar in forme mai grave depresia poate fi diagnosticata ca o boala mentala. Exista doua forme de baza: depresia majora si tulburarea bipolara care este adesea numita stare "manico- depresiva". Depresia majora este asociata cu sentimente de nefericire si vinovatie, probleme cu apetitul si somnul si ganduri de sinucidere. Tulburarea bipolara implica o fluctuare intre perioadele " maniace" care sunt caracterizarte prin nivele ridicate de activitate si puncte de vedere exagerate in ceea ce priveste importanta de sine si perioade de depresie. Depresia majora este cea mai comuna, se estimeaza ca intre 8 si 11% dintre barbati si intre 18 si 23% dintre femei pot fi deprimate clinic cel putin o data in viata.

Exista probleme specifice in conectarea depresiei cu infractiunea din moment ce exista o posibilitate distincta ca depresia sa rezulte din consecintele infractionalitatii sau din convingere. Exista de asemenea, situatia indivizilor deprimati care isi ucid familia inainte de a se sinucide. ( West 1965) a descoperit ca aproape o treime dintre cele 78 de cazuri de crima urmate de sinucidere au fost deprimati in momentul comiterii asaltului. Aceasta este o constatare interesanta, caci se pare ca in spital, pacientii depresivi nu dau mai multe semene de violenta decat membri populatiei intregi ( Felman 1993). Astfel de incidente sunt probabil agravate de conditiile sociale. Depresia maniaca nu se face remarcata in ceea ce priveste infractiunea, desi un studiu facut de Gunderson in 1984 a aratat ca ar putea fi, statistic vorbind, foarte bine reprezentata printe piromani.

TULBURARI NEUROLOGICE

Desi exista un punct de vedere diferit printe psihologi referitor la faptul ca tulburarile neurologice ar trebui sau nu sa fie clasificate ca forme mai putin severe a psihozei sau ca tulburare, exista un consens general privind dovezile minore ale oricarei legaturi intre tulburarile neurologice si infractiune. Anumite forme extreme ale tulburarii obsesiv- compulsive pot conduce la cleptomanie- dorinta impulsiva si irezistibila de a fura. Clasificarea tulburarilor neurologice este foarte important pentru ca descrierea ei ca fiind o boala mentala poate eticheta majoritatea populatiei ca bolnava ( tulburata mental).

HANDICAPUL MENTAL

Urmand psihozele si starile de anxietate urmatoarea categorie de tulburare mentala la care se face referire etse Actul de Sanatate Mentala din 1983 este " oprirea sau dezvoltarea incompleta a mintii" care include afectiunea mentala si afectiunea mentala severa. Acestea , la randul lor, include o afectiune a inteligentei si a functionarii comportamentului social, asociata cu un comportament agresiv sau iresponsabil din partea persoanei in cauza. Persoanele care se incadreaza in aceste categorii se numesc retardati sau handicapati mentali. Aceasta este o stare de durata, spre deosebire de boala mentala care se manifesta prin tulburari periodice a ceea ce pare a fi un comportament mental normal. Nivelul handicapului este de obicei masurat in scopuri clinice printr-un test de stabilire a coeficinetului de inteligenta, test care dateaza din 1908 si care este inca subiectul unei contoverse.

Intr-un studiu despre prizonierii retinuti preventiv in inchisoarea Durhum in 1996 Birmingham si altii au descoperit ca 26% sufereau de una sau mai multe frecvente tulburari mentale, exceptand abuzul de substante. Din acest total 4% au fost diagnosticati ca fiind psihotici. In 1996 Brake si altii au studiat prizonierii retinuti preventive in 13 inchisori pentru adulti si trei institutii de infractori din Anglia. Acest esantion a reprezentat 9 % din barbatii care nu erau condamnati. Desi a existat o rata crescuta a celor care au refuzat sa coopereze, cercetatorii au descoperit ca 63% sufereau de o forma de tulburare psihica incluzand abuzul de substante. Evaluarea clinica a aratat ca 63% dintre barbatii retinuti preventive au avut o personalitate antisociala si 14% dintre femeile prizoniere erau psihotice.

Cu toate acestea asemenea descoperiri nu au furnizat o dovada conclusiva a legaturii dintre tulburarea mentala si infractiuni. Alte explicatii sunt posibile: infractorii cu tulburari mentale pot fi chiar inepti in infractionalitatea lor si de aceea sunt mai probabil prinsi; politia poate avea o mare inclinatie in arestarea unor astfel de oameni, asa cum ea considera ca o condamnare a lor poate fi cea mai buna garantie a obtinerii tratamentului lor.

Conditiile din inchisoare ar putea fi cauzele subsecvente ale dezvoltarii tulburarilor mentale ale infractorului.

COMPORTAMENTUL INFRACTIONAL AL POPULATIEI CU TULBURARI MENTALE.

O posibilitate alternativa de a investiga legatura dintre infractiune si tulburarea mintala este sa vezi rata infractionalitatii pacientilor psihiatrici. Intr-un studiu realizat de Brenan asupra unui esantion danez, s-a descoperit ca cei care sufera de tulburari mentale sunt mai predispusi la arestari prin violenta.

Un numar de studii a aratat ca sansa acestor infractori de a fi externati din spital depinde in mod semnificativ de dosarul cu antecedentele pentru care a fost internat. In cele 19 luni care au urmat scoaterii de sub detentie a pacientilor, Steadman a descoperit ca aceia a caror rata de arestare dupa eliberare erau mai crescute decat a populatiei in general a avut o istorie semnificativa in arestarile timpurii. In contrast, acei pacienti care nu au fost arestati anterior au avut rate mai scazute dupa eliberare decat populatia in general. Autorii au concluzionat ca agresarea pacientilor psihiatrici este legata mai mult de factorii care servesc in general la predictia unei infractiuni, cum ar fi: varsta, sexul, etnia si clasa decat orice forma de tulburare mentala. Totusi este neclar in ce masura indivizii au fost afectati inca de conditiile de eliberare inainte de termen. In 1989, Koch si Adams au descoperit ca agresarile anterioare asupra prizonierilor cu tulburari mentale se intamplau pe timpul cand acesti sufereau de tulburari psihice serioase. Atentia a fost concentrate pe relatia dintre tulburarea mentala si infractiunea violenta si relative putinele cercetari s-au axat pe studiul altor tipuri de infractiuni.

In 1967, Rappeport si Lassen au descoperit ca nivelele pentru infractiunile nonviolente erau similare intre cei cu tulburari si cei fara. Printre minoritatea infractorilor cu infractiuni mentale, condamnati pentru furturi din magazine, erau in majoritate a celor depresivi.

Taylor si Gunn au descoperit ca peste 60% dintre infractorii retinuti preventiv, fie acuzati sau condamnati pentru incendieri sau infractiuni soldate cu pagube materiale, au aratat simptomele unor dereglari mentale, iar in jumatate din cazuri, psihozele au fost evidentiate. Relatia dintre tulburarea mentala si periculozitate a fost promovata in sec. XIX de psihiatrii pentru a aface o legatura cu infractiunile grave pentru care infractorii nu au gasit un motiv evident.

Desi studiul psihiatriei s-a schimbat dramatic de-a lungul secolului, exista in continuare un punct de vedere comun al publicului, cum ca cei cu tulburari mintale sunt inclinati in mod specific spre acte de violenta. In ce masura pot dovezile sa sustina asemenea idei?

Statistici ale infractionalitatii arat ca aprox. 1/5 din oamenii gasiti ca a comis crime in Anglia si Scotia, au pledat cu success pentru diminuarea responsabilitatii si pentru condamnarea pentru omucidere.

Totusi acesta este un indicator care nu prezinta incredere la criminalii cu tulburari mentale, asa cum exista multi factori care pot sustine o astfel de constatare. Apararea legala pentru nebunie datand din 1984 e cu greu utilizata si se refera la relatia tulburarii mentale cu conceptele moderne. Intr-un studiu al prizonierilor retinuti preventiv, fie judecati sau condamnati pentru infractiunea de omor, in 1984 Taylor si Gunn au descoperit ca 9,3% aveau simptome de schizofrenie, 1,9 sunt afectati psihic si 26% sufereau de tulburari mixte. Aceasta descoperire a fost asemanatoare cu cea a lui Hafner si Bokers intr-o cercetare germana din 1982, acestia au arata ca schizophrenia este o frma de tulburare mentala aflata in legatura cu violenta, desi ar trebui subliniat inca ca se manifesta la un procent foarte mic - 0,05% din schizofrenici. Exista de asemenea probe ca oamenii considerati siferinzi de tulburari psihice sunt inclinati catre violenta. Problema principala cu aceasta constatare este clasificarea insasi a psihopatiei: este o definitie circulara care se bazeaza intr-o mare masura pe o tendinta de izbucniri violente.

In 1985 Black si Spinks au descoperit ca psihopatii sunt inclinati sa comita infractiuni mai violente dupa eliberarea lor fata de cei diagnosticati ca bolnavi mentali, dar aceasta asociere a disparut total, cand infractiunile anterioare au fost luate in calcul.

Alte cercetari au evidentiat o rata crescuta a recidivismului la majoritatea infractiunilor produse de psihopati decat de nonpsihopati. Sunt rezultate ale cercetarilor ca tulburarile accentuate posttraumatice pot duce la violenta.

Solursh a studiat un lot de 100 de veterani ai razboiului din Vietnam ce sufereau de PSTD, a descoperit ca 94% dintre subiecti sufereau de asa numita dependentade lupta, la care cosmarurile si strafulgerarile unor amintiri traite la maxim pot alterna cu perioade de depresii severe. Desi a iesit la iveala ca 97% dintre acestia au fost clasificati ca impulsive si iritabili si 81%angajati in activitati de lupta cum ar fi folosirea armelor si vanatoarea, nu s-au inregistrat cazuri in care vreunul dintre veterani, mai tarziu, sa comita infractiuni care sa implice violenta.

Collin si Bailey in 1990 au descoperit o relatie intre PSTD si infractiunile violente, fara legatura cu conflictele armate, pe un lot de prizonieri de 1140 de barbati, 2 % din acest grup care s-au incadrat conditiilor testului PTSD au fost cel mai probabil arestati sau inchisi pentru producerea unor infractiuni cu violenta si in majoritatea cazurilor existau probe ca respectivele actiuni precedau infractiunile.

Cu toate acestea ramane cazul ca la o analiza a ambelor tulburari mentale si rata infractionalitatii la persoanele cu afectiuni psihice este greu de a stabili o relatie directa intre tulburarea mentala si infractiune. Sunt si cateva exceptii. Schizofrenia este psihoza cel mai ades aociata cu violenta desi numarul actual de persoane implicate este foarte mic si este o legatura stabilita cu psihopatia, desi pare ca este inclusa in definitia tulburarii mentale. Indivizii care au un coeficient de inteligenta aproape de limita inferioara pot avea afectiuni din deteriorari aparute din circumstante legate de familie (incluzand factorii genetici) sau de la un numar de influente ale mediului cum ar fi mediile scolare neadecvate. Ei pot de obicei functiona destul de bine pentru a se sustine. Pe de alta parte cei care au IQ-ul foarte mic ( sub 50)vor avea nevoie de o asistenta depinzand de nivelul lor de deteriorare. In cazul lor in general este posibil sa se identifice o cauza particulara a deteriorarii: ei au avut probleme la nastere, ar putea avea o anormalitate cum ar fi Sindromul Down, ar fi putu fi raniti la cap, ar fi putut suferi de o boala severa in copilarie.

Cu privire la nivelele de infractionalitate a indivizilor cu handicap mental, probele sugereaza ca ei comit infractiuni de acelasi fel altor persoane, cu exceptia agresarilor sexuale care apar mult mai frecvent. In 1971, Tut a descoperit aceasta pe un esantion de indivizi spitalizati cu handicapuri mentale , indivizi dintre care 16 % au fost condamnati pentru agresiuni sexuale anterioare recunoasterii faptelor. In 1981, Robertson a studiat infractionalitatea ulterioara a 300 de infractori handicapati mental ce au primit o internare in spital si au fost in cele din urma eliberatiin comunitate. Aproximativ 12% au fost mai tarziu condamnati pentru agresiuni ce au implicat agresiunea sexuala si 1% pentru violuri. Robertson , de asemenea a comparat subiectii cu un grup de barbati infractori bolnavi mental. Infractorii handicapati erau mult mai tineri, putin probabil sa fi fost casatoriti si au avut mai putine internari in institutii specializate decat infractorii bolnavi mental.

Desi bolnavii mental au avut mai multe aparitii la tribunal si au petrecut mai mult timp in inchisoare, handicapatii au primit prima condamnare la o varsta mai mica si au comis mult mai multe infractiuni ca minori. Nivelul hotilor era similar in ambele esantioane, dar cei bolnavi mental au comis mult mai multe infractiuni violente. Robertson a concluzionat ca spre deosebire de incidenta marita a agresiunilor sexuale modelul agresivitatii handicapatilor mental era similar cu cel al infractionalitatii generale a populatiei. Pe de alta parte, cei bolnavi mental, rareori au comis infractiuni ca minori si de obicei au comis infractiuni in perioadele imediat urmatoare a manifestarii severe a bolii.

Exista motivatii puternice ca handicapatii mental sa fie mai incriminati decat alte persoane. Toti incalca legea la un moment dat dar handicapatii mental o vor face mai putin eficient si mai vizibil. Este mai probabil ca ei sa fie manipulati de de indivizi mai calculati si intr- adevatr ei nu pot contientiza ca ceea ce fac este gresit. Stangacia lor poate avea ca urmare in apropierea de ceilalti o interpretare gresita ca fiind ostila si aceasta poate explica rata crescuta a condamnarilor pentru infractiunile ce implica indecenta sexuala.

5.TULBURARI PSIHOPATICE

Conceptul de psihopatie este unul dintre cele mai problematice notiuni in domeniul psihiatriei moderne. Notiunea care literar se traduce prin o persoana cu probleme psihologice a fost prima data utilizata intr-un tratat de psihiatrie austriaca din 1845 si a fost ulterior preluata de psihiatrii germani. Ulterior a fost adoptata in Anglia si America dar utilizarea originala din Germania pare sa fie gresit inteleasa. In Anglia, notiunea este asociata cu conceptul de dementa si a fost recunoscut statuar ca o categorie a imbecilitatii cuprinsa in Legea Deficientelor Mentale din 1913. Aceasta a a fost inlocuita de categoria tulburare psihica in Legea Sanatatii Mentale din 1959 care era asemanatoare definitiei continute in Legea Sanatatii Mentale din 1983. Desi aceasta notiune suparatoare se aplica inca in Anglia, psihiatrii americani sunt mai circumspecti si notiunea este acum folosita cu scopul de de a fi schimbata cu termenul de sociopatie in SUA. Intr-adevar Asociatia Americana Psihiatrica de Diagnostic si Manualul de Statistica care este probabil cea mai valabila clasificare a tulburarilor mentale nu include termenul de psihopat si in locul acestuia foloseste o categoria mai larga numita tulburare a personalitatii anti sociale. Psihopatia nu este ajutata de imaginile spectaculoase si adesea inexacte pe care notiunea vine sa le transmita publicului ca rezultat al folosirii sale de media si in filme. Conform lui Rafter, care a declarat ca psihopatii este doar o metafora pentru cei care nu sunt ca noi. In 1975, un raport al Comitetului Ingrijitorilor Infractotilor Bolnavi Mentali au recomandat ca termenul sa fie scos din terminologia legala si cea de diagnosticare. Comitetul, de asemenea a preferat expresia tulburare a personalitatii care trebuie urmata de o descriere a principaleleor caracterisrtici a tulburarii care afecteaza un individ. Cu toate acestea nu a fost inclus in Legea Sanatatii mentale din 1983 care furnizezeaza definitia oficiala a tulburarilor psihopatice ca fiind o tulburare persistenta sau o disfunctionalitate a mintii, chiar daca include sau nu alterarea serioasa a inteligentei care rezulta in agresivitatea anormala sau a comportamntului iresponsabil. Aceasta categorisire acopera un sfert dintre numarul pacientilor internati in Anglia in spitale de maxima securitate.

Definitia tulburarii psihopatice este cu greu satisfacatoare. Ca efect comportamntul psihopatic este un comportament infractional. De a lungul anilor, variati cercetatori au incercat sa identifice caracterisitcile tipice ale psihopatului. Acesta pare sa fie acceptat pe o scara larga si este compus din sase elemente cheie descris de Clekeley: lipsa vinovatiei si a remuscarii; incapacitatea de a invata din experienta; incapacitatea de a obtine gratificatii; incapacitatea de a forma legaturi emotionale de durata; constanta cautare a stimularii si un sarm superficial. Este inabilitatea psihopatilor de a avea incredere in oameni ceea ce ii face nepotriviti pentru psihanaliza si psihoterapie, caracterul lor intermitent care ii face dificili de a fi tratati in spitale conventionale. Hare a furnizat o metoda diversificata a psihopatului care include indicatori cum ar fi: sarm superficial; un grandiose simt al propriei valori; inclinatie catre plictiseala; minciuni patologice; lipsa puterii de a crea planuri pe termen lung si impulsivitatea.

Metoda sugereaza de asemena ca psihopatii produc o multitudine de agresiuni, o perceptie contrara fata de public ce identifica psihopatia cu violenta severa. Un ghid operational a fost furnizat de SMSS si HOME OFFICE in 1986.

Opinia comuna este ca tulburarea psihopatica nu este o descriere a unei singure tulburari clinice, dar o etichetare convenabila pentru a descrie o severa tulburare a personalitatii ce poate aparea intr-o varietate de probleme de comportament de atitudine emotionala si interpersonala. Problema esentiala este alterarea in capacitatea de relationare cu alte persoane de a tine seama de sentimentele lor si de a actiona cu siguranta si usurinta.

Avand o definitie de lucru cercetatorii au continuat sa investigheze posibilele cauze ale psihopatiei. In capitolul anterior s-a aratat ca exista unele probe in adoptia si studierea gemenilor la care psihopatia poate fi genetic transmisa.

Teoria psihanalitica vede psihopatia ca reprezentand problema in dezvoltarea supereului. Fenichel a pretins ca forma extrema este "psihopatia narcisista" care nu are superego si care este capabila sa actioneze fara consideratii din partea celorlalti, de aceea majoritatea psihopatilor au un superego ineficient si incomplet. Influentele familiale si problemele comportamnetale ale copilariei timpurii au reprezentat factori semnificativi in acest sens. Istoria tipica este aceea a unui camin fara afectiune si a influentelor variabile ale mediului. In completarea dezvoltarii insuficiente a supereului vine fermitatea complexului Oedip, care implica copilul care vine sa se identifice cu parintele de acelas sex, dar care va fi incompleta. Aceasta explica de ce psihopatii nu se simt vinovati pentru comportamentul lor agresiv si sunt capabili sa manipuleze alte persoane netinand seama de sentimentele acestora.

McCord si McCord au sugerat de asemenea ca lipsa afectiunii parentale poate fi relevanta, iar un studiu dezvoltat de Robins in 1966 a aratat ca istoria absentei minciunii si trimiterea timpurie a copilului la o institutie clinica au fost descoperite in comportamnetele psihopatice ulterioare. Din pacate, acesti factori sunt relationati cu o clasa intrega de tulburari de comportament, mai tarziu, in viata, asa ca ei nu pot furniza prea multe informatii despre orice caracteristica distinctive a psihopatiei.

Hare si altii au descoperit ca psihopatii comit mult mai putine agresiuni dupa varsta de 40 de ani. Cercetatorii condusi de Widom in 1976, au descoperit ca modul in care psihopatii reactioneaza in anumite situatii este in mod particular dependent de modul cum sunt perceputi ceilalti "participanti". Stabilirea unei sarcini de a indeplini un rol in spital, formand perechi de psihopati, au actionat similar cu perechile de ingrijitori. Totusi, cand un psihopat a facut pereche cu o persoana considerate normala, nivelul de cooperare s-a diminuat. Howels a argumentat ca psihopatii presupun ca orice persoana cu care ei au de-a face are opinie diferita despre ei si acestia in loc sa astepte sa inteleaga o anumita situatie recurg mai intai la violenta. Probe suplimentare pot fi gasite in studiile despre investigarea psihologica a caracteristicilor psihopatilor. Acolo apar ca fiind clare diferentele bazate pe testele despre functionarea autonoma a sistemului nervos.

In 1978, Hare a descoperit ca psihopatii, atunci cand se odihnesc au nivelul reactivitatii electrodermale foarte scazute, dar atunci cand acestia se afla sub stres au un nivel crescut al reactivitatii cardiace. O asociare intre afectarea creierului si personalitatea antisociala sau tulburarea psihica au fost recent discutatea, in anul 2000, de catre Raine si altii. Indiferent care este cauza, aceasta incapacitate de a invata din experienta si totodata vederea consecintelor comportamentului antisocial este acceptat in mare parte ca fiind una dintre caracteristicile fundamentale ale unei conditii psihopatice. Unii cercetatori au testat acest lucru prin ceea ce se numeste "evitarea pasiva a invatarii". In acest proces, subiectul invata sa raspunda la anumite indicatii pentru a evita producerea unei consecinte neplacute, care in experimentele de laborator este de obicei un soc electric. Psihopaticii actioneaza in mod gresit, nu se descurca la astfel de teste; ei sunt de obicei aflati la un nivel scazut al cresterii autonome a sistemului nervos (Chesmo si Kilmann - 1975).

Totusi, cand o consecinta neplacuta a fost o pedeapsa privind amenintarea financiara, psihopatii actioneaza mai bine decat grupul de control.

Poate fi acesta elemental de cunoastere al acestei consecinte care furnizeaza diferite feluri de stimuli: poate psihopatii nu raspund la pedepsele pe care ei le parcep ca fiind lipsite de sens. Pe de alta parte, odata invatata sarcina, experimentele devin mai complicate, psihopatii in mod consecvent actioneaza mult mai rau decat grupul de control, chiar daca aici este implicat si un element financiar. In 1987 Newman si altii au condus un experiment in care banii puteau fi insusiti sau pierduti. Indiferent ca grupul de control era capabili sa le altereze capacitatea de a-si da seama de posibilitatea pierderii, psihopatii au gasit sarcina mult prea complicate si au pierdut in mod constant. Dificultatile in invatare experimentate de psihopati nu sunt neaparat rezultatul factorilor psihologici; ele pot fi o consecinta a unei slabe socializari in copilarie. Psihopatii pot refuza sa respecte legile, practice in orice moment. Asistentele medicale din spitale adesea considera psihopatii ca fiind din ce in ce o amenintare si cei mai neascultatori in comparative cu orice alt grup de pacienti.

CONCLUZIE.

Desi exista dovezi clare ca anumite forme de tulburari psihice sunt associate cu infractionalitatea, nu este sub nici un fel sigur ca in multe dintre cazuri infractiunea s-a produs ca rezultat al tulburarii psihice. De exemplu, tulburarea mentala poate sa fi fost asociata cu problemele sociale, ele insele facilitand infractiunea. Chia atunci cand parea a se fi stabilit o legatura cauzala, tulburarea mentala poate sa se fi dezvoltat ca rezultat al factorilor de mediu, precum o socializare slaba in copilaria timpurie, mai degraba decat printr-o cauza organica.

Locuitorii pe termen lung ai institutiilor de custodie pot deveni bolnavi din punct de vedere mental ca rezultat al internarii lor.

Implicarea legilor in definirea legala si a pedepsei tulburarii psihice a fost deasemenea controversata. Legea, din necesitate, cere definitii si categorisiri precise, dar pentru a avea o semnificatie practica pentru psihiatrii, prevederile undamentale asupra Legii Sanatatii Mentale au fost incadrate in enunturi vagi si tautologice, care nu pot satisface practicienii din nici o disciplina.

Legea reflecta aversiunea societatii de a permite infractorilor sa evite consecintele actelor lor pe motive de tulburare psihica, pe care maloritatea oamenilor nu o inteleg si o suspecteaza ca ar fi falsa.

Principalele schimbari prevazute in Legea Sanatatii Mentale din 1983, fata de cea predecesoare ei, din 1959, a avut ca efect intarirea controlului tribunalelor asupra tulburarilor mentale, in baza evaluarilor psihiatrice.

Cu toate acestea, este evidentiata clar o cauza organica a comportamentului social. Este dificil de apreciat inutilitatea considerarii a unui astfel de comportament ca infractiune. In cazurile extreme, poate exista o aparare legala sau cel mai probabil o internare in spital, decat o acuzare. In 1998 Steadman si altii, au concluzionat ca riscul unor atacuri din partea unor indivizi recent externati in comunitate din cadrul unor spitale psihiatrice, este extrem de scazut. Totusi a fost exprimata grija in legatura cu cresterea numarului persoanelor cu tulburari psihice care datorita pierderii protectiei spitalelor, primesc un tratament individual redus sau chiar deloc. Strazile din majoritatea marilor orase cuprind un numar crescut de asemenea indivizi,cu comportamente deseori bizare, dar comitand rar mai mult decat infractiuni publice minore.

Intrebari importante se ridica asupra modului cel mai eficient de a-i trata pe acesti indivizi, dar aceasta discutie se afla in afara scopului acestei carti. La nivel individual (micro) de explicatie, tulburarile mentale sunt fara indoiala, baza anumitor infractiuni. Totusi, daca privim la nivel societal (macro), explicatia de ce un numar mare de persoane comit infractiuni de un anumit tip, tulburarile mentale cu greu pot furniza raspunsul.

Asa cum Hadkins a spus despre America (dar ar fi putut spune si despre Anglia): "luand in considerare numarul crescut de infractiuni, infractiunile celor cu tulburari psihiatrice majore si handicapuri intelectuale, par insignifiante prin comparatie.