Introducere În psihiatria copilului si adolescentului
Ce este psihiatria copilului si adolescentului sau psihiatria pediatrica - pedopsihiatria?
Fata de cea mai mare parte a ramurilor din practica medicala, domeniul este dificil de definit, multi autori încercând sa clarifice cadrul si locul acesteia între specialitatile medicale si paramedicale.
Dispute la
nivelul intitularii acestei specialitati medicale: pedopsihiatrie/ psihiatrie
infantila / psihiatrie pediatrica sau psihiatria copilului si
adolescentului; la noi in
Tulburarile de comportament si emotionale ale copilariei si adolescentei ocupa cea mai mare parte a problematicii; multi includ aici si acele simptome fizice psihosomatice , ca cefaleea si gastralgiile nonorganice, în care stresul si alti factori de mediu par sa joace un rol cauzal important.
Întârzierile în dezvoltare si problemele de învatare, generale si specifice
Factorii de mediu sunt importanti din punct de vedere cauzal, acestia fiind frecvent, dar nu întotdeauna, însotiti sau urmati de tulburari emotionale si/sau comportamentale semnificative.
Pentru ca dezvoltarea copilului este atât de strâns legata de calitatea îngrijirii si educatiei primite, corectarea unor neajunsuri sau greseli în educare si îngrijire este adesea vazuta ca parte integranta a practicii pedo-psihiatrice.
Desi problemele copiilor pot fi foarte bine vazute ca aparând din interactiunea dintre copil, familie si mediul înconjurator, exista totusi, într-un numar semnificativ de cazuri (ca autismul infantil, de exemplu), tulburari primare serioase, cu o etiologie si abordare terapeutica deosebita, care necesita specialisti în domeniu.
O parte a evaluarii si interventiei terapeutice este îndeplinita de ne-psihiatri si chiar de profesii nemedicale: medicii de familie, pediatri, psihologi, profesori, asistenti maternali, asistenti sociali, personalul de îngrijire din clinica medicala.
Interdisciplinaritatea si multidisciplinaritatea reprezinta principii de tratament nu numai moderne, dar si foarte eficace.
O caracteristica importanta a tulburarilor pedo-psihiatrice se afla în masura în care ele afecteaza diverse aspecte ale vietii copilului si familiei.
Familia unui copil cu o tulburare severa va solicita serviciile a diferite tipuri de profesii, apartinând de sanatate, educatie si servicii sociale.
Sanatatea mintala - este un concept care se impune din ce în ce mai mult, atât în rândul specialistilor, cât si - speram- în rândul populatiei.
Sanatatea mintala este mai mult decât lipsa simptomelor unei tulburari psihice.
Este o resursa esentiala pentru viata de zi cu zi si e influentata de experientele oamenilor în diferite arii: în familie, la scoala, pe strada, la locul de munca, etc.
O familie armonioasa, în care copiii se simt în siguranta, capacitatea de a se implica în problemele societatii, accesul la toate oportunitatile legate de scoala sau de obtinerea / mentinerea unui loc corespunzator de munca, protectia în diferite perioade de vulnerabilitate, au un impact pozitiv pentru sanatatea mintala
Sanatatea mintala poate fi descrisa ca rezilienta la nivel individual dar si la nivelul organizatiilor si comunitatii, cu învatarea mecanismelor de coping si a capacitatii de schimbare înca de la nasterea individului.
Strategiile de promovare a sanatatii mintale joaca un rol important în scaderea incidentei depresiei, scaderea ratei suicidului, a problemeloe comportamentale, scaderea incidentei sarcinii la adolescente, scaderea abuzului la copil, a discriminarii si excluderii sociale, etc.
Promovarea sanatatii mintale se adreseaza
individului
grupurilor
comunitatii
si necesita o abordare multidisciplinara
Este centrata pe dezvoltarea sentimentului de siguranta, a autonomiei, adaptabilitatii, învatarea stategiilor de coping la factori stresori, initierea si mentinerea relatiilor sociale, de prietenie, cresterea stimei de sine, a sentimentelor comunitare, a abilitatilor sociale, responsabilitatilor sociale si tolerantei
Prevenirea tulburarilor psihice este unul dintre scopuri dar nu singurul
Teorii ale dezvoltarii si tulburarile acesteia
Introducere
Vom prezenta istoria baietelului M, care acuza cefalee si pe care mama lui îl duce la medicul de familie, apoi la pediatru, si, în final, la psiholog.
Ea a fost rugata sa-l duca la doctor de catre învatator, care "crede" ca acest copil are dureri de cap pentru ca parintii lui nu se înteleg, se cearta mereu si vor sa se desparta.
Pe de alta parte, mama copilului "crede" ca cefaleea lui este mostenita, pentru ca si fratele ei avea aceleasi simptome când era la scoala.
Tatal lui M nu a venit la consult pentru ca el "crede" ca cefaleea este nascocita, pentru ca pustiul considera scoala dificila iar mama lui face caz de durerea de cap a copilului, înrautatind astfel situatia.
In contrast, sora de 17 ani a lui M crede în astrologie si "stie" ca semnul nasterii fratelui sau este un indiciu infailibil al temperamentului exploziv, în care cefaleea este doar una dintre manifestari.
În sfârsit, M "crede" ca are meningita, un subiect în mare voga în ziarele recente.
Medicul de familie, pediatrul si psihologul au, de asemenea, explicatiile lor.
Medicul de familie crede, pe baza unei nefericite experiente cu o tumora cerebrala omisa cu ani în urma, ca cefaleea poate fi un simptom prevestitor al unor boli fizice si întotdeauna trimite acesti pacienti la pediatru pentru investigatii mai amanuntite.
Pediatrul considera ca cefaleea în copilarie raspunde, în general, la medicatia pentru migrena, chiar atunci când simptomele cardinale ale acesteia nu sunt prezente.
Dar medicamentele au fost ineficiente si M este îndrumat catre psiholog.
Dupa o evaluare a întregii familii, psihologul ajunge la concluzia ca simptomele lui M sunt rezultatul a ceea ce terapeutii familiali numesc "triangulation", un proces în care un copil devine simptomatic atunci când exista o problema între parinti. El recomanda terapie de familie.
Totusi, pentru ca nici un membru al familiei nu este de acord cu el si pentru ca el nu izbuteste sa-i "retina" într-un program terapeutic, familia renunta la tratament si cefaleea lui M persista.
Am prezentat acest caz pentru a arata câte conotatii se pot atribui unui banal simptom si ca diagnosticul diferential este foarte important înainte de a spune ca etiologia lui este phihica
În cazul prezentat, acest simptom de fapt era însotit si de alte manifestari neobservate de familie, iar copilul avea o tulburare de somatizare.
Teorii ale comportamentului în perioada copilariei.
Nu exista un punct în care sa putem spune ca începe copilaria.
Înca din antichitate a fost recunoscuta importanta copilariei ca pregatire pentru viata de adult.
În ciuda vederilor contrare, copilaria a fost întotdeauna recunoscuta ca o faza separata a vietii si, într-adevar, ar fi de mirare daca nu ar fi asa.
Graham, Turk si Verhulst (1999) fac o trecere în revista a etapelor istorice care au marcat dezvoltarea domeniului psihiatriei copilului si adolescentului.
Cu 200 de ani în urma, filozoful francez Jean-Jaques Rousseau, credea ca omul a fost nascut infinit de maleabil si cu un potential de bunatate morala pe care experienta vietii a corupt-o. "Tot ce lasa mâinile Creatorului este bun" scria el în 1762. "Totul degenereaza în mâinile omului".
În limbajul "sexist" al vremurilor sale, William Wodsworth scria: "copilul este tatal omului", afirmând astfel continuitatea comportamentului pe parcursul vietii.
Înca de la sfârsitul secolului al XVIII-lea, conceptul copilariei ca perioada a unei extreme impresionabilitati si a unor schimbari si modificari cu semnificatii cruciale în dezvoltarea personalitatii copilului, a influentat puternic gândirea politica si sociala a acelor timpuri, la fel de mult ca si literatura vremii.
Aceasta influenta a dat nastere unor schimbari importante, cum ar fi: introducerea educatiei obligatorii si protectiei speciale oferite copiilor angajati în diferite slujbe, cât si necesitatea protectiei juridice a copilului si a modificarilor în cadrul sistemului legislativ care viza minorul.
Descrierile lui Charles Dickens despre conditiile îngrozitoare de viata ale saracilor erau menite sa sensibilizeze politicienii; si au reusit. "Bucataria si educatia lui Fagin" crestea copii delincventi si numai reforma sociala putea sa rezolve problema.
În mijlocul secolului al XIX-lea, Teoria evolutionista, propusa de Charles Darwin, ne îndreapta atentia spre biologia copilariei si, în particular, catre modul în care constitutia genetica a copilului, dezvoltata în scopuri adaptative, afecteaza cresterea, inteligenta si comportamentul lui.
Dezvoltarea
teoriei eugenice în a doua jumatate a secolului al XIX-lea a fost asociata
cu ideea selectiei si cresterii numai a organismelor fara
tare genetice. Aceste idei au fost în mare masura discreditate prin
aplicarea lor brutala în
Pâna târziu, în 1930, dezvoltarea acestor doua curente ale gândirii privind influentele în inteligenta si comportament au continuat mai mult sau mai putin independent. Savantii geneticieni si comportamentali obisnuiau sa vorbeasca fiecare despre punctul de vedere genetic sau comportamental.
Reformele sociale luau o pozitie ferma ecologista, în timp ce teoriile biologice puneau accentul pe mostenirea genetica. Cei care erau cunoscatori ai ambelor domenii faceau declaratii ca: la dezvoltarea inteligentei, contributia genetica este de 60% si contributia mediului este de 40%.
În acest timp, JOHN BOWLBY, pedo-psihiatru influentat de noi studii etnologice, a început sa îmbine aceste doua arii într-un mod mult mai cuprinzator (între anii 1971- 1975- 1980).
El a atras atentia ca modul de atasare a copilului fata de mama si a mamei fata de copilul ei este un fenomen biologic, influentat de modul în care mama se comporta cu copilul ei.
Procesele biologice erau influentate de factori comportamentali ca separarea si absenta.
În acelasi timp,a redescoperit ca diferentele individuale în temperamentul si personalitatea copiilor nu erau câtusi de putin cauzate numai de forme diferite de educatie.
Factorii genetici sunt, de asemenea, importanti în a determina daca, de exemplu, un copil era "greu" sau "usor" de educat.
O dezvoltare teoretica importanta suplimentara în întelegerea bolilor psihice a avut loc în anii '80. Factorii biologici, sociali, psihologici si de dezvoltare au fost pentru prima data analizati într-o stradanie stiintifica de a cuprinde cât mai mult din aria mecanismelor etiopatogenice implicate în psihopatologia dezvoltarii
De exemplu, PLOMIN si DANIELS (1987),citati de GRAHAM (1999) au aratat, în principal pe baza studiilor pe gemeni, ca genele noastre nu ne influenteaza pur si simplu comportamentul, ci ele pot "creea" mediul nostru.
Un copil nascut sa fie "dificil" poate sa-si supere parintii atât de mult încât un cuplu fara probleme sa devina apoi ostil fata de copil si chiar unul fata de de celalalt. Comportamentul lor ostil poate apoi influenta negativ pe cel al copilului agravând astfel simptomatologia.
Desi stiinta psihopatologiei dezvoltarii este relativ noua, pare sa existe deja de câteva decenii, înainte ca ea sa fie identificata si definita. Progresele în neurostiinte, de exemplu în genetica, neuroimagerie, neurochimie, neuropsihologie (în special psihologia cognitiva), sunt evidente; studiile interactiunilor creier-comportament vor continua sa avanseze, devenind, de asemenea, mai complexe.
Teorii biologice
a)Factorii genetici
Dezvoltarea creierului si a altor structuri neurale se afla, în mare, sub control genetic.
Studii pe gemeni au demonstrat ca multe aspecte ale învatarii ca si unele trasaturi temperamentale si de personalitate sunt influentate de gene multiple si, ocazional, de influente separate ale genelor.
Anomaliile genetice sunt, de asemenea, responsabile de aparitia unor boli psihice , ca, de exemplu, autismul.
În alte afectiuni, ca sindromul hiperkinetic (ADHD), exista o influenta genetica semnificativa, dar factorii de mediu, ca si calitatea îngrijirii parentale, poate în unele cazuri sa joace un rol important.
b)Leziunea sau disfunctia cerebrala
Se poate produce înainte, în timpul sau dupa nastere.
Vatamarea fatului poate fi cauzata de bolile fizice ale mamei, ca rubeola sau fenilcetonuria sau de substante toxice ca alcool sau droguri.
Lezarea cerebrala la nastere poate surveni în urma unei nasteri traumatizante.
Adesea e greu de stiut daca anormalitati preexistente fetale au fost, cel putin partial, responsabile de o nastere prelungita sau anormala, sau daca numai nasterea însasi este responsabila de disfunctia cerebrala ulterioara.
Dupa nastere, leziunile cerebrale pot surveni în urma unor injurii variate, ca traumatismele cerebrale sau infectiile cerebrale.
Prezenta leziunilor sau disfunctiilor cerebrale la un copil poate duce la aparitia unei simptomatologii fizice ca hemiplegia sau epilepsia sau a dificultatilor de învatare. La acestea se adauga si susceptibilitatea nespecifica de a manifesta in timp tulburari emotionale si comportamentale.
c)Alte influente fizice
- anomaliile metabolice ca hipo sau hiperglicemia, anemia sau infectii cronice ca cele cauzate de HIV, etc.
Teorii comportamentale sau de învatare
Vechile teorii de învatare, ca cele propuse de J. WATSON (1878 - 1958), sugerau ca toate formele de exprimare comportamentala si emotionala apareau ca rezultat al experientei.
Rolul proceselor mentale interioare ar putea fi astfel ignorat iar comportamentul s-ar putea întelege pur si simplu prin studierea stimulilor la care organismul este expus, si nu a raspunsurilor.
Au fost descrise doua mecanisme principale de învatare:
Conditionarea clasica. În aceasta forma de conditionare, un stimul a fost împerecheat sau asociat cu un raspuns de un anumit numar de ori, pâna când, era suficienta prezenta unei parti a stimulului pentru a obtine raspunsul. Astfel, Pavlov suna un clopotel în timp ce arata hrana câinelui sau. Dupa mai multe repetari ale acestei experiente, sunetul clopotelului singur, era suficient sa produca salivatia. Astfel, copiii care manifesta frica în locurile unde au fost anterior speriati de câini, arata un fenomen similar.
Conditionarea operanta. Aceasta forma de învatare survine ca urmare a proceselor în care un rezultat pozitiv urmând unui comportament specific conduce la repetarea acestuia, astfel încât sa reproduca acelasi rezultat dorit.
B.F. SKINNER (1904 - 1990) a demonstrat acest fenomen cu porumbei, care au învatat sa loveasca cu ciocul un buton pentru ca le-au fost date anterior seminte pentru a obtine acest comportament.
Întarirea pozitiva (de obicei ca rasplata) are loc atunci când comportamentul este usurat de un eveniment care tinde sa determine comportamentul sa survina foarte probabil în viitor.
Întarirea negativa survine atunci când comportamentul este urmat de îndepartarea unui stimul neplacut.
Întarirea pozitiva intermitenta se spune ca survine când exista doar ocazional "rasplata" urmând unui eveniment. Aceasta întarire este adesea mai puternica decât daca ea este continua.
Teorii cognitive si comportamental-cognitive
Principalul autor al teoriei cognitive a fost Jean Piaget (1896 - 1980). El a realizat nenumarate experimente observationale pe copii de vârste diferite.
El a descris patru faze majore în dezvoltarea cognitiva:
-stadiul senzomotor - pâna la 2 ani copilul întelege lumea direct prin perceptie si actiune. El învata direct prin ceea ce poate vedea, auzi, pipai si gusta si, la fel de bine, de la rezultatele propriei sale activitati cu efect asupra lumii exterioare.
-stadiul preoperational - între 2 si 6 ani copilul este acum capabil sa realizeze reprezentarea mentala a obiectelor si sa imagineze actiuni ce-i sunt relatate, dar el este înca complet egocentric, neputând sa imagineze lumea din perspectiva celorlalti oameni.
-stadiul operational concret - între 7 si 11 ani copilul poate sa gândeasca logic, dar doar în termeni concreti. Existenta celorlalti este acum pe deplin recunoscuta; s-a produs decentrarea cognitiva.
-stadiul formal operational - de la 12 ani copilul este capabil sa gândeasca în termeni abstracti si descopera concepte, de exemplu, ale relativitatii regulilor facute de om.
Ideile lui Piaget au necesitat o considerabila modificare de când le-a formulat de prima data. Este clar ca observatiile de laborator si rezultatele experimentelor sale riguroase, l-au condus pe Piaget la subestimarea a ceea ce copilul poate sa realizeze în viata reala.
Ideile lui Piaget arunca, totusi, o lumina asupra egocentricitatii copilului si asupra proceselor de dezvoltare morala la copilul cu tulburari de conduita ("conduct disorder"). Conceptele lui Piaget atrag atentia asupra luarii în considerare a nivelului de întelegere a copilului când, de exemplu, se discuta cu el despre boala lui cronica.
În ultimii 40 de ani, pornind de la studii de procesare a informatiei, psihologia cognitiva a cunoscut o dezvoltare semnificativa. Progrese teoretice si studii practice au fost realizate la nivelul proceselor de limbaj, rezolvare a problemelor, motivatiei, luarii deciziilor, interactiunilor complexe între emotii si cognitiv.
Dezvoltarea teoriei comportamental - cognitive si a formelor variate de terapie derivate a survenit ca rezultat al fuziunii teoriei comportamentale cu teoria cognitiva.
Teoriile cognitive sugereaza ca bolile apar din perceptii (cunoasteri gresite) sau din procesari perceptive (de cunoastere) gresit.
-Albert ELLIS (1962) a dovedit ca tulburarile emotionale sau psihologice sunt în cea mai mare parte un rezultat al gândirii ilogice sau irationale si ca individul se poate elibera singur de mare parte din neîmplinirile emotionale sau mentale daca învata sa maximalizeze gândirea rationala si sa minimalizeze gândirea irationala.
-Aaron BECK a descoperit o forma de terapie cognitiva bazata pe ratiunea ca un afect al individului si comportamentul sau sunt în mare masura determinate de modul în care el gindeste si structureaza lumea.
Studii si teorii privind comportamentul familiilor
Desi sistemele de clasificare în psihiatria copilului se refera exclusiv la patologia copilului ca individ, multi clinicieni privesc familia ca unitate problematica.
PHILIP BARKER 1992 arata ca teoriile familiale furnizeaza modalitati de conceptualizare a proceselor care progreseaza în interiorul familiilor si care pot avea drept tinta un membru al familiei, în special copilul, care urmeaza sa fie prezentat ca problema sau ca pacient. Aceste teorii au stat la baza creerii terapiei familiale.
Teoria sistemelor. Un sistem familial e conceput ca unitate functionala, operând în acord cu propriile sale reguli si cu caracteristici specifice. Un astfel de concept poate fi aplicat sistemelor de familie functionale si nu indivizilor separat
-În unele sisteme familiare functionarea este deficitara, în special în cele care sunt rigide si inflexibile si nu pot reactiona la cerintele schimbatoare ale copilului.
Teoria comunicarii. Pentru ca o familie sa functioneze bine, mesajele între membrii familiei trebuie sa se transmita si sa se primeasca limpede.
-Copiii au nevoie sa stie când parintii lor se simt entuziasmati sau aprobatori, ca si atunci când ei sunt suparati si acuzatori.
În familiile disfunctionale unul sau mai multe tipuri de comunicare sunt adesea sarace sau ambigue.
Un tip caracteristic de difunctie implica trecerea unor mesaje duble (dubla legatura) - de exemplu un parinte ar putea sa râda la nebuniile copilului chiar daca ele sunt greseli grosolane sau chiar dragute, dar mai târziu tipa la copil pentru acelasi comportament ca si cum l-ar condamna aspru pentru acesta
Transmiterea mesajelor ambivalente de la parinti la copii (si uneori si invers) produce desigur trairi confuze între membrii familiei, care pot apoi manifesta simptome semnificative.
Teoria structurala. Relatiile în familie pot fi privite ca fiind organizate sau "structurate" într-un mod caracteristic.
-Minuchin în 1974 descria o varietate de moduri în care familia organizata sau structurata poate fi disfunctionala.
Frontierele intergenerationale pot fi neclare si parintii se comporta cu copiii ca fratii si surorile. Invers, copiii pot lua rolul purtatorului de grija în relatia lor cu parintii.
Parintii si copiii pot fi: fie supraimplicati sau "prinsi într-o plasa" emotionala unii cu altii, sau pot fi prea neimplicati emotional, neangajati sau detasati.
Pot exista aliante sau coalitii între membrii familiei - mama si fiul împreuna împotriva tatalui, de exemplu.
Structura poate fi slabita prin ocolirea conflictelor mai degraba decât prin tratarea lor directa.
Uneori, disputele între parinti nu sunt rezolvate deschis si onest, prin discutii si negociere iar atunci când, de exemplu, o mama este furioasa pe sotul ei din diferite cauze, (alcoolism, nereusita profesionala etc.) ea se poate concentra cu agresivitate, în schimb, asupra deficientelor fiului, deficiente care altfel ar fi trecute cu vederea; acuze de tipul "semeni cu tatal tau" apar destul de frecvent, provocând confuzie si tristete în sufletul copilului.
Teoriile familiale au fost aplicate direct în terapeutica. Ele sunt folositoare mai ales în situatiile unde patologia primara este aproape sigur determinata de disfunctionalitatea familiala.
Teorii psihanalitice
Se poate considera ca psihoterapia copilului a început în 1909, cu SIGMUND FREUD si cu tratamentul micului Hans, în vârsta de 5 ani, care suferea de fobie.
perioada de aproximativ 50 de ani, teoriile psihanalitice au dominat câmpul psihiatriei copilului prin MARGARET MAHLER, ANNA FREUD, MELANIE KLEIN
Opera fondatorului psihanalizei, Sigmund Freud (1856 - 1939), singura, umple 15 volume în editia standard originala.
Elaborarea teoriilor sale de catre fiica sa, Anna Freud, si de numerosi alti continuatori, în special Melanie Klein si Donald Winnicott, au confirmat ca teoria este într-o stare de continua evolutie.
Psihanaliza poate fi privita ca având trei tipuri principale de contributii la psihanaliza copilului:
-A elaborat o teorie a dezvoltarii personalitatii în copilarie, cu urmatoarele componente:
copiii sunt nascuti cu energii instinctuale de baza care le guverneaza comportamentul.
Exista o structura mentala caracteristica, constând în sursa energiilor (id), partea constienta a mintii, mediatoare între energii si mediu (ego) si o parte moralizatoare sau constient condusa a mintii (super ego).
-În timpul dezvoltarii, copiii trec prin fazele caracteristice în care parti diferite ale corpului (gura, anus, falus) sunt sursa primara de placere. Din diverse motive, copiii pot fi opriti sau "fixati" pe unul din aceste nivele, si aceasta poate da nastere la o patologie psihiatrica grava.
-În copilarie, modele caracteristice ale relatiilor familiale ies la iveala. Acestea sunt diferite pentru baieti si pentru fete.
Baietii, de exemplu, dezvolta "complexul Oedip", în care ei sunt foarte atasati de mama lor si au o teama sau chiar un fel de ostilitate pentru tatal lor; în cazul fetelor este descris "complexul Electra".
Autorii psihanalisti au descris si "complexul de castrare", "complexul Cain" si cel de inferioritate feminina neacceptata - "complexul Diana".
O alta teorie psihanalitica a functionarii mentale discuta urmatoarele componente:
-un inconstient activ - se considera ca o parte importanta a activitatii mentale care are influenta asupra comportamentului nostru este subconstientul sau doar partial constientul. Unele din gândurile, fantasmele si trairile subconstiente sunt doar cu greu regasite în mintea noastra constienta, pentru ca ele nu sunt acceptate de aceasta.
-mecanisme de aparare - acestea, considera autorii psihanalisti, ne permit sa ne aparam de amenintarile reale sau imaginare si sa dialogam cu continutul inacceptabil al mintii subconstiente.
Un bilant extins al acestora a fost furnizat de Anna Freud (1966):
regresia (revenirea la o faza timpurie a vietii),
proiectia (când i se atribuie altcuiva gândurile, trairile etc inacceptabile)
si negarea (refuzul de a accepta faptele la valoarea lor reala). Unele tulburari pot fi vazute aparând partial sau complet ca forme de aparare.
Analistii vorbesc despre aparari (rupturi) obsesionale, schizoide, si isterice pentru a explica dezvoltarea acestor tulburari.
Teoria atasamentului
Bowlby descrie atasamentul ca un dublu proces, complex, în care copilul devine legat emotional de membrii familiei sale, de obicei mama, tata si fratii, în ordine descrescatoare a intensitatii trairii afective.
Bowlby a descris atasamentul, în special pe cel fata de mama, ca un proces adeptativ biologic, servind necesitatilor de protectie si hranire ale copilului.
El a sugerat ca poate fi mai bine înteles ca "sistem de control" în care apropierea fata de mama este mentinuta printr-o serie de semnale emise de ambii, mama si copil.
Capacitatea de mai târziu a copilului de a dezvolta relatii sociale este considerata a fi bazata pe modul în care este cunoscut comportamentul de atasare.
Bowlby pune un accent particular pe importanta ambelor tipuri de legaturi, biologice si sociale, cu mama.
Desi tendinta infantila de a realiza o legatura cu mama lui este determinata genetic, comportamentul celor din preajma copilului va influenta siguranta acestei legaturi de atasament. Mary Ainsworth si colaboratorii ei au descris trei modele principale de atasament, care pot fi caracterizate pe baza observatiei copilului care începe sa mearga.
Aceste observatii sunt bazate pe o situatie experimentala realizata artificial în laborator.
Focalizarea se face pe reactiile copilului când este separat de mama si lasat cu un strain, urmârind ce fel de comportament apare când el este readus alaturi de mama sa:
Atasamentul securizant. Mama furnizeaza initial o baza de explorare si copilul este usor de consolat daca s-a simtit în primejdie. Când este din nou împreuna cu mama sa, el se va linisti imediat, regasind siguranta si va mentine contactul.
Atasamentul anxios / evitant. Copilul exploreaza cu usurinta departe de mama sa si este, chiar atunci când nu trebuie, prietenos cu strainii. Dupa o perioada de separare, el îsi va ignora sau evita mama.
Atasamentul dezorganizat / dezorientat. Când este reunit cu mama sa, copilul pare sa aibe trairi contradictorii de teama, frica, si, în acelasi timp, si o dorinta de a fi cu ea. El poate parea confuz si poate avea stereotipii.
Teoriile de atasament sunt folosite în particular la îmbunatatirea întelegerii noastre privind tulburarile de relationare sociala, starile de anxietate si situatiile de genul internarii în spital sau plasarii în îngrijire de zi, când sunt implicate separari de scurta durata sau de lunga durata.
Factori protectori si factori de risc pentru sanatatea mintala a copilului si adolescentului
I.Factori protectori
II.Factori de risc
a)Factori biologici si medicali (boli severe cronice, plurispitalizarea; greutatea mica la nastere; copiii cu dizabilitati, anomalii cromozomiale si genetice etc.)
b)Factori parentali sau psihosociali (vulnerabilitatea unui parinte; violenta si abuzul în familie; mediul familial tensiv, certuri frecvente, divortul sau pierderea contactului copilului cu familia; un parinte cu probleme de sanatate mintala, inclusiv consumul de droguri, etc.)
c)Factori demografici si socio-politici (saracia, deprivarea; refugiatii si exilatii; lipsa locuintei, etc.)
|
