INTRODUCERE. NECESITATEA PROBEI CU MARTORI sI REGLEMENTĂRE
Necesitatea probei cu martori
Cele doua laturi ale problematicii sunt indivizibile, deoarece, în mod indiscutabil, nu poate exista marturie fara martor si nici martor fara evenimentul judiciar, obiectiv, intersubiectiv testabil, care constituie obiectul marturiei (onus probandi).
Daca aceasta indivizibilitate exista "de facto", sub raport stiintific însa marturia trebuie cercetata distinct de martor sub toate aspectele pe care le implica, im 15115n136p plicit din perspectiva psihologica, aceasta fiind logica cercetarii.
Astfel, Enrico Altavilla, în prestigioasa sa lucrare "Psihologia giudiziaria", în capitolul consacrat martorului insista asupra faptului ca "fenomenul psihologic al marturiei are un dublu aspect, pe care nu trebuie sa-l neglijam: subiectiv si obiectiv, capacitatea psihologica a individului de a depune marturie, proprietatea obiectului sau evenimentului dea forma obiectul marturiei" ((1), p. 102-119).
Exista în aceasta atentionare si o directionare a fenomenelor psihologice ce însotesc formarea marturiei judiciare cât si depunerea marturiei în fata autoritatilor judiciare cu privire la problematica majora legata de marturie si de martor.
Astfel, cu privire la marturie si la martor trebuie avute în vedere:
a) testimoniabilitatea, adica acea trasatura a evenimentului judiciar de a putea forma, din punct de vedere legal obiect al probatiunii, cunoscând ca anumite chestiuni sunt exceptate de la probatiunea testimoniala;
b) memorabilitatea, constând în capacitatea obiectului de a fi memorat, pentru ca sunt situatii ce efectiv nu pot fi memorate pentru ca nici nu pot fi percepute, ele situându-se sub pragurile perceptibilitatii umane;
c) fidelitatea, care în opozitie cu memorabilitatea, consta în capacitate individului de a-si aminti evenimentul judiciar si de e depune marturie;
d) sinceritatea, care consta în disponibilitatea subiectiva a martorului de a spune adevarul ((8),p. 107).
Rezulta, prin urmare ca problematica psihologica a marturiei judiciare si a martorului este deosebit de complexa si ca aceasta ridica importante dificultati în activitatea autoritatilor judiciare, abilitate prin lege sa audieze martori.
Numeroase alte opinii avertizeaza asupra dificultatilor legate de probatiunea testimoniala si, în mode deosebit, asupra aspectelor de "infidelitate" si "nesinceritate" a marturiilor, care trebuie sa supravegheze justitia.
Scopul justitiei este sa stabileasca în mod obiectiv actul infractuos ca apoi sa fie în stare sa dea sentinta. Restabilirea, reconstituirea faptelor se face, în afara de interogarea inculpatului, prin administrarea de probe, directe sau indirecte.
Între probele, zise directe, în cauza un loc de frunte îl ocupa depozitiile sau relatarile martorilor. Aceste depozitii constituie cele mai frecvente probe si în majoritatea cazurilor, în special în covârsitoarea majoritate a cazurilor penale, depozitiile martorilor reprezinta principala proba, daca nu chiar exclusiva ((17),p.196).
De multe ori deci, soarta unui proces, soarta unui inculpat depinde în mare masura de marturia unui om, se dau sentinte, se decide asupra vietii cuiva în baza unei singure depozitii.
De aici reiese necesitatea teoretica si practica a lamuririi problemei marturiei, lamurire care cade în primul rând în sarcina psihologiei si de abia pe urma în sarcina juristilor.
"Într-un proces, probele sunt reprezentate în cea mai mare parte de depozitiile martorilor. Aceste probe ridica un anumit numar de probleme, între care: erorile involuntare pe care martorii le comit frecvent; retinerile unor martori de a depune marturie de teama consecintelor pe care le-ar putea suferi în urma declaratiei facute; afacerile judiciare aranjate; sistemul justitiei tranzactionale (specific justitiei penale americane); publicitatea audierii; instructiunile pe care avocatii le dau martorilor pentru a depune într-un anumit fel etc." ((16),p.405).
În acelasi sens, reputatul jurist Philippe Quare, avocat pe lânga curtea de apel din Bruxelles, prezentând o sinteza a studiilor criminologilor Vidal si Mangol asupra carentelor de fidelitate ale marturiilor judiciare enumera:
"o marturie integral fidela este o exceptie";
"un martor sincer se poate afla în eroare";
"întinderea si fidelitatea unei marturii judiciare se diminueaza proportional cu vechimea faptelor destainuite";
"valoarea depozitiilor nu este proportionala cu numarul martorilor, iar o minoritatea poate avea dreptate împotriva unei puternice majoritati";
"un numar mare de anormali, necunoscuti ca atare, sunt ascultati ca martori si deformeaza adevarul ca urmare a tulburarilor si handicapurilor personale" (Revue de Detroit Penal et Criminologie, nr.6, Mars.1976, p.589).
Pe aceeasi linie de gândire se situeaza si profesorul A. Ciopraga, când subliniaza ca "evaluarea probei testimoniale reclama necesitatea reconstituirii drumului pe care îl parcurge procesul de formare a marturiei - receptia informatiilor, stocarea memoriala a acestora, comunicarea informatiilor sub forma reproducerii si recunoasterii - precum si luarea în considerare a multitudinii de factori obiectivi si subiectivi care într-o masura sau alta au putut înrâuri asupra întinderii si fidelitatii marturiei" ((3), p.6).
În linii generale, aceasta este problematica psihologica a marturiei judiciare si a martorului pe care studiile de psihologie judiciara si de criminologie le evidentiaza, oferind si solutii care sa permita evaluarea legala si temeinica a probelor testimoniale. Psihologia judiciara îndeplineste functiuni operationale, în sensul ca ofera metodele si criteriile care permit justitiei sa depisteze marturiile inutile (false, eronate, dar de buna-credinta) care aduc deservicii justitiei ((8),p.108-109).
Reglementarea probei cu martori
Definind martorul, art. 78 Din Codul de procedura penala arata ca aceasta este persoana care are cunostinta despre vreo fapta penala sau despre vreo împrejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului în procesul penal.
În principiu, orice persoana fizica poate fi chemata ca martor în procesul penal, indiferent de starea fizica (orb, surd sau mut) sau psihica, organele judiciare având posibilitatea sa aprecieze care dintre acestea sunt apte sa furnizeze informatii necesare rezolvarii cauzelor penale. Anumite persoane nu pot avea calitatea de martor într-o anume cauza penala datorita unor situatii concrete legate de acea cauza((9), p.271). Astfel, persoanele obligate sa pastreze secretul profesional (avocat, notar, medic etc.) nu pot depune ca martori în legatura cu cele aflate în exercitiul profesiei sau a functiei pe care o detin. Minorul poate fi ascultat ca martor. Pâna la vârsta de 14 ani, ascultarea lui se face în prezenta unuia dintre parinti ori a tutorelui sau a persoanei careia îi este încredintat spre crestere si educare ((9), p.271).
Asadar, în conformitate cu prevederile art. 78 din Codul de procedura penala, declaratiilor de martori li se confera statutul procesual specific mijloacelor de proba. În consecinta, marturia constituie proba prin efectul legii. Din aceasta reglementare rezulta importanta sociala a marturiei ca si obligatia morala si juridica a persoanelor care cunosc împrejurari în legatura cu faptele deduse în fata organelor de urmarire penala sau instantelor judecatoresti de a depune, de a spune ceea ce stiu în legatura cu cauza.
În domeniul penal al activitatilor judiciare exista un polimorfism al situatiilor reale cu care se confrunta organele de urmarire penala si justitie. În imensa lor majoritate. În imensa lor majoritate, stari de fapt din cauzele penale nu pot fi stabilite fara contributia de cele mai multe ori decisiva a martorilor. Sunt edificatoare în acest sens aprecierile unuia dintre marii maestrii ai Baroului din Paris, care în monografia sa "La verite tient aun fil" analizând cauzele unor erori judiciare, în procese penale devenite celebre mentiona "persoanele care detineau, fiecare în parte, un fragment de adevar au tacut din teama, interes sau indiferenta" ((5), p.5).
Conditia esentiala a intercomunicarii cerebrale dintre martor si magistrat este aceea ca martorul sa fie de buna-credinta, sa-si învinga teama, iar magistratul sa-l ajute pe martor, sa câstige acel graunte de curaj si responsabilitate necesar pentru triumful adevarului.
Corelativ acestei atitudini a martorului, în art. 62 din Codul de procedura penala, se statueaza ca "în vederea aflarii adevarului organul de urmarire penala si instanta de judecata sunt obligate sa lamureasca cauza, sub toate aspectele pe baza de probe".
În dreptul procesual penal, martorul trebuie sa relateze tot ceea ce stie personal în cauza, evitând sa expuna informatii al caror izvor nu-l poate indica. În Codul de procedura civila nu exista o asemenea depozitie. Explicatia acestei diferentieri consta, în faptul ca, în procesul penal, posibilitatile de probatiune, prin însusi structura procesului penal care cuprinde faza urmaririi penale, sunt mai mari în ceea ce priveste identificarea martorilor directi, care au asistat la evenimentul judiciar. În procesul civil aceste posibilitati sunt mai restrânse, procesul civil legându-se în fata instantelor, fara a exista o faza anterioara cu functiuni specifice de cautare a probelor sub controlul organelor judiciare. "De aceea, în procesul civil nu trebuie sa se evite obtinerea de informatii de la martorii care nu pot indica sursa informatiilor. Este necesar sa se sublinieze ca acest lucru trebuie facut numai pentru a verifica pe alte cai daca faptele indicate s-au produs în realitate" ((6), p.221).
În cele ce urmeaza, ne vom ocupa exclusiv de martorul de buna-credinta. Martorul de rea-credinta de fapt nu este altceva decât un infractor, care face obiectul altei problematici((17), p.199). martorul de buna-credinta (în continuare: martorul) este un pretios auxiliar al justitiei prin faptul ca relatarile sale furnizeaza elemente pentru stabilirea adevarului material, necesar pentru rezolvarea proceselor.
|
