ISTORIA FORMARII PSIHOLOGIEI MODERNE SI LOCUL EI IN SISTEMUL ALTOR STIINTE
3.1. Curentele psihologice
Primele conceptii despre psihic tineau de animism (din latina "anima" - spirit, suflet) - viziuni antice, conform carora totul ce exista pe lume are suflet - sufletul era conceput ca o substanta independenta de corp, ce dirijeaza toate obiectele vii si nevii.
Conform filozofului Greciei antice Platon (a. 427-347 i.e.n.) sufletul unui om exista inainte de a se impreuna cu corpul. El este forma si curentul spiritului universal. Fenomenele spirituale Platon le subdiviza in ratiune, curaj (in concepere moderna-vointa) si dorinta (motivatie).
Unitatea armonioasa rationale, aspiratiilor mobile si dorintelor atribuie integritate vietii spirituale a omului. Platon aduce asemenea lista a sentimentelor: minie, teama, dorinta, tristete, dragoste, gelozie, invidie.
Punctul culminant al psihologiei antice a devenit doctrina (invatatura) despre suflet a lui Aristotel (a. 384-322 i.e.n.) Sufletul, conform lui Aristotel, nu este material, el este forma corpului viu, cauza si scopul tuturor functiilor vitale ale corpului. Forta motrice a comportamentului omului este nazuinta (activitatea interna a organismului), legata cu simtul satisfactiei sau nesatisfactiei. Perceperea senzitiva constituie inceputul cunoasterii. Pastrarea si reproducerea senzatiilor constituie memoria. Gandirea se caracterizeaza prin formarea conceptiilor generale, aprecierilor si concluziilor. O forma aparte a activitatii intelectuale constituie ratiunea, introdusa din exterior in forma de ratiune divina.
Sub influenta atmosferei, caracteristice evului mediu (marirea influentei bisericii asupra tuturor laturilor vietii societatii, inclusiv si stiintei), tractarea animista a sufletului de catre Platon si Aristotel se imbina cu conceperea crestina a esentei omului. Sufletul este o forma divina, supranaturala, din care cauza studierea vietii spirituale trebuie sa fie supusa legitatilor teologice. Analizei de catre om poate fi supus doar aspectul exterior al sufletului, o 242c23c rientat spre lumea materiala. Cele mai mari mistere ale sufletului devin accesibile numai in experienta religioasa (mistica).
In evul mediu se acumuleaza materiale concrete privind particularitatile anatomice, fiziologice ale organismului uman ca unele din bazele psihicului. In special este necesar de mentionat activitatea ganditorilor arabi din secolele IX-XII Avicenna si Averroes.
Din secolul XVII se incepe o epoca noua in dezvoltarea cunostintelor psihologice. Ea se caracterizeaza prin incercarile de a patrunde lumea spirituala a omului, in special de pe pozitii filozofice generale, teoretice, fara o baza experimentala necesara. R. Descartes (1596-1650) ajunge la concluzia referitor la diferenta totala ce exista intre sufletul omului si corpul lui: "Corpul dupa natura sa intotdeauna divizibil, pe cind spiritul - este invizibil". Dar sufletul capabil a efectua miscari in corp. Aceasta doctrina dualista contradictorie a initiat problema, numita psihofizica cum sint legate intre ele procesele fizice (fiziologice) si psihice (spirituale)? Descartes a fondat bazele conceptiei deterministe (cauzale) a comportarii cu ideea ei centrala a reflexului ca raspuns motrice firesc al organismului la iritatia fizica exterioara. El a fost fondatorul psihologiei introspective, interpretand constiinta ca cunoasterea nemijlocita a subiectului referitor la ceea ce se petrece in el, cind el gandeste.
Incercarea de a uni din nou corpul si sufletul omului, divizate de doctrina lui Descartes, a intreprins-o filozoful olandez Spinoza (1632-1677). Nu exista o forma spirituala deosebita, ea intotdeauna este una dintre manifestarile materiei. Sufletul si corpul sint determinate de unele si aceleasi cauze materiale. Spinoza presupunea, ca asemenea tratare da posibilitatea de a cerceta fenomenele psihcului cu aceeasi precizie cum se cerceteaza liniile si suprafetele in geometrie.
Filozoful german G. Leibniz (1646-1716), respingand egalitatea psihicului si constiintei, stabilita de Descartes, a introdus notiunea de psihic inconstient. In sufletul omului are loc neintrerupt o activitate latenta a fortelor psihice - unui numar imens de perceptii mici. Din ele apar dorintele si pasiunile constiente. Leibniz a incercat sa lamureasca legatura intre psihic si filozofic in om nu ca interactiune, ci ca corespundere in forma de armonie, creata datorita intelepciunii divine.
In secolul XVIII de catre filozoful german Ch. Wolff a fost introdus termenul "psihologie empirica" ca una dintre directiile psihologiei, principiul careia in observarile asupra fenomenelor psihice concrete, clasificarea lor si stabilirea legaturii firesti intre ele, verificata prin experienta. Acest principiu a devenit fundamentul doctrinei intemeietorului psihologiei empirice filozofului J. Lock (1632-1704). Lock considera sufletul omului ca un mediu pasiv, incapabil de a percepe, comparand-o cu o tabla curata, pe care nu este scris nimic. Sub influenta impresiilor senzoriale sufletul omului, desteptandu-se, se umple cu idei simple, incepe sa gandeasca, adica sa formeze idei complicate.
Evidentierea psihologiei ca stiinta de sine statatoare a avut loc in anii 60 ai secolului XIX. Acest fapt este legat de crearea institutiilor de cercetari stiintifice speciale - laboratoarelor si institutiilor psihologice, catedrelor in institutiile superioare de invatamint, precum si de implementarea experimentului pentru studierea fenomenelor psihice. Prima varianta a psihologiei experimentale ca disciplina stiintifica de sine statatoare a fost psihologia fiziologica a savantului german W. Wundt (1832-1920), fondatorul laborator psihologic in lume. In domeniul constiintei al presupunea ca actioneaza o anumita cauzalitate psihica, supusa cercetarii stiintifice obiective.
Fondatorul psihologiei stiintifice ruse se considera I. Secenov (1829-1905). In cartea sa "Reflexele creierului" (1863) procesele psihologice principale obtin o interpretare fiziologica. Ele au aceeasi schema ca si reflexele: incep de la actiunea din exterior, continua in activitatea sistemului nervos central si se termina cu activitatea de raspuns - miscare, fapta, vorbire. Prin asemenea tratare Secenov a incercat "sa smulga" psihologia din cercul lumii interioare a omului. Dar in aceasta imprejurare a fost subapreciat specificul realitatii psihice in comparatie cu baza ei fiziologica, nu s-a tinut cont de rolul factorilor culturali si istorici in formarea si dezvoltarea psihicului omului.
La inceputul secolului XX in psihologie apare o situatie de criza: metoda introspectiei nu e dat rezultatul semnificative; nu s-a izbutit a concretiza specificul realitatii psihice; a solutiona problema legaturii intre fenomenele psihice si cele fiziologice, s-a observat o ruptura considerabila intre teoria psihologica si datele activitatii experimentale. Incercarile de a trece aceasta perioada de criza au adus la formarea catorva scoli influente (directii) in stiinta psihologica.
Asa apare "behaviorismul" (din engl. "behaviour" - "comportare") - directie, ce respinge constiinta ca obiect al cercetarii stiintifice si reduce psihicul la diverse forme de comportare ca reactie a organismului la mediul extern. Fondatorul acestui curent este savantul american D. Watson (1878-1958). El considera, ca sarcina fundamentala a behaviorismului consta in acumularea cercetarilor in asa mod ca sa fie posibil a spune anticipat, care va fi reactia omului la situatia (stimulul) corespunzator. Comportamentul este sau rezultatul instruirii - obtinute individual prin intermediul probelor si greselilor, sau memorizarea a repertoriului deprinderilor. Avand drept principiu ideea ca in comportamentul omului nu este nimic innascut si orice manifestare a lui este un produs a stimularii externe Watson a inceput in masa a copiilor de varsta frageda (pruncilor).(In lucrarile sale psihologul se refera la metodica lui I. Pavlov despre reflexele conditionate). Watson a distribuit notiunii "comportament" un sens uniform. In doctrina sa ramanea doar a formula "stimularea-reactia" ca o unitate de relatie a organismului in mediu. Astfel, datorita bihevioristilor stiinta psihologica s-a transformat in "psihologie fara psihic"- Cu toate acestea, ideile biheviorismului au influentat esential asupra dezvoltarii multor stiinte, inclusiv si lingvisticii, antropologiei, sociologiei, au devenit una din sursele ciberneticii, au contribuit la elaborarea problemei instruirii (didacticii).
In atmosfera predominarii filozofiei idealiste se formeaza gestaltpsihologia - una din directiile psihologiei secolului XX, ce studiaza psihicul din punct de vedere al structurilor integre, gestaltelor. Numele sau aceasta scoala si l-a primit de la cuvantul german "gestalt", ce inseamna "forma", "structura", "configuratie integra", adica un tot intreg organizat, proprietatile caruia nu pot fi obtinute din proprietatile partilor sale. Prima lucrare teoretica in acest domeniu a fost lucrarea lui W. Koller "Gestaltele fizice in repaus si stare statica". In ea autorul tinde a restructura metoda psihologica de lamurire prin principiul fizico-matematic. Dupa parerea sa, ca intermediar intre ele campul fizic si perceptia integrala trebuie sa devina o noua fiziologie - o filozofie nu din elemente si cai izolate, dar din structuri integre si dinamice, adica din gestalte. Cu acest scop Koller a schitat fiziologia imaginara a creierului, care se baza pe conceptii fizico-chimice. In aceasta lucrare principala este ideea izomorfismului (elementele si raporturile intr-o sistema corespund elementelor si raporturilor in alta) proceselor fiziologice si psihologice. Insa relatiile a doua randuri de fenomene (psihice, fizice) se preconizau conform tipului paralelismului si nu a legaturii cauzale. Gestaltistii afirmau nu numai imposibilitatea reducerii formelor psihice la componentele lor ci si existenta unor legi deosebite ale gestaltului. Ei considerau, ca psihologia, bazandu-se pe aceste legi, se va transforma intr-o stiinta fixa, cum este fizica. Neputinta de a elabora o schema unica a analizei realitatii psihice a fost premisa decaderii scolii gestalpsihologiei in anii antibelici.
Nici o invatatura psihologica nu a generat atatea divergente considerabile in aprecieri, ca doctrina neuropatologului austriac, psihiatrul si psihologul S. Freud (1856-1939), intemeietorul psihoanalizei.
Frendismul - este un curent in psihologia sec. XX, in care se dezvaluie dificultatea exceptionala a vietii psihice a omului, se pune intrebarea despre viata sexuala a acestuia, frendismul pretindea la crearea unei noi "imagini a omului", conceptii noi despre lume.
Nenumaratele observari ale psihiatrilor si neuropatologilor au demonstrat, ca omul nicidecum nu este acea fiinta intelectualizata, cum era redat de psihologia sec. XIX. Anume aceste observatii au devenit izvorul teoriei psihoanalitice freudiste. Una din cauzele raspandirii ei vaste consta in faptul ca in aceasta teorie s-a dezvaluit, mai deplin decit in alte teorii, dificultatea exceptionala a vietii psihice a omului. In lucrarile lui Freud, in calitate de problema psihologica serioasa, a fost pusa problema vietii sexuale a omului.
Desemnand un sir de probleme noi si indicand fenomenele, ce nu au fost supuse cercetarii psihologice, freud, totusi, a prezentat aceste fenomene in teoria sa intr-o forma hipertrofiata. El a propus un model nou de studiere a personalitatii, in care se mentioneaza, ca personalitatea este formata din trei componente principale, evidentiate prin termenii: "id" (inconstientul) "ego" (eu) si "super-ego" (supra-eu). Id - componentul cel mai simplu (primitiv, purtatorul de instincte (sau libido): se supune principiului satisfactiei. Ego urmeaza principiul realitatii - tine cont de particularitatile lumii exterioare, proprietatile si relatiile ei. In sfirsit, supra-ego serveste ca purtatorul standardelor-morale, aceasta este acea parte a personalitatii, care exercita rolul de critic si cenzor. Deoarece cerintele fata de ego din partea diferitor instantii - id si super-ego - sint incompativile, ego se afla inevitabil in stare de conflict, ce creaza o tensiune insuportabila. Din aceasta tensiune ego iese cu ajutorul unor "mecanisme de protectie" speciale - inlocuire, sublimare etc.
Inlocuirea inseamna inlaturarea activa, dar neconstientizata de personalitate, a simturilor, gandurilor si tendintelor spre actiune din constiinta. Deplasandu-se in domeniul inconstientului, ele continua sa motiveze comportarea si se retraiesc in forma de senzatii de neliniste. Sublimarea - unul din mecanismele prin intermediul caruia energia sexuala interzisa se destinde in forma altor tipuri de activitati, acceptabile pentru societate, de exemplu, in arta.
La Freud energia psihica a substituit-o pe cea biologica si a aparut in rolul fortei motrice principale a dezvoltarii sociale si organismul si societatea s-au dovedit a fi nu altceva, decit materialul, din care libidoul isi modeleaza formele sale.
Unul din reprezentantii de vaza ai curentului genetic al stiintei psihologice a fost savantul elvetian J. Piajet. Cu siguranta in psihologia mondiala nu se va gasi un alt savant, care a realizat atit de mult in domeniul dezvoltarii intelectului copilului. Folosind analiza sistematica si structurala, Piajet inainteaza principiul referitor la metoda genetica ca principiu metodologic de indrumare al cercetarii psihologice.
Acordand atentia de baza formarii intelectului copilului, Piajet sublinia, ca in psihologia stiintifica orice cercetare trebuie sa se inceapa cu studierea dezvoltarii si anume formarea mecanismelor intelectuale la copil explica cele mai bine natura lor si functionarea la cei maturi. Conform opiniei lui Piajet, in baza genetica trebuie sa se formeze nu doar unele stiinte ci si teorii cunoasterii. Aceasta idee a devenit baza crearii de catre el a epistemologiei genetice, adica stiintei despre mecanismele si conditiile formarii la om a diferitor forme si tipuri de cunostinte, notiuni, operatii cognitive.
Neajunsul principal al conceptiei lui Piajet consta in faptul ca, ignorand dezvoltarea personalitatii integre a copilului, forta motrice principala a dezvoltarii intelectului el o vedea in insasi intelectul. La Piajet printre factorii dezvoltarii intelectului nu este asemenea factor, ca activitatea.
Cel mai vast curent stiintific ce exprima spiritul psihologiei contemporane este psihologia cognitiva ("cognito" in traducere din latina inseamna "cunoastere") - conceptia despre organismul omului ca sistema, preocupata de cautarile active ale datelor si prelucrarea informatiei. Reprezentantii ei U. Neisser, A. Pavyio etc. in comportarea subiectului un rol important atribuie cunostintelor. Pentru ei, principala devine problema referitor la organizarea cunostintelor in memoria subiectului, corelatia componentelor verbale si imaginare in procesele memorizarii si gandirii. Aceasta psihologie a aparut sub o anumita influenta a directiei teoretico-informationale. Notiunea de baza a psihologiei cognitive este - "schema". Ea reprezinta planul disponibil al omului de colectare si programul de prelucrare a informatiei despre obiecte si evenimente. Perceptia, memoria, gandirea si alte procese cognitive sint determinate de scheme tot asa cum constructia organismului de catre genotip.
In rezultat, psihologia cognitiva a dezvaluit particularitatile cele mai importante, specifice activitatii cognitive: selectivitatea, determinarile de catre mediu, caracterul incomplet al schemelor cognitive etc.
Alta directie importanta, care, la fel ca si psihologia cognitiva, a aparut ca antiteza biheviorismului si psihoanalizei, reprezinta psihologia umanista. Fondatorii psihologiei umaniste au dorit sa corecteze impreciziile biheviorismului si psihoanalaizei in ce priveste interpretarea omului si sa aleaga o psihologie mai corecta, esentiala. In calitate de obiect al cercetarii se afirma conceptia personalitatii creative - o problema, care nu a fost abordata de alta scoala. Sarcina unei asemenea personalitati constituie autorealizarea, autoactualizarea.
Unul din cei mai convingatori reprezentanti ai curentului umanist a fost A. Maslow. El considera aspiratia continua a omului spre autoactualizare, spre autoexprimare - sursa principala a comportarii, activitatii, faptelor omului. Necesitatea de autoactualizare are un sir de functii. Mai intai de toate, este necesitatea umana de a face bine oamenilor (in esenta sa omul este bun). Al doilea principiu important - omul este obligat a fi acel, care el poate deveni. Prin alte cuvinte, omul trebuie sa-si realizeze potentialul, ceea ce el poate.
Care este neajunsul principal al teoriei lui Maslow ? In fond ea reprezinta o varietate a tendintei biologizante. Desigur, e placut a constientiza ca ne nastem buni, nobili si devenim rai involuntar. Dar calitatile morale nu sint innascute: nu exista oameni ce se nasc buni si nu exista oameni, ce se nasc rai. Ei se formeaza astfel. Insasi recunoasterea, ca trasatura etica poate fi innascuta, duce la biologizare.
O contributie semnificativa in dezvoltarea psihologiei secolului XX au adus L.Vagotki (1896-1934), A.Leontev (1903-1979), P.Galperin (1902-1988).
L. Vagotki a introdus notiunea despre functiile psihice superioare (gandire in notiuni, vorbire rationala, memorie logica, atentie spontana) ca forma a psihicului specific omului, social conditionata, de asemenea a pus bazele conceptiei culturale si istorice a dezvoltarii psihice a omului. Functiile nominalizate initial exista ca forme ale activitatii exterioare si doar mai tarziu - ca proces interior total. Ele provin din formele comunicarii verbale dintre oameni si sint utilizate prin semne lingvistice. Sistema semnelor determina comportarea intr-o masura mai mare, decit mediul inconjurator, deoarece semnul, simbolul contine un program in forma compacta de comportament. Functiile superioare se dezvolta in procesul instruirii, adica activitatii comune a copilului si maturului.
A. Leontiev a efectuat un ciclu de cercetari experimentale, ce dezvaluie mecanismul formarii functiilor psihice superioare ca proces de "Cultivare" a formelor actiunilor instrumental-simbolice superioare in structurile subiective a psihicului omului.
P. Galperin este autorul conceptiei formarii actiunilor intelectuale (imaginilor, notiunilor) pe etape. El cerceta procesele psihice (de la perceptie la gandire inclusiv) ca activitate orientativa a subiectului in situatii problematice. Insati psihicul in plan istoric apare doar in situatia vietii mobile pentru orientare in baza imaginii si se realizeaza cu ajutorul actiunilor (imaginilor, notiunilor). Realizarea practica a acestei conceptii permite a spori considerabil eficacitatea instruirii.
3.2. Structura psihologiei contemporane
Psihologia moderna reprezinta un sistem destul de ramificat de discipline stiintifice, ce se afla in diferite trepte de formare si legate cu diverse domenii ale practicii. De obicei principiul de baza al clasificarii psihologiei se considera principiul dezvoltarii psihicului in activitate. In baza acestui fapt se evidentiaza urmatoarele ramuri ale psihologiei.
Psihologia muncii - studiaza particularitatile psihologice ale activitatii de munca a omului, aspectele psihologice ale organizarii stiintifice a muncii. Ea are un sir de capitole, care reprezinta ramuri de sine statatoare ale stiintei psihologice: psihologia inginereasca, psihologia aviatiei, psihologia cosmica.
Psihologia pedagogica cerceteaza legitatile psihologice ale instruirii si educatiei omului. Din capitolele ei fac parte: psihologia instruirii, psihologia educatiei, psihologia profesorului si psihologia activitatii instructiv-educative cu copii cu diverse anomalii.
Psihologia medicala studiaza aspectele psihologice ale activitatii mediului si comportarii bolnavului. Se divizeaza in neuropsihologie, ce studiaza raportul fenomenelor psihice cu structurile fiziologice ale creierului, psihofarmacologia, ce studiaza influenta substantelor curative asupra activitatii psihice a omului; psihoterapia, ce studiaza si foloseste mijloacele de actionare psihica pentru tratarea bolnavului, psihoprofilaxia si psihoigiena.
Psihologia juridica cerceteaza problemele psihologice, ce tin de realizarea sistemului legislativ. Ea de asemenea are un sir de ramuri: psihologia judiciara, psihologia criminologica, psihologia reeducarii prin munca.
Psihologia militara cerceteaza comportarea omului in conditiile de lupta, aspectele psihologice ale relatiilor dintre comandanti si subalterni, metodele propagandei psihologice si antipropagandei etc.
Urmeaza a evidentia psihologia sportului, comertului, creatiei stiintifice si artistice.
In baza clasificarii ramurilor psihologiei pot fi stabilite aspectele psihologice ale dezvoltarii. Conform acestui principiu se evidentiaza un sir de ramuri ale ei, in care se desfasoara principiul dezvoltarii:
- psihologia varstelor studiaza ontogeneza diferitor procese psihice si calitatii psihologice ale personalitatii omului in dezvoltare, ea are un sir de ramuri: psihologia copilului, psihologia adolescentului, psihologia omului matur, gentopsihologia;
- psihologia dezvoltarii anomale sau psihologia speciala, ce se ramifica in oligofrenopsihologia, surdopsihologia, tiflopsihologia;
- psihologia comparativa cerceteaza formele filogenetice in viata psihica.
In baza clasificatiei ramurilor psihologiei pot fi stabilite aspectele psihologice ale relatiilor personalitatii si societatii. In acest caz se evidentiaza inca un sir de ramuri ale stiintei psihologice, grupate prin notiunea "psihologia sociala".
Din cele expuse mai sus poate de imaginat, cit de vast este spectrul aplicarii practice a psihologiei, ce include sarcini de diferita amploare - de la cercetarea perceptiei de catre om a indicatiilor dispozitivului pina la studierea fenomenelor psihice in masa.
Este necesar a mentiona, ca un loc aparte intre alte ramuri ale psihologiei in ocupa asa-numita psihologie generala. Ea nu reprezinta o ramura a stiintei psihologice, care s-ar fi putut plasa intr-un rand cu psihologia pedagogica, psihologia juridica, psihologia medicala, psihologia comparativa etc. In sarcinile psihologiei generale intra elaborarea problemelor metodologiei si istoriei psihologiei teoriei si metodelor cercetarii legitatilor ale aparitiei dezvoltarii si existentei fenomenelor psihice. Ea studiaza activitatea cognitiva si practica. Rezultatele cercetarii in domeniul psihologiei generale constituie baza fundamentala a dezvoltarii tuturor ramurilor si compartimentelor stiintei psihologice.
In cursul psihologiei generale se prezinta ideea stiintifica despre principiile generale teoretice si metodele principale ale psihologiei, se caracterizeaza notiunile stiintifice de baza ale psihologiei. Pentru comoditatea cercetarii aceste notiuni se grupeaza in trei categorii de baza: procese psihice, stari psihice, proprietati psihice sau particularitati ale personalitatii.
|
