LEGILE ÎN PSIHOLOGIE
Se poate afirma ca scopul principal al cunoasterii stiintifice este reprezentat de descoperirea si formularea riguroasa a legilor care guverneaza miscarea si evolutia fenomenelor. De aici si tendinta de a stabili caracterul stiintific al unui domeniu de cunoastere dupa numarul si rigurozitatea legilor ce încorporeaza informatia acumulata. Sfera de aplicatie a legilor a fost oa 151h78b recum îngustata de caracterul lor mecanicist, primele legi fiind concepute în limitele determinismului linear al mecanicii clasice. Legea apare ca o legatura stabila ce exprima repetabilul, constantul, "necesarul din fenomene". La început, singurele stiinte care se puteau bucura de privilegiul de a descoperi si formula legi erau fizica, mecanica, chimia. Psihologia mijlocului si sfârsitului de secol al XIX-lea nu putea aspira la asa ceva. Se pune întrebarea de ce?
Aceasta întrebare poate fi formulata si sub forma: poate o realitate atât de dinamica si prin excelenta subiectiva-asa cum este psihicul uman-sa se supuna determinismului cauzal specific legitatii?
Întâi de toate, trebuie precizat ca s-au facut încercari de aproximare în spiritul determinismului linear pentru diferite procese si functii psihice, însa acestea nu s-au impus ca achizitii teoretice unanim acceptate. Asa cum se va vedea, si acest lucru trebuie precizat înca de la început, unele pozitii contestatare fata de legitatea în psihologie se datoreaza stadiului limitat al cunoasterii stiintifice în general si al cunoasterii psihologice în special. Altele deriva din observarea unor dificultati reale, obiective, ce reies din însasi natura obiectului studiat, a metodelor folosite în investigarea acestuia. În prezent, unele din aceste dificultati au fost depasite, psihologia fiind capabila sa le surmonteze.
Una dintre criticile aduse încercarilor de a formula legi care sa guverneze fenomenele psihice este ca psihologia studiaza individualul, ori aceasta realitate nu dispune de legi care sa fie generale, universale. H. Pieron afirma în 1934 ca o psihologie stiintifica a individului este practic imposibila.
Alta pozitie critica reproseaza ca legile psihologiei nu reusesc sa surprinda relatiile numerice, cantitative dintre fenomene. S-a mai spus ca legile psihologiei sunt de natura compozita, nefiind specifice psihologiei, ci apartinând mai multor stiinte. Într-adevar, asa cum subliniaza psihologia astazi, legile sale dispun de conotatii diverse: fiziologice, fizicaliste, socio-culturale etc.. Ca exemplu în acest sens putem da legile reflexelor conditionate ale lui Pavlov, deseori confundate cu legile psihologiei, fiind de fapt legi ale activitatii neuro-corticale.
La fel, legea generala a afectivitatii stabilita de Georges Dumas este o legitate de natura nervoasa. Ontologic este greu de precizat ca ar exista legi pur psihice. Asa cum o dovedeste istoria stiintei, psihologia se elaboreaza într-o zona cu predilectie interdisciplinara. Dar acceptarea acestui fapt nu îndreptateste pe nimeni sa afirme ca nu exista legi ale psihologiei, asa cum o face V. Pavelcu, odata cu progresele înregistrate in domeniul inteligentei artificiale: "necesitatea cautarii legilor psihologiei este caduca, nestiintifica, din moment c multe din procesele considerate pur psihice pot fi realizate de o masina".
Ultima dintre contestarile aduse legilor psihologiei se refera la capacitatea ei de previziune, stipulându-se ca este imposibil sa se anticipeze cum se va comporta cu certitudine un individ într-o situatie data.
Wallon sustinea înca din 1934 ca: "Plecând de la individ, este imposibil de prevazut cu toata certitudinea ce va face, ce va deveni acesta; la fel, plecând de la situatii, de la mediu, relatiile individului nu mai pot fi prevazute".
Psihologia este ultima dintre stiintele care pot pretinde adevarul absolut. O examinare comparativa a legitatilor din mecanica, fizica, chimie, biologie, sociologie, pune în evidenta faptul ca, de la formele inferioare de miscare ale materiei catre cele superioare, coeficientul de probabilitate al legii scade treptat. Relatiile mecanico-fizice actioneaza inexorabil, reactiile chimice se produc numai în anumite conditii, iar cele biologice sunt, asa cum arata Claude Bernard, si mai mult dependente de conditii adiacente. Astfel, proprietatile de previziune, pe masura ce urcam pe scara complexitatilor, scad din ce în ce mai mult. Dupa Helmer si Rescher, psihologia se înscrie în cadrul stiintelor inexacte, rationamentul lor fiind in-formal. Caracteristicile legilor psihologiei, din perspectiva ei ca stiinta inexacta, sunt urmatoarele:
- caracterul probabilistic: asa cum s-a mentionat anterior, una dintre pozitiile contestatare fata de legile psihologiei se refera la incapacitatea acestora de predictie, mai precis, de predictie absoluta. Ce înseamna aceasta? Ca psihologia nu poate afirma cu toata certitudinea cum va actiona, ce va face un individ. Nu cu toata certitudinea, spunem noi, ci cu o anumita probabilitate. Deci psihologia poate emite previziuni si este de dorit ca probabilitatea sa fie cât mai mare. Nivelul de predictie este stabilit dupa criterii statistico-matematice si exprima, în ultima instanta, forta explicativa a psihologiei. Pentru a pune în evidenta caracteristici si dependente cu semnificatie(aplicabilitate) generala trebuie sa recurgem la aproximari si rationamente statistice;
- caracterul statistic: natura statistica a legilor psihologice se exprima în aceea ca nu fiecare din manifestarile comportamentale ale individului este la fel de semnificativa pentru caracterizarea si definirea lui. Unele exprima mai consistent "natura" lui, altele mai superficial; unele au o frecventa mai mare, altele apar cu totul episodic; ceea ce pentru un individ sau chiar pentru un grup este specific, legic, pentru un alt individ sau grup este irelevant, întâmplator. Legicul, necesarul în dinamica comportamentului uman îsi croieste permanent calea prin întâmplator. De aceea, descoperirea si formularea legilor în psihologie trebuie mediate de operatii speciale de selectie, comparatie si testare a gradelor de semnificatie a diferitelor masuratori în care exprimam dependentele între variabile. În orice cercetare, psihologul este obligat sa opereze si sa se confrunte cu doua ipoteze: o ipoteza numita specifica potrivit careia ,rezultatele obtinute sunt obiectiv semnificative, adica exprima o legitate, si o ipoteza nula-care postuleaza ca aceste rezultate se datoreaza actiunii unor factori pur întâmplatori, si, deci, nu sunt legic relevante. Respingerea unei ipoteze si mentinerea celeilalte presupune aplicarea prealabila a unui test de semnificatie, bazat pe procedee statistice speciale. si chiar si atunci când ipoteza specifica se dovedeste plauzibila, cea nula nu trebuie îndepartata definitiv, chiar atunci când probabilitatea întâmplarii este foarte mica. Desprindem de aici specificul legitatii statistice care guverneaza fenomenele în domeniul psihologicului; dinamica acestora se asociaza în orice moment cu o anumita probabilitate, mai mare sau mai mica, niciodata univoc determinata si maxima.
- caracterul teleologic: legile în psihologie au un caracter finalist evident propunându-si sa explice produsul vietii psihice-si anume-fapte psihice subiective(finalitate psihocomportamentala);
- caracterul compozit: legile în psihologie sunt nespecifice fiindca viata psihica nu poate fi rupta de determinarile sale multiple.
Întelegere, explicatie, lege
"A descrie, a explica si a prevedea înseamna practic a formula legi". Asa deschide M. Zlate subcapitolul dedicat acestei probleme, continuând: "Daca psihologia nu este capabila nici sa explice, nici sa previzioneze, atunci ce-i ramâne de facut?". Nu putem vorbi despre legi în psihologie, fara a lamuri conceptele de descriere si explicatie.
Descrierea raspunde la întrebarea ce este? si cum? Se desfasoara un anumit fenomen. Descrierile sunt de doua tipuri:
- descrierea calitativa: prin definirea operationala a conceptelor, formularea lor în termeni observabili si actionali. Pentru a întelege acest tip de descriere, cei care îndragesc matematica pot face o asociatie, deloc nelalocul ei, cu descrierea unei multimi prin enumerarea elementelor sale; în cercetarea psihologica se face uz de categorisirea fenomenelor dupa unul sau mai multe criterii riguros stabilite;
- descrierea cantitativa: prin definirea relatiilor între fenomenele studiate, unul sau altul dispunând mai mult de caracteristica considerata; in cadrul acestui tip de descriere(se poate asemana cu descrierea elementelor unei multimi prin precizarea relatiei dintre ele) sunt necesare doua operatii: masurarea(atribuirea unui numar unui obiect sau caracteristici) si numararea(atribuirea unei frecvente diferitelor categorii de obiecte).
Explicatia reprezinta o treapta superioara a cunoasterii stiintifice raspunzând la întrebarea de ce? N. Pavelcu afirma ca "am studiat un fenomen atunci când ne dam seama de toate cauzele sale, de conditiile în care apare, de toti factorii de care se leaga", iar Hempel considera ca "un fenomen este explicat daca acesta poate fi dedus din compozitia a doua ansambluri de fapte: în primul rând din legile generale care regizeaza fenomenul explicat, în al doilea rând din conditiile particulare în care acest fenomen a aparut".
Explicatia necesita alegerea sistemului explicativ care consta în:
- alegerea variabilelor studiate;
- stabilirea limitelor sistemului;
- largirea sau îngustarea sistemului explicativ.
În explicarea diferitelor relatii dintre fenomenele psihice sau dintre comportamentele umane psihologia nu trebuie sa faca abstractie de interventia hazardului care nu poate fi evitat. Toata problema este aceea a diminuarii si eventual a eliminarii lui. Acest lucru se realizeaza prin randomizare, crescându-se validitatea concluziilor extrase.
Exemple de legi în psihologie
Legile lui Claparede:
Legea trebuintei: orice trebuinta tinde sa provoace reactii adecvate satisfacerii ei.
Legea extensiunii vietii mintale: dezvoltarea vietii mintale este proportionala cu distanta existenta între trebuinte si mijloacele de a le satisface.
Legea de reproducere a asemanatorului: orice trebuinta tinde sa repete conduita ce i-a reusit înainte, într-o împrejurare similara.
Legea tatonarii: când situatia este atât de noua încât repetitia asemanatorului este ineficace, trebuinta declanseaza o serie de reactii de cautare, de încercari, de tatonari.
Tipuri de legi în psihologie
Nu se poate elabora o predictie cu un înalt grad de certitudine în baza unei singure legi psihologice sau a unui grup restrâns de legi. J. Piaget remarca urmatoarele: "legea în sine nu explica nimic, pentru ca ea se margineste sa constate generalitatea unei relatii de fapt. Explicatia nu începe decât cu coordonarea legilor".
Aceasta coordonare a legilor în cadrul unui sistem presupune construirea unei legi pe baza celorlalte. În acest mod, prin interferenta legilor în variate modele euristice, explicatia se ridica la nivelul cauzalitatii; acestea reprezinta legile de tip cauzal.
Exista legi stiintifice care nu sunt cauzale; acestea, în acceptiunea lui Mario Bunge sunt:
- legi taxonomice si morfologice: orice lege se refera la o clasa de fapte, de aceea includerea într-o clasa apare ca cea mai simpla afirmatie de tip legic;
- legi cinematice: referitoare la forme de miscare totdeauna aceleasi;
- legi statistice.
Pradines distinge:
- legi de functionare a fenomenelor psihice(legi ale sensibilitatii);
- legi de compozitie, organizatie sau structura(legea pregnantei);
- legi de dezvoltare.
Ne raliem ideii generate de M. Zlate, conform careia: "Specificul legilor psihologiei provine nu doar din specificitatea obiectului cercetat, ci dintr-un anume mod de functionare a lor. Dat fiind faptul ca în psihologie fenomenele psihice interfera, este foarte probabil ca o lege sa devina conditie(facilitatoare sau perturbatoare) pentru actiunea alteia. Psihologia este o stiinta inexacta, însa nu putem nega existenta legilor psihologiei, pentru ca am nega capacitatea acesteia de a descrie, a explica si a prevedea".
|
