Locul imaginatiei in psihologie

Locul imaginatiei în psihologie

Activitatea umana nu se limiteaza la captarea, înregistrarea si prelucrarea informatiilor actuale, prezente. Ea nu este eficienta prin simpla readucere a trecutului în prezent, chiar daca o face în functie de conditiile schimbate ale prezentului. Pentru a fi eficienta si adaptata, activitatea trebuie sa anticipe, sa prefigureze viitorul obiectului, al situatiei, al evenimentului. Or, acest lucru este posibil datorita intrarii în functiune a unui nou mecanism psihic, cu ajutorul caruia informatiile actuale si cele trecute sunt transforma 222h75c te, modificate, transfigurate, mai mult, sunt create altele noi. Acest nou mecanism psihic poarta numele de imaginatie.

A introduce imaginatia în sirul mecanismelor psihice cognitive ar putea parea, cel putin la prima vedere, o actiune hazardata. De ce? Simplu : deoarece astazi putini sunt autorii care mai procedeaza astfel. O rasfoire rapida a manualelor, tratatelor si dictio­narelor de psihologie arata ca imaginatia nu-si mai gaseste nici un loc în ele. Ea este fie eliminata, fie "topita" în alte mecanisme psihice. Termenul "imaginatie" nu figureaza nici în Grand dictionnaire de la psychologie (1994), nici înDictionnaire fondamental de la psychologie (1997). în impresionanta lucrare L'homme cognitif, ajunsa în 1998 la cea de-a patra editie, autorii se întreaba: "Cum percepe omul lumea?", "Cum comunica omul?", "Cum îsi conserva omul amintirile?", "Cum învata, rationeaza, judeca si rezolva omul problemele?", dar nu îsi formuleaza si incitanta problema "cum îsi imagineaza omul lumea, destinul, pe sine, pe altii?". în impunatorul Curs de psihologie, aparut sub redactia Iui R. Ghiglione si J.-F. Richard, între anii 1992 si 1995, în sase volume cuprinzând peste 3700 de pagini, abia daca se aminteste despre imaginatie, si atunci în cadrul reprezentarilor. Se justifica sau nu o asemenea situatie? Iata întrebarea la care ne vom stradui sa raspundem de-a lungul acestui capitol.

1.1. Paradoxuri si dificultati în conceperea imaginatiei

Afirmata si negata, admirata si hulita, ipostaziata si ignorata, valorizata si devalorizata, imaginatia a dat multa bataie de cap gânditorilor (savantilor, filosofilor, scriitorilor etc). Pentru Baudelaire, imaginatia era "regina functiilor psihice", în timp ce pentru un sir

întreg de filosofi, printre care Malebranche, Descartes, Spinoza, ea era "nebuna casei". Poate ca cel mai bine a precizai statutul imaginatiei Meyerson, care o considera "regina si cenusareasa psihologiei". Antichitatea a redus-o cel mai adesea la senzatii sau a legat-o de gândire ; Renasterea a ridicat-o pe cel mai înalt piedestal, considerând-o o adevarata metafizica deschisa centrata pe om; secolul al XVII-lea a de valorizat-o, asimilând-o unei cunoasteri vagi, confuze, fondata pe simturi sau chiar pe superstitii; secolele urmatoare au oscilat între a-i evidentia valoarea si semnificatia în actele cunoasterii si a-i diminua sau chiar nega locul si rolul în ansamblul cunoasterii si activitatii umane. întrebarile au început sa se succeada, într-o adevarata avalansa: imaginea - ca produs al imaginatiei - este o simpla copie sau un simulacru al realitatii ? Imaginatia este o eroare sau o inferenta legitima? Este ea o simpla asociatie sau o constructie? Este adevarata sau falsa? etc. si tot ca într-o cavalcada naprasnica au început sa fie formulate si raspunsurile. Pentru Platon, imaginea era o copie a realitatii, un mimesis al acesteia, în timp ce pentru Aristotel ea era un intermediar între sensibil si inteligibil, nu se mai rezuma la imitarea realitatii, ci tindea spre inventarea ei. în timp ce pentru Spinoza imaginatia era o "putere amorala", punându-se în slujba tendintelor care persevereaza în om, un principiu extrem de fecund al ideilor inadecvate, ca sursa a pasiunilor care îl aservesc pe om, pentru Kant imaginatia reprezenta un "principiu de sinteza", o forma privilegiata de sinteza pura. Pentru Pascal, imaginatia era "stapânita de erori si falsitati" ; pentru Leibniz, desi imaginatia creeaza un univers personal, acesta este analog celui real. Bachelard numea imaginatia o "facultate a supraumani tatii", deoarece ea îl îndeamna pe om sa-si depaseasca propria conditie umana. Sartre o amplaseaza în "vertijul libertatii" iar Lacan într-un "miraginaire" fantasmatic, construit între vis si halucinatie.

Iata cum imaginatia devine, rând pe rând, necesara, dar si deranjanta, delicioasa, dar si periculoasa, devalorizata în profitul gândirii sau al altor facultati psihice, dar si asociata dezvoltarii puterii de sine a individului. Pistele noi de abordare se adauga celor vechi, uneori reluându-le si completându-le, alteori depasindu-le sau eliminându-le pur si simplu. Constructiile teoretice devin din ce în ce mai complexe si elaborate, ramânând, în esenta, contradictorii.

Cum se explica acest fapt? Doua cauze majore pot fi invocate, una de ordin ontologic, alta, de sorginte gnoseologica.

Prima cauza, cea ontologica, se refera Ia complexitatea existentiala si fenomenologica a imaginatiei si nu mai putin la caracterul ei intrinsec contradictoriu. Cei care au scris despre imaginatie au constientizat ca una dintre dificultatile întîmpinate în conceperea ei provine din faptul ca, în calitate de activitate a subiectului, ea nu poate fi redusa la productiile acestuia, imaginile, care pot fi la fel de bine mintale si materiale sau imaginare, care desemneaza un ansamblu de imagini constituind un tot dotat cu semni' ficatii proprii. Pe de alta parte, imaginatia nu poate fi diferentiata cu usurinta de alte functii psihice "vecine" ; a imagina înseamna a recurge la amintiri, dar imaginatia nu se confunda cu memoria; în multe cazuri, imaginatia presupune anticiparea, dar la fictiuni si analogii face apel si activitatea rationala.

Cea de-a doua cauza care a întârziat elaborarea unei conceptii unitare asupra imaginatiei, cea gnoseologica, consta în aceea ca imaginatia a constituit si constituie înca obiectul speculatiilor sau cercetarilor pentru mai multe domenii si curente ce dispun de propriile lor metode si finalitati. Fenomenologia a pus în evidenta intentionalitatea constiintei imaginii; hermeneutica a confirmat existenta unui sens simbolic în imagine ;

mitologia a servit ca suport pentru recunoasterea structurii imaginarului; istoria si sociologia au valorizat partea institutionala a imaginatiei în producerea si dezvoltarea istoriei umane; psihologia teoretica 51 clinica au descris procesul de formare si de evolutie a imaginilor la subiect; stiintele limbajului au permis aprofundarea cunoasterii proceselor de generare a imaginilor literare, a creatiei operelor de arta; istoria artelor a evidentiat rolul factorilor individuali si al constrângerilor formale si culturale ale imaginatiei implicate în creatie. Nu multitudinea si varietatea conceptiilor si interpre­tarilor, a domeniilor si curentelor a constituit însa "piedica" cea mai importanta în elaborarea unei conceptii unitare asupra imaginatiei, ci relativa lor contrarietate. Imaginatia nu apare ca fiind identica si constanta de la o orientare la alta, ci, dimpotriva, extrem de diversa si fluida. Faptul ca domeniile si stiintele corespunzatoare lor se ignora unele pe altele este adevarata cauza a întârzierii în conceptualizarea adecvata a imaginatiei (vezi Wunenburger, 1995, pp. 3-4). Aceste dificultati se vor contura poate si mai bine de îndata ce vom creiona o scurta istorie a conceptiilor referitoare la imaginatie.

1.2. Câteva repere istorice

Istoria imaginatiei este lunga si extrem de complexa; lunga, deoarece a început în Antichitate si se continua pâna în zilele noastre ; complexa, pentru ca discutiile contra­dictorii s-au manifestat si se manifesta cu o intensitate crescânda. O prezentare detaliata a acestei istorii depaseste cu mult intentiile acestui capitol. Nu putem trece însa cu vederea câteva momente mai importante, care i-au marcat profund destinul. Desi conceptiile cu privire la imaginatie elaborate în filosofic sunt de-a dreptul seducatoare, nu ne propunem sa insistam asupra acestora. Pe noi ne intereseaza mai ales contributiile aduse de psihologie si de psihologi (pentru informatii detaliate vezi Miquel, 1994).

Istoria "concentrata" si "condensata" a psihologiei imaginatiei ar putea fi împartita în trei etape: prima s-ar întinde pâna în anul 1900, data ce coincide cu aparitia psihologiei ca stiinta experimentala; a doua poate fi cuprinsa între anii 1900 si 1950, etapa de înflorire a conceptiilor cu privire la imaginatie ; a treia începe în 1950 si se continua pâna astazi, fiind oarecum echivalenta cu scaderea interesului pentru imaginatie.

Prima etapa este cea a cautarilor, a tatonarilor, a încercarilor si erorilor. Psihologii încearca sa raspunda în principal la doua întrebari: imaginatia este o functie psihica autonoma, de sine statatoare sau este contopita cu alte functii psihice? Ce roluri îndeplineste ea în ansamblul vietii umane? în 1877, cu doi ani înainte de înfiintarea de catre Wundt a primului laborator de psihologie experimentala, francezul H. Joii arata ca imaginatia nu este o facultate speciala, o putere cu adevarat particulara si singulara. "Noi grupam sub acest nume forme schimbatoare, faze numeroase si gradate ale luptei în care spiritul solicita impresii de la natura, alteori se abandoneaza lor, apoi le stapâneste, le organizeaza, se straduieste sa le dea stralucire în ansamblul armonios pe care îl formeaza cu ele" (Joii, 1877, p. 261). Continutul imaginatiei reiese din analizele facute de autor. El se refera la imaginile care suspenda functiile intelectuale ordinare (somnambulismul, extazul); la imaginile care inverseaza facultatile intelectuale fara a le suspenda (halucinatiile, ideile fixe); la vise; la starile intermediare între boala si sanatate (credulitate, pasiune, visare, nebunie). Zece ani mai tîrziu, americanul John Dewey muta centrul de greutate pe rolul imaginatiei în ansamblul vietii umane. El sustinea ca imaginatia este o modalitate de adaptare, de punere în acord a individului cu

solicitarile mediului si ale activitatii. Imaginatia reala, considera Dewey, nu se intere­seaza de ireal, functia ei nu consta în orientarea omului catre fantezia pura si ideala, dimpotriva, ea serveste la "extinderea si completarea realului" (Dewey, 1887, p. 37). Afirmatia lui Dewey este perfect valabila si astazi. într-adevar, prin imaginatie omul î§i largeste propriul orizont, limitat adeseori de perceptiile si datele experientei anterioare, creeaza pentru sine si pentru altii obiecte de contemplatie sau de meditatie. La numai trei ani de la aparitia lucrarii lui Dewey, îsi începe o lunga cariera în psihologie celebra opera a lui W. James, Principii de psihologie (1890). Din pacate, parintele psihologiei americane, atât de profund si stralucitor în surprinderea unor caracteristici ale constiintei si Eului, atât de inspirat în studiul memoriei (el fiind cel care a intuit, dupa cum ne reamintim din capitolul anterior, distinctia dintre memoria primara si cea secundara), in ceea ce priveste imaginatia se situeaza sub asteptari. James reînvie la sfârsitul secolului al XlX-lea vechea conceptie a Iui Platon potrivit careia imaginatia este o copie a lumii, ca si credinta lui Locke dupa care spiritul esie neputincios în a-si crea singur o idee simpla. Orice senzatie, arata James, reapare în constiinta sub forma imaginii, altfel spus, a unei dubluri sau copii. Cine spune copie, spune copia unui original: nu exista deci nici o imagine care sa nu fie precedata în mod necesar de o senzatie produsa de un obiect exterior. "Se numeste imaginatie capacitatea de a reproduce copiile originalelor" (James, 1929, p. 395). Acest lucru este valabil chiar si pentru imaginatia "productiva" sau "creatoare", cum o numea el, care foloseste diverse parti ale originalului pentru a recompune noi produse.

Asadar, în aceasta prima etapa imaginatia nu-si câstiga un loc aparte în rândul celorlalte functii psihice, dimpotriva, ea este inclusa cel mai adesea în ele. Faptul ca psihologii se preocupa de problematica imaginatiei merita însa a fi retinut.

Cea de-a doua etapa a conceptualizarii imaginatiei (1900-1950) este poate cea mai productiva. Problemele formulate de psihologi sunt mult mai numeroase si mai profunde : care este natura imaginatiei; ce caracteristici are ea?, care sunt formele si functiile imaginatiei? ; ce relatii exista între ea si celelalte capacitati psihice? etc. Imaginatiei i se dedica tomuri întregi, problematica ei patrunde în manualele de psihologie, contro­versele dintre autori se întetesc. în aceasta jumatate de secol s-a scris si s-a acumulat un material imens, asa încât o selectie a informatiilor se impune de la sine.

Pentru psihologia franceza un moment important îl reprezinta aparitia lucrarii lui Th. Ribot Essai sur l'imagination creatrice (1900) si a lucrarii semnate de L. Dugas, L Imagination (1903). Ribot are meritul de a fi desprins o forma specifica de imaginatie, si anume imaginatia creatoare, mai aproape de esenta fenomenului imaginativ, de a fi încercat sa surprinda specificul imaginatiei în raport cu alte functii psihice, în fine, de a se fi apropiat de întelegerea procesuali tatii imaginatiei. Pentru el, imaginatia creatoare este sinonima cu inventia, cu o lunga serie de încercari, de ciorne, de ipoteze în care spiritul cheltuieste o mare cantitate de efort si de geniu. Imaginatia creatoare penetreaza întreaga viata individuala si sociala, speculativa si practica, sub toate formele sale; ea este pretutindeni. Desi rolul imaginatiei creatoare este enorm, Ribot separa imaginatia de cunoastere, cele doua functii fiind opuse una alteia. Imaginatia este subiectiva, personala, antropocentrica, pornita din interiorul individului, pe când cunoasterea este obiectiva, impersonala, pornita din exterior, din realitatea înconjuratoare. împingând la extrem opozitia dintre cele doua functii psihice, Ribot considera ca imaginatia este reglata de interioritatea subiectului, în timp ce cunoasterea este reglata de lumea externa. Chiar daca în imaginatia creatoare subiectivitatea capata o pondere mai mare, teza

opozitiei dintre ea si cunoastere nu se mai sustine în psihologia contemporana. Interesant este si punctul de vedere al lui Ribot cu privire la procesualitatea imaginatiei. Exista, spune el, mai întâi o disociere a starilor de constiinta, care, eliberate de sintezele perceptive, devin capabile de a intra în combinatii noi, apoi, o regrupare a acestor stari într-o ordine bazata pe asemanarile originale. Inventivitatea consta tocmai în perceperea acestor asemanari ascunse. Chiar daca aceasta descriere este sumara si nu reuseste sa surprinda mecanismul autentic al creatiei imaginative, ea ramâne semnificativa pentru perioada în care a fost elaborata.

La Dugaa, aria de cuprindere problematica este mult mai extinsa, iar unele solutii formulate sunt de-a dreptul impresionante. Daca Ribot delimita net imaginatia de functiile de cunoastere, Dugas cade în extrema cealalta, considerând ca imaginatia le cuprinde pe toate sau este câte putin din toate. "Imaginatia se exerseaza în domeniul ideilor pure sau al abstractiilor la fel de bine ca în cel al realitatii concrete, de ordin spiritual sau material, psihologic sau fizic" (Dugas, 1903, p. 2). Pe buna dreptate, credea el, distinctia dintre rationament si imaginatie, dintre concept si imagine poate sa dispara. Imaginatia, nota în continuare Dugas, nu este caracterizata doar prin natura, originea sau specifi­citatea reprezentarilor, ea nu trebuie sa fie considerata doar ansamblul reprezentarilor sau al "imageriilor mintale", ci o arta, spontana sau gândita, de a forma sinteze sau combinatii mintale, Autorul francez merge si mai departe : ea este mai mult decât atât, imaginatia este forta cu care spiritul face sa reînvie obiectele absente sau disparute, ea da viata chiar obiectelor care nu au existat niciodata. "Este abuziv sa reducem imaginatia la puterea de evocare, de animare si personificare a lucrurilor [...]. Ea este în esenta creatoare. Ea formeaza combinatii originale, reprezentari noi, da viata reprezentarilor astfel formate" (ibidem, p. 3). Nu numai functiile cognitive "intra" însa în imaginatie, ci si cele afective, motorii, volitive. "Toate senzatiile, toate emotiile, toate starile sufletului si corpului intra în imaginatie cu titlu de elemente, contribuind la formarea si dezvoltarea acesteia. însesi produsele imaginatiei servesc pentru a produce noi combinatii" (ibidem, p. 5). Câteva pagini mai departe, Dugas arata ca imaginatia trebuie "considerata ca afectivitate si motricitate" (ibidem, p. 7), ea este "o forma a vointei" (ibidem, p. 8). Intentia de largire a sferei si a continutului notiunii de imaginatie este evidenta, numai ca astfel se pericliteaza specificitatea sa psihologica. La fel de pertinente sunt comentariile lui Dugas cu privire la caracteristicile si functiile imaginatiei. Dupa el, imaginatia are doua caracteristici esentiale si distincte : originalitatea si puterea; imaginatia este stralucitoare, dar si forte, ea este supla, dar si fecunda, imaginatia consta, în esenta, în putere de obiectivare si forta combinatorie. O asemenea descriere a imaginatiei este foarte aproape de cea actuala.

Pe lânga opiniile lui Dugas despre imaginatie, atât de consistente si pertinente, cele exprimate aproximativ în aceeasi perioada de H. Ebbinghaus par mai saracacioase si stereotipe. în manualul sau de psihologie publicat în 1908, Ebbinghaus reducea imagi­natia (sau fantezia, cum o numea el) la simpla interpretare sau modificare într-un grad mai mare a amintirilor. Pentru el, ,Jantezia nu este o noua functiune fundamentala a sufletului, care sa se poata separa de celelalte; ea este un rezultat al acelorasi manifestari elementare, care, lucrând cu intensitati oarecum diferite, procura sufletului, în general, o amintire opusa" (Ebbinghaus, 1920, p. 105). Tendinta lui Ebbinghaus de a confunda imaginatia cu reprezentarea sau cu memoria este evidenta. Totodata se remarca si viziunea sa simplista, chiar mecanicista, de tip cantitativist, departe de spiritul psihologiei contemporane.

Ne-am fi asteptat ca la Titchener, psiholog introspectionist, sa gasim mai multe informatii despre imaginatie. Din pacate, in lucrarea sa Textbook of Psychology, aparuta în 1910, acestea sunt limitate. De altfel, autorul marturiseste ca "s-a scris mult pe tema imaginatiei, totusi stim putine lucruri despre constiinta imaginativa" (Titchener, 1922, p. 429). Cu toate acestea, câteva caracteristici ale imaginatiei se degaja. Spre deosebire de imaginile-amintiri, arata el, care au un caracter personal si reprezinta evenimentele trecute ale experientei subiectului, imaginile-imaginatiei nu au un caracter personal si nu prezinta nici o asociere de timp sau de spatiu; imaginile-amintiri sunt copii imuabile ale perceptiilor trecute, pe când imaginile-imaginatiei sunt supuse combi­natiilor caleidoscopice; o imagine devine din punct de vedere psihologic imagine a imaginatiei gratie sentimentului de nefamiliar; chiar daca este noua, imaginea imaginatiei ramâne izolata în foaierul constiintei, la fel ca obiectele pe care le percepem pentru prima data; o idee ni se prezinta ca un produs al imaginatiei atunci când îi apare constiintei ca fiind insolita, acompaniata de un sentiment de noutate, de strain; constiinta în care ideea imaginativa se fixeaza poate oferi un tip de atentie primara sau secundara ; prin urmare, vom avea o imaginatie pasiva sau reproductiva ori o imaginatie activa, creatoare sau constructiva; aceste doua tipuri de constiinta sunt mai degraba procese de integrare decât procese discursive. "Câmpul atentiei este limitat, jocul asociatiilor este reglat. Imaginatia creatoare se transforma insensibil în gândire" (ibidem, p. 430). Nu dispunem, scria Titchener pe aceeasi pagina, de datele necesare "pentru a caracteriza imaginatia într-o maniera definitiva" {ibidem). Cu toate aceste rezerve si limite, credem ca Titchener a reusit sa opereze o distinctie pertinenta între imaginatie si memorie si sa sugereze, totodata, interactiunea dintre imaginatie si gândire.

Deceniile 3, 4 si 5 au adus noi perspective de abordare a imaginatiei. Din pacate, nu ne putem opri asupra lor. Ne vom limita la mentionarea autorilor care au avut contributii însemnate la conturarea, abordarea si solutionarea problematicii imaginatiei, la unele dintre acestea revenind în cuprinsul acestui capitol. Iata câteva nume : J. Segond (1922); A. Adler (1927); I. Meyerson (1932); L.S. Vîgotski (1932); J.-P. Sartre (1936 ; 1940); J.-J. Biervliet (1937); N. Lacroze (1938); st. Zissulescu (1939); G. Bachelard (1943).

Cea de-a treia etapa a destinului imaginatiei, din 1950 pâna în prezent, este extrem de contradictorie. în cadrul ei putem desprinde evolutia ascendenta a contributiei psihologilor la decriptarea misterelor imaginatiei, dublate de scaderea interesului pentru imaginatie, ba chiar cu încetarea abordarii ei.

în America, A.F. Osborne publica în 1953 o lucrare intitulata Applied Imagination, în care lanseaza brainstormingul ca tehnica de stimulare a imaginatiei; P. McKellar (1957) prezinta o lucrare în care analizeaza raportul dintre imaginatie si gândire; J.P. Guilford (1959 ; 1972) introduce imaginatia în structura personalitatii si în modelul structural al intelectului; W.J.J. Gordon (1961) propune o noua tehnica de stimulare a imaginatiei, sinectica, opusa brainstormingului. în Franta, nenumarati autori, printre care J. Bernis (1954), J. Favez-Boutonier (1963), G. Simondon (1965) etc, publica lucrari asupra psihologiei imaginatiei. în Austria, C.G. Jung (1954) introduce metoda imaginatiei active pentru investigarea sensului viselor, bazata pe procesul natural de amplificare, "caci visele procedeaza exact în acelasi fel ca imaginatia activa, doar ca nu sunt sustinute de continuturi constiente" (Jung, 1994, voi. IV, p. 72). în România, imaginatia este inclusa în manualele de psihologie (Tucicov-Bogdan, 1974; Popescu--Neveanu, 1977) sau i se dedica lucrari distincte (Marcus, 1980).

Concomitent cu diversificarea si aprofundarea studiilor asupra imaginatiei, începe sa se manifeste tot mai accentuat declinul preocuparilor fata de ea. Doua împrejurari au contribuit la acest declin: a) lansarea în anii '50 a conceptului de creativitate; b) aparitia în anii '60 a psihologiei cognitive. Daca pâna prin anii '50 conceptul de creativitate era utilizat într-o maniera pasagera, daca pâna în 1970 termenul "creativitate" nu figura în Dictionarul Academiei Franceze, dintr-o data studiul creativitatii a trecut pe primul plan, într-un interval relativ scurt numarul lucrarilor pe aceasta tema crescând expo­nential. Creativitatea a "înghitit" foarte repede imaginatia, a transformat-o în unul dintre elementele ei componente. Chiar daca unii autori au considerat creativitatea drept numele mai nou al imaginatiei, acest nou nume aproape ca 1-a eliminat pe cel vechi. Psihologia cognitiva, interesata de studiul inteligentei artificiale, a inteligentei com­puterelor - este adevarat, dupa modelul retelelor neuronale si al mintii si inteligentei naturale -, nu-i putea pastra nici un loc imaginatiei, stiut fiind faptul ca inteligenta artificiala proceseaza la parametri maximali informatia introdusa în ea, dar nu produce, nu creeaza informatia în sensul în care o face omul. Computerul capteaza, retine, prelucreaza, re-prezinta informatia, dar nu o creeaza.

Ce s-a întâmplat în aceste noi conditii cu imaginatia si cu studiul ei? Cei mai multi autori s-au reîntors la "filosofia imaginatiei". De pilda, în America, Mary Warnock publica în 1976 o impresionanta lucrare asupra imaginatiei asa cum aparea aceasta în filosofia lui Hume, Kant si Schelling, a lui Coleridge si Wordsworth, a lui Sartre si Wittgenstein. în Franta, Malrieu (1950; 1967), Chateaux (1972) si mai recent Vedrine (1990) si Lacorre (1995) fac incursiuni mai ample sau mai restrânse în filosofia imaginatiei. In România, unii autori sunt consecventi în ce priveste.pastrarea imaginatiei în lucrarile lor (Zlate, 1991; Cosmovici, 1996), altii fie o elimina (Radu et al, 1991), fie o ipostaziaza într-o simbolistica arhetipala (Mânzat si Craiovan, 1996).

Acesta este, foarte pe scurt, destinul imaginatiei. Dupa cum se poate constata, el este sinuos, întortocheat, labirintic, dramatic chiar. în urma demersului istoric întreprins, întelegem poate mai bine de ce studiul imaginatiei a fost presarat cu paradoxuri, cu dificultati si bariere adeseori insurmontabile. întelegem, totodata, de ce încercarea de echilibrare, de depasire a dificultatilor devine cu atât mai necesara. înainte de a examina mai îndeaproape conceptul de imaginatie se impune însa a preciza mai exact locul imaginatiei în psihologie. Acesta reiese din cele de mai înainte, dar si din alte informatii pe care le vom expune în continuare.

1.3. Imaginatia, între afirmare si negare

Oscilarea imaginatiei între afirmare si negare este poate concluzia cea mai evidenta care se degaja din cele prezentate mai sus. O asemenea concluzie nu ne intereseaza în sine, desi acest aspect este, de asemenea, demn de remarcat si de retinut, ci prin consecintele acestei stari de fapt asupra rolului imaginatiei în psihologie.

Dat fiind faptul ca imaginatia era "amestecata" în toate celelalte functii psihice, ca ea asigura fundamentul dezvoltarii lor, complexitatea combinatiilor reale si posibile a fost confundata la un moment dat cu psihicul. "Imaginatia este prezenta în toate demersurile, în toate operatiile spiritului, în cele mai legitime, dar si în cele mai slab fondate, în cele mai elementare si mai modeste, dar si în cele mai elevate. [...] Imaginara este o forta care dirijeaza masa enorma a faptelor psihice" (Dugas, 1903, p. 7). Astfel de afirmatii

întâlnim nu doar la începutul secolului, ci si la mijlocul si la sfârsitul lui. "Imaginatia reprezinta psihismul în ansamblul sau, cu tot dinamismul lui orientat spre posibil si câteodata catre ireal" (Bernis, 1958, p. 98). Mai recent, imaginatia a fost amplasata în "centrul tuturor dispozitivelor cunoasterii" (Vedrine, 1990, p. 6). Oricât de seducatoare ar fi asemenea puncte de vedere, ele conduc spre o concluzie inacceptabila: confundarea imaginatiei, ca o parte a psihicului, cu tot psihicul, ca un întreg. Iata de ce demersul care trebuie întreprins este cel al diferentierii imaginatiei de psihic, al individualizarii locului si rolului ei in ansamblul psihicului. Chiar daca un asemenea demers este dificil, el trebuie realizat, altfel vom ramâne robii confuziilor, fapt care se va repercuta nu numai asupra teoriei imaginatiei, ci si asupra investigarii ei empirice.

La polul opus se afla atitudinile de negare sau de diminuare a locului si rolului imaginatiei în psihologie, atitudini manifestate uneori cu virulenta, alteori oarecum mascat. Realizând o ancheta printre studentii în filosofie, P. Quercy a constatat ca pentru 65% dintre ei imaginea era o perceptie, iar pentru 35% - o idee. Asadar, nimic nu exista între perceptie si idee, nici o stare intermediara, nimic din ceea ce ar putea fi numit imaginatie. Propunerea facuta este socanta: suprimarea termenilor imagine si imaginatie din manualele de filosofie. Bergson nu a exclus imaginatia din sistemul sau filosofic, însa i-a diminuat extrem de mult importanta, ea fiind practic acoperita în totalitate de memorie, pe care o considera esentiala, navalitoare si acaparatoare. Nici unii psihologi sau unele curente psihologice n-au avut atitudini mai îngaduitoare fata de imaginatie. Asociationistii explicau perceptia, memoria, dar "se simteau pierduti în fata imaginatiei", dupa cum ne spune Vîgotski. Chiar daca ei explicau imaginatia tot prin mecanismul asociatiilor, întelegerea ei era elementarista. Relatiile dintre elementele imaginatiei sunt une'ori atât de îndepartate si neasteptate, încât sfideaza orice legi ale asociatiei. scoala de la Wurzburg a absorbit imaginatia în gândire si întelegere. Psihana­liza a redus simbolurile imaginative Ia libido. Or, derivând imaginarul din pulsiuni se devalorizeaza integrarea cognitiva a imaginatiei. Totodata, legând imaginatia de inter­actiunile interne si nu de cele externe majore, orientând-o spre trecut si nu spre viitor, psihanaliza a diminuat rolul adaptativ al imaginatiei, aceasta nemaipermitând individului o adaptare noua si optima. Atitudinile de negare sau de diminuare a rolului imaginatiei în ansamblul vietii psihice sunt si mai periculoase decât precedenta. Ele conduc la eliminarea fortata a imaginatiei din psihologie sau, în cel mai bun caz, la ruperea si izolarea ei de toate celelalte functii psihice. De data aceasta, demersul ce urmeaza a fi întreprins este de tip integrator, de sesizare a asemanarilor si a interactiunilor dintre imaginatie si alte functii psihice.

Neproductivitatea atitudinilor exaltate, ca si a celor exclusiviste fata de imaginatie a fost sesizata si de alti autori. "Imaginatia nu câstiga nici daca este dispersata în toate activitatile mintale riscând sa-si piarda propria identitate, nici daca este izolata într-o specificitate riguroasa care o priveaza de stralucirea sa" (Wunenburger, 1995, p. 41). Cele doua demersuri, diferentiator si integrator, desi aparent contradictorii, conduc sau ar trebui sa conduca la acelasi rezultat: individualizarea imaginatiei, considerarea ei ca o functie psihica, de sine statatoare, cu propriul sau specific, totodata strâns corelata cu alte functii. Acesta este de altfel obiectivul pe care ni-1 propunem pentru paginile urmatoare.