Locul si rolul imaginatiei in sistemul psihic uman

Locul si rolul imaginatiei īn sistemul psihic uman

Faptul ca imaginatia este strāns legata de toate celelalte functii psihice a fost constientizat de timpuriu. "Imaginatia este implicata īn toate functiile psihice sau, mai bine zis, ea este ansamblul acestor functii, constānd īn fecunditatea dezvoltarii lor si īn complexitatea combina&# 656h75g 355;iilor lor reale si posibile" (Dugas, 1903, p. 7). Pentru Vīgotski, imaginatia reprezinta "o combinatie a cātorva functii prin intermediul unor relatii specifice" (Vīgotski, 1971, p. 252). Bernis declara ca "ceea ce este dincolo de orice īndoiala este faptul ca imaginatia reprezinta psihismul īn ansamblul sau, cu tot dinamismul sau orientat spre posibil si cāteodata spre ireal" (Bernis, 1945, p. 28). Desi legaturile imaginatiei cu alte fenomene psihice au fost surprinse de cercetatori, diferentierea ei de acestea a fost extrem de dificila, atitudinile exclusiviste sau reductioniste predominānd multa vreme. Dupa cum am vazul, filosofii aveau tendinta de a-i diminua rolul sau de a o exclude pur si simplu din sfera cunoasterii- Cāt īi priveste pe psihologi, acestia īi dadeau de fiecare data o alta interpretare. Pentru asociationisti imaginatia era un "atom psihic", pentru structuralisti "o totalitate", pentru fenomenologi "o continuitate", pentru functionalisti "o atitudine a constiintei", pentru existentialisti "o cvasi-observatie". Neīntelegerile si atitudinile contradictorii, reductioniste si exclusiviste conduceau fie la legarea ei de alte functii psihice, uneori pāna la identificarea cu acestea, fie la izolarea si singularizarea ei. Pentru a īntelege mai bine atāt specificul psihologic al imaginatiei, cāt si locul si rolul ei īn sistemul psihic uman, este necesara parcurgerea relatiilor sale cu fiecare dintre celelalte functii psihice.

4.1. Imaginatie si senzatie

Oricāt de mare ar parea distanta dintre imaginatie si senzatie - imaginatia creānd ceva nou, spre deosebire de senzatie, care reflecta ceea ce exista deja -, īntre ele se contureaza o strānsa interactiune. Interesante ni se par a fi cel putin doua idei, intuite de multa vreme. Prima se refera la sesizarea diferentei dintre imaginatie si senzatie. Pentru Hobbes "imaginatia nu este nimic altceva decāt o senzatie īn curs de degradare". Asadar, imaginatia nu se confunda cu senzatia, ea este altceva decāt senzatia. A doua idee se refera la rolul senzatiilor īn procesele imaginatiei. Tot Hobbes arata ca imaginatia se naste din impresiile senzoriale care subzista prin inertie. Senzatiile alimenteaza lanturile asociative permitānd compozitii fictive. Asadar, senzatiile reprezinta un fel de materie prima pentru imaginatie. Ideea este īmpartasita peste ani si de Dugas, care credea ca imaginatia īmprumuta īn mod necesar de la senzatii materialul, formele si legile ei. "Cānd imaginatia nu īmprumuta formele realului, cānd nu le copiaza, ea se

inspira din real; tot ceea ce poate ea face este sa modifice formele luate ca un tot si sa combine elementele lor īntr-o maniera noua" (Dugas, 1903, p. 13). Senzatiile care reflecta realitatea īnconjuratoare nu reprezinta doar materia prima din care se formeaza imaginile, ci figureaza printre conditiile de formare a imaginilor, altfel spus, "ele nu sunt numai elemente constitutive, ci si cauzele ocazionale ale imaginilor" (ibidem, p. 17). Senzatiile sunt obiective, īn sensul ca dau impresia indefinita a realitatii. De aceea, imaginile sugerate de o senzatie au si ele caracterul obiectivitatii senzatiei. Totodata, imaginile sugerate de senzatii pot lua un caracter halucinatoriu. Asadar, se poate considera ca senzatia joaca un dublu rol in raport cu imaginatia: pe de o parte, ea intra īn conflict cu imaginatia, o īnfrāneaza, o stapāneste ; pe de alta parte, serveste ca punct de plecare, sprijin, īi da corp si viata. Imaginatia este fiica simturilor; ea se reīnsufleteste, se trezeste īn contact cu realitatea sensibila. Senzatia, spunea Dugas, nu este numai stofa din care imaginile sunt formate, ea este punctul de plecare, cauza provocatoare, suport si sprijin. Desi unele exprimari sunt metaforice, desi ele au fost emise de mult, īsi pastreaza valabilitatea si astazi. Mai important este īnsa faptul ca se sesizeaza nu doar rolul senzatiilor īn raport cu imaginatia, dar si in\ers, rolul imaginatiei vizavi de senzatii. Imaginile artificial atasate senzatiilor conduc la aparitia halucinatiilor (substratul senzorial al senzatiilor fiind sesizat si demonstrat īnca de Binet, care spunea ca senzatia nu este doar punctul de plecare al halucinatiilor, ci si punctul de reper). Apoi, aderenta imaginilor la senzatii explica, īn egala masura, fenomenul fetisismului, sub toate formele lui (uman, divin, superstitios etc). Fetisismul apare de cele mai multe ori ca o superstitie ce se ataseaza obiectelor materiale sau ca ceea ce reprezinta īn aceste obiecte punctul lui de plecare, pretextul lui. Produsele imaginatiei ramān īntotdeauna impregnate de fetisism, existānd o multitudine de superstitii moderne.

4.2. Imaginatie si perceptie

Cel mai adesea imaginatia a fost redusa la perceptie sau chiar identificata cu ea. Wundt arata īn tratatul sau din 1880 ca imaginatia este "capacitatea de a reproduce reprezen­tarile īntr-o ordine modificata". Or, īn imaginatie, esentiala este nu ordinea reprodu­cerilor, ci reuniunea reprezentarilor. Tot Wundt, caruia i se alatura si Ribot, arata ca imaginatia este capabila sa creeze numeroase combinatii noi din elementele anterioare, dar nu poate crea nici un element nou. Asadar, imaginatia nu depaseste datele perceptiei. Fantezia omului este limitata de cantitatea de imagini obtinute pe cale asociativa. Nici un fel de legaturi noi īntre elementele netraite nu pot fi adaugate in procesul activitatii imaginatiei. Vīgotski reproduce un exemplu dat de Wundt: impresia, ideea sau contem­plarea nemijlocita a unei casatorii pot provoca o reprezentare opusa, de pilda, imaginea despartirii eterne, a mormāntului; o anumita reprezentare le poate aminti oamenilor de o situatie opusa, dar nu straina; impresia unei nunti nu poate provoca la om imaginea durerii de masele, pentru ca nunta si durerea de masele nu sunt legate intre clc (vezi Vīgotski, 1971, p. 242).

La polul opus se amplaseaza autorii care traseaza o linie de demarcatie neta īntre imaginatie si perceptie. In L'imaginaire (1940), Sartre opereaza o asemenea distinctie, īn perceptie, scria el, constiinta īntālneste obiectul, īn imaginatie constiinta īsi da siesi obiectul, īn ea realul se deplaseaza spre posibil, subordonāndu-se intentiei; obiectul perceput are o infinitate de determinari si raporturi posibile, obiectul imaginat nu poseda decāt determinarile pe care constiinta i le da. Sartre pastreaza termenul de imagine, dar īi da un alt sens :  raportul constiintei cu un obiect imaginar, neīntālnit īn perceptie.

Congtiinta imaginativa, nota el, este reprezentativa, in sensul ca īsi cauta obiectul īn terenul perceptiei, vizānd elementele sensibile din care acesta este constituit. Pe de alta parte, ea este spontana si creatoare; ea sustine si mentine printr-o creatie continua calitatile sensibile ale obiectului sau ; īn perceptie, elementul propriu-zis reprezentativ corespunde unei pasivitati a constiintei, īn timp ce īn imaginatie, acest element, in ceea ce are el primordial si incomunicabil, este produsul unei activitati constiente. īn imaginatie obiectul nu este nimic altceva decāt ceea ce el este īn constiinta. Acesta este fenomenul de cvasi-observatie. A avea vag constiinta unei imagini īnseamna a avea constiinta unei imagini vagi. Un iepure vag perceput este īn sine un iepure determinat, pe cānd un iepure obiect al unei imagini vagi este un iepure indeterminat. Asadar, obiectul din perceptie nu este acelasi cu cel din imaginatie.

La fel de transant este si Bachelard. In Aerul si visele (1943) el scria: "A percepe si a imagina sunt tot atāt de antitetice ca si prezenta si absenta. A imagina īnseamna a fi absent, a te lansa catre o noua viata" (Bachelard, 1998, p. 7). Intr-o alta lucrare {Pamāntul si visarile vointei, 1948), Bachelard arata ca imaginea perceputa si imaginea creata sunt doua instante psihice foarte diferite, fapt care necesita gasirea unui termen special pentru a desemna imaginea imaginata. EI admite chiar amplasarea imaginii īnaintea perceptiei, ca pe o aventura a perceptiei,

Pozitiile la care ne-am referit pāna acum suscita urmatoarea īntrebare : imaginatia se limiteaza doar la a se grefa pe un material cognitiv prealabil sau este o functie originara de spatio-temporalizare care īi permite sa prefigureze continutul perceptiv ? Prima interpretare priveste imaginatia ca pe o repetare īntr-o maniera mai mult sau mai putin adecvata si intensiva a continutului perceptiv, cel mai adesea sub influenta unor motivatii subiective. Asadar, perceptia se poate dezvolta si fara participarea imaginatiei. Perceptia apare ca o receptivitate pura prin care subiectul intra īn contact pasiv cu realitatea obiectiva. Cea de-a doua interpretare porneste nu de la un subiect vid, ci de la unul care dispune deja de o masa de reprezentari sau de date ale imaginatiei stocate īn memorie, care īl vor ajuta īn perceptiile actuale. La Piaget, perceptia copilului rezulta din echilibrarile dintre acomodare si asimilare, adica dintre adaptarea lui la datele lumii intuitive si adaptarea unor scheme apartinatoare subiectului. Imaginatia copilului se va complica numai pe masura ce functia asimilatoare va integra realul perceput īn semnifi­catiile noi ale datelor prin experienta. Rezulta ca cele doua pozitii nu sunt opuse, ci complementare. Ele sugereaza, pe de o parte, conditionarea senzorio-perceptiva a proceselor imaginative, iar pe de alta parte, rolul imaginatiei īn constituirea bazei activitatii perceptiv-reprezentative, a impresiilor acumulate si transformate īntr-o forma sau combinatie noua. īn nici un caz distinctia dintre imaginatie si perceptie nu trebuie sa ne conduca la disocierea lor. In fapt, imaginatia porneste de la perceptie, īsi extrage materialul din ea, se bazeaza aproape permanent pe ea, nu pentru a o repeta, ci pentru a o depasi. La rāndul lui. produsul imaginativ o data obtinut se īnchide īn el īnsusi, se fixeaza si se stabilizeaza, luānd uneori aspectul perceptiei.

4.3. Imaginatie si gāndire

Identificarea imaginatiei cu gāndirea este poate si mai raspāndita decāt identificarea ei cu perceptia. Filosoful francez Alain declara ca "imaginatia este un joc interior, o gāndire cu ea īnsasi, un joc liber si fara obiect real" (Alain, 1966, p. 54). si mai direct, el nota:  "A imagina īnseamna a gāndi un obiect si a reprezenta actiunea sa posibila

asupra organelor noastre de simt" {ibidem, p. 57). Spaier integreaza imaginatia īn gāndirea concreta ca forma a simbolismului intelectual. Meyerson, dupa ce enumera principalele pozitii emise cu privire la relatia dintre imaginatie si gāndire (imaginatia este totuna cu gāndirea; imaginatia este īn afara oricarei gāndiri; imaginatia este un moment, un fragment, un aspect al gāndirii), īsi exprima propria concluzie : "Imaginea are īntotdeauna un continut intelectual. īn acelasi timp, ea marcheaza, controleaza acest continut intelectual, ajuta la clasarea, la precizarea lui, contribuie la munca de separare si de legatura care este obiectul gāndirii. Ea este ca orice semn si sistem de semne, o unealta a gāndirii" (Meyerson, 1932, p. 576). Imaginatia era, dupa Meyerson, o gāndire cu ajutorul imaginilor. In Vocabular de psihologie, Pieron definea imaginatia drept un produs al gāndirii. si alti psihologi - pornind de la ideea ca imaginatia evoluata implica simbolismul verbal, uneori imaginile fiind descompuse prin abstractizari reflec­tate pe baza unei scheme logice - dizolva complet imaginatia in gāndire. Consecinta unor asemenea puncte de vedere o reprezinta diminuarea rolului imaginatiei īn cunoas­tere. Sa ne reamintim ca Bernis critica psihologii care faceau din imaginatie o simpla ilustrare fragmentara si accidentala a activitatii gāndirii, considerānd-o drept o descarcare a spiritului care se abandoneaza fanteziei sale.

De unde provine dificultatea īntelegerii relatiei dintre imaginatie si gāndire? īn primul rānd, din faptul ca īn plan procesual cele doua mecanisme se amplaseaza la capetele unui continuum, granitele dintre ele neputānd fi trasate cu precizie. Este greu sa stim cānd imaginea (imaginatia) se intelectualizeaza si trece īn idee, dar si cānd gāndirea se intui ti vizeaza si revine la stadiul de imagine. Practic, fiecare dintre cele doua mecanisme se poate afla in oricare dintre momentele continuumului. Dificultatea īntelegerii relatiei dintre imaginatie si gāndire provine, īn al doilea rānd, din caracterul net contradictoriu al produselor si mecanismelor lor. Astfel, īn timp ce imaginatia tinde spre plenitudine intuitiva, spre imagini eliberate de orice reglementare, forma ei definitorie fiind combinatorica nestingherita ce duce la constructe mintale dotate cu concretitudinea realului, gāndirea tinde spre polarizari conceptuale, spre constructie ideationala, teore­tica, prin rationament; apoi, spre deosebire de imaginatie, care opereaza prin analogie si transpozitie, gāndirea opereaza mai ales inductiv-deductiv; pe cānd imaginatiei īi sunt specifice operatiile paralogice, cu o mobilitate si varietate exceptionale, gāndirii īi sunt proprii operatiile logice; īn fine, īn timp ce imaginatia se caracterizeaza prin spontaneitate si plasticitate, gāndirea se caracterizeaza prin precizie, rigurozitate. Ceea ce nu se īntelege este ca, desi rezultatul imaginatiei este imagine plastica, intuitiv-concreta, ea se bazeaza pe scheletul logic furnizat de gāndire, fiind practic o imagine construita st mulata pe scheletul logic. Asa cum scheletul betonului armat prefigureaza constructia, disparānd o data cu realizarea ei, asa cum scheletul osos sustine corpul omenesc, tot astfel si scheletul logic constituie suportul, mijlocitorul imaginatiei, desi el nu apare īntotdeauna īntr-o forma explicita, manifesta, ci implicita, latenta.

Sub raport subiectiv, imaginatia este o constructie sui-generis intre datele senzoriale si generalizarile logice abstracte, combinare realizata cu ajutorul cuvāntului care "vehi­culeaza" imaginile īn raport cu o idee directoare. Wallon marturisea ca nu poate concepe imaginatia īn afara unor operatori verbali. si Paul Popescu-Neveanu considera cuvāntul ca un "vehiculator" al imaginii, care ramāne insa īn spatele ei, nefiind evident, ca īn cazul gāndirii abstracte.

Dupa parerea noastra, relatiile dintre imaginatie si gāndire pot fi concepute īn doua planuri: genetic si functional.

īn plan genetic asistam Ia o alternanta a imaginatiei si gāndirii. Imaginatia apare ca o premisa a gāndirii logice. Chiar daca gāndirea parcurge o dezvoltare ascendenta, fapt demonstrat mai ales de cercetarile lui Piaget, ea nu se poate dispensa de anumite sincope, reveniri §i dezorganizari accidentale care vor conduce īnsa la elaborarea stadiilor superioare. La rāndul ei, gāndirea avanseaza spre abstract, dar revine la concret pentru a se verifica sau pentru a proceda Ia noi sinteze. Gāndirea se elaboreaza īn zona centrala a cāmpului imaginativ. Piaget a argumentat magistral cum gāndirea abstracta a copilului emerge progresiv, pornind de la o inteligenta simbolica si magica. Durānd, urmāndu-1 pe psihiatrul Minkowski, arata ca abstractia intelectuala rezulta dintr-o "īngustare", o refulare progresiva a sensului metaforelor. "Acest sens al metaforelor, acest mare semantism al imaginarului constituie matricea originala de la care purcede orice gāndire rationalizata īmpreuna cu cortegiul sau semiologic" (Durānd, 1998, p. 29).

In plan functional, imaginatia se integreaza īn structura gāndirii abstracte, iar gāndirea abstracta are drept suport imaginarul; īn felul acesta, imaginile se impregneaza de semnificatie, iar notiunile (cu semnificatiile lor) conduc la imagini. Se pare chiar ca īntre demersul actionai (operational) al gāndirii si cel imagistic (al imaginatiei) exista o strānsa interactiune. Atāt imaginile, cāt si notiunile se formeaza īn procesul interiorizarii ac[iunilor materiale (obiective) sau materializate. Galperin, īn cunoscuta sa teorie a formarii pe etape a actiunilor mintale, spune la un moment dat ca formarea notiunilor este un fel de model desfasurat al formarii oricarei imagini. Se poate presupune ca, la rāndul lor, constructele conceptuale, prin combinari si recombinari, pot da nastere la noi imagini. Asadar, imaginatia nu ramāne la statutul de anexa a gāndirii, asa cum aparea īn vechile orientari psihologice, ci este un mijlocitor al diferitelor activitati ale gāndirii (conceptualizarea, īntelegerea, rezolvarea problemelor, creatia). Forja imaginii, arata Bernis, nu se afla īn ea īnsasi, ci in gāndire. De aceea, imaginatia este considerata o forma a inteligentei legata de īntelegere. Prin dinamismul ei, imaginatia este o sursa de īmbogatire a gāndirii. Bernis defineste de altfel gāndirea ca o previziune imaginata. Reconsiderarea rolului imaginatiei īn gāndire o īntālnim si la alti autori. Pentru Osborn, imaginatia nu este altceva decāt producerea unor idei noi, in produsul final obtinut regasindu-se convergenta imaginatiei cu gāndirea logica.

Putem conchide ca imaginatia se construieste īnlauntrul gāndirii, ca o latura absolut necesara a acesteia, iar gāndirea se articuleaza īntr-o zona centrala a cāmpului imaginativ, ambele mijlocindu-se una pe alta.

4.4. Imaginatie si memorie

Faptul ca cele doua functii psihice sunt distincte īntre ele a fost intuit de multa vreme. Platon, de exemplu, compara memoria cu un scrib care fixeaza amintirile īn suflet, iar imaginatia cu un pictor sau un desenator care da forma ideilor. Wundt diferentia imaginatia nu doar de perceptie, ci si de memorie. Pentru el, specificul memoriei īl constituia reunirea asociativa a reprezentarilor, pe cānd al imaginatiei, asocierea repre­zentarilor dupa un anumit plan, deci aperceptiv. Confuzia dintre imaginatie si memorie se pastreaza totusi, dat fiind faptul ca si in memorie ordinea reproducerii reprezentarilor este de multe ori modificata. Exista si teorii care, dupa cum se exprima Pradines, pun imaginatia sa locuiasca īntr-un compartiment al memoriei. In acest caz, imaginatia nu este decāt o memorie imaginativa, un procedeu de fictiune inerent cātorva forme ale memoriei, aceasta fictiune putānd consta īntr-o simpla developare a amintirilor normale,

fie prin procedeul izolarii, fie prin cel al īngrosarii lor (vezi Pradines, 1946, II, n p. <i). Imaginatia apare ca o memorie specializata sau izolanta, cura se īntālneste īn di for iu-tipuri mnezice (vizual, auditiv). Pentru Dugas, imaginatia este o memorie ce reīnvie cu

intensitate particulara perceptiile trecute, pe cānd memoria obisnuita le arunca īntr-un
trecut mort. Asadar, imaginatia nu este o capacitate de sine statatoare, ci o simpla
modalitate a unei alte capacitati psihice. Amintirile īsi proiecteaza umbrele lor asupra
realitatii, o ascund. Memoria pleonastica, redundanta, īncarcata cu elemente parazitare,
constituie prima forma a imaginatiei. īn psihanaliza, imaginatia este determinata integral
de amintirile din copilarie, psihicul variindu-le configuratiile, fie pentru a le masca, fie
pentru a le sublima (īn ana). Absorbtia imaginatiei de catre memorie reprezinta "inima"
psihologiei bergsoniene. Dupa el, imaginatia consta īn relaxarea insensibila a atentiei,
pentru a contempla imaginile mnezice disponibile. " O fiinta care evolueaza mai mult sau
mai putin liber creeaza īn fiecare clipa ceva nou, prin urmare, am īncerca zadarnic sā-i
citim trecutul īn prezent daca trecutul nu s-ar depozita īn ea sub forma de amintire [...].
Trebuie ca trecutul sa fie jucat de materie si imaginat de spirit" (Bergson, 1996. p. 194).

Daca una dintre formele imaginatiei, si anume imaginatia reproductiva, putea fi mai usor absorbita de memorie, nu acelasi lucru se īntāmpla si cu imaginatia creatoare. īn aceasta din urma, momentele specifice imaginatiei participa la crearea de imagini noi care nu au existat īn constiinta si nici īn experienta anterioara. "Ca forma de activitate, imaginatia creatoare, desi este īntr-o anumita masura si imaginatie reproductiva, nu fuzioneaza cu memoria, ci este privita ca o activitate speciala care reprezinta un gen particular de modificari ale activitatii memoriei" (Vīgotski, 1971, p. 242). Atāt imaginatia, cāt si memoria se supun la doua logici interne diferite: memoria, care se refera la imagini si deopotriva la cunostinte, este centrata pe restituirea amintirilor asa cum erau ele īn momentul achizitiei, īn timp ce imaginatia are tendinta de a acompania reprezen­tarile trecute cu elemente proiective actuale (vezi Wunenburger, 1995, p. 34).

Memoria este pentru imaginatie punctul de plecare, dar si punctul de sosire. La īnceput, ea furnizeaza imaginatiei "caramizile" din care aceasta va construi, iar la sfārsitul procesului imaginativ ofera "spatii" de stocare a produselor realizate. Pe buna dreptate Vīgotski spunea ca "imaginatia īsi are radacinile ei puternice īn memoria noastra" ; si am putea continua : "imaginatia īsi depoziteaza roadele īn memorie". si cum memoria are un caracter activ, selectiv, reconstructiv, uneori īi poate furniza materialul de care are nevoie, alteori o pune īn dificultate, o deruteaza, īi ofera fragmente razlete, nesemnificative ; uneori īi protejeaza produsele, chiar i le restructureaza, alteori

le deformeaza si denatureaza sau chiar i le pierde. Imaginatia este pentru memorie
factor restructurator, ea separa, īngroasa, schimba semnificatia amintirilor, le īnsufle­
teste si le coloreaza, le amplifica sau le diminueaza, īntr-un cuvānt, le transforma.
Imaginatia construieste si darāma amintirile noastre. īn timp ce memoria ne face
prizonierii propriului nostru trecut, imaginatia este refugiul libertatii. Interpretata ca
proces si produs al restructurarii experientei, ca o combinatorica - transformati va.
imaginatia depaseste memoria.

4.5. Imaginatie si afectivitate/motivatie

Se pare ca cei care au īnteles cel mai adecvat si mai profund relatia dintre imaginatie si procesele afectiv-motivationale au fost Ribot si Freud. Primul, definind imaginatia ca "proprietatea pe care o au imaginile de a se reuni īn combinatii noi", preciza si

mecanismul prin intermediul caruia se produc combinatiile dintre imagini. Este vorba despre "disocierile" si "reasocierile" imaginilor ce au un substrat motor si sunt sustinute afectiv. Conjugarea proceselor imaginative cu cele afective este surprinsa si redata de Ribot īn urmatoarele cuvinte: "Emotia este fermentul fara de care nici o creatie nu este posibila". Asadar, la baza asocierilor si disocierilor dintre imagini stau relatiile emotio­nale de tip preferential sau repulsiv. Freud raporteaza imaginatia exclusiv la afectivitate, ea nefiind altceva decāt proiectia libidoului, a conflictelor inconstiente īn sfera cunoas­terii, iar diversele forme ale imaginatiei (visul, reveria) - fie dramatizari ale trairilor afective, fie modalitati de satisfacere sau compensare a tendintelor refulate. īn genere, Freud concepe imaginatia ca pe o realizare īn plan mintal a dorintelor refulate sau frustrate. Sublimarea sau compensarea sunt, dupa el, procesele care stau la baza imaginatiei creatoare. Adler si Jung deriva si ei imaginatia din pulsiunile emotionale inconstiente, din rationalizarile ulterioare sau complementare ale creatiilor fantastice care emerg din forte launtrice.

īntre imaginatie si planul afectiv exista un izomorfism aproape complet. Starile afective (emotiile, sentimentele, pasiunile) declanseaza, faciliteaza sau inhiba imaginatia. Uneori influenta tensiunilor emotive asupra imaginatiei este atāt de mare, īncāt aceasta se supune unei alte logici decāt celei rationale, si anume logicii afective, fapt care permite depasirea schemelor rigide ale gāndirii. Procesele afective reprezinta o sursa energetica majora pentru imaginatie, īn conditii de indiferenta sau de neutralitate afectiva nereafi-zāndu-se produse imaginative de calitate. socurile emotionale produc fantasme, viziuni cvasionirice sau cvasihalucinatorii. Imaginile sunt uneori expresia dispozitiilor incontro-labile, efectul amplificarii pasiunilor. Or, toate acestea īl pot face pe individ sa creada īn realitatea reprezentarilor sale subiective. Asadar, īncarcatura afectiva a imaginatiei poate avea repercusiuni importante, uneori chiar grave, asupra īntregii vieti psihice.

īn aceste conditii, cel putin doua probleme ar trebui sa ne preocupe : a) afectivitatea defineste toate relatiile noastre cu lumea sau o parte dintre ele? ; b) de la ce prag imaginatia īncepe sa devina patologica si alienanta? La prima īntrebare ne ajuta sa raspundem observatiile clinice care au aratat, de exemplu, ca numai īn gāndirea autista rolul emotiei este foarte mare, īn timp ce īn gāndirea realista rolul ei este minim. Deci nu īntotdeauna imaginea īnchipuita este mai puternica decāt cea reala. Acest fapt ne conduce spre concluzia ca emotia nu constituie permanent baza exclusiva a imaginatiei. Oricāt de importante ar fi starile afective, imaginatia nu se epuizeaza prin ele. Apoi, nu se poate ca efectul afectivitatii sa nu se diferentieze īn functie de o serie de factori, cum ar fi, de pilda, formele imaginatiei. Antoine de La Garanderie (1987) diferentiaza influenta starilor afective īn cazul celor doua forme ale imaginatiei (reproductiva si creatoare). Sub influenta emotiilor reproducatorul se blocheaza, refuza sa mai reactio­neze, este incapabil de reusita, devine ridicol, īn timp ce creatorul doreste sa actioneze cāt mai mult, sa "fuga īnainte", el dispunānd de o intensitate afectiva mare pe care īnsa nu stie s-o controleze. īn primul caz, individul este prada unei emotii paralizante, īn celalalt caz el este victima unei emotii precipitante. si īntr-un caz, si īn altul efectele sunt negative. Emotia decurge, considera autorul citat, nu doar din constitutia subiec­tului, ci si dintr-o lacuna a metodologiei mintale practicate, dintr-o inadecvata "gestiune mintala" a subiectului. De pilda, īn primul caz poate fi vorba de lipsa confruntarii modelului mintal al actiunii cu propriile posibilitati, iar īn cel de-al doilea, de insuficienta confruntare dintre proiectul propriu si modelul prezentat, implicit de lipsa controlului

propriei imaginatii. Pentru a-si recapata dimensiunea constructiva, imaginatia trebuie sa faca efortul de a se elibera de sub tutela emotiei. Autorul nu exclude posibilitatea existentei si a unei influente pozitive a emotiei asupra imaginatiei, de avertizare, dar nu dezvolta aceasta idee, ci o retine doar cu titlu de ipoteza.

La cea de-a doua īntrebare (care este pragul de la care imaginatia, sub influenta afecti­vitatii, devine patologica?) este mai greu de raspuns. O sugestie gasim la Henri Ey, care vorbea despre o trecere gradata de la starile confuzo-onirice, īn care "subiectul traieste un spectacol īn aceeasi masura in care el este transformat īn spectator" (Ey, 1983, p. 95), la starile crepusculare si oniroide, īn care "lumea este transformata [...]; eveni­mentul delirant se desfasoara ca o curgere de fantastic ce dejoaca logica spatiului, introducānd o a treia lume" (ibidem, p. 97), pāna la experientele delirante ale dedublarii halucinatorii care se asociaza cu o dezorganizare a experientei senzoriale si intelectuale, cu dezorganizarea "experientei comunicarilor noastre cu altul, adica a logisticii relatiilor noastre" (ibidem, p. 101).

Nu trebuie sa īntelegem din cele de mai īnainte ca relatia dintre cele doua procese este unilaterala, ca ea se manifesta doar de la emotie spre imaginatie, aceasta din urma fiind un simplu derivat al emotiei. Dimpotriva, imaginatia participa la aparitia starilor afective, Ia transformarea ior. Imaginatia declanseaza si īntretine emotia, mai ales īn arta. De altfel, empatia nu este altceva decāt introducerea pe cale imaginara īn altul. Imaginatia produce sentimente de placere, neplacere, teama, durere etc., care, daca sunt violente, influenteaza tot corpul persoanei, ba chiar si corpul altora. Imaginatia poate transforma sentimentele īn pasiuni oarbe, pāna la a-1 priva pe individ de orice judecata critica īn legatura cu adevaratele lor cauze. Aceste sentimente dezvoltate de imaginatie pot deveni, la rāndul lor, imagini, īn masura īn care individul crede īn realitatea lor, īn justetea §i fundamentarea lor. Wunenburger ne atragea atentia ca prin imaginatie individul īsi poate simula propria viata afectiva, fapt care īl poate expune la inconveniente redutabile, mai ales atunci cānd el nu poate discrimina realul de simularea sa.

īn imaginatie se exprima īnsa nu numai segmentul energizor al afectivitatii, ci si cel directional al motivatiei. Interesele, ca forme si structuri motivationale complexe, īsi recruteaza imaginativ obiectele. De asemenea, starile de expectanta, cele aspirationale produc imagini corespunzatoare. Obiectele dorintei, sperantei, dragostei, urii, geloziei, fricii pot fi "construite" tot imaginativ. Omul īsi creeaza sau īsi ajusteaza lumea dupa nevoile sale. Produsele imaginative, o data elaborate sub influenta factorilor motivationali, se convertesc apoi īn noi resurse energetice ale individului. Dat fiind faptul ca deseori motivatiile sunt irationale, capricioase, egocentrice, relatiile dintre imaginatie si moti­vatie au fost puse sub semnul īntrebarii. Se pare ca o contributie importanta la acest fapt au adus-o Ribot, cu celebra sa teza referitoare la logica sentimentelor, si Freud, cu exagerarea sensului patologic al interpretarii motivatiei īn psihanaliza. Ideea nu poate fi absolutizata, ci analizata nuantat īn functie de formele imaginatiei sau de stadiile derularii ei. "Imaginatia debuteaza primr-o acuta centrare sau subiectivizare, constituire a ceva īn for intim, conform unei logici care nu este nici exclusiv cognitiva, nici exclusiv afectiva, ci este integrativ personala sau grupata, dar apoi visele se rationalizeaza, reveriile se transforma īn resurse de energie si sugestii, proiectele originale trec īn fapte de creatie, īntr-un cuvānt, urmeaza decentrarea cu extrapolarea īn proiect realizabil si, finalmente, īn realizare obiectiva" (Popescu-Neveanu, 1977, pp. 377-378). Asistam astfel la o subtila dialectica: necesitatea valorizarii īn obiect īnsotita de valorizarea subiectului.

4.6. Imaginatie si personalitate

Imaginatia nu trebuie raportata numai la diversele procese psihice ale individului, ci si la personalitatea acestuia. Demersurile imaginative tin si sunt īntreprinse de cineva anume, asa īncāt este firesc ca ele sa poarte amprenta personalitatii. Trasaturile caracte-riale ale omului influenteaza atāt evolutia, cāt gi productivitatea imaginatiei. Osborn, de exemplu, arata ca teama paralizeaza imaginatia, inhiba, blocheaza la oameni productia de idei creative. Alti autori au subliniat importanta īncrederii īn sine si īn altii īn procesul imaginativ. Atitudinile subiectului fata de propria sa activitate s-au dovedit a fi factori reglatori esentiali ai comportamentului creativ. Ele declanseaza, orienteaza, gradeaza, sustin sau, dimpotriva, īmpiedica, creeaza dificultati imaginatiei. Autorita­rismul caracterizat prin atitudini rigide si intolerante inhiba imaginatia. Nonconformismul epistemic, asumarea riscului, curiozitatea, cautarea noului, ca atitudini cognitive si pragmatice ale personalitatii, pot influenta pozitiv imaginatia, īn sensul amplificarii ei. Tipul general de personalitate are o mare semnificatie īn actul imaginativ. Criticul si receptivul manifesta nu numai atitudini, ci si comportamente diferite : primul, aflat īn fata unei ipoteze sau idei noi, cauta sa-i demonstreze absurditatea, inexactitatea; cel de-al doilea se "joaca" cu noile idei, speculeaza asupra implicatiilor posibile (vezi Delay si Pichot, 1984, p. 264). Sillamy considera ca imaginatia este legata de structura caracteriala a omului. "Pentru a o rupe cu un anumit mod de gāndire si a crea noi sinteze mintale, trebuie o anumita suplete a spiritului care, īn mare parte, depinde de atitudinile profunde ale persoanei" (Sillamy, 1996, p. 153). Pe de o parte, imaginatia, prin intermediul produselor sale, exprima īnsasi esenta creativa a personalitatii, pe de alta parte, ea contribuie la formarea personalitatii deoarece stabileste modelele ideale ale interactiunii (statutele si rolurile), programele si modelele de viata. Fiind implicata atāt de mult īn personalitate, ea a si fost considerata de unii autori ca reprezentānd o aptitudine. Asa o defineste chiar Sillamy: "Aptitudinea de a ne reprezenta obiectele absente si de a combina imaginile" (ibidem). Numai ca o asemenea definitie este discutabila. Anumite componente ale ei se pot converti īn aptitudini, īn ansamblu īnsa, ea ramāne un mecanism psihic pus īn slujba activitatii si a personalitatii.

Imaginatia poate fi utilizata ca un instrument extrem de eficace īn dezvoltarea personalitatii. scoala elvetiana de psihiatrie, reprezentata magistral de Charles Baudouin si Robert Desoille, a propus o metodologie a reveriei dirijate, care urmareste sa furnizeze o solutie psihismelor blocate, sa confere un alt destin sentimentelor confuze si ineficace. Esenta metodei propusa de Desoille consta īn a forma la subiectul care viseaza o deprindere a onirismului ascensiunii. Procedeul principal īl reprezinta sublimarea si consta īn: evocarea imaginilor materiale (miscari, gesturi) susceptibile a antrena senzatii cenestezice de usurare, eliberare, putere crescānda; evocarea imaginilor dinamice, care īi propune subiectului reverii numite ascensionale (culori, arbori, pasari zburānd) antrenānd psihicul spre o expansiune aeriana, eliberatoare de complexele blocante. Bachelard, un admirator al metodei lui Desoille, noteaza: "Visul īn stare de veghe astfel calauzit izbuteste sa foloseasca forte onirice agitate si dezordonate, uneori chiar nevrozante, īn beneficiul vietii constiente care stie īn sfārsit sa persevereze īn actele si sentimentele sale - pentru ca persevereaza īn sentimentele pe care si le reprezinta" (Bachelard, 1997, p. 115). Diferenta dintre metoda propusa de Desoille (si pe care Bachelard crede ca ar trebui sa o numim psihosinteza) si psihanaliza clasica

este evidenta: ea nu-i aduce subiectului numai mijlocul "deblocarii", dar īi ofera si modalitatea de a porni mai departe; īn timp ce psihanaliza clasica se margineste la deznodarea complexelor ^actualizānd o veche emotie", fara sa ofere un program sentimentelor care se dovedisera fruste si rau adaptate, metoda lui Desoille realizeaza la maximum sublimarea, pregateste cai de ascensiune pentru sublimare, īl face pe subiect sa traiasca sentimente noi; psihanaliza clasica "reduce ceea ce s-a cristalizat īn jurul unei dorinte nesatisfacute"', pe cānd metoda lui Desoille īncearca sa determine conditiile de sinteza pentru o formare noua a personalitatii. "Noutatea sentimentala care se adauga personalitatii, noutate ce este, dupa noi, functia proprie imaginatiei, va rectifica adeseori de la sine un trecut rau alcatuit" (Bachelard, 1997, p. 116).

4.7. Scurte constatari concluzive

Cele de mai sus arata ca imaginatia este strāns legata de toate mecanismele psihice (cognitive, stimulativ-energizante, integratoare). De-a lungul timpului, relatiile imagi­natiei cu celelalte mecanisme psihice au fost exprimate sub forma unor comparatii. S-a spus despre imaginatie ca este o "vacanta a ratiunii", ca ea constituie "un pacat fata de spirit" si de aceea trebuie tinuta "īn carantina". Imaginarul era etichetat ca "o copilarie a constiintei". Kant arata ca imaginatia este un fel de "pod" īntre sensibil si inteligibil. Pentru Binet, o gāndire nuantata, o gāndire "de o suta de mii de franci" nu se poate lipsi de niste imagini "de trei parale". Durānd spune ca si reciproca este la fel de adevarata: tāsnirea luxurianta a imaginilor, chiar īn cazurile cele mai confuzionale, este īntotdeauna īncatusata īntr-o logica, fie ea si saracita, o logica "de trei parale".

Daca ne este īngaduita si noua o metafora, am asemui imaginatia cu "o māna cu cinci degete", īn care la baza māinii se afla imaginatia, care se continua cu degetul mic (senzatii), cu inelarul (perceptia), mijlociul (gāndirea), aratatorul (memoria), degetul mare (afectivitatea si motivatia). Personalitatea este forta care strānge degetele la un loc, le apropie de imaginatie, le transforma īn "pumn", le da putere sau le rasfira, le detaseaza, le slabeste puterea, tot ceea ce s-a agonisit putāndu-se pierde. Imaginatia este "pumnul care izbeste" sau "palma cu degete rasfirate printre care curge totul". Ideea continuumului īntre imaginatie (la un pol) si fiecare dintre celelalte mecanisme psihice (la celalalt pol) ar fi, poate, Ia fel de utila pentru explicarea expresiilor relationale ale imaginatiei. O senzatie oarecare (de durere de exemplu) declanseaza un īntreg cortegiu de imagini, la fel cum o imagine vie suscita o senzalie puternica. Sa ne reamintim de Flaubert, care marturisea ca atunci cānd a "ucis-o" pe Emma Bovary a simtit arsenicul īn propriul sau stomac ; perceptia este punct de plecare dar si de reper pentru imaginatie, iar produsele imaginatiei pot deveni obiect al perceptiei; imaginatia este suport pentru gāndire, iar gāndirea, "coloana vertebrala" a imaginatiei; imaginatia īsi trage seva din memorie, din amintiri, iar memoria īi stocheaza si uneori īi reconstruieste produsele; afectivitatea si motivatia declanseaza sau sustin energetic imaginatia, ele sunt "chibritul" care aprinde si īntretine focul, pe cānd imaginatia transforma, amplifica sau diminueaza. suscita sau inhiba starile afectiv-motivationale.

Rezulta ca īn cadrul sistemului psihic uman imaginatia este un subsistem tributar tuturor celorlalte subsisteme, dar individualizat prin strategiile transformative si combi­natorii. Mai mult decāt atāt, imaginatia este tributara altor sisteme, din afara sistemului psihic uman. īn primul rānd, este tributara sistemului realitatii obiective naturale din

care īsi extrage continuturile si schemele. īn al doilea rānd este tributara sistemului realitatii sociale din care īsi extrage scopurile, modelele, cerintele, perspectivele. Desi tributara realului, imaginatia se opune acestuia īn vederea depasirii lui. Imaginatia este atāt de importanta pentru sistemul psihic uman, īncāt fara ea actiunea, cognitia, valorile ar fi paralizate, subiectul ar deveni steri], incapabil sa prospecteze si sa se autoprospecteze. Pe de alta parte, substituind actiunea cu proiectul, valoarea cu trairea, ea l-ar putea īnstraina pe subiect de lume, fapt care ar duce chiar la o serie de stari de patologie psihoindividuala si psihosociala. Pentru evitarea unor astfel de stari este necesara realizarea unui echilibru īntre gestiunea personalitatii si participarea activa la viata si progres.