Locul si rolul imaginatiei in sistemul psihic uman

Locul si rolul imaginatiei în sistemul psihic uman

Faptul ca imaginatia este strâns legata de toate celelalte functii psihice a fost constientizat de timpuriu. "Imaginatia este implicata în toate functiile psihice sau, mai bine zis, ea este ansamblul acestor functii, constând în fecunditatea dezvoltarii lor si în complexitatea combina&# 656h75g 355;iilor lor reale si posibile" (Dugas, 1903, p. 7). Pentru Vîgotski, imaginatia reprezinta "o combinatie a câtorva functii prin intermediul unor relatii specifice" (Vîgotski, 1971, p. 252). Bernis declara ca "ceea ce este dincolo de orice îndoiala este faptul ca imaginatia reprezinta psihismul în ansamblul sau, cu tot dinamismul sau orientat spre posibil si câteodata spre ireal" (Bernis, 1945, p. 28). Desi legaturile imaginatiei cu alte fenomene psihice au fost surprinse de cercetatori, diferentierea ei de acestea a fost extrem de dificila, atitudinile exclusiviste sau reductioniste predominând multa vreme. Dupa cum am vazul, filosofii aveau tendinta de a-i diminua rolul sau de a o exclude pur si simplu din sfera cunoasterii- Cât îi priveste pe psihologi, acestia îi dadeau de fiecare data o alta interpretare. Pentru asociationisti imaginatia era un "atom psihic", pentru structuralisti "o totalitate", pentru fenomenologi "o continuitate", pentru functionalisti "o atitudine a constiintei", pentru existentialisti "o cvasi-observatie". Neîntelegerile si atitudinile contradictorii, reductioniste si exclusiviste conduceau fie la legarea ei de alte functii psihice, uneori pâna la identificarea cu acestea, fie la izolarea si singularizarea ei. Pentru a întelege mai bine atât specificul psihologic al imaginatiei, cât si locul si rolul ei în sistemul psihic uman, este necesara parcurgerea relatiilor sale cu fiecare dintre celelalte functii psihice.

4.1. Imaginatie si senzatie

Oricât de mare ar parea distanta dintre imaginatie si senzatie - imaginatia creând ceva nou, spre deosebire de senzatie, care reflecta ceea ce exista deja -, între ele se contureaza o strânsa interactiune. Interesante ni se par a fi cel putin doua idei, intuite de multa vreme. Prima se refera la sesizarea diferentei dintre imaginatie si senzatie. Pentru Hobbes "imaginatia nu este nimic altceva decât o senzatie în curs de degradare". Asadar, imaginatia nu se confunda cu senzatia, ea este altceva decât senzatia. A doua idee se refera la rolul senzatiilor în procesele imaginatiei. Tot Hobbes arata ca imaginatia se naste din impresiile senzoriale care subzista prin inertie. Senzatiile alimenteaza lanturile asociative permitând compozitii fictive. Asadar, senzatiile reprezinta un fel de materie prima pentru imaginatie. Ideea este împartasita peste ani si de Dugas, care credea ca imaginatia împrumuta în mod necesar de la senzatii materialul, formele si legile ei. "Când imaginatia nu împrumuta formele realului, când nu le copiaza, ea se

inspira din real; tot ceea ce poate ea face este sa modifice formele luate ca un tot si sa combine elementele lor într-o maniera noua" (Dugas, 1903, p. 13). Senzatiile care reflecta realitatea înconjuratoare nu reprezinta doar materia prima din care se formeaza imaginile, ci figureaza printre conditiile de formare a imaginilor, altfel spus, "ele nu sunt numai elemente constitutive, ci si cauzele ocazionale ale imaginilor" (ibidem, p. 17). Senzatiile sunt obiective, în sensul ca dau impresia indefinita a realitatii. De aceea, imaginile sugerate de o senzatie au si ele caracterul obiectivitatii senzatiei. Totodata, imaginile sugerate de senzatii pot lua un caracter halucinatoriu. Asadar, se poate considera ca senzatia joaca un dublu rol in raport cu imaginatia: pe de o parte, ea intra în conflict cu imaginatia, o înfrâneaza, o stapâneste ; pe de alta parte, serveste ca punct de plecare, sprijin, îi da corp si viata. Imaginatia este fiica simturilor; ea se reînsufleteste, se trezeste în contact cu realitatea sensibila. Senzatia, spunea Dugas, nu este numai stofa din care imaginile sunt formate, ea este punctul de plecare, cauza provocatoare, suport si sprijin. Desi unele exprimari sunt metaforice, desi ele au fost emise de mult, îsi pastreaza valabilitatea si astazi. Mai important este însa faptul ca se sesizeaza nu doar rolul senzatiilor în raport cu imaginatia, dar si in\ers, rolul imaginatiei vizavi de senzatii. Imaginile artificial atasate senzatiilor conduc la aparitia halucinatiilor (substratul senzorial al senzatiilor fiind sesizat si demonstrat înca de Binet, care spunea ca senzatia nu este doar punctul de plecare al halucinatiilor, ci si punctul de reper). Apoi, aderenta imaginilor la senzatii explica, în egala masura, fenomenul fetisismului, sub toate formele lui (uman, divin, superstitios etc). Fetisismul apare de cele mai multe ori ca o superstitie ce se ataseaza obiectelor materiale sau ca ceea ce reprezinta în aceste obiecte punctul lui de plecare, pretextul lui. Produsele imaginatiei ramân întotdeauna impregnate de fetisism, existând o multitudine de superstitii moderne.

4.2. Imaginatie si perceptie

Cel mai adesea imaginatia a fost redusa la perceptie sau chiar identificata cu ea. Wundt arata în tratatul sau din 1880 ca imaginatia este "capacitatea de a reproduce reprezen­tarile într-o ordine modificata". Or, în imaginatie, esentiala este nu ordinea reprodu­cerilor, ci reuniunea reprezentarilor. Tot Wundt, caruia i se alatura si Ribot, arata ca imaginatia este capabila sa creeze numeroase combinatii noi din elementele anterioare, dar nu poate crea nici un element nou. Asadar, imaginatia nu depaseste datele perceptiei. Fantezia omului este limitata de cantitatea de imagini obtinute pe cale asociativa. Nici un fel de legaturi noi între elementele netraite nu pot fi adaugate in procesul activitatii imaginatiei. Vîgotski reproduce un exemplu dat de Wundt: impresia, ideea sau contem­plarea nemijlocita a unei casatorii pot provoca o reprezentare opusa, de pilda, imaginea despartirii eterne, a mormântului; o anumita reprezentare le poate aminti oamenilor de o situatie opusa, dar nu straina; impresia unei nunti nu poate provoca la om imaginea durerii de masele, pentru ca nunta si durerea de masele nu sunt legate intre clc (vezi Vîgotski, 1971, p. 242).

La polul opus se amplaseaza autorii care traseaza o linie de demarcatie neta între imaginatie si perceptie. In L'imaginaire (1940), Sartre opereaza o asemenea distinctie, în perceptie, scria el, constiinta întâlneste obiectul, în imaginatie constiinta îsi da siesi obiectul, în ea realul se deplaseaza spre posibil, subordonându-se intentiei; obiectul perceput are o infinitate de determinari si raporturi posibile, obiectul imaginat nu poseda decât determinarile pe care constiinta i le da. Sartre pastreaza termenul de imagine, dar îi da un alt sens :  raportul constiintei cu un obiect imaginar, neîntâlnit în perceptie.

Congtiinta imaginativa, nota el, este reprezentativa, in sensul ca îsi cauta obiectul în terenul perceptiei, vizând elementele sensibile din care acesta este constituit. Pe de alta parte, ea este spontana si creatoare; ea sustine si mentine printr-o creatie continua calitatile sensibile ale obiectului sau ; în perceptie, elementul propriu-zis reprezentativ corespunde unei pasivitati a constiintei, în timp ce în imaginatie, acest element, in ceea ce are el primordial si incomunicabil, este produsul unei activitati constiente. în imaginatie obiectul nu este nimic altceva decât ceea ce el este în constiinta. Acesta este fenomenul de cvasi-observatie. A avea vag constiinta unei imagini înseamna a avea constiinta unei imagini vagi. Un iepure vag perceput este în sine un iepure determinat, pe când un iepure obiect al unei imagini vagi este un iepure indeterminat. Asadar, obiectul din perceptie nu este acelasi cu cel din imaginatie.

La fel de transant este si Bachelard. In Aerul si visele (1943) el scria: "A percepe si a imagina sunt tot atât de antitetice ca si prezenta si absenta. A imagina înseamna a fi absent, a te lansa catre o noua viata" (Bachelard, 1998, p. 7). Intr-o alta lucrare {Pamântul si visarile vointei, 1948), Bachelard arata ca imaginea perceputa si imaginea creata sunt doua instante psihice foarte diferite, fapt care necesita gasirea unui termen special pentru a desemna imaginea imaginata. EI admite chiar amplasarea imaginii înaintea perceptiei, ca pe o aventura a perceptiei,

Pozitiile la care ne-am referit pâna acum suscita urmatoarea întrebare : imaginatia se limiteaza doar la a se grefa pe un material cognitiv prealabil sau este o functie originara de spatio-temporalizare care îi permite sa prefigureze continutul perceptiv ? Prima interpretare priveste imaginatia ca pe o repetare într-o maniera mai mult sau mai putin adecvata si intensiva a continutului perceptiv, cel mai adesea sub influenta unor motivatii subiective. Asadar, perceptia se poate dezvolta si fara participarea imaginatiei. Perceptia apare ca o receptivitate pura prin care subiectul intra în contact pasiv cu realitatea obiectiva. Cea de-a doua interpretare porneste nu de la un subiect vid, ci de la unul care dispune deja de o masa de reprezentari sau de date ale imaginatiei stocate în memorie, care îl vor ajuta în perceptiile actuale. La Piaget, perceptia copilului rezulta din echilibrarile dintre acomodare si asimilare, adica dintre adaptarea lui la datele lumii intuitive si adaptarea unor scheme apartinatoare subiectului. Imaginatia copilului se va complica numai pe masura ce functia asimilatoare va integra realul perceput în semnifi­catiile noi ale datelor prin experienta. Rezulta ca cele doua pozitii nu sunt opuse, ci complementare. Ele sugereaza, pe de o parte, conditionarea senzorio-perceptiva a proceselor imaginative, iar pe de alta parte, rolul imaginatiei în constituirea bazei activitatii perceptiv-reprezentative, a impresiilor acumulate si transformate într-o forma sau combinatie noua. în nici un caz distinctia dintre imaginatie si perceptie nu trebuie sa ne conduca la disocierea lor. In fapt, imaginatia porneste de la perceptie, îsi extrage materialul din ea, se bazeaza aproape permanent pe ea, nu pentru a o repeta, ci pentru a o depasi. La rândul lui. produsul imaginativ o data obtinut se închide în el însusi, se fixeaza si se stabilizeaza, luând uneori aspectul perceptiei.

4.3. Imaginatie si gândire

Identificarea imaginatiei cu gândirea este poate si mai raspândita decât identificarea ei cu perceptia. Filosoful francez Alain declara ca "imaginatia este un joc interior, o gândire cu ea însasi, un joc liber si fara obiect real" (Alain, 1966, p. 54). si mai direct, el nota:  "A imagina înseamna a gândi un obiect si a reprezenta actiunea sa posibila

asupra organelor noastre de simt" {ibidem, p. 57). Spaier integreaza imaginatia în gândirea concreta ca forma a simbolismului intelectual. Meyerson, dupa ce enumera principalele pozitii emise cu privire la relatia dintre imaginatie si gândire (imaginatia este totuna cu gândirea; imaginatia este în afara oricarei gândiri; imaginatia este un moment, un fragment, un aspect al gândirii), îsi exprima propria concluzie : "Imaginea are întotdeauna un continut intelectual. în acelasi timp, ea marcheaza, controleaza acest continut intelectual, ajuta la clasarea, la precizarea lui, contribuie la munca de separare si de legatura care este obiectul gândirii. Ea este ca orice semn si sistem de semne, o unealta a gândirii" (Meyerson, 1932, p. 576). Imaginatia era, dupa Meyerson, o gândire cu ajutorul imaginilor. In Vocabular de psihologie, Pieron definea imaginatia drept un produs al gândirii. si alti psihologi - pornind de la ideea ca imaginatia evoluata implica simbolismul verbal, uneori imaginile fiind descompuse prin abstractizari reflec­tate pe baza unei scheme logice - dizolva complet imaginatia in gândire. Consecinta unor asemenea puncte de vedere o reprezinta diminuarea rolului imaginatiei în cunoas­tere. Sa ne reamintim ca Bernis critica psihologii care faceau din imaginatie o simpla ilustrare fragmentara si accidentala a activitatii gândirii, considerând-o drept o descarcare a spiritului care se abandoneaza fanteziei sale.

De unde provine dificultatea întelegerii relatiei dintre imaginatie si gândire? în primul rând, din faptul ca în plan procesual cele doua mecanisme se amplaseaza la capetele unui continuum, granitele dintre ele neputând fi trasate cu precizie. Este greu sa stim când imaginea (imaginatia) se intelectualizeaza si trece în idee, dar si când gândirea se intui ti vizeaza si revine la stadiul de imagine. Practic, fiecare dintre cele doua mecanisme se poate afla in oricare dintre momentele continuumului. Dificultatea întelegerii relatiei dintre imaginatie si gândire provine, în al doilea rând, din caracterul net contradictoriu al produselor si mecanismelor lor. Astfel, în timp ce imaginatia tinde spre plenitudine intuitiva, spre imagini eliberate de orice reglementare, forma ei definitorie fiind combinatorica nestingherita ce duce la constructe mintale dotate cu concretitudinea realului, gândirea tinde spre polarizari conceptuale, spre constructie ideationala, teore­tica, prin rationament; apoi, spre deosebire de imaginatie, care opereaza prin analogie si transpozitie, gândirea opereaza mai ales inductiv-deductiv; pe când imaginatiei îi sunt specifice operatiile paralogice, cu o mobilitate si varietate exceptionale, gândirii îi sunt proprii operatiile logice; în fine, în timp ce imaginatia se caracterizeaza prin spontaneitate si plasticitate, gândirea se caracterizeaza prin precizie, rigurozitate. Ceea ce nu se întelege este ca, desi rezultatul imaginatiei este imagine plastica, intuitiv-concreta, ea se bazeaza pe scheletul logic furnizat de gândire, fiind practic o imagine construita st mulata pe scheletul logic. Asa cum scheletul betonului armat prefigureaza constructia, disparând o data cu realizarea ei, asa cum scheletul osos sustine corpul omenesc, tot astfel si scheletul logic constituie suportul, mijlocitorul imaginatiei, desi el nu apare întotdeauna într-o forma explicita, manifesta, ci implicita, latenta.

Sub raport subiectiv, imaginatia este o constructie sui-generis intre datele senzoriale si generalizarile logice abstracte, combinare realizata cu ajutorul cuvântului care "vehi­culeaza" imaginile în raport cu o idee directoare. Wallon marturisea ca nu poate concepe imaginatia în afara unor operatori verbali. si Paul Popescu-Neveanu considera cuvântul ca un "vehiculator" al imaginii, care ramâne insa în spatele ei, nefiind evident, ca în cazul gândirii abstracte.

Dupa parerea noastra, relatiile dintre imaginatie si gândire pot fi concepute în doua planuri: genetic si functional.

în plan genetic asistam Ia o alternanta a imaginatiei si gândirii. Imaginatia apare ca o premisa a gândirii logice. Chiar daca gândirea parcurge o dezvoltare ascendenta, fapt demonstrat mai ales de cercetarile lui Piaget, ea nu se poate dispensa de anumite sincope, reveniri §i dezorganizari accidentale care vor conduce însa la elaborarea stadiilor superioare. La rândul ei, gândirea avanseaza spre abstract, dar revine la concret pentru a se verifica sau pentru a proceda Ia noi sinteze. Gândirea se elaboreaza în zona centrala a câmpului imaginativ. Piaget a argumentat magistral cum gândirea abstracta a copilului emerge progresiv, pornind de la o inteligenta simbolica si magica. Durând, urmându-1 pe psihiatrul Minkowski, arata ca abstractia intelectuala rezulta dintr-o "îngustare", o refulare progresiva a sensului metaforelor. "Acest sens al metaforelor, acest mare semantism al imaginarului constituie matricea originala de la care purcede orice gândire rationalizata împreuna cu cortegiul sau semiologic" (Durând, 1998, p. 29).

In plan functional, imaginatia se integreaza în structura gândirii abstracte, iar gândirea abstracta are drept suport imaginarul; în felul acesta, imaginile se impregneaza de semnificatie, iar notiunile (cu semnificatiile lor) conduc la imagini. Se pare chiar ca între demersul actionai (operational) al gândirii si cel imagistic (al imaginatiei) exista o strânsa interactiune. Atât imaginile, cât si notiunile se formeaza în procesul interiorizarii ac[iunilor materiale (obiective) sau materializate. Galperin, în cunoscuta sa teorie a formarii pe etape a actiunilor mintale, spune la un moment dat ca formarea notiunilor este un fel de model desfasurat al formarii oricarei imagini. Se poate presupune ca, la rândul lor, constructele conceptuale, prin combinari si recombinari, pot da nastere la noi imagini. Asadar, imaginatia nu ramâne la statutul de anexa a gândirii, asa cum aparea în vechile orientari psihologice, ci este un mijlocitor al diferitelor activitati ale gândirii (conceptualizarea, întelegerea, rezolvarea problemelor, creatia). Forja imaginii, arata Bernis, nu se afla în ea însasi, ci in gândire. De aceea, imaginatia este considerata o forma a inteligentei legata de întelegere. Prin dinamismul ei, imaginatia este o sursa de îmbogatire a gândirii. Bernis defineste de altfel gândirea ca o previziune imaginata. Reconsiderarea rolului imaginatiei în gândire o întâlnim si la alti autori. Pentru Osborn, imaginatia nu este altceva decât producerea unor idei noi, in produsul final obtinut regasindu-se convergenta imaginatiei cu gândirea logica.

Putem conchide ca imaginatia se construieste înlauntrul gândirii, ca o latura absolut necesara a acesteia, iar gândirea se articuleaza într-o zona centrala a câmpului imaginativ, ambele mijlocindu-se una pe alta.

4.4. Imaginatie si memorie

Faptul ca cele doua functii psihice sunt distincte între ele a fost intuit de multa vreme. Platon, de exemplu, compara memoria cu un scrib care fixeaza amintirile în suflet, iar imaginatia cu un pictor sau un desenator care da forma ideilor. Wundt diferentia imaginatia nu doar de perceptie, ci si de memorie. Pentru el, specificul memoriei îl constituia reunirea asociativa a reprezentarilor, pe când al imaginatiei, asocierea repre­zentarilor dupa un anumit plan, deci aperceptiv. Confuzia dintre imaginatie si memorie se pastreaza totusi, dat fiind faptul ca si in memorie ordinea reproducerii reprezentarilor este de multe ori modificata. Exista si teorii care, dupa cum se exprima Pradines, pun imaginatia sa locuiasca într-un compartiment al memoriei. In acest caz, imaginatia nu este decât o memorie imaginativa, un procedeu de fictiune inerent câtorva forme ale memoriei, aceasta fictiune putând consta într-o simpla developare a amintirilor normale,

fie prin procedeul izolarii, fie prin cel al îngrosarii lor (vezi Pradines, 1946, II, n p. <i). Imaginatia apare ca o memorie specializata sau izolanta, cura se întâlneste în di for iu-tipuri mnezice (vizual, auditiv). Pentru Dugas, imaginatia este o memorie ce reînvie cu

intensitate particulara perceptiile trecute, pe când memoria obisnuita le arunca într-un
trecut mort. Asadar, imaginatia nu este o capacitate de sine statatoare, ci o simpla
modalitate a unei alte capacitati psihice. Amintirile îsi proiecteaza umbrele lor asupra
realitatii, o ascund. Memoria pleonastica, redundanta, încarcata cu elemente parazitare,
constituie prima forma a imaginatiei. în psihanaliza, imaginatia este determinata integral
de amintirile din copilarie, psihicul variindu-le configuratiile, fie pentru a le masca, fie
pentru a le sublima (în ana). Absorbtia imaginatiei de catre memorie reprezinta "inima"
psihologiei bergsoniene. Dupa el, imaginatia consta în relaxarea insensibila a atentiei,
pentru a contempla imaginile mnezice disponibile. " O fiinta care evolueaza mai mult sau
mai putin liber creeaza în fiecare clipa ceva nou, prin urmare, am încerca zadarnic sâ-i
citim trecutul în prezent daca trecutul nu s-ar depozita în ea sub forma de amintire [...].
Trebuie ca trecutul sa fie jucat de materie si imaginat de spirit" (Bergson, 1996. p. 194).

Daca una dintre formele imaginatiei, si anume imaginatia reproductiva, putea fi mai usor absorbita de memorie, nu acelasi lucru se întâmpla si cu imaginatia creatoare. în aceasta din urma, momentele specifice imaginatiei participa la crearea de imagini noi care nu au existat în constiinta si nici în experienta anterioara. "Ca forma de activitate, imaginatia creatoare, desi este într-o anumita masura si imaginatie reproductiva, nu fuzioneaza cu memoria, ci este privita ca o activitate speciala care reprezinta un gen particular de modificari ale activitatii memoriei" (Vîgotski, 1971, p. 242). Atât imaginatia, cât si memoria se supun la doua logici interne diferite: memoria, care se refera la imagini si deopotriva la cunostinte, este centrata pe restituirea amintirilor asa cum erau ele în momentul achizitiei, în timp ce imaginatia are tendinta de a acompania reprezen­tarile trecute cu elemente proiective actuale (vezi Wunenburger, 1995, p. 34).

Memoria este pentru imaginatie punctul de plecare, dar si punctul de sosire. La început, ea furnizeaza imaginatiei "caramizile" din care aceasta va construi, iar la sfârsitul procesului imaginativ ofera "spatii" de stocare a produselor realizate. Pe buna dreptate Vîgotski spunea ca "imaginatia îsi are radacinile ei puternice în memoria noastra" ; si am putea continua : "imaginatia îsi depoziteaza roadele în memorie". si cum memoria are un caracter activ, selectiv, reconstructiv, uneori îi poate furniza materialul de care are nevoie, alteori o pune în dificultate, o deruteaza, îi ofera fragmente razlete, nesemnificative ; uneori îi protejeaza produsele, chiar i le restructureaza, alteori

le deformeaza si denatureaza sau chiar i le pierde. Imaginatia este pentru memorie
factor restructurator, ea separa, îngroasa, schimba semnificatia amintirilor, le însufle­
teste si le coloreaza, le amplifica sau le diminueaza, într-un cuvânt, le transforma.
Imaginatia construieste si darâma amintirile noastre. în timp ce memoria ne face
prizonierii propriului nostru trecut, imaginatia este refugiul libertatii. Interpretata ca
proces si produs al restructurarii experientei, ca o combinatorica - transformati va.
imaginatia depaseste memoria.

4.5. Imaginatie si afectivitate/motivatie

Se pare ca cei care au înteles cel mai adecvat si mai profund relatia dintre imaginatie si procesele afectiv-motivationale au fost Ribot si Freud. Primul, definind imaginatia ca "proprietatea pe care o au imaginile de a se reuni în combinatii noi", preciza si

mecanismul prin intermediul caruia se produc combinatiile dintre imagini. Este vorba despre "disocierile" si "reasocierile" imaginilor ce au un substrat motor si sunt sustinute afectiv. Conjugarea proceselor imaginative cu cele afective este surprinsa si redata de Ribot în urmatoarele cuvinte: "Emotia este fermentul fara de care nici o creatie nu este posibila". Asadar, la baza asocierilor si disocierilor dintre imagini stau relatiile emotio­nale de tip preferential sau repulsiv. Freud raporteaza imaginatia exclusiv la afectivitate, ea nefiind altceva decât proiectia libidoului, a conflictelor inconstiente în sfera cunoas­terii, iar diversele forme ale imaginatiei (visul, reveria) - fie dramatizari ale trairilor afective, fie modalitati de satisfacere sau compensare a tendintelor refulate. în genere, Freud concepe imaginatia ca pe o realizare în plan mintal a dorintelor refulate sau frustrate. Sublimarea sau compensarea sunt, dupa el, procesele care stau la baza imaginatiei creatoare. Adler si Jung deriva si ei imaginatia din pulsiunile emotionale inconstiente, din rationalizarile ulterioare sau complementare ale creatiilor fantastice care emerg din forte launtrice.

între imaginatie si planul afectiv exista un izomorfism aproape complet. Starile afective (emotiile, sentimentele, pasiunile) declanseaza, faciliteaza sau inhiba imaginatia. Uneori influenta tensiunilor emotive asupra imaginatiei este atât de mare, încât aceasta se supune unei alte logici decât celei rationale, si anume logicii afective, fapt care permite depasirea schemelor rigide ale gândirii. Procesele afective reprezinta o sursa energetica majora pentru imaginatie, în conditii de indiferenta sau de neutralitate afectiva nereafi-zându-se produse imaginative de calitate. socurile emotionale produc fantasme, viziuni cvasionirice sau cvasihalucinatorii. Imaginile sunt uneori expresia dispozitiilor incontro-labile, efectul amplificarii pasiunilor. Or, toate acestea îl pot face pe individ sa creada în realitatea reprezentarilor sale subiective. Asadar, încarcatura afectiva a imaginatiei poate avea repercusiuni importante, uneori chiar grave, asupra întregii vieti psihice.

în aceste conditii, cel putin doua probleme ar trebui sa ne preocupe : a) afectivitatea defineste toate relatiile noastre cu lumea sau o parte dintre ele? ; b) de la ce prag imaginatia începe sa devina patologica si alienanta? La prima întrebare ne ajuta sa raspundem observatiile clinice care au aratat, de exemplu, ca numai în gândirea autista rolul emotiei este foarte mare, în timp ce în gândirea realista rolul ei este minim. Deci nu întotdeauna imaginea închipuita este mai puternica decât cea reala. Acest fapt ne conduce spre concluzia ca emotia nu constituie permanent baza exclusiva a imaginatiei. Oricât de importante ar fi starile afective, imaginatia nu se epuizeaza prin ele. Apoi, nu se poate ca efectul afectivitatii sa nu se diferentieze în functie de o serie de factori, cum ar fi, de pilda, formele imaginatiei. Antoine de La Garanderie (1987) diferentiaza influenta starilor afective în cazul celor doua forme ale imaginatiei (reproductiva si creatoare). Sub influenta emotiilor reproducatorul se blocheaza, refuza sa mai reactio­neze, este incapabil de reusita, devine ridicol, în timp ce creatorul doreste sa actioneze cât mai mult, sa "fuga înainte", el dispunând de o intensitate afectiva mare pe care însa nu stie s-o controleze. în primul caz, individul este prada unei emotii paralizante, în celalalt caz el este victima unei emotii precipitante. si într-un caz, si în altul efectele sunt negative. Emotia decurge, considera autorul citat, nu doar din constitutia subiec­tului, ci si dintr-o lacuna a metodologiei mintale practicate, dintr-o inadecvata "gestiune mintala" a subiectului. De pilda, în primul caz poate fi vorba de lipsa confruntarii modelului mintal al actiunii cu propriile posibilitati, iar în cel de-al doilea, de insuficienta confruntare dintre proiectul propriu si modelul prezentat, implicit de lipsa controlului

propriei imaginatii. Pentru a-si recapata dimensiunea constructiva, imaginatia trebuie sa faca efortul de a se elibera de sub tutela emotiei. Autorul nu exclude posibilitatea existentei si a unei influente pozitive a emotiei asupra imaginatiei, de avertizare, dar nu dezvolta aceasta idee, ci o retine doar cu titlu de ipoteza.

La cea de-a doua întrebare (care este pragul de la care imaginatia, sub influenta afecti­vitatii, devine patologica?) este mai greu de raspuns. O sugestie gasim la Henri Ey, care vorbea despre o trecere gradata de la starile confuzo-onirice, în care "subiectul traieste un spectacol în aceeasi masura in care el este transformat în spectator" (Ey, 1983, p. 95), la starile crepusculare si oniroide, în care "lumea este transformata [...]; eveni­mentul delirant se desfasoara ca o curgere de fantastic ce dejoaca logica spatiului, introducând o a treia lume" (ibidem, p. 97), pâna la experientele delirante ale dedublarii halucinatorii care se asociaza cu o dezorganizare a experientei senzoriale si intelectuale, cu dezorganizarea "experientei comunicarilor noastre cu altul, adica a logisticii relatiilor noastre" (ibidem, p. 101).

Nu trebuie sa întelegem din cele de mai înainte ca relatia dintre cele doua procese este unilaterala, ca ea se manifesta doar de la emotie spre imaginatie, aceasta din urma fiind un simplu derivat al emotiei. Dimpotriva, imaginatia participa la aparitia starilor afective, Ia transformarea ior. Imaginatia declanseaza si întretine emotia, mai ales în arta. De altfel, empatia nu este altceva decât introducerea pe cale imaginara în altul. Imaginatia produce sentimente de placere, neplacere, teama, durere etc., care, daca sunt violente, influenteaza tot corpul persoanei, ba chiar si corpul altora. Imaginatia poate transforma sentimentele în pasiuni oarbe, pâna la a-1 priva pe individ de orice judecata critica în legatura cu adevaratele lor cauze. Aceste sentimente dezvoltate de imaginatie pot deveni, la rândul lor, imagini, în masura în care individul crede în realitatea lor, în justetea §i fundamentarea lor. Wunenburger ne atragea atentia ca prin imaginatie individul îsi poate simula propria viata afectiva, fapt care îl poate expune la inconveniente redutabile, mai ales atunci când el nu poate discrimina realul de simularea sa.

în imaginatie se exprima însa nu numai segmentul energizor al afectivitatii, ci si cel directional al motivatiei. Interesele, ca forme si structuri motivationale complexe, îsi recruteaza imaginativ obiectele. De asemenea, starile de expectanta, cele aspirationale produc imagini corespunzatoare. Obiectele dorintei, sperantei, dragostei, urii, geloziei, fricii pot fi "construite" tot imaginativ. Omul îsi creeaza sau îsi ajusteaza lumea dupa nevoile sale. Produsele imaginative, o data elaborate sub influenta factorilor motivationali, se convertesc apoi în noi resurse energetice ale individului. Dat fiind faptul ca deseori motivatiile sunt irationale, capricioase, egocentrice, relatiile dintre imaginatie si moti­vatie au fost puse sub semnul întrebarii. Se pare ca o contributie importanta la acest fapt au adus-o Ribot, cu celebra sa teza referitoare la logica sentimentelor, si Freud, cu exagerarea sensului patologic al interpretarii motivatiei în psihanaliza. Ideea nu poate fi absolutizata, ci analizata nuantat în functie de formele imaginatiei sau de stadiile derularii ei. "Imaginatia debuteaza primr-o acuta centrare sau subiectivizare, constituire a ceva în for intim, conform unei logici care nu este nici exclusiv cognitiva, nici exclusiv afectiva, ci este integrativ personala sau grupata, dar apoi visele se rationalizeaza, reveriile se transforma în resurse de energie si sugestii, proiectele originale trec în fapte de creatie, într-un cuvânt, urmeaza decentrarea cu extrapolarea în proiect realizabil si, finalmente, în realizare obiectiva" (Popescu-Neveanu, 1977, pp. 377-378). Asistam astfel la o subtila dialectica: necesitatea valorizarii în obiect însotita de valorizarea subiectului.

4.6. Imaginatie si personalitate

Imaginatia nu trebuie raportata numai la diversele procese psihice ale individului, ci si la personalitatea acestuia. Demersurile imaginative tin si sunt întreprinse de cineva anume, asa încât este firesc ca ele sa poarte amprenta personalitatii. Trasaturile caracte-riale ale omului influenteaza atât evolutia, cât gi productivitatea imaginatiei. Osborn, de exemplu, arata ca teama paralizeaza imaginatia, inhiba, blocheaza la oameni productia de idei creative. Alti autori au subliniat importanta încrederii în sine si în altii în procesul imaginativ. Atitudinile subiectului fata de propria sa activitate s-au dovedit a fi factori reglatori esentiali ai comportamentului creativ. Ele declanseaza, orienteaza, gradeaza, sustin sau, dimpotriva, împiedica, creeaza dificultati imaginatiei. Autorita­rismul caracterizat prin atitudini rigide si intolerante inhiba imaginatia. Nonconformismul epistemic, asumarea riscului, curiozitatea, cautarea noului, ca atitudini cognitive si pragmatice ale personalitatii, pot influenta pozitiv imaginatia, în sensul amplificarii ei. Tipul general de personalitate are o mare semnificatie în actul imaginativ. Criticul si receptivul manifesta nu numai atitudini, ci si comportamente diferite : primul, aflat în fata unei ipoteze sau idei noi, cauta sa-i demonstreze absurditatea, inexactitatea; cel de-al doilea se "joaca" cu noile idei, speculeaza asupra implicatiilor posibile (vezi Delay si Pichot, 1984, p. 264). Sillamy considera ca imaginatia este legata de structura caracteriala a omului. "Pentru a o rupe cu un anumit mod de gândire si a crea noi sinteze mintale, trebuie o anumita suplete a spiritului care, în mare parte, depinde de atitudinile profunde ale persoanei" (Sillamy, 1996, p. 153). Pe de o parte, imaginatia, prin intermediul produselor sale, exprima însasi esenta creativa a personalitatii, pe de alta parte, ea contribuie la formarea personalitatii deoarece stabileste modelele ideale ale interactiunii (statutele si rolurile), programele si modelele de viata. Fiind implicata atât de mult în personalitate, ea a si fost considerata de unii autori ca reprezentând o aptitudine. Asa o defineste chiar Sillamy: "Aptitudinea de a ne reprezenta obiectele absente si de a combina imaginile" (ibidem). Numai ca o asemenea definitie este discutabila. Anumite componente ale ei se pot converti în aptitudini, în ansamblu însa, ea ramâne un mecanism psihic pus în slujba activitatii si a personalitatii.

Imaginatia poate fi utilizata ca un instrument extrem de eficace în dezvoltarea personalitatii. scoala elvetiana de psihiatrie, reprezentata magistral de Charles Baudouin si Robert Desoille, a propus o metodologie a reveriei dirijate, care urmareste sa furnizeze o solutie psihismelor blocate, sa confere un alt destin sentimentelor confuze si ineficace. Esenta metodei propusa de Desoille consta în a forma la subiectul care viseaza o deprindere a onirismului ascensiunii. Procedeul principal îl reprezinta sublimarea si consta în: evocarea imaginilor materiale (miscari, gesturi) susceptibile a antrena senzatii cenestezice de usurare, eliberare, putere crescânda; evocarea imaginilor dinamice, care îi propune subiectului reverii numite ascensionale (culori, arbori, pasari zburând) antrenând psihicul spre o expansiune aeriana, eliberatoare de complexele blocante. Bachelard, un admirator al metodei lui Desoille, noteaza: "Visul în stare de veghe astfel calauzit izbuteste sa foloseasca forte onirice agitate si dezordonate, uneori chiar nevrozante, în beneficiul vietii constiente care stie în sfârsit sa persevereze în actele si sentimentele sale - pentru ca persevereaza în sentimentele pe care si le reprezinta" (Bachelard, 1997, p. 115). Diferenta dintre metoda propusa de Desoille (si pe care Bachelard crede ca ar trebui sa o numim psihosinteza) si psihanaliza clasica

este evidenta: ea nu-i aduce subiectului numai mijlocul "deblocarii", dar îi ofera si modalitatea de a porni mai departe; în timp ce psihanaliza clasica se margineste la deznodarea complexelor ^actualizând o veche emotie", fara sa ofere un program sentimentelor care se dovedisera fruste si rau adaptate, metoda lui Desoille realizeaza la maximum sublimarea, pregateste cai de ascensiune pentru sublimare, îl face pe subiect sa traiasca sentimente noi; psihanaliza clasica "reduce ceea ce s-a cristalizat în jurul unei dorinte nesatisfacute"', pe când metoda lui Desoille încearca sa determine conditiile de sinteza pentru o formare noua a personalitatii. "Noutatea sentimentala care se adauga personalitatii, noutate ce este, dupa noi, functia proprie imaginatiei, va rectifica adeseori de la sine un trecut rau alcatuit" (Bachelard, 1997, p. 116).

4.7. Scurte constatari concluzive

Cele de mai sus arata ca imaginatia este strâns legata de toate mecanismele psihice (cognitive, stimulativ-energizante, integratoare). De-a lungul timpului, relatiile imagi­natiei cu celelalte mecanisme psihice au fost exprimate sub forma unor comparatii. S-a spus despre imaginatie ca este o "vacanta a ratiunii", ca ea constituie "un pacat fata de spirit" si de aceea trebuie tinuta "în carantina". Imaginarul era etichetat ca "o copilarie a constiintei". Kant arata ca imaginatia este un fel de "pod" între sensibil si inteligibil. Pentru Binet, o gândire nuantata, o gândire "de o suta de mii de franci" nu se poate lipsi de niste imagini "de trei parale". Durând spune ca si reciproca este la fel de adevarata: tâsnirea luxurianta a imaginilor, chiar în cazurile cele mai confuzionale, este întotdeauna încatusata într-o logica, fie ea si saracita, o logica "de trei parale".

Daca ne este îngaduita si noua o metafora, am asemui imaginatia cu "o mâna cu cinci degete", în care la baza mâinii se afla imaginatia, care se continua cu degetul mic (senzatii), cu inelarul (perceptia), mijlociul (gândirea), aratatorul (memoria), degetul mare (afectivitatea si motivatia). Personalitatea este forta care strânge degetele la un loc, le apropie de imaginatie, le transforma în "pumn", le da putere sau le rasfira, le detaseaza, le slabeste puterea, tot ceea ce s-a agonisit putându-se pierde. Imaginatia este "pumnul care izbeste" sau "palma cu degete rasfirate printre care curge totul". Ideea continuumului între imaginatie (la un pol) si fiecare dintre celelalte mecanisme psihice (la celalalt pol) ar fi, poate, Ia fel de utila pentru explicarea expresiilor relationale ale imaginatiei. O senzatie oarecare (de durere de exemplu) declanseaza un întreg cortegiu de imagini, la fel cum o imagine vie suscita o senzalie puternica. Sa ne reamintim de Flaubert, care marturisea ca atunci când a "ucis-o" pe Emma Bovary a simtit arsenicul în propriul sau stomac ; perceptia este punct de plecare dar si de reper pentru imaginatie, iar produsele imaginatiei pot deveni obiect al perceptiei; imaginatia este suport pentru gândire, iar gândirea, "coloana vertebrala" a imaginatiei; imaginatia îsi trage seva din memorie, din amintiri, iar memoria îi stocheaza si uneori îi reconstruieste produsele; afectivitatea si motivatia declanseaza sau sustin energetic imaginatia, ele sunt "chibritul" care aprinde si întretine focul, pe când imaginatia transforma, amplifica sau diminueaza. suscita sau inhiba starile afectiv-motivationale.

Rezulta ca în cadrul sistemului psihic uman imaginatia este un subsistem tributar tuturor celorlalte subsisteme, dar individualizat prin strategiile transformative si combi­natorii. Mai mult decât atât, imaginatia este tributara altor sisteme, din afara sistemului psihic uman. în primul rând, este tributara sistemului realitatii obiective naturale din

care îsi extrage continuturile si schemele. în al doilea rând este tributara sistemului realitatii sociale din care îsi extrage scopurile, modelele, cerintele, perspectivele. Desi tributara realului, imaginatia se opune acestuia în vederea depasirii lui. Imaginatia este atât de importanta pentru sistemul psihic uman, încât fara ea actiunea, cognitia, valorile ar fi paralizate, subiectul ar deveni steri], incapabil sa prospecteze si sa se autoprospecteze. Pe de alta parte, substituind actiunea cu proiectul, valoarea cu trairea, ea l-ar putea înstraina pe subiect de lume, fapt care ar duce chiar la o serie de stari de patologie psihoindividuala si psihosociala. Pentru evitarea unor astfel de stari este necesara realizarea unui echilibru între gestiunea personalitatii si participarea activa la viata si progres.