MEMORIA, CONDITIA PRINCEPS A PSIHICULUI

MEMORIA, CONDIŢIA PRINCEPS A PSIHICULUI

Definita azi ca proces psihic de înregistrare, pastrare si regasire a informatiei receptate (faimosii "thc three R's of rcmembering" ai psihologilor de limba engleza: Record, Retain, and Retrieve information), memoria este faptul primordial al istoriei dezvoltarii psihicului pe scara animala cât si mecanismul fundamental care asigura functionarea orientata a individului în timp si spatiu, prin prisma actualizarii selective a experientei acumulate. Rezultatul global este constituirea unei "lumi interioare", personale, care adesea ruleaza ca un scop în sine. înca I.M. Secenov, autorul celebrei carti Reflex­ele creierului (1863), a subliniat ca memoria este "piatra unghiulara a dezvoltarii psihicului" sau "conditia fundamen­tala a vietii psihice", psihologii din zilele noastre nefacând uneori decât sa repete aproape mot-â-mot aceste spuse¹. Nici un fenomen psihic nu-si poate gasi explicatia altfel decât pe baza existentei memoriei. Dupa Henri Pieron, în perceptie "nous trouvons [...] la clefdes phenomdnes de memoire"², dar adevarata este în primul rând reciproca acestei propozitii. Temperamentul, emotivitatea, deprinderile, obisnuintele, limbajul, aptitudinile, caracterul, limbajul, învatarea în genere etc, presupun memoria ca premisa a proprieta& 16516x2314q #355;ilor, trasaturilor si capacitatilor stocate filogenetic sau a însusirilor

LEONARD GAVRILIU

si capacitatilor dobândite în cursul ontogenezei. Memoria mediaza în permanenta raportarea excitantilor momentani la stocul de experienta anterioara al individului, asa încât orice reactie sau actiune actuala poarta sigiliul trecutului.

Rene Zazzo sustine ca autonomia individului este data de memorie, pe filiera deprinderii: "La memoire libere l'individu du prcsent par l'arbitrage du passe. L'habitudc le libere d'activitcs d'un niveau inferieur"³. Cu cât experienta acumulata este mai bogata si mai diversificata, cu atât comportamentul virtual (de dinaintea trecerii la act) fata de un stimul dat dispune de mai multe variante posibile si, deci, de un mai mare grad de imprevizibil, în beneficiul purtatorului memoriei. In legatura cu acest aspect, reputatul neuroscientist român Mircca Steriade scrie: "Pe treapta structurilor biologice înzestrate cu memorie, gradul reactiilor si uneori chiar natura lor nu mai depind integral de stimul, de intensitatea si de calitatea acestuia, ci de congruenta excitantului cu toata istoria individului. Determinismului reflexelor neconditionate, în general perfect previzibile, i se adauga un grad de imprevizibil pe care unii se multumesc sa-1 eticheteze cu termenul de «spontaneitate», dar care rezulta din integrarea tuturor starilor anterioare si a stimulului din momentul declansarii reactiei. Imprevizibilul este deci perfect determinat, desi factorii care concureaza sunt greu si uneori imposibil de pus în evidenta tocmai prin complexitatea lor, prin capacitatea sistemului nervos de a fixa urmele excitantilor. Memoria faptelor trecute profileaza individualitatea gândurilor fiecaruia dintre noi, asociatiile de idei depind de modul cum s-au înlantuit si s-au stocat în creier diversele momente ale reflectarii realitatii. Un soldat si un taran vad urmele unui cal. Primul se va gândi la razboi, al doilea la munca câmpului⁴. Astfel - adauga M. Steriade, citându-1 pe Spinoza - fiecare va trece de la o idee la alta, dupa cum fiecaruia i s-au înlantuit într-un alt mod ima­ginile lucrurilor⁵.

MEMORIA, CONDIŢIA PRINCEPS A PSIHICULUI

Legata direct de procesul de importanta vitala al învatarii (apprentissage, learning, Lernvermogen), memoria constituie de fapt garantia fiintarii si baza identitatii, a permanentei individualitatii (a personalitatii, pe un plan superior), cu alte cuvinte, premisa unui comportament adecvat, adaptat con­ditiilor de mediu în care se dezvolta acest comportament⁶. în lipsa memoriei, viata psihica (admitând ca prin absurd ar putea sa existe asa ceva) s-ar pulveriza într-o seric de momente izolate, traite strict în prezent (deci de fapt netraite!), fara raport cu trecutul si nici cu clipa imediat urmatoare. Memoria este aceea care ne da sentimentul continuitatii, fiind un instrument strategic al dezvoltarii si adaptarii. Cu cât în memoria noastra se depoziteaza un trecut mai bogat si mai variat, cu atât perceperea si priceperea prezentului sunt mai ample si mai profunde, iar previziunea evenimentelor viitoare, planificarea si dirijarea în cunostinta de cauza a conduitei, în vederea atingerii scopurilor fixate, devin tot mai exacte si adecvate.

Psihologii scot în evidenta rolul inteligentei în perfor­mantele memoriei⁷, mai ales în prezent, când se pune accentul pe asa-zisa memorie semantica (semantic memory). Reciproca pare însa a fi si aici mult mai adevarata, în pofida acelora care sustin ca inteligenta n-ar depinde de memorie, vazând un semn de mediocritate psihica în excedentul acestui proces, în raport cu judecata logica. Ba chiar unii se încumeta sa afirme ca inteligenta s-ar afla într-un raport invers proportional cu memoria. Alfred Binet se numara printre psihologii care, fara a pierde din vedere importanta esentiala a inteligentei, au combatut în mod argumentat aceasta conceptie unilaterala: "au contrate - precizeaza el - a petite intelligcncc correspond petite memoire, voila la regie"*. Pierre Janet merge si mai departe, impunând ideea ca memoria este un act intelectual. Pentru el memoria umana este o operatie intelectuala care a "inventat" trecutul si chiar timpul⁹. P. Janet se legitimeaza

LEONARD GAVRILIU

astfel ca un incontestabil precursor al teoreticienilor memoriei semantice.

Fireste ca nu exista învatare care sa nu implice efectiv memoria. Nulla scientia* sine memoria este o axioma. De obicei, însa, fenomenul învatarii este identificat de profani cu fenomenul memorarii, desi nu se reduce deloc la simpla memorare. Problema a fost si ramâne complexa. "Faptul daca aceasta aptitudine a învatarii e o aptitudine aparte, ca inteligenta, memoria, atentia etc. sau nu, precum si faptul daca ea e o singura aptitudine sau o colectivitate de aptitudini, constituie înca o chestiune nelamurita în psihologie. Unii psihologi înclina sa o socoteasca o aptitudine generala, altii, ca Watson, par sa o identifice cu memoria, reflexologii, în frunte cu PavJov si Behterev, vor sa o socoteasca una cu asociatia, în vreme ce configurationistii, în cap cu Koehler, o leaga de inteligenta. Solutia cea mai apropiata de adevar - sj însusita de cei mai multi psihologi - e ca învatarea pare sa fie mai mult un fruct al colaborai ii acestor functiuni, deci si al inteligentei si al memoriei si asociatiei, precum si al atentiei si imaginatiei, fiind controlata îndeaproape si de afectivitate¹⁰."

Departe de noi intentia ca, în acest scurt eseu introductiv la versiunea în limba româna a cartii de pionierat Les maladies de la memoirc (1881) a lui Theodule Ribot, sa abordam întreaga problematica a memoriei (formele, tipurile si ope­ratiile memoriei, calitatile acesteia, uitarea ca un complement al memoriei, mnemotehnica etc). Dat fiind însa faptul ca psihologul francez acorda o atentie aparte memoriei ca fapt biologic, este necesar sa spunem macar câteva cuvinte despre ceea ce se întelege astazi prin bazele biologice ale memoriei, compensând întrucâtva fatalul handicap al lui Ribot în com­paratie cu rezultatele cercetarilor neurofiziologice si neuro-psihologice din ultimul secol. în prezent este pe deplin confirmata ideea sa ca "ii ne suffit pas que les impressions

Tu sensul de învatare.

MEMORIA, CONDIŢIA PRINCEPS A PSIHICULUI

soient recues, ii faut qu'elles soient fixees, enregistrees organiquement, incrustees; ii faut qu 'elles deviennent une modification permanente de l'encephale; ii faut que les modifications imprimees aux cellules et aux filets nerveux et que les associations dynamiques que ces elements forment entre eux restent stables"¹¹. A sa teorie a "reziduurilor" coincide cu ceea ce este azi teoria engramei. Engramarca informatiei este astazi unanim admisa, engramele fiind elementele structurale moleculare de procesare a informatiei dupa criterii de tip, de loc si de semnificatie. S-a stabilit ca suportul codificarii informatiei la nivelul memoriei de lunga durata (long-term memory) este de natura biochimica. Dupa H. Hyden, care distinge patru etape în formarea engramei, pastratoare ale informatiei ar fi moleculele de ADN din creier, pe când moleculele de ARN ar detine rolul de transportori de informatie¹². Conform acestei ipoteze - noteaza A. Kreindler -, urma de memorie este fixata simultan într-un numar mare de neuroni, ceea ce ar explica faptul ca, în cazul unor leziuni localizate ale sistemului nervos, memoria poate fi compensata. Teoria moleculara, biochimica, a memoriei aduce o contributie noua si însemnata care deschide perspective noi în cercetarea proceselor psihice"¹³. Ulterior s-a putut preciza ca localizarea unei engrame depinde de natura informatiei receptate si de sistemul neuronal specific care o proceseaza¹⁴. S-a stabilit, de asemenea, ca engramele sunt distribuite, întrucât mai multe sisteme cerebrale de procesare sunt angrenate simultan în orice situatie de învatare (learning situation), ceea ce duce la o diseminare a engramelor în diferite zone ale creierului¹⁵, cu avantajele deja subliniate de A. Kreindler în citatul de mai sus. Fapt este însa ca Ribot a profesat de mult ideea ca memoria este multipla, în corelatie cu diferitele aparate senzoriale, si ca "reziduurile" sunt diseminate: "ii n 'y a, en derniere analyse, que des memoires speciales, ou, comme disent certains auteurs, locales. Nous acceptons volontiers cette derniere denomination, a condition qu 'on n 'oublie pas qu 'ii s 'agit ici

LEONARD GAVRILIU

d'une localisation disseminee, suivant cette hypothese des associations dynamiques dont nous avons si souventparle"¹⁶. Daca într-o vreme se cauta cu toata seriozitatea "sediul" sau "centrul memoriei" (!) sau macar anumite structuri cerebrale implicate direct în sedimentarea structurala si în vehicularea faptelor de memorie (în 1937, neuroanatomistul american James W. Papez a descris un circuit neuronal hipocampo-mamilo-talamie despre care sustinea ca reprezinta baza neurof'iziologica a memoriei cât si regulatorul vietii emotionale), astazi, desi se mai admite ca hipocampul si amigdala au rolul lor în special în ceea ce unii neuwscientists numesc new memohes si conversiunea informatiei senzoriale recente într-o forma care sa permita stocarea în alte zone ale creierului¹⁷, câstig de cauza are ideca implicarii tuturor sectoa­relor cerebrale în înregistrarea, conservarea si destocarea informatiei, fara a se exclude însa specializarea functionala a unor formatiuni neuronale mai mult sau mai putin vaste si complicate. Aratând ca diversele leziuni cerebrale, cauzatoare de tulburari de memorie, infirma teza potrivit careia memoria ar fi în stricta dependenta de modelul lui Papez, psihoneuro-logii români Constantin Arseni, Mihai Golu si Leon Danaila ajung la o concluzie care trebuie retinuta: "Sepoate admite ca, cu cât se stabilesc mai multe conexiuni între cortex si aceste formatiuni vechi subcorticalc, cu atât mai eficienta va fi fixarea si cu atât mai usoara evocarea. Prin urmare, reprodu­cerea unei actiuni nu este o simpla conexiune între elementul senzorial si cel motor prin zonele de asociatie, ci ca constituie rezultanta unui complex de axe spatiale si temporare ale functionarii creierului, fapt care constituie substratul constant al activitatii. Se poate deci afirma ca întregul creier participa la procesul memoriei, dar diferitele sale zone si formatiuni nu joaca acelasi rol"^1H. Este de crezut ca Theodule Ribot ar fi subscris fara nici o rezerva la aceasta concluzie.

în ceea ce priveste partea consacrata de Ribot, în cartea sa, patologiei memoriei si legii disolutiei memoriei (cunoscuta

MEMORIA, CONDIŢIA PRINCEPS A PSIHICULUI

si sub denumirea de legea Ribot), rareori se întâlnesc lucrari cu o cazuistica mai abundenta si mai completa. Este însa de la sine înteles ca el nu putea descrie în termenii de azi sindromul lui Korsakov (descris ca atare de catre psihiatrul rus Serghei Korsakov în 1887, deci dupa sase ani de la aparitia cartii lui Ribot) si nici boala lui Pick (descrisa în 1903) sau boala lui Alzheimer (descrisa abia în 1906); cu toate acestea, simpto­matologia acestora nu lipseste din monografia de o nestirbita tinuta stiintifica a lui Ribot. Faptele de observatie relatate de psihologul francez pot fi lesne încadrate în rubricile clasificarii agreate în prezent: amnezii anterograde si amnezii retrograde, amnezii totale si amnezii lacunare. în factologia sa poate fi identificat chiar si ictusul amnezic. Cititorii care doresc sa cunoasca evolutia etiologiei din acest domeniu pot consulta cu mult folos lucrari mai noi, ba chiar si recente, cum sunt Les dissolutions de la memoire (1942) si Les maladies de la memoire (1943) de Jean Delay, Patholosie de la memoire de J. Barbizet (P.U.F., Paris, 1970), Absentmindcd? The psychology of mental lapses and everyday errors de J.Reason si K.Mycielska (Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1982), precum si senzationala The mind of a mnemonist de Aleksandr Romanovici Luria (Harvard University Press, Cambridge,Massachusetts, 1987).