METODE CE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIA SOCIALÃ
METODE CE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIA SOCIALÃ
1. Necesitãþi ºi tendinþe în evoluþia metodelor de investigare psihosocialã
2. Etape ºi faze în cercetarea psihosocialã
2.1. Procesul cercetãrii - un proces creator
2.2. Etapa delimitãrii problemei, temei
2.3. Etapa generãrii ideilor, ipotezelor
2.5. Etapa prelucrãrii ºi interpretãrii rezultatelor
3. Metodele utilizate în testarea ipotezelor
3.2. Limbajul cercetãrii utilizat în experimente
6. Scalele de opinii, atitudini, chestionarele ºi testele de personalitate
7. Noi metode propuse pentru cercetarea psihosocialã
8. Metodologia creativitãþii - implicaþii în cercetarea psihosocialã
8.1. Metode ºi strategii primare de creativitate
8.2. Metodele de creativitate ca metode de studiere a grupului
8.3. Metodologia creativitãþii - posibilitãþi de utilizare în elaborarea lucrãrilor de licenþã
9. Combinarea metodelor în strategia de cercetare
Întrebãri ºi sugestii pentru pregãtirea individualã ºi/sau seminar
Dupã S. Mosovici studentul care de-a lungul anilor trece de la disciplina psihologie sau sociologie la psihologie socialã trebuie sã-ºi însuºeascã un mod ºtiinþific de a vedea lucrurile, fapt care spune el " este mai important decât sã înveþe o teorie sau alta pe care adesea o va uita ulterior, ne-mai-reþinând decât ceea ce îi este necesare
Douã aspecte ne apar mai importante în raport cu aceastã reflecþie a lui S. Moscovici:
a) Necesitatea ca actualul student, viitorul psiholog-social sã-ºi formeze abilitãþile ºi competenþele în abordarea problemelor din perspectiva psihologiei sociale (sã-ºi însuºeascã metode, tehnici, procedee de cercetare, experimentare ºi interpretare).
b) sã-ºi fundamenteze ºi structureze un fond informaþional interdisciplinar individual pentru ca articulându-l cu abilitãþile metodologice ºi de cercetare sã posede o strategie ºtiinþificã, un mod adecvat domeniului de a investiga ºi explica fenomenele ºi procesele psihosoci 616g65g ale.
Este necesar sã se înþeleagã de la începutul abordãrii studiului în psihologia socialã importanþa metodologiei de cercetare, descifrare ºi explicare a fenomenelor psihosociale, a efectelor lor în câmpul interacþiunii ºi relaþiilor interumane etc.
Scopul oricãrui cercetãtor este de elabora cel mai bun model posibil pentru experimentul sãu, dar cum realizeazã acest obiectiv este o artã care, pentru a depãºi dificultãþile domeniului investigat, a se încadra în normele cercetãrii, a rezolva probleme de metodã acest demers cere creativitate. Ca urmare un bun psiholog social trebuie sã cunoascã atât metodele, tehnicile cât ºi procedeele specifice investigaþiilor în domeniul psihosocial, cât ºi tehnologia creativitãþii, inventivitãþii pentru a elabora noi teste, tehnici ºi metode de descifrare a dinamicii fenomenelor investigate.
Vom utiliza noþiunea de metodã în înþelesul de cale generalã de descoperire a adevãrului , ansamblul operaþiilor constituite ca instrument al acþiunii umane prin intermediul cãruia subiectul cunoscãtor abordeazã tema . Raportatã la investigaþia psihosocialã, vom accepta înþelesul dat de Golu P. (1989) - metoda reprezintã un mod sui generis, sintetic de a organiza accesul cogniþiei de specialitate la tezaurul experienþei sociale, cu ajutorul cãreia putem sã cunoaºtem omul ºi relaþiile umane, societatea ºi substructurile vieþii sociale dintr-o perspectivã educaþional - praxiologicã ºi participativã.
Deºi psihologia socialã, ca ºtiinþã, începe sã se afirme odatã cu utilizarea experimentului în investigarea proceselor psihosociale, metodele ºi tehnicile folosite de psihosociologi s-au diversificat. Acum în evoluþia metodelor de cercetare psihosocialã se delimiteazã, dupã aprecierile unor specialiºti (Feldman R.S., 1985, pp. 5-38; Golu P., 1989, pp.155-156; Sharon Brehm, S. Kassin, 1990, p.14) o serie de necesitãþi ºi tendinþe.
P. Golu contureazã necesitãþile ºi tendinþele ce se manifestã acum în evoluþia metodelor de investigare psiho-sociale. Ele sunt urmãtoarele:
Elaborarea unor metodologii complexe.
Includerea elementului cercetat într-o structurã mai largã.
Creºterea indicelui de formalizare a cercetãrii prin precizarea mai clarã a obiectivelor cercetate, operaþionalizarea conceptelor utilizate etc.
Creºterea indicelui soliditãþii ºi siguranþei interne a datelor prin creºterea controlului asupra informaþiilor, datelor de cercetare
Extinderea principiului matematizãrii pe toate stadiile cercetãrii.
Reducerea la minim a efectului de distorsiune al prezenþei cercetãtorului asupra obiectului cercetat.
Tendinþa de algoritmizare a procedurii cercetãrii empirice, prin instituirea unei succesiuni riguroase de stadii de aplicare a procedurii.
Adoptarea stilului unei cercetãri participative.
Se constatã cã unele tendinþe acþioneazã contradictoriu, cum ar fi necesitatea reducerii prezenþei cercetãtorului ºi necesitatea adoptãrii stilului participativ.
Ca urmare a acþionãrii acestor tendinþe metodele tradiþionale se deschid (exemplu; observaþia clasicã se întregeºte prin observaþia cuantificatã ºi participativã; mãsurarea sociometricã se întregeºte prin reorganizarea sociometricã a grupului; experimentul clasic constatativ se prelungeºte în cel formativ etc.). Toate aceste prefaceri metodologice echivaleazã cu " a doua naºtere a metodelor tradiþionale într-o formã mai riguroasã"(Golu, P.). Acestor concluzii pertinente ale psihosociologului român adãugãm, pentru o întregire a imaginii cu privire la schimbãrile metodologice ce se produc în cercetarea psihosocialã în general ºi a grupului în special, contribuþia altui psiohosociolog român Mamali C.(l98l).
Dezvoltând o analizã a caracteristicilor cercetãrii psihosociale , Mamali C. argumenteazã necesitatea trecerii de la cercetarea manipulativã bazatã pe experienþele clasice de cunoaºtere a personalitãþii la cercetarea coparticipativã care implicã o revoluþie metodologicã ce cuprinde douã direcþii principale: o primã direcþie caracterizatã prin încercãrile de a adapta modelele experimentale clasice la caracteristicile obiectului studiat privit ca un întreg, dintr-o perspectivã umanist-holistã; a doua ºi principala direcþie a revoluþiei metodologice priveºte construirea unei noi metodologii, imaginarea unor metode ºi tehnici capabile sã studieze dimensiunile specifice ale realitãþii umane ºi sã stimuleze evoluþia acesteia. Ca exemplu în aceastã direcþie metodologicã sunt date metode imaginate de psihologii umaniºti cum ar fi tehnicile terapiei centrate pe client ale lui C.Rogers, tehnicile nondirective, tehnica grupului de antrenament, a grupului de întâlnire ,de formare etc., metodele observaþiei participative ºi coparticipative.
Rãspunzând acestor necesitãþi conturate în cercetarea psihosocialã, cercetãtorii români contribuie la adaptarea ºi elaborarea unor tehnici noi de cercetare. De exemplu; autobiografia grupului (M.Zlate, 1982, p.p. 17-23)); o nouã metodã de diagnosticare a comportamentului interpersonal (M.Zlate); tehnica balanþei motiovaþionale (C.Mamali, 1981, cap.2); tehnica autoexperimentãrii (Pavel Mureºan, 1980, p.p. 244-264).
În abordarea principalelor metod de cercetare în psihologia socialã ne vom opri asupra etapelor delimitate de oamenii de ºtiinþã în derularea procesului de cercetare , în general.
Procesele de cercetare presupun urmãtoarele etape: apariþia ºi delimitarea problemei; generarea ideilor, ipotezelor; elaborarea teoreticã ºi conturarea posibilitãþilor de aplicare; introducere în activitatea practicã. Aceste etape mari au fost structurate în timp ºi corespund, dupã pãrerea noastrã, fazelor procesului creativ, în general, stabilite de G. Wallas - faza de pregãtire, faza de incubare, faza de iluminare ºi faza de verificare.
Creatologii au diversificat ºi precizat aceste faze elaborând modelul rezolvãrii creatoare a problemelor. Ni se pare normalã analogia dintre demersul de cercetare ºi modelul rezolvãrii creatoare a problemelor, deoarece un demers de cercetare este în mare parte o activitate de creaþie.
"Este o certitudine faptul cã o cercetare se naºte din evidenþa ºi sesizarea unei probleme care se cere clarificatã ºi rezolvatã" aprecia Ana Gugiuman ºi colaboratorii (1993, p.26), determinând primul pas în iniþierea unei cercetãri, delimitarea problemei, provocãrii, întrebãrii, etc.
Ca urmare, cercetarea poate începe cu o idee, o viziune a ceea ce poate fi posibil. Curiozitatea psihologului social este trezitã de o multitudine de surse: un eveniment dramatic ce îi atrage atenþia cu privire la comportamentul oamenilor - de exemplu pãrãsirea unui nou nãscut la coºul de gunoi de cãtre mama sa; o emisiune la televizor sau radio care, de pildã, evidenþiazã rolul comunicãrii suportive în relaþia medic-pacient; sau privirea unui joc sportiv (un meci finalizat cu comportamente agresive); cititul unei cãrþi sau participarea la diferite activitãþi sociale de unde se pot ivi întrebãri, provocãri, probleme. De exemplu participarea la o adunare a membrilor unei asociaþii de locatari ridicã problema rezolvãrii conflictelor între vecinii de apartament etc., situaþia studenþilor care doresc sã rezolve probleme sociale prin lucrãrile de licenþã.
Alãturi de aceste surse de zi cu zi psihologii sociali sunt stimulaþi de munca depusã de colegi lor. Ideile noi apar ca rãspuns la ideile emise de alþii. Atunci raþiunea pentru care studiile diverºilor psihologi sociali diferã, nu este în ultimã instanþã logica ºtiinþificã purã (Sharon Brehm, S. Kassin, op cit, p.14).
Aceastã etapã se mai numeºte ºu etapa consultaþiei. Începând cu studiul unei idei despre comportamentul uman psihologii sociali se consultã cu alþii, consultaþia fiind o verigã de bazã a întregii ºtiinþe.
Procesul consultaþiei presupune a vorbi cu membrii echipei, a studia materiale publicate ºi a schimba idei cu alþi psihologi sociali la reuniuni sau conferinþe, este un proces continuu, nu se încheie niciodatã. La un anumit punct ideea devine clarã ºi fermã pentru a fi elaborat un proiect de cercetare.
În demersul cercetãrii aceastã etapã include urmãtoarele operaþii intelectuale (Hãvârneanu C., 2000): examinarea a ceea ce este cunoscut, a cunoºtinþelor factuale, teoretice ºi metodologice ºi verificarea mãsurii în care pe baza acestor cunoºtinþe se poate ajunge la o soluþie chiar temporarã a problemei, deci o fazã divergentã de consultare a datelor din cele mai variate domenii ºi o fazã convergentã de delimitare a soluþiei sau a unei ipoteze. În finalul acestei etape se elaboreazã proiectul de cercetare : se stabilesc obiectivele, se operaþionealizeazã conceptele, se elaboreazã modelul experimental, se selecteazã instrumentele de lucru, Ideea a devenit ipotezã, o predicþie precisã, testabilã despre condiþiile în care un eveniment va apãrea, se va produce.
Este o etapã laborioasã care presupune aplicarea ºi realizarea modelului experimental, "experimentarea operaþionalã" (desfãºurarea propriuzisã a investigaþiei dupã calendarul cercetãrii: constituirea loturilor grupurilor experimentale, pretestarea lor, introducerea variabilelor independente la grupul (lotul) experimental, manipularea variabilelor, mãsurarea efectelor, posttestarea).
În aceastã etapã datele experimentale sunt prelucrate statistic ºi se trece la interpretarea lor evidenþiindu-se în ce mãsurã ipotezele s-au verificat, ce efecte s-au delimitat în timpul testãrii lor, ce concluzii se pot extrage. Concluziile cercetãrii se referã la un "anumit câmp operaþional", transpunerea acestora în context necesitând o activitate ulterioarã de verificare ºi adaptare criticã (Ana Gugiuman, 1993, p.30; D. Cristea, 2000, p.32). Finalizarea cercetãrii se încheie cu elaborarea teoreticã a unui model, a unui principiu, a unor sugestii pentru domeniul aplicativ. De exemplu în urma testãrii ipotezelor cu privire la impactul grupului creativ asupra personalitãþii participanþilor (Mariana Caluschi, 2001-b) am structurat valenþele grupului creativ de formare ºi am elaborat, aplicat ºi verificat programe de dezvoltare a competenþelor sociale prin astfel de grup.
În testarea ipotezelor se utilizeazã metode variate. Noi ne vom opri fie asupra unora foarte frecvent utilizate fie vom face referiri la metode mai puþin utilizate în cercetare socialã.
Într-o lucrare din 1989 Golu, P.- realizeazã o interesantã clasificare a metodelor folosite în cercetarea psihosocialã, dupã douã axe: dupã o axã el clasificã metodele în funcþie de ºapte criterii, iar dupã a doua axã se clasificã metodele în raport cu valoarea mãsurãtorilor oferite (P. Golu, l989, p.159-163).Concluzia autorului este cã metodele care se aproprie cel mai mult de esenþa fenomenului social investigat sunt: experimentul psihosocial, testele de interpersonalitate (metoda I.P.A. a lui Bales, R.F.),testele de apreciere obiectivã a personalitãþii (metoda Zapan) urmate de metoda observaþiei, metodele sociometrice, testele de personalitate, scãrile de apreciere. Veridicitatea acestei concluzii este atestatã ºi de faptul cã mulþi autori care s-au ocupat de grup de exemplu ºi-au realizat cercetãrile utilizând, de preferinþã, experimentul psihosocial Zander, A. (1971);Berkovitz, H., (1972); Roºca, Al., (1964); Milgram,S.,(1971). Principala explicaþie a acestei preferinþe decurge din faptul cã experimentul permite cercetãtorilor sã descopere legãturile cauzale dintre variabile (Forsythe,D.R.,1983,p.42, el oferã cele mai bogate resurse pentru a dovedi existenþa unor relaþii între diverºi factori (Cosmovici, A., 1980,p.122).Caracteristicile de bazã ale unui experiment sunt date de manipularea variabilei independente , evaluarea sistematicã a variabilei dependente ºi controlul altor posibile variabile. Controlul este conceptul cheie într-un experiment (McBurney, D.H. 1983,p.138), element esenþial în structura metodei experimentale (Chelcea,S.,1982,p.65). Vom utiliza noþiunea de experiment psihosocial în accepþia datã de Vlãsceanu, L., (1986,p.236); Experimentul este metoda cea mai precisã ºi productivã de analizã a relaþiilor dintre variabile, de testare a ipotezelor ºi prin aceasta de fundamentare a construcþiei teoriei". Lucrãrile de specialitate care analizeazã problemele ridicate de utilizarea experimentului psihosocial scot în evidenþã faptul cã cercetãtorii, sub denumirea de experiment ,folosesc atât forma experimentului clasic (experiment adevãrat), cãt ºi forme qvasiexperimentale (Chelcea, S., 1982,p.78); Vlãsceanu,L.,1986, p.257-260); McBurney, D.H., 1983,,cap.7 ºi 8, p.138-182).
Un experiment riguros ºtiinþific presupune organizarea unui grup experimental ºi a unui grup de control. În funcþie de obiectivele studiului cele douã grupuri sunt prestatate, apoi se acþioneazã variabila independentã (tratamentul) în grupul experimental ºi se testeazã ambele grupuri în final. Organigrama unui astfel de experiment este schiþatã de Chelcea, S., (1982, p.75, fig.8).
Din analiza unor lucrãri care fac o sintezã asupra principalelor cercetãri privind creativitatea de grup (Freeman,J.,1971; Roºca, Al., 1967; Roco,Mihaela,1979 etc) reiese cã deºi preferat doar jumãtate din aceste cercetãri prezintã schema experimentului clasic, multe investigaþii uzând studiul comparativ al unor grupuri opuse, înalt ºi slab creative, studiul longitudinal al unor grupe supuse antrenamentului, cercetãtorii folosind pentru control metoda corelaþiilor, studiul unor grupuri la diferite intervale de timp etc. Se construiesc ºi alte scheme de experimentare decât cele ale experimentului clasic numite "deviaþii de la modelul clasic" sau qvasiexperimente. Diferenþa dintre organigrama experimentului clasic ºi organigramele formelor qvasiexperimentale constã în faptul cã datoritã complexitãþii proceselor sociale (mai ales când este vorba de dinamica grupului) cercetãtorii care studiazã grupul în mediul natural sau în câmp, tind sã scadã nivelul controlului realizat prin grupul martor.
O formã este schema experimentalã în care se utilizeazã ca grup martor un grup neechivalent. De exemplu, Roco Mihaela (1979,p.129) studiind grupurile de creaþie din întreprinderi ºi institute de cercetare utilizeazã drept grupuri de control, grupuri formate din inventatori ºi inovatori sau tineri fãrã performanþe creatoare apropiaþi ca domeniu de activitate ºi vârstã cu membrii grupurilor experimentale.
Altã formã a qvasiexperimentului este aceea a unui grup experimental în care se fac testãri înainte de introducerea variabilei experimentale ºi dupã terminarea experimentului, fãrã a exista grup de control. Întâlnim aceastã formã mai frecvent în grupele supuse unui antrenament în care se testeazã subiecþii înainte de începerea (experimentului) antrenamentului, pe parcursul antrenamentului ºi dupã terminarea lui. Astfel de scheme experimentale se utilizeazã în cercetarea grupurilor de formare, a grupului de întâlnire, în studiile consacrate stimulãrii creativitãþii în grup cum sunt cele realizate de Roco Mihaela, (1981) ºi Parnes, S.J. ºi colaboratorii sãi (1977).
Aceste forme de experiment nu permit o testare severã a ipotezelor, dar aºa cum apreciazã Cook, T.D., ºi Campbell, D.T. (1976), au meritul de a sugera noi ipoteze ºi, în plus, unele scheme qvasiexperimentale se apropie mult de schemele experimentale clasice, în unele cazuri fiind foarte asemãnãtoare cu cele experimentale cu grup de control ºi chiar preferabile acestora (Chelcea, S., 1982,p.78). Afirmaþia contureazã pãrerea cercetãtorilor care preferã experimentele în câmpul natural celor organizate în laborator în condiþii artificiale.
Pentru a întãri controlul, cercetãtorii adapteazã sau elaboreazã teste, tehnici de înregistrare, cuantificare ºi evaluare a tot ce se întâmplã în grup în timpul experimentului .Într-un studiu realizat în colaborare cu Ana Stoica (1986) am descris schema experimentalã folositã în cercetarea constatativ-ameliorativã cu privire la potenþialul creativ al personalului din C.T.C.E. Iaºi, organigramã asemãnãtoare celei utilizate de Roco Mihaela, cu precizarea cã pentru întãrirea controlului am folosit probe variate: de motivaþie, de ocupaþii preferate, teste sociometrice parametrice ºi neparametrice, metoda aprecierii obiective Gh. Zapan, probe de cunoaºtere empaticã alãturi de testele pentru potenþial intelectual ºi creativ (vezi ºi Caluschi Mariana, Stoica Ana, Ichim I, 1988; Caluschi Mariana, Stoica Ana, 1988; Stoica Ana, Caluschi Mariana, 1989
În derularea unei cercetãri ºi testarea ipotezelor psihologii sociali utilizeazã o serie de concepte cum sunt: variabila independentã, variabila dependentã, operaþionalizare, validare etc. Ce înþelegem prin ele?
Prin variabile independente înþelegem acei factori variaþi într-un experiment pentru a vedea dacã ei afecteazã variabila dependentã. Când presupunem (facem predicþia) cã x va duce la y, atunci x este variabila independentã de exemplu când presupunem cã stressul profesional va conduce la comportamentul agresiv al soþilor în familie stressul profesional este variabila independentã.
Acei factori mãsuraþi într-un experiment pentru a vedea dacã ei sunt afectaþi de variabila independentã se numesc variabile dependente. Când spunem cã x va duce la y, y este variabila dependentã. În exemplul de mai sus comportamentul agresiv al soþilor în familie este variabila dependentã.
Rezultatele obþinute sunt analizate prin metode statistice adecvate. Se determinã astfel cât de frecvent apar aceste rezultate ºi dacã sunt semnificative statistic.
Operaþionalizarea variabilelor. Existã câteva moduri în care variabilele independente ºi dependente, pot fi conceptualizate. Modul care este ales este cunoscut ca operaþionalizarea sau definirea variabilei independente ºi dependente.
Operaþionalizarea - este modul în care conceptele abstracte ale ipotezei sunt traduse în proceduri de mãsurare actuale ce se utilizeazã în studiu.
Modul în care este operaþionalizatã o variabilã este crucial în determinarea felului de concluzii ce se vor extrage din investigaþie.
De exemplu putem operaþionaliza agresiunea verbalã - mãsurând numãrul de insulte pe care le emite un soþ în familie sau sã analizãm conversaþia lui în familie prin imaginile agresive emise. Ambele metode pun în evidenþã diferite aspecte ale agresiunii verbale
Operaþionalizarea conceptelor trebuie sã þinã cont de logicã ºi constrângeri etice.
Un alt concept - efectul principal -prin care înþelegem rezultatul cercetãrii în care nivelurile unei singure variabile independente produc diferenþe în variabila dependentã.
Conceptul de interacþiune - rezultatul cercetãrii în care efectul unei variabile independente depinde de efectul alteia.
Validitate internã - gradul în care se asigurã o certitudine (cu gradul de încredere) cã variabila independentã într-un experiment este cea care cauzeazã efectele în variabila dependentã.
Când un experiment este condus cum se cuvine existã certitudinea cã variabila independentã cauzeazã în fapt efectele în variabila dependentã.
Desemnarea la întâmplare a subiecþilor ºi controlul asupra evenimentelor experimentale cresc validitatea internã excluzând alte explicaþii ale rezultatelor obþinute.
Unele posibile influenþe negative asupra validitãþii interne pot veni din urmãtoarele surse: expectanþele experimentatorului asupra rezultatelor cercetãrii care pot influenþa subiecþii cum sã se comporte. Comportamentul subiecþilor poate fi produs ca urmare a acþiunii experimentatorului ºi nu a impactului variabilei independente.
Cea mai bunã cale de a proteja un experiment de influenþa expectanþelor experimentatorului (numite efecte ale expectanþei experimentatorului) este sã þii experimentatorul neinformat asupra condiþiilor experimentale.
Prin conceptul de validitate externã - se înþelege gradul în care se poate acorda încredere cã aceleaºi rezultate experimentale se vor obþine ºi în alte locuri.
Alãturi de pãstrarea validitãþii interne a experimentului lor, cercetãtorii sunt interesaþi de validitatea externã; gradul în care rezultatele obþinute sub un set de condiþii pot de asemenea sã aparã în diferite circumstanþe. Cercetãtorii care lucreazã în laborator unde spaþiul ºi echipamentul sunt în mod special construite pentru scopuri de cercetare, sunt interesaþi de validitatea externã. Ei se întreabã dacã vor putea sã generalizeze rezultatele lor asupra lucrurilor externe sau sunt rezultatele obþinute din produsul condiþiilor oficiale de laborator? De exemplu experimentarea influenþei grupului creativ asupra personalitãþii participanþilor a fost studiatã atât în condiþii de laborator cât ºi în condiþii de câmp (grupul creativ al pensionarilor activi, grupul creativ al inginerilor) vezi Caluschi Mariana 2001-b.
Pentru a obþine validitatea externã ºi a putea generaliza datele experimentatorul încearcã sã creeze alte modalitãþi de a determina -realismul experimental.
Unii psihologi sociali accentueazã asupra valorii realismului vieþii cotidiene: gradul în care situaþia experimentalã cuprinde locuri ºi evenimente care existã în lumea realã. Dacã procedeurile de cercetare mimeazã evenimentele lumii reale, este mai sigur cã rezultatele cercetãrilor vor fi revelatorii pentru ceea ce se va întâmpla în lumea realã. De exemplu: Ray Walpass ºi Patrica Dexine - interesaþi de poziþia martorilor oculari într-un eveniment criminal au organizat urmãtorul experiment, în mijlocul unei ore de curs, la studenþi a introdus un om care a distrus echipamente electronice (care erau uzate) ºi a fugit din salã. Apoi, a doua zi, ofiþerii de poliþie au început cercetãrile întrebând studenþii prezenþi la curs cu o zi înainte ce au vãzut ºi sã identifice vinovatul. In fapt studenþii au fost subiecþi într-un experiment ca ºi cum ei erau martori într-o investigaþie criminalã. Logica realismului uman este cã aici aparenþele conteazã.
Alþi psihologi sociali argumenteazã asupra realismului experimental. Ei menþioneazã cã experimentul va fi fãcut în mod real ºi invitã subiecþii sã vadã dacã seamãnã cu viaþa realã sau nu (cf. Sharon Brehm, Kassin S., 1990).
Realismul experimental - gradul în care procedurile experimentale presupun ºi conduc subiecþii sã se comporte natural ºi spontan. Dupã susþinãtorii realismului experimental, principiile de bazã ale comportamentului uman se pot descoperi mai uºor când subiecþii din cercetare cred în realitatea experimentelor pe care le fac.
În Încheierea discuþiei cu privire la metoda experimentalã vom cita din scrierile Evei Drodza-Senkowska (1999) recunoscut profesor de psihologie socialã, care afirma cã experimentul este o metodã adecvatã pentru a testa ipotezele cauzale ce ocupã un loc deosebit în cercetarea psihologicã ºi "neglijarea metodei experimentale nu ar fi doar imposibilã ci ºi regretabilã. În psihologia socialã mai mult decât în alte pãrþi, aceastã abordare este o aventurã intelectualã fascinantã, o provocare aruncatã cercetãtorilor." Pentru a lua parte la aceastã aventurã intelectualã plinã de surprize ºi implicând demersuri laborioase, studentul, cercetãtorul trebuie sã o cunoascã, sã fie iniþiat în metoda experimentalã.
Subscriem întru-totul acestei aprecieri ºi considerãm cã fiecare student ar trebui sã-ºi dezvolte abilitãþile de a proiecta ºi realiza un experiment psihosocial
Însoþind cercetarea în domeniul psihosocial încã de la început, metoda observaþiei rãmâne indispensabilã oricãrui diagnostic ºi absolut necesarã altor metode (experiment, teste proiective, convorbiri etc).
Utilizarea ei în cercetarea psihosocialã a ridicat în faþa cercetãtorilor mai multe întrebãri legate de creºterea nivelului de obiectivitate a datelor, participarea observatorului la comparãrii grupului observat cu alte tipuri de grupuri. Pentru creºterea obiectivitãþii datelor de observaþie s-au dezvoltat sisteme structurate de înregistrare ºi codare a observaþiilor cum ar fi cele ale lui A.P.Hare (1976)Þ J.Ferrara (1973), R.F.Bales (1973) º.a. Sistemul elaborat de Bales - procesul de analizã a interacþiunii (I.p.A.) a fost revizuit, perfecþionat ºi prezentat de autori într-o ultimã versiune sub denumirea de Symlog - sistem de observare de nivel multiplu al grupurilor.
Metoda lui Balles este simplificatã ºi perfecþionatã de Zlate, care elaboreazã o metodã de diagnozã a dinamicii grupurilor (M. Zlate 1982, pp. 56-67). Prin tehnica sa psihosociologul român urmãreºte nu atât stabilirea unui tip de personalitate interpersonalã, ci caracterizarea mai simplã a personalitãþii membrilor grupului. Aceastã tehnicã se poate aplica în douã variante care înscriu informaþii cu privire la nouã dimensiuni polare (faþã de ºase la Bales) pe care le manifestã subiecþii în activitatea de grup. Datele recoltate cu aceastã probã pot fi reprezentate ºi sub o formã graficã ºi comparate. Noi ne-am propus sã utilizãm în cercetare atât metoda Bales cât ºi metoda Zlate pentru a cunoaºte evoluþia fiecãrui participant în activitatea grupului creativ.
În raport cu tehnicile de investigare a datelor ºi cu poziþia cercetãtorului, utilizarea observaþiei se practicã în urmãtoarele forme
a)observaþia structuratã - constã în utilizarea unor tehnici de mãsurare în care se specificã modul de înregistrare a datelor repartizate pe categorii de codificare a manifestãrilor sociale, cercetãtorul nefiind implicat în domeniul investigat;
b)observaþia participativã - constã în implicarea totalã sau parþialã a cercetãtorului în situaþiile sociale investigate ºi în înregistrarea post-festum a datelor ºi informaþiilor;
c) observaþia nedistorsionatã presupune utilizarea unor instrumente tehnice de înregistrare (audio, video) a situaþiilor sociale, înregistrãri supuse ulterior analizelor, prelucrãrii empirice ºi interpretãrii teoretice. Toate aceste forme le întâlnim în studiul grupurilor sociale, preferându-se, în cazul studierii performanþei ºi a dinamicii grupului, utilizarea observaþiei structurate, eºantionate ºi a observaþiei participative în investigarea grupurilor de antrenament, de întâlnire, de creºtere, de formare.: În investigarea creativitãþii de grup se constatã folosirea observaþiei structurate, eºalonate ºi înregistrate de un observator neutru (Osborn Al. 1970, Sol J.P. 1976). În ultimul timp în studiul grupului creativ se practicã observaþia participativã controlatã prin tehnici diferite (scãri de evaluare, chestionare, anchete) M. Roco 1979, Stoica Ana ºi Caluschi Mariana 1987; Mariana Caluschi, 2001-b).
În perioada 1986-1988 studiind creativitatea individualã ºi de grup, în cadrul unor cercetãri cu caracter aplicativ, am utilizat metoda observaþiei sub cele 3 forme. Iniþial am folosit observaþia structuratã înregistrând ca observator neutru tot ce se întâmplã în grup, urmãrind realizarea parametrilor ale grupului creativ .În unele situaþii datoritã caracteristicilor proprii grupului creativ s-au manifestat fenomene care înregistrate din afarã nu atrãgeau atenþia, pentru grup ele însã având o anumitã semnificaþie. Grupul se simþea controlat, observat ºi cãuta sã antreneze observatorul în activitate uneori direct, alteori prin exprimare umoristico-ironicã. Acest gen de observaþie ne-a oferit multe date de cercetare dar nu ne-a putut oferi date pentru explicarea unor situaþii de felul urmãtor: un subiect se antreneazã în activitatea grupului, îºi manifestã o perioadã gândirea creatoare, apoi trece prin perioade de inactivitate; sau un subiect mai puþin activ ºi facilitator al interacþiunii "se dezlãnþuie" într-un moment când grupul trece printr-o perioadã de tãcere. Practicând observaþia nedistorsionatã (înregistrare audio-video în cazul grupului "Empatia") am obþinut o înregistrare foarte fidelã ºi nuanþatã care ne-a oferit multe posibilitãþi de interpretare.
Observaþia participativã ne-a apãrut ca forma cea mai interesantã ºi capabilã sã ofere date pentru exemplificarea fenomenelor neaºteptate ce apar în grupul creativ. Exemplu: Un subiect devine inactiv deoarece ar dori sã creeze efectiv ceva, sã depãºeascã faza exerciþiilor; un subiect devine activ deoarece simte cã liderul trebuie sprijinit pentru ca grupul sã depãºeascã un anumit moment dificil. Observaþia participativã permite cercetãtorului autoreglarea conduitei pe baza îmbinãrii datelor dinamicii ºi interpretarea teoreticã, ceea ce-I oferã înþelegerea dinamicii procesului. Nestructuratã ºi nestandardizatã observaþia participativã este invocatã ca principala modalitate calitativã de investigare a fenomenelor sociale, care depinde în mare mãsurã de capacitatea cercetãtorului de armonizare a participãrii de capacitatea cercetãtorului de armonizare a participãrii active ºi efective la viaþa grupului cu observarea pasivã (Vlãsceanu L,1986, p.p. 231-232).
În studierea dinamicii grupurilor de formare, de antrenament, de întâlnire se utilizeazã frecvent observaþia participativã susþinutã de diferite tehnici de control: chestionare, scãri de evaluare (Rogers C., 1973, p.119; Mucchielli R., 1974).
În studiul grupurilor metoda biograficã ca metodã de generare a informaþiilor despre membrii participanþi este de neînlocuit. Deoarece concepþia noastrã despre valoarea ºi limitele acestei metode sunt pe larg expuse în lucrarea "Adolescentul ºi timpul sãu liber" (A. Cosmovici ºi Caluschi Mariana 1985), nu ne vom opri asupra ei, vom menþiona doar cã în studiul grupului creativ am folosit convorbirea biograficã pe bazã de ghid. O formã de metodei biografice puþin utilizatã în studiul grupului dar recomandatã de M. Zlate (1982) este metoda autobiografiei grupului. Aceastã metodã constã în a solicita participanþilor sã-ºi aminteascã momente mai importante din viaþa ºi evoluþia grupului ºi sã le descrie. Deºi autobiografia grupului este o metodã liberã în sensul cã subiecþii o realizeazã aºa cum cred ei de cuviinþã, ea poate fi orientatã pe baza unui ghid pentru a se obþine nu numai informaþii cât mai numeroase despre grup ci ºi acele informaþii ce ne sunt utile la un moment dat în raport cu un subiect. Ghidul, solicitând date referitoare la compoziþia grupului, momente mai semnificative din evoluþia lui, aspecte ale interacþiunii, aspecte legate de normele de grup, conducere a grupului, poate servi ºi în decodificarea ºi interpretarea psihosocialã a informaþiilor cuprinse în autobiografie. Unitãþile informaþionale cuprinse în autobiografia grupului se pot compara cu unitãþile informaþionale cuprinse în observaþia pe bazã de ghid ºi pot fi transformate în date ºtiinþifice cuantificabile. De aceea considerãm utilã aceastã metodã în studiul grupului mic.
În cercetarea psihosocialã, în fazele preexperimentale ºi postexperimentale în investigaþiile cu caracter constatativ ºi/sau ameliorativ este necesarã evaluarea intensitãþii unor opinii, motovaþii, atitudini sau a nivelului de manifestare a unor abilitãþi ºi competenþe sociale. Pentru aceasta cercetãtorii folosesc scale, chestionare ºi teste. O scalã de evaluare este un instrument pentru aprecierea unei calitãþi a unei perosane, fenomen, obiect de cãtre evaluator.
Fiecare scalã conþine totdeauna un standard care constã din cote, calificative (bun, mediocru, slab), adjective sau scurte descrieri (iresponsabil, puþin comunicativ etc.). Evaluarea unui obiect, opinie, atitudini se face prin compararea sa cu standardul ºi alegerea acelei valori care se apreciazã cã se potriveºte cel mai bine, rezultatul evaluãrii fiind o valoare standard (Monica Albu, 2000, pp. 66-67).
O scalã de valuare cuprinde trei tipuri de informaþii:
a) indicaþii pentru cel ce face evaluarea despre modul în care trebuie sã procedeze;
b) denumirea calitãþii evaluate, însoþitã ºi de o descriere;
c) un standard.
Se utilizeazã patru tiputi de scale. În ordinea crescãtoare a preciziei (Monica Albu, 1998, p.321) ele sunt:
scala minimalã;
scala ordinalã;
scala de interval;
scala de raport
Între cele mai cunoscute ºi utilizate scale în psihologia socialã menþionãm scala de atitudini elaboratã de Louis L. Thurstone în 1929, scala Likert definitivatã în 1932 ºi scalele de tip Guttman apãrute în 1950. În anul 1933 Emory S. Bogardus a elaborat scala distanþei sociale care mãsoarã gradul de înþelegere ºi afecþiune pe care persoanele îl simt unele faþã de altele.
La noi, psihosociologii au adaptat forma ale scalelor menþionate mai sus sau au elaborat alte scale. De exemplu scala distanþei sociale a fost adaptatã pe un eºantion reprezentativ ºi aplicatã de S. Chelcea în 1993. Tot el a elaborat (în 1975), experimentat ºi aplicat o scalã Thurstone pentru mãsurarea atitudinii faþã de activitatea culturalã a tinerilor muncitori proveniþi din mediul rural (S. Chelcea, 1998, p.44; 47); Mihaela Roco a elaborat o scalã de atitudini creative (denumitã chestionar de atitudini creative), iar P.P. Neveanu ºi colaboratorii au construit un chestionar de atitudini sine-altul. Noi am elaborat ºi utilizat o scalã de efecte ale activitãþii în grupul creativ asupra personalitãþii participanþilor (Mariana Caluschi, 2001-b). Am dat aceste exemple pentru a arãta cã psihologii sociali atunci când proiecteazã o cercetare, elaboreazã, în multe cazuri, chestionare sau scale pentru mãsurarea fenomenelor investigate sau traduc ºi adapteazã instrumente elaborate de psihologi sociali strãini.
Rezultatele obþinute cu diferite scale sunt corelate cu datele obþinute la teste ºi chestionare de personalitate.
Cosmovici A. ºi colaboratorii din Centrul de ªtiinþe Socio-umane Iaºi au elaborat ºi etalonat douã chestionare S3 ºi S2A pentru mãsurarea nivelului sociabilitãþii, comunicativitãþii, altruismului ºi ascendenþei (A. Cosmovici, M. Dumitru, 1973) utilizate în studiul grupului mic cu sarcinã didacticã al factorilor sociali ai adaptãrii ºcolare ºi sociale a adolescentului, al timpului liber al adolescentului etc. (A. Cosmovici, Mariana Caluschi, 1985.
În studierea relaþiilor sociale din cadrul grupurilor ºi colectivelor ºcolare, la noi, se utilizeazã testul sociometric de personalitate elaborat de T. Holban (1971). Testul sociometric de personalitate oferã informaþii asupra dominantelor psihologice (relaþii de prietenie, gradul de solicitudine, prestigiul personalitãþii, principialitate-discernãmânt, atitudine faþã de muncã, calitãþi de organizator în activitãþi sociale, capacitate de influenþare) - cu valoare socialã - ale indivizilor care alcãtuiesc un anumit grup social, precum ºi date asupra relaþiilor interindividuale sau sociometrice.
În organizarea testului, personalitatea este privitã sub aspectul sãu social-de relaþie, valoare sau accesibilitate socialã - nu aptitudinal, apreciazã autorul (1971, p.4). Se considerã cã variabilele mãsurate reprezintã formele principale de manifestare a individului în grup ºi cã ele acoperã ºi exprimã sintetic valoarea personalitãþii sub aspectul caracteristicilor sale sociale.
Deoarece s-au scris lucrãri fundamentale despre teste ºi contribuþia lor la cunoaºterea psihologicã ºi psihosocialã, nu avem intenþia sã aducem în discuþie toate testele utilizate în studiul grupului. Acordãm atenþie în continuare unor teste nefolosite încã în investigarea grupurilor ºi unor metode folosite de cercetãtori ca tehnici de activare a grupurilor ºi mai puþin ca metode de producere a datelor de cercetare.
O problemã în studiul grupurilor o constituie mãsurarea motivaþiei pentru care se uzeazã de probe proiective cum ar fi: nAchTAT elaborat de McClelland D ºi Atkinson J.N.; Michigan-Schiþe de proiecte pentru grup, autori Henry W.E. ºi Guetzkow H.; Inventarul de orientare personalã (POI) autor Shostrom F.L.; Scala RIQS - un inventar de instrumente de mãsurare elaborat de Kegan D.L.; Inventar pentru interpretarea comportamentului, autori Moeller G. ºi Applezweig M. Etc. (apud Lak G.D.; Milles M.B. ºi Earle R.B., 1973).
A. Cosmovici într-un studiu cu privire la metodele de investigare a motivaþiei aratã cã testele proiective au capacitatea de a evidenþia motivele stabile ale unei persoane, dar ele pun multe probleme atunci când se discutã calitãþile lor psihometrice, fidelitatea, obiectivitatea ºi validitatea rezultatelor (A. Cosmovici,1983, p. 90-96). Chestionarele sunt preferate în studiul motivaþiei de cãtre americani deoarece ele au o fidelitate mai mare. Dacã din punct de vedere al coerenþei interne ºi al stabilitãþii, unele chestionare sunt superioare tehnicilor proiective când e vorba de validarea lor empiricã apar dificultãþi (A. Cosmovici,1983, p. 98).
Pentru diagnosticarea motivaþiei la nivel individual ºi de grup, noi folosim un test construit în aºa fel încât sã depãºeascã limitele consemnate mai sus. Aceastã probã denumitã "Test pentru motive reale" (MR) a fost elaboratã de cãtre A. Cosmovici (1985, p. 24), în douã variante iniþiale pentru adolescenþi ºi adolescente, apoi în douã variante pentru adulþi (bãrbaþi, femei). Este un test proiectiv de interpretare - diagnostic pentru zece factori motivaþionali (realizare de sine, ridicare socialã, afinitãþi sociale, activarea existenþei, factorul material, factorul normativ, factorul erotic, anxietate, agresivitate ºi compensare). El este alcãtuit din 15 teme; fiecare temã constã dintr-un text-povestire în care sunt descrise diferite situaþii sau preocupãri. Fiecare temã este însoþitã de ºase - zece motive posibile, care explicã tema. Se cere subiectului sã indice douã motive care i se par cele mai verosimile având ºi libertatea de a indica el alte motive ce i se par mai realiste. Rezultatele obþinute la testarea testului, privind calitãþile sale psihometrice au demonstrat cã testul MR constituie un instrument demn de încredere pentru cercetare ºi diagnozã (vezi ºi A. Cosmovici, 1983, p. 104-126).
Testul MR l-am utilizat din 1986 în studiul subiecþilor cuprinºi în programele de antrenament creativ. Rezultatele lui, corelate cu rezultatele oferite de proba de ierarhizare a ocupaþiilor zilnice (P.I.O.) ºi cele obþinute din convorbirile biografice ne-au permis diagnosticarea factorilor emoþionali implicaþi în activitatea de creaþie individualã ºi de grup, conturarea structurii ocupaþionale relativ stabile a subiectului, precum ºi a direcþiilor de manifestare în grupul creativ. Aceste rezultate au constituit indicatori de bazã în stabilirea variantei de program de antrenament creativ ºi a obiectivelor de realizat în cadrul strategiei colaborãrii predictive. Profilul motivaþional, individual ºi de grup, realizat pe baza rezultatelor la testul MR permite sã se prognozeze evoluþia trebuinþelor motivaþionale în grup ºi în dinamica motivaþiei.
Utilizarea testului MR în variantele sale, în studii de psihologie socialã ºcolarã (clasa ca grup creativ, grupul creativ de formare ca alternativã de timp liber etc.) cât ºi în cele de psihologie socialã a creativitãþii/inventivitãþii (strategii interdisciplinare de pregãtire în creativitate/inventicã) ne-au permis urmãrirea unor subiecþi pe o perioadã de 8 - 10 ani dupã testare. O constatare impusã de analiza, în timp, a comportamentului subiecþilor în timp ne-a condus la formularea aprecierii cã testul este diagnostic pentru motivaþia latentã mai puþin evidentã din biografii sau alte teste.
Altã probã neutilizatã pânã în prezent în studiul grupurilor este proba de ierarhizare a ocupaþiilor zilnice (PIO). Testul se compune din 50 de cartonaºe, pe fiecare cartonaº fiind consemnatã una din ocupaþiile pe care adolescenþii le practicã mai mult sau mai puþin frecvent. Subiectul trebuie sã le repartizeze în nouã categorii (figurate grafic pe un carton) þinând cont de douã criterii: cât de mult timp dedicã unei anumite ocupaþii ºi cât de mult îi place (o agreeazã). Existã obligaþia unui numãr fix de cartonaºe pentru fiecare categorie (puþine la extreme ºi multe la mijloc) care asigurã o distribuþie gaussianã a alegerilor. Proba a fost supusã testelor pentru calitãþi psihometrice ºi validatã prin comparaþie cu datele biografice (vezi A. Cosmovici, Caluschi M., 1985). Ea a fost utilizatã în elaborarea unei metodologii de cunoaºtere a creativitãþii alãturi de proba M.R. ºi inclusã între metodele propuse de autoare (Ana Stoica, Mariana Caluschi, 1989, vol. I) pentru diagnoza creativitãþii.
Proba de ierarhizare a ocupaþiilor zilnice este recomandat a fi utilizat când se aplicã testul M.R. pentru precizarea unor motive.
Afirmam în paginile anterioare cã demersul ºtiinþific în investigaþia psihosocialã este un proces creator care pe de o parte cere inventarea unor tehnici ºi metode (teste, scale, chestionare etc.) pentru testarea ipotezelor ºi pe de altã parte poate utiliza cu succes metodele specifice creaþiei cum sunt cele de generare de soluþii de evaluare creativã etc.
Într-o lucrare cu privire la tehnicile de rezolvare creatoare a problemelor, Van Gundy (1990) clasificã metodele ºi tehnicile de creativitate în patru categorii:
Metode ºi tehnici pentru generarea ideilor (Brainstorming, 6-3-5, Philips 6-6, Sinectica);
Metode ºi tehnici pentru evaluarea ºi selectarea ideilor (confruntarea selectivã, bãtãlia metaforelor etc.);
Metode ºi tehnici pentru implementarea ideilor, soluþiilor .
Utilizarea tehnicilor de rezolvare creativã a problemelor în cercetarea psihosocialã are urmãtoarele avantaje:
a) reduce incertitudinile cu privire la alegerea problemei prin cantitatea mare de informaþii generate cu privire la problema în cauzã ºi a pluralitãþii perspectivelor de investigare;
b) creºte alternativele de generare a soluþiilor ºi posibilitãþile de a alege pe cea mai bunã;
c) creºte avantajele în competiþie prin elaborarea soluþiilor originale, neuzuale;
d) sporeºte utilizarea eficientã a resurselor umane, a abilitãþilor individului ºi a valenþelor ºi factorilor de grup ce induc performanþa.
e) strategiile primare ale creativitãþii asigurã o tratare interdisciplinarã a temei de cercetare.
Cum se pot utiliza metodele de creativitate de cãtre psihologul social în cunoaºterea, investigarea ºi rezolvarea problemelor de psihologie socialã.
Cunoaºterea metodelor de rezolvare creativã a problemelor (cele 4 categorii menþionate anterior) ca ºi cele patru strategii creative primare (capturare, învãluire, provocare, depãºirea graniþelor) permite psihologului social sã-ºi îmbunãtãþeascã fondul metodologic în investigarea fenomenelor sociale
De exemplu, el poate utiliza tehnicile de reformulare ºi analizã a problemelor (tehnica. DE CE?, examinarea limitelor pentru reformulare; pentru analiza problemei: matrici de descompunere, analiza dimensiunilor - care examineazã cinci elemente ale problemei - starea, spaþiul, dimensiunea temporalã, dimensiunea calitativã, dimensiunea cantitativã), atunci când se propune elaborarea designului unui experiment pentru a cunoaºte ºi delimita.
Poate utiliza metodele de generare de soluþii (metodele individuale sau de grup), pentru gãsirea celor mai adecvate cãi de abordare a problemelor într-o cercetare sau pentru a genera soluþii la probleme psihosociale curente cum ar fi:
cum optimizãm într-un colectiv în care lucreazã mai multe generaþii
cum sã promovãm femeile în funcþii politice înalte
cum rezolvãm conflictele dintre cei prinºi în problemele matrimoniale
cum realizãm un parteneriat funcþional între ºcoalã ºi comunitate
cum dezvoltãm comportamentul prosocial la adolescenþi.
Psihologul social poate apela cu succes ºi la celelalte metode de creativitate de evaluare ºi de implementare a soluþiilor. Pentru a utiliza metodologia creativitãþii sunt necesare douã precondiþii:
a) sã cunoascã metodele, sã înveþe sã le practice ºi
b) sã-ºi formeze abilitatea de a le structura într-un demers ºtiinþific creativ, de cercetare ºi acþiune, în câmpul psihologiei sociale.
Dupã ce Alex. Osborn în l953 propune brainstormingul ca metoda de stimulare a gândirii creatoare ºi Gordon W.(1961) Sinectica, aceste metode au fost ºi sunt intens folosite pentru rezolvarea în mod creativ a problemelor, pentru stimularea creativitãþii ºi inventivitãþii, pentru antrenarea ºi manifestarea potenþialului creativ în toate domeniile de activitate. Grupurile care rezolvau probleme cu aceste metode se numeau ºi se mai numesc "grup brainstorming" sau "grup sinectic". S-au mai elaborat ºi alte tehnici cum sunt "6-3-5"; "Philips 6-6"; "tehnica Panel" etc. Toate sunt folosite pentru stimularea, exersarea ºi manifestarea creativitãþii sau pentru activarea grupurilor (Zlate Corneliu,1982). Utilizate de noi ºi ca metode de producere a datelor s-au dovedit izvoare generoase de date de cercetare, nu atât sub aspectul informaþiilor privind performanþa individualã sau de grup, aspecte intens studiate de altfel, cât sub aspectul informaþiilor oferite despre personalitatea membrilor grupurilor. Datele oferite de protocolul unei ºedinþe de sinecticã sau a unei reuniuni Pavel, abundã în informaþii cu privire la trãsãturi de personalitatea ºi caracter cum ar fi: sociabilitate, comunicativitate, capacitate empaticã, capacitate de asociere a imaginilor, fluenþã, flexibilitate, originalitate, perseverenþã, tenacitate, tendinþã de dominare, de cooperare, de supunere, stil apreciativ etc.
În funcþie de obiectivele urmãrite prin cercetare, aceste date se pot sistematiza în unitãþi ºi categorii de informaþii care pot fi comparate ºi corelate cu datele generate de metoda observaþiei, de testele de creativitate, de testele de personalitate ºi interpersonalitate etc.
În timpul antrenamentului în grupul creativ pentru a stimula gândirea ºi a uºura drumul spre experimentarea sinecticii am elaborat metoda denumitã "bãtãlia metaforelor". Protocoalele realizate cu prilejul derulãrii acestei tehnici cât ºi mãrturiile participanþilor pun în luminã unele calitãþi de tehnicã proiectivã generatoare de date pentru cunoaºterea personalitãþii participanþilor.
Un aspect particular al problemei cum putem utiliza metodele de creativitate în cercetarea psihosocialã îl constituie proiectarea ºi realizarea lucrãrilor de licenþã de cãtre studenþi. În alegerea temei ºi elaborarea proiectului de cercetare pentru lucrarea de licenþã studenþii întâmpinã dificultãþi datoritã lipsei de experienþã în cercetare ºi a dorinþei lor fireºti de a realiza lucrãri originale în domenii prioritare ºi puþin investigate. Realizând un exerciþiu metaforic pe linia cunoaºterii modului de percepere a lucrãrii de licenþã de cãtre studenþii din anul III am obþinut frecvent rãspunsuri de genul: lucrarea de licenþã este pentru student precum:
a) primul pas pe lunã pentru om;
b) încoronarea tânãrului rege;
c) primul ou pentru o puicuþã;
d) gãsirea drumului spre Indii pentru Cristofor Columb;
e) rezolvarea unei probleme euristic-creative (atât începutul cât ºi sfârºitul problemei sunt slab definite;
f) statuia pentru sculptor, tabloul pentru pictor etc.
Din exerciþiu ºi din discuþiile cu studenþii am constatat cã lucrarea de licenþã este perceputã atât ca o problemã dificilã cât ºi ca un act de creaþie. Aºa cum arãtam la început ºi noi înþelegem lucrarea de licenþã ca un produs creativ în a cãrui elaborare trebuie parcurse etapele ºi fazele procesului creativ atât de sugestiv modelat de Brâncuºi în coloana infinitului (vezi schema 1).
Avem o problemã (tema lucrãrii de licenþã) care trebuie discutatã, privitã din cât mai multe perspective, cunoscute date, informaþii recente din domenii de graniþã cât mai diferite. Urmeazã apoi evaluarea ºi delimitarea ipotezelor. Pentru testarea ipotezelor este necesarã cãutarea metodologiilor de cercetare/investigare adaptate domeniului ºi temei, urmate de combinarea metodelor în strategia de cercetare ºi elaborarea designului experimental. Testarea ipotezelor este o fazã care presupune experienþã ºi creativitate în manipularea variabilelor ºi în culegerea datelor. Interpretarea datelor este o fazã de evaluare urmatã de generarea soluþiilor ºi elaborarea lucrãrii pe baza sintezei creative, a datelor teoretice ºi a rezultatelor cercetãrii practice. Concluziile cercetãrii pot deveni probleme ºi ipoteze pentru alte cercetãri.
Din schema demersului de cercetare urmat în elaborarea lucrãrii de licenþã reiese în mod evident cã etapele ce se parcurg sunt etape specifice procesului creativ în care fazele de gândire divergentã ºi convergentã se combinã ducând la o sintezã creativã care ar trebui sã fie lucrarea de licenþã.
În fazele 1,3,5,7 (vezi schema 1) sunt necesare ºi se pot utiliza cu succes metode ºi tehnici de creativitate. De exemplu: în faza 1 se pot folosi tehnicile de definire ºi redefinire a problemelor, strategiile primare ale creativitãþii; în faza 3,5-7 se pot utiliza metodele de generare de soluþii, iar în fazele 2,4,6 metodele de evaluare creativã (confruntarea selectivã, metoda avantajelor-dezavantajelor, metoda Brainstorming-revers, etc.).
Unii dintre studenþii noºtri membri fondatori ai grupului creativ "Discovery" au utilizat ºi utilizeazã metodologia creativitãþii în elaborarea lucrãrii de licenþã. De exemplu: Oana Gavril în lucrarea "Competenþele sociale factori ai pregãtirii profesionale la viitoarele cadre didactice".
Atragem atenþia cã însuºirea metodologiei creativitãþii ºi a modului în care ea poate fi integratã în strategia de cercetare se poate realiza printr-un curs aplicativ de creatologie sau printr-un cerc ºtiinþific studenþesc organizat ca grup creativ de formare.
 |
În paginile anterioare am încercat sã dãm un rãspuns la întrebarea: care sunt metodele mai frecvent utilizate în investigarea psihosocialã? În Încheiere vom încerca sã rãspundem la întrebarea cum integrãm metodele selecþionate într-o strategie flexibilã ºi adaptatã domeniului temei.
Multe discuþii având ca obiect metodele de cercetare a fenomenelor ºi problemelor aparþinând domeniului psihosocial s-au axat pe atu-urile metodelor cantitative opuse metodelor calitative. Unii autori (A. Bryman, 1988; J. Brannen, 1992 apud Burgess R.G., 1993) considerã cã cercetãtorii au nevoie sã adopte o strategie flexibilã de îmbinare a metodelor unii trebuind sã utilizeze în investigaþiile lor multiple strategii ºi metode. T. Rotariu ºi P. Iluþ (1997, p. 69) apreciazã cu realism cã pentru a spori valoarea unei cercetãri opþiunea logicã este de a combina mai multe metode, tehnici ºi procedee minimizând riscurile metodologice ºi maximizând tãria ºi supleþea datelor.
R. G. Burgess (1993, p. 104) consultând o literaturã vastã consacratã acestei probleme apreciazã cã strategiile de combinare a abordãrilor metodologice în cercetarea socialã cunosc o varietate de termeni cum sunt: operaþii combinate, strategii mixte, triangulaþia, strategii multiple. Reþinem atenþia cu ultimii doi termeni.
A) Triangulaþia este un termen lansat de N. Denzin în 1978 (cf. P. Iluþ, 1997, p. 68). El a fost preluat din navigaþie ºi topografie unde are sensul de "localizarea a ceva prin intersecþia unor linii trasate din trei puncte". În domeniul psiho-social termenul, deºi are caracter metaforic, este folosit în patru ipostaze:
triangulaþia datelor - utilizarea unei varietãþi de surse de date în studierea unei probleme;
triangulaþia metodologicã - utilizarea unor metode multipe pentru a studia o singurã problemã;
triangulaþia teoreticã - folosirea mai multor perspective pentru a interpreta un singur set de date;
triangulaþia investigatorului - utilizarea mai multor cercetãtori sau evaluatori la aceiaºi problemã (exemplu: aprecierea cu grupul de experþi - na).
Deºi criticatã de unii specialiºti, ca fiind eclecticã (cf. P. Iluþ - idem) contribuþia terminologicã adusã de N. Denzin, prin introducerea termenului de triangulaþie, noi o considerãm interesantã ºi utilã din punctul de vedere al unei abordãri creative în elaborarea strategiei de cercetare în domeniul psiho-social.
B) Strategiile multiple, utilizate frecvent de cercetãtori, sunt în numãr de patru:
metode multiple - care cer utilizarea diferitelor tehnici de cercetare în relaþie cu aceeaºi temã a studiului sau aceeaºi metodã în diferite situaþii;
investigatori multipli - se referã la studiile conduse de echipe de cercetãtori ce reprezintã diferite discipline, având experienþe personale diferite ºi abordând temele din unghiuri diferite de vedere ºi cu metode diferite;
seturi de date multiple - obþinute prin utilizarea unor metode diferite sau sunt consecinþe a utilizãrii aceleeaºi metode la timpuri diferite sau cu surse diferite;
teorii multiple - strategie strâns legatã de aceea a seturilor de date multiple ºi de analiza acestor date. La un stadiu iniþial al analizei, diferite teorii ºi ipoteze pot fi încercate în legãturã cu cercetarea lor sau a unor alte ipoteze.
Utilizarea strategiilor multiple în cercetarea socialã ºi alegerea metodelor poate sã nu emeargã numai din fundamentele teoretice pure ci, sã fie influenþatã de mai multe instanþe cum ar fi posibilitatea de organizare a echipei de cercetare, solicitãrile celor care au comandat cercetarea sau posibilitatea de a depãºi obstacolele ce apar în integrarea metodelor.
Cu siguranþã dezbaterile asupra strategiilor de desfãºurare a cercetãrilor în domeniul social vor continua, fiecare cercetãtor punându-ºi amprenta experienþei ºi creativitãþii sale în elaborarea designului experimental ºi în combinarea metodelor ºi tehnicilor pentru atingerea obiectivelor propuse. Existã totuºi un acord între cercetãtori care sugereazã cã metodele cantitative pot fi complementare ºi pot facilita metodele calitative iar metodele calitative pot fi complementare ºi sã ajute metodele cantitative precum ºi faptul cã ambele moduri de abordare a datelor pot fi utilizate în egalã mãsurã. Principiul unitãþii sau complementaritãþii metodologice este aproape un loc comun în disciplinele socio-umane, scria P. Iluþ (1997, p. 68).
Dar o problemã cu care se confruntã cercetãtorul în conducerea proiectului sãu de studiere a temei alese o constituie integrarea metodelor ºi depãºirea barierelor ce apar în utilizarea lor. În acest sens R.G. Burgess (1997, p. 110-112) analizeazã câteva obstacole:
competenþa limitatã - barierã ce poate apãrea fie când un cercetãtor este antrenat sã aplice toate metodele, dar care este "competent în toate cele dar eficient în nici una", fie când cercetãtorul este specialist într-o metodã ºi orb faþã de potenþialul complementar al altor metode;
ethnocentrismul disciplinei - barierã ce apare când cercetãtorul apreciazã numai virtuþile domeniului propriu ºi ignorã metodele oferite de alte discipline ;
costurile - în alegerea ºi integrarea metodelor cercetãtorul trebuie sã þinã seama de costurile (bani, timp, eforturi) implicate de strategiile metodologiei propuse mai ales când se lucreazã în echipã interdisciplinarã. Acest obstacol apare alãturi de altul numit de autori:
oportunitate - Se considerã cã o barierã majorã pentru integrarea metodologicã este lipsa unui proiect convenabil pentru combinarea metodelor. Parþial, aceasta se datoreazã costurilor mai mari antrenate de studii ce propun metodologii complexe decât cele cu metodologii simple.
Toate obstacolele ce apar cercetãtorului în domeniul alegerii strategiei metodologice adecvate ºi în calea integrãrii metodelor presupun pentru depãºirea lor ºi experienþã de practician cunoscãtor al metodologiilor de cercetare, originalitate în combinatoricã metodologicã, abilitate în adoptarea ºi utilizarea unor metode specifice altor domenii sau discipline ºtiinþifice ºi nu în ultimul rând, calitãþi de manager care ºtie sã convingã sponsorii, administratorii, economiºtii ºi chiar politicienii de fezabilitatea ºi chiar beneficiile utilizãrii unor metode ºi surse multiple de date.
Nevoia de a construi o imagine integralã ºi cât mai exactã asupra fenomenelor studiate puternic resimþitã de cercetãtorul câmpului psiho-social îl pune în faþa dilemei: holistic - riguros (exact) redatã de P. Iluþ (1985, 1997): "Cu cât ne apropiem mai mult de o imagine globalã, integratoare, cu atât ne îndepãrtãm de exact (precis) ºi cu cât rãmânem mai mult pe terenul descrierii exacte cu atât prindem doar fragmentarul ºi staticul". Autenticitatea informaþiilor lui P. Iluþ poate fi confirmatã de cercetãtorul care a resimþit pe parcursul derulãrii experimentelor dramatismul implicat de rezolvarea dilemei: având în vedere cã fiecare conducãtor de proiecte în domeniul psiho-socialului doreºte sã depãºeascã reproºurile adresate de comunitatea ºtiinþificã demersului experimental în domeniu (vezi ºi Monteil J.M. 1997, p. 15-27) ºi tinde spre realizarea unor experimente cât mai apropiate de perfecþiunea celor din ºtiinþele exacte.
De asemenea, suntem de acord cu afirmaþia cã orice cercetãtor care se respectã vrea sã inoveze (Dogan M.; Pahre, R 1991, p. 17). Elaborarea modelului experimental ºi elaborarea strategiei de cercetare oferã teren inovaþiei metodologice, dar ridicã totodatã probleme ca orice proces creator.
1. Întrebãri
Ce este experimentul psihosocial?
Definiþi urmãtoarele concepte: variabila independentã, variabila dependentã, validitate externã, validitate internã, manipularea variabilelor
Prezentaþi avantaje ºi limite ale metodei observaþiei
Cum poate utiliza psihologul social metodele de creativitate în cunoaºterea, investigarea ºi rezolvarea problemelor de psihologie socialã?
Interpretaþi:
2. Interpretaþi textul urmãtor ºi realizaþi urmãtoarele activitãþi:
Utilizaþi în pregãtirea temei lucrãrile "Psihologie socialã experimentalã" (Ewa Drozda Senkowska, 1999) ºi "Metodologia cercetãrii în ºtiinþele sociale" (Hãvîrneanu C., 2000).
"Noþiunea de legãturã cauzalã este rareori dezvoltatã în introducerile în metoda experimentalã. Totuºi, definirea sa are consecinþe directe asupra operaþiilor necesare testãrii ipotezelor cauzale. Ea ne permite sã înþelegem de ce experimentul este un instrument adecvat pentru verificarea lor. Aceastã noþiune se întîmplã a fi una din cele mai puþin clare. Problemele apar din aceea cã ea nu este o noþiune logicã propriu-zisã, ci o noþiune teoreticã. Pentru a o defini sînt avansate trei condiþii (exigenþe) care trebuiesc satisfãcute pentru a putea vorbi despre existenþa unei legãturi cauzale între fenomene. Pentru a le înþelege, sã admitem cã avem de-a face cu douã fenomene, unul simbolizat prin A, care este considerat drept cauza eventualã a celuilalt, simbolizat prin Y. Ce condiþii trebuies satisfãcute pentru a putea afirma cã A este cauza lui Y?" (Ewa Drozda Senkowska, "Psihologie socialã experimentalã", p. 12-13)
3. Sugestii pentru seminar
Discutaþi tema "Eticã ºi valori în psihologia socialã" utilizând metoda Debate;
Proiectaþi un experiment clasic pentru a testa ipoteza: "copii obiºnuiþi cu un program de muncã în familie obþin rezultate ºcolare de nivel superior";
Proiectaþi un qvasi-experiment pentru a testa ipoteza: "dacã vom oferi unor cerºetori condiþii de muncã ºi de viaþã civilizatã atunci ei vor renunþa la cerºit
Proiectaþi o cercetare experimentalã pe tema: "Reducerea sindromului de instituþionalizare la bãtrânii din casele de pensionari"
|
