METODE CE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ
METODE CE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ
1. Necesități și tendințe în evoluția metodelor de investigare psihosocială
2. Etape și faze în cercetarea psihosocială
2.1. Procesul cercetării - un proces creator
2.2. Etapa delimitării problemei, temei
2.3. Etapa generării ideilor, ipotezelor
2.5. Etapa prelucrării și interpretării rezultatelor
3. Metodele utilizate în testarea ipotezelor
3.2. Limbajul cercetării utilizat în experimente
6. Scalele de opinii, atitudini, chestionarele și testele de personalitate
7. Noi metode propuse pentru cercetarea psihosocială
8. Metodologia creativității - implicații în cercetarea psihosocială
8.1. Metode și strategii primare de creativitate
8.2. Metodele de creativitate ca metode de studiere a grupului
8.3. Metodologia creativității - posibilități de utilizare în elaborarea lucrărilor de licență
9. Combinarea metodelor în strategia de cercetare
Întrebări și sugestii pentru pregătirea individuală și/sau seminar
După S. Mosovici studentul care de-a lungul anilor trece de la disciplina psihologie sau sociologie la psihologie socială trebuie să-și însușească un mod științific de a vedea lucrurile, fapt care spune el " este mai important decât să învețe o teorie sau alta pe care adesea o va uita ulterior, ne-mai-reținând decât ceea ce îi este necesare
Două aspecte ne apar mai importante în raport cu această reflecție a lui S. Moscovici:
a) Necesitatea ca actualul student, viitorul psiholog-social să-și formeze abilitățile și competențele în abordarea problemelor din perspectiva psihologiei sociale (să-și însușească metode, tehnici, procedee de cercetare, experimentare și interpretare).
b) să-și fundamenteze și structureze un fond informațional interdisciplinar individual pentru ca articulându-l cu abilitățile metodologice și de cercetare să posede o strategie științifică, un mod adecvat domeniului de a investiga și explica fenomenele și procesele psihosoci 616g65g ale.
Este necesar să se înțeleagă de la începutul abordării studiului în psihologia socială importanța metodologiei de cercetare, descifrare și explicare a fenomenelor psihosociale, a efectelor lor în câmpul interacțiunii și relațiilor interumane etc.
Scopul oricărui cercetător este de elabora cel mai bun model posibil pentru experimentul său, dar cum realizează acest obiectiv este o artă care, pentru a depăși dificultățile domeniului investigat, a se încadra în normele cercetării, a rezolva probleme de metodă acest demers cere creativitate. Ca urmare un bun psiholog social trebuie să cunoască atât metodele, tehnicile cât și procedeele specifice investigațiilor în domeniul psihosocial, cât și tehnologia creativității, inventivității pentru a elabora noi teste, tehnici și metode de descifrare a dinamicii fenomenelor investigate.
Vom utiliza noțiunea de metodă în înțelesul de cale generală de descoperire a adevărului , ansamblul operațiilor constituite ca instrument al acțiunii umane prin intermediul căruia subiectul cunoscător abordează tema . Raportată la investigația psihosocială, vom accepta înțelesul dat de Golu P. (1989) - metoda reprezintă un mod sui generis, sintetic de a organiza accesul cogniției de specialitate la tezaurul experienței sociale, cu ajutorul căreia putem să cunoaștem omul și relațiile umane, societatea și substructurile vieții sociale dintr-o perspectivă educațional - praxiologică și participativă.
Deși psihologia socială, ca știință, începe să se afirme odată cu utilizarea experimentului în investigarea proceselor psihosociale, metodele și tehnicile folosite de psihosociologi s-au diversificat. Acum în evoluția metodelor de cercetare psihosocială se delimitează, după aprecierile unor specialiști (Feldman R.S., 1985, pp. 5-38; Golu P., 1989, pp.155-156; Sharon Brehm, S. Kassin, 1990, p.14) o serie de necesități și tendințe.
P. Golu conturează necesitățile și tendințele ce se manifestă acum în evoluția metodelor de investigare psiho-sociale. Ele sunt următoarele:
Elaborarea unor metodologii complexe.
Includerea elementului cercetat într-o structură mai largă.
Creșterea indicelui de formalizare a cercetării prin precizarea mai clară a obiectivelor cercetate, operaționalizarea conceptelor utilizate etc.
Creșterea indicelui solidității și siguranței interne a datelor prin creșterea controlului asupra informațiilor, datelor de cercetare
Extinderea principiului matematizării pe toate stadiile cercetării.
Reducerea la minim a efectului de distorsiune al prezenței cercetătorului asupra obiectului cercetat.
Tendința de algoritmizare a procedurii cercetării empirice, prin instituirea unei succesiuni riguroase de stadii de aplicare a procedurii.
Adoptarea stilului unei cercetări participative.
Se constată că unele tendințe acționează contradictoriu, cum ar fi necesitatea reducerii prezenței cercetătorului și necesitatea adoptării stilului participativ.
Ca urmare a acționării acestor tendințe metodele tradiționale se deschid (exemplu; observația clasică se întregește prin observația cuantificată și participativă; măsurarea sociometrică se întregește prin reorganizarea sociometrică a grupului; experimentul clasic constatativ se prelungește în cel formativ etc.). Toate aceste prefaceri metodologice echivalează cu " a doua naștere a metodelor tradiționale într-o formă mai riguroasă"(Golu, P.). Acestor concluzii pertinente ale psihosociologului român adăugăm, pentru o întregire a imaginii cu privire la schimbările metodologice ce se produc în cercetarea psihosocială în general și a grupului în special, contribuția altui psiohosociolog român Mamali C.(l98l).
Dezvoltând o analiză a caracteristicilor cercetării psihosociale , Mamali C. argumentează necesitatea trecerii de la cercetarea manipulativă bazată pe experiențele clasice de cunoaștere a personalității la cercetarea coparticipativă care implică o revoluție metodologică ce cuprinde două direcții principale: o primă direcție caracterizată prin încercările de a adapta modelele experimentale clasice la caracteristicile obiectului studiat privit ca un întreg, dintr-o perspectivă umanist-holistă; a doua și principala direcție a revoluției metodologice privește construirea unei noi metodologii, imaginarea unor metode și tehnici capabile să studieze dimensiunile specifice ale realității umane și să stimuleze evoluția acesteia. Ca exemplu în această direcție metodologică sunt date metode imaginate de psihologii umaniști cum ar fi tehnicile terapiei centrate pe client ale lui C.Rogers, tehnicile nondirective, tehnica grupului de antrenament, a grupului de întâlnire ,de formare etc., metodele observației participative și coparticipative.
Răspunzând acestor necesități conturate în cercetarea psihosocială, cercetătorii români contribuie la adaptarea și elaborarea unor tehnici noi de cercetare. De exemplu; autobiografia grupului (M.Zlate, 1982, p.p. 17-23)); o nouă metodă de diagnosticare a comportamentului interpersonal (M.Zlate); tehnica balanței motiovaționale (C.Mamali, 1981, cap.2); tehnica autoexperimentării (Pavel Mureșan, 1980, p.p. 244-264).
În abordarea principalelor metod de cercetare în psihologia socială ne vom opri asupra etapelor delimitate de oamenii de știință în derularea procesului de cercetare , în general.
Procesele de cercetare presupun următoarele etape: apariția și delimitarea problemei; generarea ideilor, ipotezelor; elaborarea teoretică și conturarea posibilităților de aplicare; introducere în activitatea practică. Aceste etape mari au fost structurate în timp și corespund, după părerea noastră, fazelor procesului creativ, în general, stabilite de G. Wallas - faza de pregătire, faza de incubare, faza de iluminare și faza de verificare.
Creatologii au diversificat și precizat aceste faze elaborând modelul rezolvării creatoare a problemelor. Ni se pare normală analogia dintre demersul de cercetare și modelul rezolvării creatoare a problemelor, deoarece un demers de cercetare este în mare parte o activitate de creație.
"Este o certitudine faptul că o cercetare se naște din evidența și sesizarea unei probleme care se cere clarificată și rezolvată" aprecia Ana Gugiuman și colaboratorii (1993, p.26), determinând primul pas în inițierea unei cercetări, delimitarea problemei, provocării, întrebării, etc.
Ca urmare, cercetarea poate începe cu o idee, o viziune a ceea ce poate fi posibil. Curiozitatea psihologului social este trezită de o multitudine de surse: un eveniment dramatic ce îi atrage atenția cu privire la comportamentul oamenilor - de exemplu părăsirea unui nou născut la coșul de gunoi de către mama sa; o emisiune la televizor sau radio care, de pildă, evidențiază rolul comunicării suportive în relația medic-pacient; sau privirea unui joc sportiv (un meci finalizat cu comportamente agresive); cititul unei cărți sau participarea la diferite activități sociale de unde se pot ivi întrebări, provocări, probleme. De exemplu participarea la o adunare a membrilor unei asociații de locatari ridică problema rezolvării conflictelor între vecinii de apartament etc., situația studenților care doresc să rezolve probleme sociale prin lucrările de licență.
Alături de aceste surse de zi cu zi psihologii sociali sunt stimulați de munca depusă de colegi lor. Ideile noi apar ca răspuns la ideile emise de alții. Atunci rațiunea pentru care studiile diverșilor psihologi sociali diferă, nu este în ultimă instanță logica științifică pură (Sharon Brehm, S. Kassin, op cit, p.14).
Această etapă se mai numește șu etapa consultației. Începând cu studiul unei idei despre comportamentul uman psihologii sociali se consultă cu alții, consultația fiind o verigă de bază a întregii științe.
Procesul consultației presupune a vorbi cu membrii echipei, a studia materiale publicate și a schimba idei cu alți psihologi sociali la reuniuni sau conferințe, este un proces continuu, nu se încheie niciodată. La un anumit punct ideea devine clară și fermă pentru a fi elaborat un proiect de cercetare.
În demersul cercetării această etapă include următoarele operații intelectuale (Hăvârneanu C., 2000): examinarea a ceea ce este cunoscut, a cunoștințelor factuale, teoretice și metodologice și verificarea măsurii în care pe baza acestor cunoștințe se poate ajunge la o soluție chiar temporară a problemei, deci o fază divergentă de consultare a datelor din cele mai variate domenii și o fază convergentă de delimitare a soluției sau a unei ipoteze. În finalul acestei etape se elaborează proiectul de cercetare : se stabilesc obiectivele, se operaționealizează conceptele, se elaborează modelul experimental, se selectează instrumentele de lucru, Ideea a devenit ipoteză, o predicție precisă, testabilă despre condițiile în care un eveniment va apărea, se va produce.
Este o etapă laborioasă care presupune aplicarea și realizarea modelului experimental, "experimentarea operațională" (desfășurarea propriuzisă a investigației după calendarul cercetării: constituirea loturilor grupurilor experimentale, pretestarea lor, introducerea variabilelor independente la grupul (lotul) experimental, manipularea variabilelor, măsurarea efectelor, posttestarea).
În această etapă datele experimentale sunt prelucrate statistic și se trece la interpretarea lor evidențiindu-se în ce măsură ipotezele s-au verificat, ce efecte s-au delimitat în timpul testării lor, ce concluzii se pot extrage. Concluziile cercetării se referă la un "anumit câmp operațional", transpunerea acestora în context necesitând o activitate ulterioară de verificare și adaptare critică (Ana Gugiuman, 1993, p.30; D. Cristea, 2000, p.32). Finalizarea cercetării se încheie cu elaborarea teoretică a unui model, a unui principiu, a unor sugestii pentru domeniul aplicativ. De exemplu în urma testării ipotezelor cu privire la impactul grupului creativ asupra personalității participanților (Mariana Caluschi, 2001-b) am structurat valențele grupului creativ de formare și am elaborat, aplicat și verificat programe de dezvoltare a competențelor sociale prin astfel de grup.
În testarea ipotezelor se utilizează metode variate. Noi ne vom opri fie asupra unora foarte frecvent utilizate fie vom face referiri la metode mai puțin utilizate în cercetare socială.
Într-o lucrare din 1989 Golu, P.- realizează o interesantă clasificare a metodelor folosite în cercetarea psihosocială, după două axe: după o axă el clasifică metodele în funcție de șapte criterii, iar după a doua axă se clasifică metodele în raport cu valoarea măsurătorilor oferite (P. Golu, l989, p.159-163).Concluzia autorului este că metodele care se aproprie cel mai mult de esența fenomenului social investigat sunt: experimentul psihosocial, testele de interpersonalitate (metoda I.P.A. a lui Bales, R.F.),testele de apreciere obiectivă a personalității (metoda Zapan) urmate de metoda observației, metodele sociometrice, testele de personalitate, scările de apreciere. Veridicitatea acestei concluzii este atestată și de faptul că mulți autori care s-au ocupat de grup de exemplu și-au realizat cercetările utilizând, de preferință, experimentul psihosocial Zander, A. (1971);Berkovitz, H., (1972); Roșca, Al., (1964); Milgram,S.,(1971). Principala explicație a acestei preferințe decurge din faptul că experimentul permite cercetătorilor să descopere legăturile cauzale dintre variabile (Forsythe,D.R.,1983,p.42, el oferă cele mai bogate resurse pentru a dovedi existența unor relații între diverși factori (Cosmovici, A., 1980,p.122).Caracteristicile de bază ale unui experiment sunt date de manipularea variabilei independente , evaluarea sistematică a variabilei dependente și controlul altor posibile variabile. Controlul este conceptul cheie într-un experiment (McBurney, D.H. 1983,p.138), element esențial în structura metodei experimentale (Chelcea,S.,1982,p.65). Vom utiliza noțiunea de experiment psihosocial în accepția dată de Vlăsceanu, L., (1986,p.236); Experimentul este metoda cea mai precisă și productivă de analiză a relațiilor dintre variabile, de testare a ipotezelor și prin aceasta de fundamentare a construcției teoriei". Lucrările de specialitate care analizează problemele ridicate de utilizarea experimentului psihosocial scot în evidență faptul că cercetătorii, sub denumirea de experiment ,folosesc atât forma experimentului clasic (experiment adevărat), căt și forme qvasiexperimentale (Chelcea, S., 1982,p.78); Vlăsceanu,L.,1986, p.257-260); McBurney, D.H., 1983,,cap.7 și 8, p.138-182).
Un experiment riguros științific presupune organizarea unui grup experimental și a unui grup de control. În funcție de obiectivele studiului cele două grupuri sunt prestatate, apoi se acționează variabila independentă (tratamentul) în grupul experimental și se testează ambele grupuri în final. Organigrama unui astfel de experiment este schițată de Chelcea, S., (1982, p.75, fig.8).
Din analiza unor lucrări care fac o sinteză asupra principalelor cercetări privind creativitatea de grup (Freeman,J.,1971; Roșca, Al., 1967; Roco,Mihaela,1979 etc) reiese că deși preferat doar jumătate din aceste cercetări prezintă schema experimentului clasic, multe investigații uzând studiul comparativ al unor grupuri opuse, înalt și slab creative, studiul longitudinal al unor grupe supuse antrenamentului, cercetătorii folosind pentru control metoda corelațiilor, studiul unor grupuri la diferite intervale de timp etc. Se construiesc și alte scheme de experimentare decât cele ale experimentului clasic numite "deviații de la modelul clasic" sau qvasiexperimente. Diferența dintre organigrama experimentului clasic și organigramele formelor qvasiexperimentale constă în faptul că datorită complexității proceselor sociale (mai ales când este vorba de dinamica grupului) cercetătorii care studiază grupul în mediul natural sau în câmp, tind să scadă nivelul controlului realizat prin grupul martor.
O formă este schema experimentală în care se utilizează ca grup martor un grup neechivalent. De exemplu, Roco Mihaela (1979,p.129) studiind grupurile de creație din întreprinderi și institute de cercetare utilizează drept grupuri de control, grupuri formate din inventatori și inovatori sau tineri fără performanțe creatoare apropiați ca domeniu de activitate și vârstă cu membrii grupurilor experimentale.
Altă formă a qvasiexperimentului este aceea a unui grup experimental în care se fac testări înainte de introducerea variabilei experimentale și după terminarea experimentului, fără a exista grup de control. Întâlnim această formă mai frecvent în grupele supuse unui antrenament în care se testează subiecții înainte de începerea (experimentului) antrenamentului, pe parcursul antrenamentului și după terminarea lui. Astfel de scheme experimentale se utilizează în cercetarea grupurilor de formare, a grupului de întâlnire, în studiile consacrate stimulării creativității în grup cum sunt cele realizate de Roco Mihaela, (1981) și Parnes, S.J. și colaboratorii săi (1977).
Aceste forme de experiment nu permit o testare severă a ipotezelor, dar așa cum apreciază Cook, T.D., și Campbell, D.T. (1976), au meritul de a sugera noi ipoteze și, în plus, unele scheme qvasiexperimentale se apropie mult de schemele experimentale clasice, în unele cazuri fiind foarte asemănătoare cu cele experimentale cu grup de control și chiar preferabile acestora (Chelcea, S., 1982,p.78). Afirmația conturează părerea cercetătorilor care preferă experimentele în câmpul natural celor organizate în laborator în condiții artificiale.
Pentru a întări controlul, cercetătorii adaptează sau elaborează teste, tehnici de înregistrare, cuantificare și evaluare a tot ce se întâmplă în grup în timpul experimentului .Într-un studiu realizat în colaborare cu Ana Stoica (1986) am descris schema experimentală folosită în cercetarea constatativ-ameliorativă cu privire la potențialul creativ al personalului din C.T.C.E. Iași, organigramă asemănătoare celei utilizate de Roco Mihaela, cu precizarea că pentru întărirea controlului am folosit probe variate: de motivație, de ocupații preferate, teste sociometrice parametrice și neparametrice, metoda aprecierii obiective Gh. Zapan, probe de cunoaștere empatică alături de testele pentru potențial intelectual și creativ (vezi și Caluschi Mariana, Stoica Ana, Ichim I, 1988; Caluschi Mariana, Stoica Ana, 1988; Stoica Ana, Caluschi Mariana, 1989
În derularea unei cercetări și testarea ipotezelor psihologii sociali utilizează o serie de concepte cum sunt: variabila independentă, variabila dependentă, operaționalizare, validare etc. Ce înțelegem prin ele?
Prin variabile independente înțelegem acei factori variați într-un experiment pentru a vedea dacă ei afectează variabila dependentă. Când presupunem (facem predicția) că x va duce la y, atunci x este variabila independentă de exemplu când presupunem că stressul profesional va conduce la comportamentul agresiv al soților în familie stressul profesional este variabila independentă.
Acei factori măsurați într-un experiment pentru a vedea dacă ei sunt afectați de variabila independentă se numesc variabile dependente. Când spunem că x va duce la y, y este variabila dependentă. În exemplul de mai sus comportamentul agresiv al soților în familie este variabila dependentă.
Rezultatele obținute sunt analizate prin metode statistice adecvate. Se determină astfel cât de frecvent apar aceste rezultate și dacă sunt semnificative statistic.
Operaționalizarea variabilelor. Există câteva moduri în care variabilele independente și dependente, pot fi conceptualizate. Modul care este ales este cunoscut ca operaționalizarea sau definirea variabilei independente și dependente.
Operaționalizarea - este modul în care conceptele abstracte ale ipotezei sunt traduse în proceduri de măsurare actuale ce se utilizează în studiu.
Modul în care este operaționalizată o variabilă este crucial în determinarea felului de concluzii ce se vor extrage din investigație.
De exemplu putem operaționaliza agresiunea verbală - măsurând numărul de insulte pe care le emite un soț în familie sau să analizăm conversația lui în familie prin imaginile agresive emise. Ambele metode pun în evidență diferite aspecte ale agresiunii verbale
Operaționalizarea conceptelor trebuie să țină cont de logică și constrângeri etice.
Un alt concept - efectul principal -prin care înțelegem rezultatul cercetării în care nivelurile unei singure variabile independente produc diferențe în variabila dependentă.
Conceptul de interacțiune - rezultatul cercetării în care efectul unei variabile independente depinde de efectul alteia.
Validitate internă - gradul în care se asigură o certitudine (cu gradul de încredere) că variabila independentă într-un experiment este cea care cauzează efectele în variabila dependentă.
Când un experiment este condus cum se cuvine există certitudinea că variabila independentă cauzează în fapt efectele în variabila dependentă.
Desemnarea la întâmplare a subiecților și controlul asupra evenimentelor experimentale cresc validitatea internă excluzând alte explicații ale rezultatelor obținute.
Unele posibile influențe negative asupra validității interne pot veni din următoarele surse: expectanțele experimentatorului asupra rezultatelor cercetării care pot influența subiecții cum să se comporte. Comportamentul subiecților poate fi produs ca urmare a acțiunii experimentatorului și nu a impactului variabilei independente.
Cea mai bună cale de a proteja un experiment de influența expectanțelor experimentatorului (numite efecte ale expectanței experimentatorului) este să ții experimentatorul neinformat asupra condițiilor experimentale.
Prin conceptul de validitate externă - se înțelege gradul în care se poate acorda încredere că aceleași rezultate experimentale se vor obține și în alte locuri.
Alături de păstrarea validității interne a experimentului lor, cercetătorii sunt interesați de validitatea externă; gradul în care rezultatele obținute sub un set de condiții pot de asemenea să apară în diferite circumstanțe. Cercetătorii care lucrează în laborator unde spațiul și echipamentul sunt în mod special construite pentru scopuri de cercetare, sunt interesați de validitatea externă. Ei se întreabă dacă vor putea să generalizeze rezultatele lor asupra lucrurilor externe sau sunt rezultatele obținute din produsul condițiilor oficiale de laborator? De exemplu experimentarea influenței grupului creativ asupra personalității participanților a fost studiată atât în condiții de laborator cât și în condiții de câmp (grupul creativ al pensionarilor activi, grupul creativ al inginerilor) vezi Caluschi Mariana 2001-b.
Pentru a obține validitatea externă și a putea generaliza datele experimentatorul încearcă să creeze alte modalități de a determina -realismul experimental.
Unii psihologi sociali accentuează asupra valorii realismului vieții cotidiene: gradul în care situația experimentală cuprinde locuri și evenimente care există în lumea reală. Dacă procedeurile de cercetare mimează evenimentele lumii reale, este mai sigur că rezultatele cercetărilor vor fi revelatorii pentru ceea ce se va întâmpla în lumea reală. De exemplu: Ray Walpass și Patrica Dexine - interesați de poziția martorilor oculari într-un eveniment criminal au organizat următorul experiment, în mijlocul unei ore de curs, la studenți a introdus un om care a distrus echipamente electronice (care erau uzate) și a fugit din sală. Apoi, a doua zi, ofițerii de poliție au început cercetările întrebând studenții prezenți la curs cu o zi înainte ce au văzut și să identifice vinovatul. In fapt studenții au fost subiecți într-un experiment ca și cum ei erau martori într-o investigație criminală. Logica realismului uman este că aici aparențele contează.
Alți psihologi sociali argumentează asupra realismului experimental. Ei menționează că experimentul va fi făcut în mod real și invită subiecții să vadă dacă seamănă cu viața reală sau nu (cf. Sharon Brehm, Kassin S., 1990).
Realismul experimental - gradul în care procedurile experimentale presupun și conduc subiecții să se comporte natural și spontan. După susținătorii realismului experimental, principiile de bază ale comportamentului uman se pot descoperi mai ușor când subiecții din cercetare cred în realitatea experimentelor pe care le fac.
În Încheierea discuției cu privire la metoda experimentală vom cita din scrierile Evei Drodza-Senkowska (1999) recunoscut profesor de psihologie socială, care afirma că experimentul este o metodă adecvată pentru a testa ipotezele cauzale ce ocupă un loc deosebit în cercetarea psihologică și "neglijarea metodei experimentale nu ar fi doar imposibilă ci și regretabilă. În psihologia socială mai mult decât în alte părți, această abordare este o aventură intelectuală fascinantă, o provocare aruncată cercetătorilor." Pentru a lua parte la această aventură intelectuală plină de surprize și implicând demersuri laborioase, studentul, cercetătorul trebuie să o cunoască, să fie inițiat în metoda experimentală.
Subscriem întru-totul acestei aprecieri și considerăm că fiecare student ar trebui să-și dezvolte abilitățile de a proiecta și realiza un experiment psihosocial
Însoțind cercetarea în domeniul psihosocial încă de la început, metoda observației rămâne indispensabilă oricărui diagnostic și absolut necesară altor metode (experiment, teste proiective, convorbiri etc).
Utilizarea ei în cercetarea psihosocială a ridicat în fața cercetătorilor mai multe întrebări legate de creșterea nivelului de obiectivitate a datelor, participarea observatorului la comparării grupului observat cu alte tipuri de grupuri. Pentru creșterea obiectivității datelor de observație s-au dezvoltat sisteme structurate de înregistrare și codare a observațiilor cum ar fi cele ale lui A.P.Hare (1976)Ț J.Ferrara (1973), R.F.Bales (1973) ș.a. Sistemul elaborat de Bales - procesul de analiză a interacțiunii (I.p.A.) a fost revizuit, perfecționat și prezentat de autori într-o ultimă versiune sub denumirea de Symlog - sistem de observare de nivel multiplu al grupurilor.
Metoda lui Balles este simplificată și perfecționată de Zlate, care elaborează o metodă de diagnoză a dinamicii grupurilor (M. Zlate 1982, pp. 56-67). Prin tehnica sa psihosociologul român urmărește nu atât stabilirea unui tip de personalitate interpersonală, ci caracterizarea mai simplă a personalității membrilor grupului. Această tehnică se poate aplica în două variante care înscriu informații cu privire la nouă dimensiuni polare (față de șase la Bales) pe care le manifestă subiecții în activitatea de grup. Datele recoltate cu această probă pot fi reprezentate și sub o formă grafică și comparate. Noi ne-am propus să utilizăm în cercetare atât metoda Bales cât și metoda Zlate pentru a cunoaște evoluția fiecărui participant în activitatea grupului creativ.
În raport cu tehnicile de investigare a datelor și cu poziția cercetătorului, utilizarea observației se practică în următoarele forme
a)observația structurată - constă în utilizarea unor tehnici de măsurare în care se specifică modul de înregistrare a datelor repartizate pe categorii de codificare a manifestărilor sociale, cercetătorul nefiind implicat în domeniul investigat;
b)observația participativă - constă în implicarea totală sau parțială a cercetătorului în situațiile sociale investigate și în înregistrarea post-festum a datelor și informațiilor;
c) observația nedistorsionată presupune utilizarea unor instrumente tehnice de înregistrare (audio, video) a situațiilor sociale, înregistrări supuse ulterior analizelor, prelucrării empirice și interpretării teoretice. Toate aceste forme le întâlnim în studiul grupurilor sociale, preferându-se, în cazul studierii performanței și a dinamicii grupului, utilizarea observației structurate, eșantionate și a observației participative în investigarea grupurilor de antrenament, de întâlnire, de creștere, de formare.: În investigarea creativității de grup se constată folosirea observației structurate, eșalonate și înregistrate de un observator neutru (Osborn Al. 1970, Sol J.P. 1976). În ultimul timp în studiul grupului creativ se practică observația participativă controlată prin tehnici diferite (scări de evaluare, chestionare, anchete) M. Roco 1979, Stoica Ana și Caluschi Mariana 1987; Mariana Caluschi, 2001-b).
În perioada 1986-1988 studiind creativitatea individuală și de grup, în cadrul unor cercetări cu caracter aplicativ, am utilizat metoda observației sub cele 3 forme. Inițial am folosit observația structurată înregistrând ca observator neutru tot ce se întâmplă în grup, urmărind realizarea parametrilor ale grupului creativ .În unele situații datorită caracteristicilor proprii grupului creativ s-au manifestat fenomene care înregistrate din afară nu atrăgeau atenția, pentru grup ele însă având o anumită semnificație. Grupul se simțea controlat, observat și căuta să antreneze observatorul în activitate uneori direct, alteori prin exprimare umoristico-ironică. Acest gen de observație ne-a oferit multe date de cercetare dar nu ne-a putut oferi date pentru explicarea unor situații de felul următor: un subiect se antrenează în activitatea grupului, își manifestă o perioadă gândirea creatoare, apoi trece prin perioade de inactivitate; sau un subiect mai puțin activ și facilitator al interacțiunii "se dezlănțuie" într-un moment când grupul trece printr-o perioadă de tăcere. Practicând observația nedistorsionată (înregistrare audio-video în cazul grupului "Empatia") am obținut o înregistrare foarte fidelă și nuanțată care ne-a oferit multe posibilități de interpretare.
Observația participativă ne-a apărut ca forma cea mai interesantă și capabilă să ofere date pentru exemplificarea fenomenelor neașteptate ce apar în grupul creativ. Exemplu: Un subiect devine inactiv deoarece ar dori să creeze efectiv ceva, să depășească faza exercițiilor; un subiect devine activ deoarece simte că liderul trebuie sprijinit pentru ca grupul să depășească un anumit moment dificil. Observația participativă permite cercetătorului autoreglarea conduitei pe baza îmbinării datelor dinamicii și interpretarea teoretică, ceea ce-I oferă înțelegerea dinamicii procesului. Nestructurată și nestandardizată observația participativă este invocată ca principala modalitate calitativă de investigare a fenomenelor sociale, care depinde în mare măsură de capacitatea cercetătorului de armonizare a participării de capacitatea cercetătorului de armonizare a participării active și efective la viața grupului cu observarea pasivă (Vlăsceanu L,1986, p.p. 231-232).
În studierea dinamicii grupurilor de formare, de antrenament, de întâlnire se utilizează frecvent observația participativă susținută de diferite tehnici de control: chestionare, scări de evaluare (Rogers C., 1973, p.119; Mucchielli R., 1974).
În studiul grupurilor metoda biografică ca metodă de generare a informațiilor despre membrii participanți este de neînlocuit. Deoarece concepția noastră despre valoarea și limitele acestei metode sunt pe larg expuse în lucrarea "Adolescentul și timpul său liber" (A. Cosmovici și Caluschi Mariana 1985), nu ne vom opri asupra ei, vom menționa doar că în studiul grupului creativ am folosit convorbirea biografică pe bază de ghid. O formă de metodei biografice puțin utilizată în studiul grupului dar recomandată de M. Zlate (1982) este metoda autobiografiei grupului. Această metodă constă în a solicita participanților să-și amintească momente mai importante din viața și evoluția grupului și să le descrie. Deși autobiografia grupului este o metodă liberă în sensul că subiecții o realizează așa cum cred ei de cuviință, ea poate fi orientată pe baza unui ghid pentru a se obține nu numai informații cât mai numeroase despre grup ci și acele informații ce ne sunt utile la un moment dat în raport cu un subiect. Ghidul, solicitând date referitoare la compoziția grupului, momente mai semnificative din evoluția lui, aspecte ale interacțiunii, aspecte legate de normele de grup, conducere a grupului, poate servi și în decodificarea și interpretarea psihosocială a informațiilor cuprinse în autobiografie. Unitățile informaționale cuprinse în autobiografia grupului se pot compara cu unitățile informaționale cuprinse în observația pe bază de ghid și pot fi transformate în date științifice cuantificabile. De aceea considerăm utilă această metodă în studiul grupului mic.
În cercetarea psihosocială, în fazele preexperimentale și postexperimentale în investigațiile cu caracter constatativ și/sau ameliorativ este necesară evaluarea intensității unor opinii, motovații, atitudini sau a nivelului de manifestare a unor abilități și competențe sociale. Pentru aceasta cercetătorii folosesc scale, chestionare și teste. O scală de evaluare este un instrument pentru aprecierea unei calități a unei perosane, fenomen, obiect de către evaluator.
Fiecare scală conține totdeauna un standard care constă din cote, calificative (bun, mediocru, slab), adjective sau scurte descrieri (iresponsabil, puțin comunicativ etc.). Evaluarea unui obiect, opinie, atitudini se face prin compararea sa cu standardul și alegerea acelei valori care se apreciază că se potrivește cel mai bine, rezultatul evaluării fiind o valoare standard (Monica Albu, 2000, pp. 66-67).
O scală de valuare cuprinde trei tipuri de informații:
a) indicații pentru cel ce face evaluarea despre modul în care trebuie să procedeze;
b) denumirea calității evaluate, însoțită și de o descriere;
c) un standard.
Se utilizează patru tiputi de scale. În ordinea crescătoare a preciziei (Monica Albu, 1998, p.321) ele sunt:
scala minimală;
scala ordinală;
scala de interval;
scala de raport
Între cele mai cunoscute și utilizate scale în psihologia socială menționăm scala de atitudini elaborată de Louis L. Thurstone în 1929, scala Likert definitivată în 1932 și scalele de tip Guttman apărute în 1950. În anul 1933 Emory S. Bogardus a elaborat scala distanței sociale care măsoară gradul de înțelegere și afecțiune pe care persoanele îl simt unele față de altele.
La noi, psihosociologii au adaptat forma ale scalelor menționate mai sus sau au elaborat alte scale. De exemplu scala distanței sociale a fost adaptată pe un eșantion reprezentativ și aplicată de S. Chelcea în 1993. Tot el a elaborat (în 1975), experimentat și aplicat o scală Thurstone pentru măsurarea atitudinii față de activitatea culturală a tinerilor muncitori proveniți din mediul rural (S. Chelcea, 1998, p.44; 47); Mihaela Roco a elaborat o scală de atitudini creative (denumită chestionar de atitudini creative), iar P.P. Neveanu și colaboratorii au construit un chestionar de atitudini sine-altul. Noi am elaborat și utilizat o scală de efecte ale activității în grupul creativ asupra personalității participanților (Mariana Caluschi, 2001-b). Am dat aceste exemple pentru a arăta că psihologii sociali atunci când proiectează o cercetare, elaborează, în multe cazuri, chestionare sau scale pentru măsurarea fenomenelor investigate sau traduc și adaptează instrumente elaborate de psihologi sociali străini.
Rezultatele obținute cu diferite scale sunt corelate cu datele obținute la teste și chestionare de personalitate.
Cosmovici A. și colaboratorii din Centrul de Științe Socio-umane Iași au elaborat și etalonat două chestionare S3 și S2A pentru măsurarea nivelului sociabilității, comunicativității, altruismului și ascendenței (A. Cosmovici, M. Dumitru, 1973) utilizate în studiul grupului mic cu sarcină didactică al factorilor sociali ai adaptării școlare și sociale a adolescentului, al timpului liber al adolescentului etc. (A. Cosmovici, Mariana Caluschi, 1985.
În studierea relațiilor sociale din cadrul grupurilor și colectivelor școlare, la noi, se utilizează testul sociometric de personalitate elaborat de T. Holban (1971). Testul sociometric de personalitate oferă informații asupra dominantelor psihologice (relații de prietenie, gradul de solicitudine, prestigiul personalității, principialitate-discernământ, atitudine față de muncă, calități de organizator în activități sociale, capacitate de influențare) - cu valoare socială - ale indivizilor care alcătuiesc un anumit grup social, precum și date asupra relațiilor interindividuale sau sociometrice.
În organizarea testului, personalitatea este privită sub aspectul său social-de relație, valoare sau accesibilitate socială - nu aptitudinal, apreciază autorul (1971, p.4). Se consideră că variabilele măsurate reprezintă formele principale de manifestare a individului în grup și că ele acoperă și exprimă sintetic valoarea personalității sub aspectul caracteristicilor sale sociale.
Deoarece s-au scris lucrări fundamentale despre teste și contribuția lor la cunoașterea psihologică și psihosocială, nu avem intenția să aducem în discuție toate testele utilizate în studiul grupului. Acordăm atenție în continuare unor teste nefolosite încă în investigarea grupurilor și unor metode folosite de cercetători ca tehnici de activare a grupurilor și mai puțin ca metode de producere a datelor de cercetare.
O problemă în studiul grupurilor o constituie măsurarea motivației pentru care se uzează de probe proiective cum ar fi: nAchTAT elaborat de McClelland D și Atkinson J.N.; Michigan-Schițe de proiecte pentru grup, autori Henry W.E. și Guetzkow H.; Inventarul de orientare personală (POI) autor Shostrom F.L.; Scala RIQS - un inventar de instrumente de măsurare elaborat de Kegan D.L.; Inventar pentru interpretarea comportamentului, autori Moeller G. și Applezweig M. Etc. (apud Lak G.D.; Milles M.B. și Earle R.B., 1973).
A. Cosmovici într-un studiu cu privire la metodele de investigare a motivației arată că testele proiective au capacitatea de a evidenția motivele stabile ale unei persoane, dar ele pun multe probleme atunci când se discută calitățile lor psihometrice, fidelitatea, obiectivitatea și validitatea rezultatelor (A. Cosmovici,1983, p. 90-96). Chestionarele sunt preferate în studiul motivației de către americani deoarece ele au o fidelitate mai mare. Dacă din punct de vedere al coerenței interne și al stabilității, unele chestionare sunt superioare tehnicilor proiective când e vorba de validarea lor empirică apar dificultăți (A. Cosmovici,1983, p. 98).
Pentru diagnosticarea motivației la nivel individual și de grup, noi folosim un test construit în așa fel încât să depășească limitele consemnate mai sus. Această probă denumită "Test pentru motive reale" (MR) a fost elaborată de către A. Cosmovici (1985, p. 24), în două variante inițiale pentru adolescenți și adolescente, apoi în două variante pentru adulți (bărbați, femei). Este un test proiectiv de interpretare - diagnostic pentru zece factori motivaționali (realizare de sine, ridicare socială, afinități sociale, activarea existenței, factorul material, factorul normativ, factorul erotic, anxietate, agresivitate și compensare). El este alcătuit din 15 teme; fiecare temă constă dintr-un text-povestire în care sunt descrise diferite situații sau preocupări. Fiecare temă este însoțită de șase - zece motive posibile, care explică tema. Se cere subiectului să indice două motive care i se par cele mai verosimile având și libertatea de a indica el alte motive ce i se par mai realiste. Rezultatele obținute la testarea testului, privind calitățile sale psihometrice au demonstrat că testul MR constituie un instrument demn de încredere pentru cercetare și diagnoză (vezi și A. Cosmovici, 1983, p. 104-126).
Testul MR l-am utilizat din 1986 în studiul subiecților cuprinși în programele de antrenament creativ. Rezultatele lui, corelate cu rezultatele oferite de proba de ierarhizare a ocupațiilor zilnice (P.I.O.) și cele obținute din convorbirile biografice ne-au permis diagnosticarea factorilor emoționali implicați în activitatea de creație individuală și de grup, conturarea structurii ocupaționale relativ stabile a subiectului, precum și a direcțiilor de manifestare în grupul creativ. Aceste rezultate au constituit indicatori de bază în stabilirea variantei de program de antrenament creativ și a obiectivelor de realizat în cadrul strategiei colaborării predictive. Profilul motivațional, individual și de grup, realizat pe baza rezultatelor la testul MR permite să se prognozeze evoluția trebuințelor motivaționale în grup și în dinamica motivației.
Utilizarea testului MR în variantele sale, în studii de psihologie socială școlară (clasa ca grup creativ, grupul creativ de formare ca alternativă de timp liber etc.) cât și în cele de psihologie socială a creativității/inventivității (strategii interdisciplinare de pregătire în creativitate/inventică) ne-au permis urmărirea unor subiecți pe o perioadă de 8 - 10 ani după testare. O constatare impusă de analiza, în timp, a comportamentului subiecților în timp ne-a condus la formularea aprecierii că testul este diagnostic pentru motivația latentă mai puțin evidentă din biografii sau alte teste.
Altă probă neutilizată până în prezent în studiul grupurilor este proba de ierarhizare a ocupațiilor zilnice (PIO). Testul se compune din 50 de cartonașe, pe fiecare cartonaș fiind consemnată una din ocupațiile pe care adolescenții le practică mai mult sau mai puțin frecvent. Subiectul trebuie să le repartizeze în nouă categorii (figurate grafic pe un carton) ținând cont de două criterii: cât de mult timp dedică unei anumite ocupații și cât de mult îi place (o agreează). Există obligația unui număr fix de cartonașe pentru fiecare categorie (puține la extreme și multe la mijloc) care asigură o distribuție gaussiană a alegerilor. Proba a fost supusă testelor pentru calități psihometrice și validată prin comparație cu datele biografice (vezi A. Cosmovici, Caluschi M., 1985). Ea a fost utilizată în elaborarea unei metodologii de cunoaștere a creativității alături de proba M.R. și inclusă între metodele propuse de autoare (Ana Stoica, Mariana Caluschi, 1989, vol. I) pentru diagnoza creativității.
Proba de ierarhizare a ocupațiilor zilnice este recomandat a fi utilizat când se aplică testul M.R. pentru precizarea unor motive.
Afirmam în paginile anterioare că demersul științific în investigația psihosocială este un proces creator care pe de o parte cere inventarea unor tehnici și metode (teste, scale, chestionare etc.) pentru testarea ipotezelor și pe de altă parte poate utiliza cu succes metodele specifice creației cum sunt cele de generare de soluții de evaluare creativă etc.
Într-o lucrare cu privire la tehnicile de rezolvare creatoare a problemelor, Van Gundy (1990) clasifică metodele și tehnicile de creativitate în patru categorii:
Metode și tehnici pentru generarea ideilor (Brainstorming, 6-3-5, Philips 6-6, Sinectica);
Metode și tehnici pentru evaluarea și selectarea ideilor (confruntarea selectivă, bătălia metaforelor etc.);
Metode și tehnici pentru implementarea ideilor, soluțiilor .
Utilizarea tehnicilor de rezolvare creativă a problemelor în cercetarea psihosocială are următoarele avantaje:
a) reduce incertitudinile cu privire la alegerea problemei prin cantitatea mare de informații generate cu privire la problema în cauză și a pluralității perspectivelor de investigare;
b) crește alternativele de generare a soluțiilor și posibilitățile de a alege pe cea mai bună;
c) crește avantajele în competiție prin elaborarea soluțiilor originale, neuzuale;
d) sporește utilizarea eficientă a resurselor umane, a abilităților individului și a valențelor și factorilor de grup ce induc performanța.
e) strategiile primare ale creativității asigură o tratare interdisciplinară a temei de cercetare.
Cum se pot utiliza metodele de creativitate de către psihologul social în cunoașterea, investigarea și rezolvarea problemelor de psihologie socială.
Cunoașterea metodelor de rezolvare creativă a problemelor (cele 4 categorii menționate anterior) ca și cele patru strategii creative primare (capturare, învăluire, provocare, depășirea granițelor) permite psihologului social să-și îmbunătățească fondul metodologic în investigarea fenomenelor sociale
De exemplu, el poate utiliza tehnicile de reformulare și analiză a problemelor (tehnica. DE CE?, examinarea limitelor pentru reformulare; pentru analiza problemei: matrici de descompunere, analiza dimensiunilor - care examinează cinci elemente ale problemei - starea, spațiul, dimensiunea temporală, dimensiunea calitativă, dimensiunea cantitativă), atunci când se propune elaborarea designului unui experiment pentru a cunoaște și delimita.
Poate utiliza metodele de generare de soluții (metodele individuale sau de grup), pentru găsirea celor mai adecvate căi de abordare a problemelor într-o cercetare sau pentru a genera soluții la probleme psihosociale curente cum ar fi:
cum optimizăm într-un colectiv în care lucrează mai multe generații
cum să promovăm femeile în funcții politice înalte
cum rezolvăm conflictele dintre cei prinși în problemele matrimoniale
cum realizăm un parteneriat funcțional între școală și comunitate
cum dezvoltăm comportamentul prosocial la adolescenți.
Psihologul social poate apela cu succes și la celelalte metode de creativitate de evaluare și de implementare a soluțiilor. Pentru a utiliza metodologia creativității sunt necesare două precondiții:
a) să cunoască metodele, să învețe să le practice și
b) să-și formeze abilitatea de a le structura într-un demers științific creativ, de cercetare și acțiune, în câmpul psihologiei sociale.
După ce Alex. Osborn în l953 propune brainstormingul ca metoda de stimulare a gândirii creatoare și Gordon W.(1961) Sinectica, aceste metode au fost și sunt intens folosite pentru rezolvarea în mod creativ a problemelor, pentru stimularea creativității și inventivității, pentru antrenarea și manifestarea potențialului creativ în toate domeniile de activitate. Grupurile care rezolvau probleme cu aceste metode se numeau și se mai numesc "grup brainstorming" sau "grup sinectic". S-au mai elaborat și alte tehnici cum sunt "6-3-5"; "Philips 6-6"; "tehnica Panel" etc. Toate sunt folosite pentru stimularea, exersarea și manifestarea creativității sau pentru activarea grupurilor (Zlate Corneliu,1982). Utilizate de noi și ca metode de producere a datelor s-au dovedit izvoare generoase de date de cercetare, nu atât sub aspectul informațiilor privind performanța individuală sau de grup, aspecte intens studiate de altfel, cât sub aspectul informațiilor oferite despre personalitatea membrilor grupurilor. Datele oferite de protocolul unei ședințe de sinectică sau a unei reuniuni Pavel, abundă în informații cu privire la trăsături de personalitatea și caracter cum ar fi: sociabilitate, comunicativitate, capacitate empatică, capacitate de asociere a imaginilor, fluență, flexibilitate, originalitate, perseverență, tenacitate, tendință de dominare, de cooperare, de supunere, stil apreciativ etc.
În funcție de obiectivele urmărite prin cercetare, aceste date se pot sistematiza în unități și categorii de informații care pot fi comparate și corelate cu datele generate de metoda observației, de testele de creativitate, de testele de personalitate și interpersonalitate etc.
În timpul antrenamentului în grupul creativ pentru a stimula gândirea și a ușura drumul spre experimentarea sinecticii am elaborat metoda denumită "bătălia metaforelor". Protocoalele realizate cu prilejul derulării acestei tehnici cât și mărturiile participanților pun în lumină unele calități de tehnică proiectivă generatoare de date pentru cunoașterea personalității participanților.
Un aspect particular al problemei cum putem utiliza metodele de creativitate în cercetarea psihosocială îl constituie proiectarea și realizarea lucrărilor de licență de către studenți. În alegerea temei și elaborarea proiectului de cercetare pentru lucrarea de licență studenții întâmpină dificultăți datorită lipsei de experiență în cercetare și a dorinței lor firești de a realiza lucrări originale în domenii prioritare și puțin investigate. Realizând un exercițiu metaforic pe linia cunoașterii modului de percepere a lucrării de licență de către studenții din anul III am obținut frecvent răspunsuri de genul: lucrarea de licență este pentru student precum:
a) primul pas pe lună pentru om;
b) încoronarea tânărului rege;
c) primul ou pentru o puicuță;
d) găsirea drumului spre Indii pentru Cristofor Columb;
e) rezolvarea unei probleme euristic-creative (atât începutul cât și sfârșitul problemei sunt slab definite;
f) statuia pentru sculptor, tabloul pentru pictor etc.
Din exercițiu și din discuțiile cu studenții am constatat că lucrarea de licență este percepută atât ca o problemă dificilă cât și ca un act de creație. Așa cum arătam la început și noi înțelegem lucrarea de licență ca un produs creativ în a cărui elaborare trebuie parcurse etapele și fazele procesului creativ atât de sugestiv modelat de Brâncuși în coloana infinitului (vezi schema 1).
Avem o problemă (tema lucrării de licență) care trebuie discutată, privită din cât mai multe perspective, cunoscute date, informații recente din domenii de graniță cât mai diferite. Urmează apoi evaluarea și delimitarea ipotezelor. Pentru testarea ipotezelor este necesară căutarea metodologiilor de cercetare/investigare adaptate domeniului și temei, urmate de combinarea metodelor în strategia de cercetare și elaborarea designului experimental. Testarea ipotezelor este o fază care presupune experiență și creativitate în manipularea variabilelor și în culegerea datelor. Interpretarea datelor este o fază de evaluare urmată de generarea soluțiilor și elaborarea lucrării pe baza sintezei creative, a datelor teoretice și a rezultatelor cercetării practice. Concluziile cercetării pot deveni probleme și ipoteze pentru alte cercetări.
Din schema demersului de cercetare urmat în elaborarea lucrării de licență reiese în mod evident că etapele ce se parcurg sunt etape specifice procesului creativ în care fazele de gândire divergentă și convergentă se combină ducând la o sinteză creativă care ar trebui să fie lucrarea de licență.
În fazele 1,3,5,7 (vezi schema 1) sunt necesare și se pot utiliza cu succes metode și tehnici de creativitate. De exemplu: în faza 1 se pot folosi tehnicile de definire și redefinire a problemelor, strategiile primare ale creativității; în faza 3,5-7 se pot utiliza metodele de generare de soluții, iar în fazele 2,4,6 metodele de evaluare creativă (confruntarea selectivă, metoda avantajelor-dezavantajelor, metoda Brainstorming-revers, etc.).
Unii dintre studenții noștri membri fondatori ai grupului creativ "Discovery" au utilizat și utilizează metodologia creativității în elaborarea lucrării de licență. De exemplu: Oana Gavril în lucrarea "Competențele sociale factori ai pregătirii profesionale la viitoarele cadre didactice".
Atragem atenția că însușirea metodologiei creativității și a modului în care ea poate fi integrată în strategia de cercetare se poate realiza printr-un curs aplicativ de creatologie sau printr-un cerc științific studențesc organizat ca grup creativ de formare.
 |
În paginile anterioare am încercat să dăm un răspuns la întrebarea: care sunt metodele mai frecvent utilizate în investigarea psihosocială? În Încheiere vom încerca să răspundem la întrebarea cum integrăm metodele selecționate într-o strategie flexibilă și adaptată domeniului temei.
Multe discuții având ca obiect metodele de cercetare a fenomenelor și problemelor aparținând domeniului psihosocial s-au axat pe atu-urile metodelor cantitative opuse metodelor calitative. Unii autori (A. Bryman, 1988; J. Brannen, 1992 apud Burgess R.G., 1993) consideră că cercetătorii au nevoie să adopte o strategie flexibilă de îmbinare a metodelor unii trebuind să utilizeze în investigațiile lor multiple strategii și metode. T. Rotariu și P. Iluț (1997, p. 69) apreciază cu realism că pentru a spori valoarea unei cercetări opțiunea logică este de a combina mai multe metode, tehnici și procedee minimizând riscurile metodologice și maximizând tăria și suplețea datelor.
R. G. Burgess (1993, p. 104) consultând o literatură vastă consacrată acestei probleme apreciază că strategiile de combinare a abordărilor metodologice în cercetarea socială cunosc o varietate de termeni cum sunt: operații combinate, strategii mixte, triangulația, strategii multiple. Reținem atenția cu ultimii doi termeni.
A) Triangulația este un termen lansat de N. Denzin în 1978 (cf. P. Iluț, 1997, p. 68). El a fost preluat din navigație și topografie unde are sensul de "localizarea a ceva prin intersecția unor linii trasate din trei puncte". În domeniul psiho-social termenul, deși are caracter metaforic, este folosit în patru ipostaze:
triangulația datelor - utilizarea unei varietăți de surse de date în studierea unei probleme;
triangulația metodologică - utilizarea unor metode multipe pentru a studia o singură problemă;
triangulația teoretică - folosirea mai multor perspective pentru a interpreta un singur set de date;
triangulația investigatorului - utilizarea mai multor cercetători sau evaluatori la aceiași problemă (exemplu: aprecierea cu grupul de experți - na).
Deși criticată de unii specialiști, ca fiind eclectică (cf. P. Iluț - idem) contribuția terminologică adusă de N. Denzin, prin introducerea termenului de triangulație, noi o considerăm interesantă și utilă din punctul de vedere al unei abordări creative în elaborarea strategiei de cercetare în domeniul psiho-social.
B) Strategiile multiple, utilizate frecvent de cercetători, sunt în număr de patru:
metode multiple - care cer utilizarea diferitelor tehnici de cercetare în relație cu aceeași temă a studiului sau aceeași metodă în diferite situații;
investigatori multipli - se referă la studiile conduse de echipe de cercetători ce reprezintă diferite discipline, având experiențe personale diferite și abordând temele din unghiuri diferite de vedere și cu metode diferite;
seturi de date multiple - obținute prin utilizarea unor metode diferite sau sunt consecințe a utilizării aceleeași metode la timpuri diferite sau cu surse diferite;
teorii multiple - strategie strâns legată de aceea a seturilor de date multiple și de analiza acestor date. La un stadiu inițial al analizei, diferite teorii și ipoteze pot fi încercate în legătură cu cercetarea lor sau a unor alte ipoteze.
Utilizarea strategiilor multiple în cercetarea socială și alegerea metodelor poate să nu emeargă numai din fundamentele teoretice pure ci, să fie influențată de mai multe instanțe cum ar fi posibilitatea de organizare a echipei de cercetare, solicitările celor care au comandat cercetarea sau posibilitatea de a depăși obstacolele ce apar în integrarea metodelor.
Cu siguranță dezbaterile asupra strategiilor de desfășurare a cercetărilor în domeniul social vor continua, fiecare cercetător punându-și amprenta experienței și creativității sale în elaborarea designului experimental și în combinarea metodelor și tehnicilor pentru atingerea obiectivelor propuse. Există totuși un acord între cercetători care sugerează că metodele cantitative pot fi complementare și pot facilita metodele calitative iar metodele calitative pot fi complementare și să ajute metodele cantitative precum și faptul că ambele moduri de abordare a datelor pot fi utilizate în egală măsură. Principiul unității sau complementarității metodologice este aproape un loc comun în disciplinele socio-umane, scria P. Iluț (1997, p. 68).
Dar o problemă cu care se confruntă cercetătorul în conducerea proiectului său de studiere a temei alese o constituie integrarea metodelor și depășirea barierelor ce apar în utilizarea lor. În acest sens R.G. Burgess (1997, p. 110-112) analizează câteva obstacole:
competența limitată - barieră ce poate apărea fie când un cercetător este antrenat să aplice toate metodele, dar care este "competent în toate cele dar eficient în nici una", fie când cercetătorul este specialist într-o metodă și orb față de potențialul complementar al altor metode;
ethnocentrismul disciplinei - barieră ce apare când cercetătorul apreciază numai virtuțile domeniului propriu și ignoră metodele oferite de alte discipline ;
costurile - în alegerea și integrarea metodelor cercetătorul trebuie să țină seama de costurile (bani, timp, eforturi) implicate de strategiile metodologiei propuse mai ales când se lucrează în echipă interdisciplinară. Acest obstacol apare alături de altul numit de autori:
oportunitate - Se consideră că o barieră majoră pentru integrarea metodologică este lipsa unui proiect convenabil pentru combinarea metodelor. Parțial, aceasta se datorează costurilor mai mari antrenate de studii ce propun metodologii complexe decât cele cu metodologii simple.
Toate obstacolele ce apar cercetătorului în domeniul alegerii strategiei metodologice adecvate și în calea integrării metodelor presupun pentru depășirea lor și experiență de practician cunoscător al metodologiilor de cercetare, originalitate în combinatorică metodologică, abilitate în adoptarea și utilizarea unor metode specifice altor domenii sau discipline științifice și nu în ultimul rând, calități de manager care știe să convingă sponsorii, administratorii, economiștii și chiar politicienii de fezabilitatea și chiar beneficiile utilizării unor metode și surse multiple de date.
Nevoia de a construi o imagine integrală și cât mai exactă asupra fenomenelor studiate puternic resimțită de cercetătorul câmpului psiho-social îl pune în fața dilemei: holistic - riguros (exact) redată de P. Iluț (1985, 1997): "Cu cât ne apropiem mai mult de o imagine globală, integratoare, cu atât ne îndepărtăm de exact (precis) și cu cât rămânem mai mult pe terenul descrierii exacte cu atât prindem doar fragmentarul și staticul". Autenticitatea informațiilor lui P. Iluț poate fi confirmată de cercetătorul care a resimțit pe parcursul derulării experimentelor dramatismul implicat de rezolvarea dilemei: având în vedere că fiecare conducător de proiecte în domeniul psiho-socialului dorește să depășească reproșurile adresate de comunitatea științifică demersului experimental în domeniu (vezi și Monteil J.M. 1997, p. 15-27) și tinde spre realizarea unor experimente cât mai apropiate de perfecțiunea celor din științele exacte.
De asemenea, suntem de acord cu afirmația că orice cercetător care se respectă vrea să inoveze (Dogan M.; Pahre, R 1991, p. 17). Elaborarea modelului experimental și elaborarea strategiei de cercetare oferă teren inovației metodologice, dar ridică totodată probleme ca orice proces creator.
1. Întrebări
Ce este experimentul psihosocial?
Definiți următoarele concepte: variabila independentă, variabila dependentă, validitate externă, validitate internă, manipularea variabilelor
Prezentați avantaje și limite ale metodei observației
Cum poate utiliza psihologul social metodele de creativitate în cunoașterea, investigarea și rezolvarea problemelor de psihologie socială?
Interpretați:
2. Interpretați textul următor și realizați următoarele activități:
Utilizați în pregătirea temei lucrările "Psihologie socială experimentală" (Ewa Drozda Senkowska, 1999) și "Metodologia cercetării în științele sociale" (Hăvîrneanu C., 2000).
"Noțiunea de legătură cauzală este rareori dezvoltată în introducerile în metoda experimentală. Totuși, definirea sa are consecințe directe asupra operațiilor necesare testării ipotezelor cauzale. Ea ne permite să înțelegem de ce experimentul este un instrument adecvat pentru verificarea lor. Această noțiune se întîmplă a fi una din cele mai puțin clare. Problemele apar din aceea că ea nu este o noțiune logică propriu-zisă, ci o noțiune teoretică. Pentru a o defini sînt avansate trei condiții (exigențe) care trebuiesc satisfăcute pentru a putea vorbi despre existența unei legături cauzale între fenomene. Pentru a le înțelege, să admitem că avem de-a face cu două fenomene, unul simbolizat prin A, care este considerat drept cauza eventuală a celuilalt, simbolizat prin Y. Ce condiții trebuies satisfăcute pentru a putea afirma că A este cauza lui Y?" (Ewa Drozda Senkowska, "Psihologie socială experimentală", p. 12-13)
3. Sugestii pentru seminar
Discutați tema "Etică și valori în psihologia socială" utilizând metoda Debate;
Proiectați un experiment clasic pentru a testa ipoteza: "copii obișnuiți cu un program de muncă în familie obțin rezultate școlare de nivel superior";
Proiectați un qvasi-experiment pentru a testa ipoteza: "dacă vom oferi unor cerșetori condiții de muncă și de viață civilizată atunci ei vor renunța la cerșit
Proiectați o cercetare experimentală pe tema: "Reducerea sindromului de instituționalizare la bătrânii din casele de pensionari"
|
