METODOLOGIA CERCETARII PSIHOLOGICE

METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE

I. Norme etice īn cercetare; scurt istoric

Decizia de a īntreprinde cercetari se bazeaza pe judecata psihologului legata de modul īn care poate contribui cel mai bine la dezvoltarea stiintei psihologice. O conditie care trebuie respectata, avīnd īn vedere faptul ca participantii la cercetare sunt oameni sau animale, este aceea de a nu interveni agresiv īn modul de viata uzual al subiectilor. Orice psiholog are obligatia sa nu traumatizeze si sa nu intervina īn nici un mod negativ bunastarea participantilor la cercetare.

Atunci cīnd cercetarea are ca participanti subiecti umani, psihologul are obligatia de a verifica si evalua scopurile si obiectivele propuse prin prisma unui cod etic. Daca apare o disonanta īntre scopul cercetarii si cīstigurile pe care ea le aduce pentru stiinta si morala, cercetatorul are obligatia sa o rezolve astfel ca drepturile participantilor la cercetare, īn principal dreptul de a fi protejat, sa nu fie vatamat īn nici un fel.

Pentru ca, de cele mai multe ori, cercetarile se efectueaza īn echipa, cel care coordoneaza echipa de lucru are obligatii si responsabilitati suplimentare: el este responsabil de comportamentul etic si moral al īntregii echipe.

Unul din principiile etice ale profesiei de psiholog īl reprezinta comunicarea scopurilor cercetarii īnainte de debutul ei, aceasta fiind o obligatie. Acest lucru este important deoarece astfel se obtine deschiderea subiectilor si se evita posibilitatea ca acestia sa aiba senzatia ca sunt manipulati. Informatiile asupra scopurilor cercetarii trebuie date īn conformitate cu vīrsta si nivelul cultural al participantilor la cercetare.

Pe parcursul cercetarii, exista obligatia de a se respecta libertatea individului de a se retrage oricīnd doreste din colaborare, aceasta pentru ca psihologul se situeaza oricum pe o pozitie superioara, care nu trebuie folosita.

Cercetarile cu copii sau persoane cu tulburari de diverse feluri solicita proceduri speciale de comunicare si protectie. Este bine sa se faca un fel de antrenament, care sa aiba la baza informatii de la cei care lucreaza īn mod obisnuit cu acele persoane.

Dupa colectarea datelor, cercetatorul este obligat sa ofere informatii asupra lor, sa comunice rezultatul studiului, singura exceptie fiind cazul īn care programul de cercetare presupune conditii de confidentialitate (de exemplu, o cercetare asupra relatiilor dintre minoritati).

Un alt principiu se refera la cercetarile cu animale, unde cercetatorul are obligatia de a face un training special īnainte. Coordonatorul proiectului este obligat sa asigure confortul si sa nu vatameze sanatatea participantilor la cercetare. Utilizarea procedeelor pe baza de durere sau stres este permisa doar daca alte proceduri nu pot fi folosite si scopul cercetarii prezinta interes stiintific si moral. Daca viata animalelor folosite pentru cercetare, aceasta trebuie sa se faca īn cel mai rapid si mai putin dureros mod. (Info: M. Beniuc - Zoopsihologie).

Concepte de baza īn cercetarea stiintifica: paradigma, metodologie, metoda, tehnica.

Paradigma reprezinta un set de propozitii care explica modul īn care este perceputa realitatea, un set de informatii care descriu realitatea sau reprezinta o modalitate de īntelegere a ei.

Paradigma ca explicatie generala asupra lumii poate fi cu tenta pozitivista (cantitativ-descriptiva) sau cu tenta comprehensiva (cantitativ-explicativa). De aici rezulta urmatoarea clasificare:

- paradigme care stau la baza interpretarilor pozitiviste;

- paradigme care stau la baza interpretarilor comprehensive;

- paradigme pozitiviste care stau la baza teoriilor pozitiviste si neopozitiviste;

- paradigme interpretative, care subsumeaza abordarile de tip fenomenologic, psihanalitic si comprehensiv;

- paradigme critice, care se aplica īn abordarile sociologice, feministe si marxiste.

Metodologie

Definitia 1: Metodologia este modelul de cercetare utilizat īntr-un studiu particular; include informatiile teoretice adiacente temei si metode pentru verificarea acesteia. Īn acest caz, fiecare cercetare are o metodologie distincta.

Definitia 2: Metodologia īn stiintele sociale are doua laturi: analiza critica a activitatii de cercetare si formularea unor propuneri pentru perfectionarea acestei activitati.

Lazarsfeld (1969) formula o alta definitie, aratīnd ca metodologia are sase obiective principale: delimitarea obiectului de studiu īn cercetarile empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor si tehnicilor de cercetare, analiza raportului dintre metodele si tehnicile utilizate, sistematizarea datelor obtinute īn cercetarea empirica si formalizarea rationamentelor finale.

Metoda este definita ca fiind modul de cercetare, sistemul de reguli si principii de cunoastere si transformare a realitatii obiective (S. Chelcea, 2001). Metodele reprezinta totalitatea instrumentelor folosite īntr-o cercetare pentru culegerea si prelucrarea datelor. Clasificarea metodelor se poate face dupa mai multe criterii:

1. Dupa criteriul temporal, se descriu metode transversale si metode longitudinale. Metodele transversale urmaresc descoperirea relatiilor dintre laturile, aspectele, fenomenele si procesele socio-umane la un anumit moment dat. Īn aceasta categorie se īncadreaza observatia, testele, ancheta (pe baza de chestionar si pe baza de interviu).

Atentie! Testele nu permit predictia!

Metodele longitudinale studiaza evolutia fenomenelor īn timp; īn aceasta categorie se īncadreaza studiul de caz, biografia, studiul panel etc. Aceste metode permit o oarecare predictie facuta cu prudenta si nu pe termen foarte īndelungat.

2. Dupa criteriul reactivitatii, adica al gradului de interventie al cercetatorului asupra obiectului de studiu, se disting: metode experimentale īn care psihologul intervine provocīnd producerea unor fenomene, metode cvasi-experimentale (ancheta, sondajul de opinie), īn care psihologul nu intervine activ, dar este prezent, ceea ce poate duce la o modificare a raspunsurilor (aparitia asa-numitelor "raspunsuri dezirabile"); metode de observatie, īn care psihologul nu este prezent fata īn fata cu participantii (studiul documentelor sociale, observatia indirecta), situatie īn care comportarea participantilor este absolut libera, spontana.

3. Dupa criteriul numarului de unitati sociale luate īn studiu (numarul de subiecti), se disting: metode statistice, care presupun investigarea unui numar mare de subiecti (aproximativ 1000-1500, minimum 50): anchete socio-demografice, chestionare de opinie etc; si metode (analize) cazuistice, care presupun studiul integral al cītorva unitati sau fenomene (biografia, monografia, studiul de caz).

Tehnica psihologica reprezinta un demers operational al abordarii. Ex: ancheta reprezinta o metoda, iar tehnica aleasa īn cadrul acestei metode poate fi chestionarul sau interviul.

Procedura se refera la modalitatea concreta de culegere a datelor: creion si hīrtie, reportofon, camera video, etc.

Scurt istoric

Primele studii empirice din antichitate, apartinīnd lui Socrate, Hipocrat, Thales, au fost preluate īn secolul XIX, cīnd a avut loc o adevarata explozie a cercetarilor sociale. Le Play investigheaza conditiile de munca īn fabrici folosind monografia. Cresterea conflictelor sociale pe fondul cresterii industriale este unul din motivele care duc la dezvoltarea cercetarii stiintifice.

Debuturile analizei de tip cantitativ se leaga de numele lui Auguste Comte, care, īn 1948, descrie caracteristicile filosofiei pozitiviste si introduce īn cercetare metodele; orientarea pozitivista īsi pastreaza dominatia pīna īn secolul XX. Comte propune ca metoda de cercetare experimentul.

La sfīrsitul anilor '50, pozitivismul este īn plina īnflorire; pentru a le contrabalansa, apar teoriile comprehensive care stau la baza abordarilor de tip calitativ. Teoriile comprehensive īi au ca promotori pe Weber si Husserl si apar pe terenul 21121q1617v sociologiei de tip anglo-saxon. Metodologia de tip calitativ devine o concurenta serioasa a celei de tip cantitativ. Īn prezent, īntre cele doua abordari s-a produs o echilibrare, fiecare recunoscīnd meritele celeilalte.

II. Modele de cercetare

Succesul cercetarilor empirice asupra comportamentului uman individual sau de grup presupune luarea īn considerare a trei principii metodologice. Dupa S. Chelcea (2001), aceste principii sunt: (1) principiul unitatii teoretic-empiric, (2) principiul unitatii īntelegere (comprehensiune) - explicatie, si (3) principiul unitatii cantitativ-calitativ.

Conform principiului unitatii teoretic-empiric, īn cercetarea stiintifica cunostintele teoretice ghideaza activitatea empirica, activitatea de cercetare concreta; pe de alta parte, datele obtinute prin activitatea de cercetare confera valoare de adevar teoriilor.

Principiul unitatii īntelegere-explicatie pune īn discutie relatia dintre subiectul si obiectul cunoasterii stiintifice. Cu alte cuvinte, a īntelege de ce apare sau se desfasoara un anumit comportament nu este acelasi lucru cu a-l explica. Putem īntelege intuitiv cauzele care duc la aparitia unor fenomene sociale, dar aceste acte de īntelegere nu garanteaza obiectivitatea concluziilor noastre. Explicarea unui fapt social presupune descrierea si definirea unor argumente concrete care sa justifice aparitia si dezvoltarea unor fenomene sociale. Asadar, explicatia stiintifica presupune o analiza de profunzime a comportamentului uman, si nu doar o simpla intuitie.

Principiul unitatii cantitativ-calitativ impune utilizarea convergenta a metodelor statistice, specific cantitative, si a celor cazuistice, specific calitative.

Din punct de vedere epistemologic, cercetarea cantitativa se supune paradigmei pozitiviste, conform careia evenimentele, faptele, informatiile care decurg din observatii si experimente pot fi analizate obiectiv. Pozitivismul admite ca exista o realitate exterioara subiectului, o conduita externa care reproduce ad integrum trairile sale psihice interne. Aceasta realitate externa (comportamentul uman) poate fi masurat de catre cercetatori īntr-un mod absolut obiectiv. Subiectivitatea inerenta poate fi eliminata prin concordanta observatiei: daca exista trei persoane care ajung la aceeasi concluzie despre caracteristicile unui comportament, eroarea de evaluare este nula.

Cercetarile cantitative, prin caracteristicile metodelor pe care le utilizeaza si prin analiza matematico-statistica a datelor obtinute, conduc la adevaruri sau informatii care pot fi generalizate. Explicarea unui fenomen social trebuie sa se obtina pe calea unui experiment; construirea teoriilor urmeaza o cale bine definita, se utilizeaza concepte si proceduri formale cunoscute, astfel īncīt rezultatele sa poata fi verificate de alti cercetatori prin utilizarea aceleiasi metodologii.

Demersul logic utilizat īn cercetarile cantitative este deductia

Cercetarea calitativa se supune paradigmei comprehensive, conform careia psihicul uman nu este integral prezent īn comportamentul manifest; aceasta perspectiva admite teza independentei īntre conduita de masurat si realitatea ei obiectiva. Īn plus, conform acestei paradigme, obiectivitatea cercetarii este o iluzie: masuram ce ni se ofera.

Georges Devereaux (1980) preciza ca stiintele socio-umane trebuie sa tina cont si de persoana cercetata, de faptul ca trasaturile ei de personalitate pot influenta si chiar perturba rezultatele cercetarii. Pentru a īndrepta neajunsul capacitatii de a fi obiectiv, el propune validarea de semnificatie, specifica paradigmei comprehensive. Validarea de semnificatie se obtine printr-o analiza obiectiva si critica a datelor intermediare si finale ale unei cercetari de catre un grup de specialisti sau chiar de catre participantii la cercetare, considerati "persoane neutre" īn raport cu cercetatorul.

Rezultatele unei cercetari comprehensive nu pot fi generalizate si nici nu-si propun acest scop. Ele duc la o explicare de profunzime a unui segment de comportament.

Modelul cercetarii stiintifice

Un prim pas al cercetarilor empirice presupune doar schitarea unui model de cercetare. Aceasta schita presupune sa definim mai īntīi comportamentele pe care vrem sa le evaluam, sa precizam unde, cīnd si cum putem masura aceste comportamente. De asemenea, ne vom gīndi la modalitatile de prelucrare a informatiilor obtinute si la modurile de analiza a acestor rezultate. Modelul de cercetare difera īn functie de natura si scopul acesteia si de metodele pe care vrem sa le utilizam.

Orice cercetare obliga la cīteva decizii:

- ce tip de abordare este mai bun pentru situatia sociala pe care vrem sa o evaluam (cantitativ, calitativ sau mixt);

- caracteristicile populatiei pe care urmeaza sa lucram: care sunt subiectii, cīti sunt acestia; pentru o cercetare cantitativa stabilim numarul si caracteristicile subiectilor īnainte de a debuta cercetarea; pentru o cercetare calitativa, numarul subiectilor nu este ferm stabilit de la īnceput, avem doar o tinta, un numar aproximativ;

- o alta decizie tine de metodele utilizate;

- se stabileste echipa de cercetare: numarul de specialisti, specialitatea lor, daca se vor folosi operatori sau nu;

- se obtine acceptul unei institutii si a participantilor.

Berger (1989) stabilea scopurile unui model de cercetare:

1. Sa ofere un ghid care sa dirijeze activitatile prin reducerea la maxim a posibilelor pierderi financiare si de timp.

2. Sa asigure ordinea activitatilor, a operatiilor, astfel īncīt nici un scop urmarit sa nu fie omis sau sa fie urmarit īntr-un moment nepotrivit.

3. Sa previna distorsiunile de informatie si erorile de lucru.

Modelul unui ciclu de cercetare, dupa Beaugrand (1993) presupune cinci pasi: (1) enuntarea problemei de cercetare; (2) formularea planului de cercetare; (3) culegerea de informatii; (4) analiza si interpretarea informatiilor culese; (5) reformularea enunturilor teoretice initiale īn functie de rezultatele obtinute la sfīrsitul activitatii.

1. Enuntarea problemei de cercetare

Īn general, o problema apare ca urmare a unui gol de informatie. Aceasta lipsa de informatie este primul pas īn formularea temei, a problemei de care ne vom ocupa. Precizarea clara a obiectivelor cercetarii se face īnsa doar ca urmare a unei activitati de documentare. Activitatea de documentare precizeaza ce studii si informatii mai exista despre tema respectiva. De asemenea, tot prin documentare ne putem fixa modalitatile de abordare a problemei, metodele etc.

Īn aceasta etapa, observatia nestructurata (de tip calitativ) ne poate fi de folos, pentru ca permite obtinerea unui inventar complet a tuturor posibilitatilor sub forma de īntrebari. La finalul acestei etape se pot formula ipotezele de cercetare, si anume ipotezele teoretice.

2. Formularea planului de cercetare

Presupune traducerea ipotezelor teoretice īn ipoteze empirice, fixarea locului cercetarii si a grupului de cercetat, alegerea metodelor, verificarea oportunitatii utilizarii acestora si operationalizarea conceptelor.

Īn cercetarea de tip cantitativ, aceasta operationalizare este absolut necesara, deoarece ea permite definirea cu acuratete a variabilelor utilizate. Exemplu de operationalizare: conceptul de "responsabilitate" include urmatoarele trasaturi: stabilitate īn actiune, constanta comportamentala, fidelitate, capacitate de concentrare.

Operationalizarea a fost definita (1962) ca fiind o reteta care presupune trei pasi:

- selectia indicatorilor;

- cuantificarea variabilelor (stabilirea valorilor pe care le pot lua indicatorii);

- identificarea unui continuum numeric al valorii variabilelor (ex: fidelitatea poate lua valori de la 1 la X).

Reguli ale operationalizarii conceptelor

a) Regula relevantei empirice: indicatorii trebuie sa reflecte exact conceptul pe care īl masoara;

b) Regula adecvarii empirice: indicatorii trebuie sa aiba capacitatea de a masura toate fetele conceptului;

c) Regula cuantificarii: valorile numerice utilizate īn cuantificarea indicatorilor si variabilelor trebuie sa aiba capacitatea de a respecta constant aceleasi proceduri. Caile de selectie a indicatorilor: studii exploratorii, analiza definitiilor, apelul la propria experienta.

Īn cercetarea calitativa, operationalizarea este considerata neadecvata. Lamneck (1988) explica de ce operationalizarea este inoperanta īn cercetarea calitativa:

- nu asigura relatia abstract-concret, ci este o relatie abstracta, deoarece un concept este transcris prin alt concept;

- este incompleta, deoarece nu poate acoperi toate aspectele conceptului relativ, care este īn perpetua revolutie;

- este subiectiva: determinarea indicatorilor este dependenta de ceea ce īntelege cercetatorul; astfel se explica de ce pentru acelasi concept exista mai multe definitii.

Lamneck vorbeste si despre cuantificarea variabilelor: stabilirea unor echivalente nu īntotdeauna conforma cu realitatea. El concluzioneaza ca operationalizarea este o pierdere de timp, pentru ca presupune definirea conceptului īnainte de a debuta cercetarea, si astfel vom fi obligati sa urmam ceea ce am stabilit dinainte.

3. Culegerea de informatii se face prin diferite metode, cantitative sau calitative, si utilizīnd diverse tipuri de design.

4. Analiza si interpretarea informatiilor culese conduce la generalizari empirice.

Analiza si interpretarea informatiilor se poate face la diferite nivele:

- comparatie de medii sau procente, utilizīnd testul t Student;

- comparare de abateri;

- teste statistice.

Īn cazul prelucrarii cu ajutorul inferentelor, corelatiei, a regresiei, se poate afirma: "Rezultatele obtinute ilustreaza efecte sistematice si nu sunt obtinute la īntīmplare"; aceasta afirmatie este permisa numai īn cazul utilizarii acestor prelucrari statistice superioare.

Interpretarea reprezinta confruntarea relatiilor dintre variabile, relatii presupuse prin ipoteza. Īn unele cazuri, ipoteza poate fi o simpla descriere de regularitati, iar din punct de vedere al calculului statistic, o simpla comparare de medie sau procente; alteori ipoteza presupune o inferenta, explicarea cauzala a unor fenomene, iar rezultatele sunt obtinute īn urma unui studiu corelational sau de regresie. Interpretarea obliga la confruntarea rezultatelor cu ipoteza initiala.

5. Reformularea enunturilor teoretice initiale se face evaluīnd īntregul studiu; se stabileste īn ce masura metodele alese au corespuns ipotezei, care au fost sursele de eroare si īn ce domeniu pot fi generalizate rezultatele obtinute.

Fiind etapa īn care se pot propune revizuiri teoretice ale unor modele existente, ea presupune īncorporarea datelor de cercetare īn teoriile existente, anularea informatiilor neconcludente (gresite) si formularea unor noi probleme de cercetare (noi ipoteze).

Īn sfīrsit, dupa toate aceste etape mai urmeaza si etapa de publicare a rezultatelor obtinute, care īncheie un ciclu de cercetare si care presupune o expunere la judecata comunitatii stiintifice, judecata care se aplica atīt cercetatorului, cīt si institutiei la care este afiliat.

Acest ciclu de cercetare este specific cercetarii cantitative.

Īn cazul cercetarii calitative exista unele diferente. Sarankatos (1994) propune aceasta comparatie, spunīnd: daca prima etapa, īn cazul unei abordari cantitative, presupune specificarea unui obiectiv, formularea unei ipoteze, operationalizarea conceptelor, īn cercetarea calitativa aceasta etapa obliga la formularea unor obiective mai generale, mai putin structurate; ipotezele se pot formula si pe parcursul cercetarii, iar operationalizarea conceptelor este un proces care nu īsi are rostul īn acest caz.

Alte diferente īntre cercetarea cantitativa si cea calitativa:

- daca īn cercetarea cantitativa design-ul este planificat cu multa acuratete de la debut, ea presupunīnd si o selectie judicioasa a loturilor de subiecti si precizarea metodelor de colectare a datelor si tipul de prelucrare, īn cercetarea calitativa design-ul este cunoscut, dar nu restrictiv; pasii nu sunt fixati īn ordine absolut riguroasa.

- exista criterii de selectie a subiectilor, dar criteriul de reprezentativitate statistica nu-si are locul īn cercetarea calitativa;

- culegerea datelor: daca īntr-o abordare cantitativa putem utiliza operatori, īntr-o analiza calitativa acest lucru nu este permis si obligatoriu cercetatorul preia informatia;

- analiza datelor: īn cercetarea calitativa, aceasta nu este o etapa separata; ea se efectueaza pe parcurs, pe masura aparitiei de noi informatii, se apreciaza daca ele sunt utile sau nu obiectivului fixat;

- interpretarea datelor se face prin generalizare inductiva (īn studiul cantitativ) si prin generalizare analitica (īn studiile calitative).

III. Formularea ipotezelor

Ipotezele sunt specifice cercetarilor cantitative; formularea lor se face dupa ce au fost definite scopurile cercetarii si conceptele cu care vom lucra. Exista o serie de motive pentru care ipotezele sunt necesare: (1) necesitatea determinarii si delimitarii domeniului de cercetare, si (2) o ipoteza ghideaza colectarea datelor, analiza si interpretarea lor.

Īn cele mai multe cazuri, ipotezele se refera la verificarea unor relatii care se stabilesc īntre doua variabile, ceea ce ne permite sa spunem ca ipoteza respectiva contine o posibila solutie la problema aflata īn studiu.

Kerlinger (1964) definea ipoteza ca fiind un enunt conjunctural despre relatia dintre doua sau mai multe variabile. Legatura dintre variabile propusa prin ipoteze este o relatie posibila, nu una certa; ipoteza este deci o explicatie plauzibila care urmeaza a fi verificata īn cercetare prin datele care se obtin.

Īn stiintele sociale, ipoteza este reflectarea īntr-o forma specifica a realitatii obiective, un enunt cu caracteristici de probabilitate despre sensul, interconditionarea si cauzalitatea evenimentelor si comportamentelor umane.

Caplaw (1970) ofera doua definitii ale termenului de ipoteza:

1. Ipoteza este enuntul unei relatii cauzale īntr-o forma care permite verificarea ei empirica.

2. Ipoteza este o tentativa de explicatie la o problema de cercetare.

Ipotezele trebuie sa fie testabile, specifice si precise, sa contina formulari clare, sa numeasca variabile si sa descrie relatiile care se stabilesc īntre ele.

Potrivit lui S. Chelcea (2001), ipotezele trebuie sa īndeplineasca 10 conditii pentru a fi valide: generalitatea, complexitatea, specificitatea, determinarea, falsificabilitatea, testabilitatea, predictivitatea, comunicabilitatea, reproductibilitatea si utilitatea.

1. Generalitatea se refera la faptul ca o ipoteza trebuie formulata astfel īncīt relatiile dintre variabile sa fie adevarate indiferent de conditiile spatio-temporale.

2. Complexitatea se refera la numarul de variabile care sunt cuprinse īntr-o ipoteza. Ipotezele de nivel 1 au doar doua variabile corelate, ipotezele de nivel 2 au trei variabile corelate; se poate merge pīna la ipoteze de nivel 3, cu patru variabile corelate.

3. Specificitatea priveste numarul de valori pe care le pot lua variabilele respective, valorile putīnd fi extremizate (prezent-absent) sau pe un continuum īntre extreme.

4. Determinarea priveste obiectivitatea ipotezei respective, īn sensul ca nu putem enunta o relatie īntre doua variabile dintre care una este imposibil de evaluat.

Falsificabilitatea priveste formularea enuntului ipotetic Īn aceasta privinta vorbim despre ipotezele de tipul "si da, si nu".

6. Testabilitatea se refera la conditiile de verificare a ipotezei, īn sensul ca, cu cīt o ipoteza este mai concreta, cu atīt ea poate fi verificata mai usor.

7. Predictivitatea se refera la faptul ca o ipoteza are functia de a descrie si explica anticipativ procesele, relatiile, evenimentele psihice.

8. Comunicabilitatea priveste formularea enuntului: enuntul unei ipoteze trebuie sa īndeplineasca conditii de inteligibilitate, astfel ca ea sa fie decodificata identic atīt de cel ce o formuleaza, cīt si de cel ce o citeste.

9. Reproductibilitatea se refera la posibilitatea de a repeta un demers de cercetare, adica posibilitatea de re-validare a ipotezei de catre alti cercetatori.

10. Utilitatea se refera la faptul ca o ipoteza, prin confruntarea cu realitatea, poate fi total validata, partial validata sau invalidata. Infirmarea unei ipoteze nu īnseamna neaparat ca acea ipoteza este eronata.

Etapele formularii ipotezelor

Sunt definite trei etape (dupa Charboneau): (1) formularea ipotezelor generale; (2) formularea ipotezelor de cercetare si (3) formularea ipotezelor statistice. Aceste etape corespund celor trei tipuri de ipoteze definite īn cercetare: ipotezele generale, de cercetare si statistice.

1. Formularea ipotezelor generale

Se pot formula una-doua ipoteze cu grad de generalitate mare. Ele pot fi privite ca niste ipoteze de lucru, niste formulari preliminare ale scopurilor cercetarii. Ipotezele de lucru sunt admise atunci cīnd nu exista suficiente informatii pentru o formulare clara si precisa.

Ipotezele generale ghideaza demersul de documentare si permite alegerea unor scopuri, a unor tinte.

Exemplu: Profesorul A. Bandura (1963) a efectuat o cercetare avīnd la baza o teorie referitoare la agresivitate, si anume ca perceperea unor comportamente determina un proces de achizitie, de īnvatare a lor. Astfel, el si-a propus sa cerceteze daca se poate vorbi despre adaptarea unui comportament agresiv ca urmare a perceperii lui. Cercetarile initiale s-au bazat pe ipoteza generala conform careia faptul de a imagina sau percepe un comportament agresiv executat de o alta persoana reduce autocontrolul, determinīnd aparitia unor comportamente agresive. El a enuntat o a doua ipoteza generala, de lucru: Reactia la imaginea unui act agresiv determina mai degraba o crestere a agresivitatii decīt o scadere a ei.

Cercetarea a presupus trei grupuri de subiecti copii. Fiecare grup a fost supus unui stimul agresiv diferit: primul grup a vizionat un film foarte agresiv cu personaje oameni; al doilea grup a vizionat o piesa de teatru cu un grad ridicat de agresivitate, iar al treilea grup a vizionat un film de desen animat cu continut agresiv. S-a considerat ca astfel subiectii sunt supusi la frustrare.

S-a constatat ca grupul al doilea a manifestat cea mai accentuata crestere a agresivitatii, urmat de primul grup si apoi de al treilea. S-a masurat ulterior, comparativ, agresivitatea la baieti si la fete, precum si tipul de agresivitate (imitativa sau non-imitativa). Rezultatele au aratat ca exista o influenta īntre vizionarea unor materiale cu continut agresiv si comportamentul agresiv ulterior, influenta depinzīnd de gradul de realism al materialului prezentat (teatru - film - desen animat). Din punctul de vedere al efectului pe sexe, s-a constatat o agresivitate īn oglinda ( fetele imitau comportamentul agresiv feminin vazut īn material, iar baietii imitau comportamentul masculin).

Paranteza: Se impune o diferentiere īntre ipotezele teoretice si cele generale: ipotezele teoretice propun interpretari generice ale faptelor si fenomenelor, au un grad mai mare de generalitate decīt cele generale, sunt indirect testabile si sustin salturile semnificative ale gīndirii, sau "revolutiile stiintifice".

2. Formularea ipotezelor de cercetare

Optiunea pentru o strategie de verificare a enuntului general obliga la formularea unor ipoteze cu un grad mai mare de concretete - ipotezele de cercetare. Ipoteza de cercetare este mult mai concreta si respecta regulile logicii formale; de asemenea, ea precizeaza activitatile care se vor efectua īn cadrul cercetarii.

Revenind la exemplul cercetarii īntreprinse de profesorul Bandura, īn acest caz ipoteza de cercetare a fost: "Confruntati cu un model agresiv, copiii vor dezvolta ulterior mai multe comportamente agresive, comparativ cu cei care nu au fost confruntati cu un asemenea model." Bandura a mai formulat si o serie de ipoteze referitoare la dezvoltarea unor comportamente agresive generate de imagini de film si imagini de desen animat.

Pentru a fi corecte, ipotezele de cercetare trebuie sa fie: operationale, riguroase, sa presupuna un grad de originalitate si sa fie verificabile.

Caracterul operational presupune ca ipotezele trebuie sa precizeze activitatile sau operatiile concrete care trebuie efectuate pentru a vedea daca evenimentele psihice presupuse au lor. Īn cercetarea lui Bandura, modelul de imitat ia forma comportamentelor reale. Ipotezele sunt operationale pentru ca descriu actiunile care declanseaza un comportament.

Caracterul riguros presupune cerinta de a nu te hazarda prin ipoteza sa precizezi clar, cantitativ gradul de aparitie al unei variabile. Bandura nu precizeaza daca comportamentele caracterizate ca fiind imitative ale agresivitatii imaginilor sunt de trei ori mai puternice decīt cele caracterizate ca fiind non-imitative.

Originalitatea presupune ca informatiile propuse de o ipoteza trebuie sa fie o achizitie originala, dar valida pentru stiinta. Bandura a vrut sa īmbogateasca teoria īnvatarii prin imitatie si sa puna īn discutie teoria catharsis-ului.

Caracterul verificabil presupune ca un enunt trebuie sa fie confirmat īntr-o oarecare masura de catre datele de cercetare.

3. Formularea ipotezelor statistice

Pentru a formula aceste ipoteze, mai īntīi decidem care criteriu īl folosim pentru a stabili gradul de valabilitate al unei ipoteze de cercetare. Daca Bandura ar fi presupus ca o imagine violenta va declansa la toti copii participanti la experiment comportamente agresive de acelasi tip, aceasta ar fi fost o greseala. El īnsa nu face precizarea "la toti copiii", astfel ca ipoteza este corecta, pentru ca reactia copiilor la stimuli a fost diferita. La majoritatea copiilor s-a īnregistrat o scadere a controlului, dar au fost si cazuri cīnd aceasta nu s-a īntīmplat.

Prin ipoteza statistica se stabilesc masuri cantitative ale comportamentelor de masurat. Aceste evaluari cantitative permit cuantificarea reactiilor comportamentale si stabilirea relatiilor īntre stimul si reactie. De asemenea, ele ne permit si sa aflam daca evaluarile facute corespund unor realitati si sunt tipice.

Concluzie:

Pe parcursul unei cercetari, ipotezele obtin un grad de precizie tot mai mare pe masura ce studiul se desfasoara. Ipotezele de cercetare sunt o concretizare a ipotezelor generale, iar ipotezele statistice stabilesc daca ipotezele de cercetare fixate apriori sunt verificate de rezultatele cercetarii.

Etapele de formulare a ipotezelor nu sunt concomitente temporal cu etapele studiului. Studiul debuteaza atunci cīnd ipotezele de cercetare sunt fixate. Putem apela la un studiu preliminar, pentru a fixa aceste ipoteze de cercetare. Ipotezele statistice se leaga de faza a treia a derularii unui studiu, cea de analiza statistica, si sunt active doar īn aceasta faza.

IV. Tipuri de cercetari

Exista diverse clasificari ale cercetarilor psihologice, dupa mai multe criterii. Īn functie de scop, se deosebesc: cercetari descriptive, cercetari predictive si cercetari explicative.

Cercetarile descriptive. Scopul lor este surprinderea sau descrierea evolutiei unor evenimente, comportamente etc., definirea si clasificarea evenimentelor cercetate si a relatiilor dintre ele. Īn cercetarile descriptive se utilizeaza de obicei abordarea nomotetica. Acest tip de abordare, corect utilizata, este optim īn domeniul psihologiei sociale si al sociologiei, pentru ca scopul unor asemenea studii este surprinderea caracteristicilor comune ale unui grup sau populatie, caracteristici comune care pot fi considerate "performante medii" si sunt tipice grupului respectiv. Se lucreaza cu grupuri mari de subiecti; ca metode, se utilizeaza studiile corelationale (teste) si ancheta (chestionar, interviu).

Īn cazul studiilor psihologice īn care urmarim performantele individuale, unicitatea persoanei, a unor comportamente psihice, ne īnscriem īntr-o abordare de tip idiografic, care permite descrierea caracteristicilor particulare (individualizate) ale unei persoane. Īn acest caz, esantionul poate fi limitat la 30 persoane, iar ca metoda se utilizeaza studiul de caz, biografia, metodele calitative.

Cercetarile predictive au ca scop stabilirea modalitatilor īn care vor evolua diferite evenimente. Īn acest tip de cercetari se apeleaza, de obicei, la studii corelationale. Vom avea cel putin doua siruri de performante (sau variabile) si, utilizīnd valorile unei performante (sau variabile), dorim sa facem predictii asupra evolutiei unei alte performante (variabile) sau a mai multora. Ajungem sa obtinem sirul de variabile si stabilim corelatia atunci cīnd evaluam cu metode diferite acelasi eveniment psihic, sau cu aceeasi metoda doua evenimente psihice care au legatura īntre ele. Pentru acest tip de cercetari nu este necesar grupul de control.

Putem evalua din punct de vedere calitativ relatiile dintre doua variabile īn functie de nivelul si tipul relatiei sau relatiilor care se stabileste īntre cele doua variabile. Nivelul de variatie arata cīt de strīnse sunt legaturile dintre variabile (pragul de semnificatie al unei corelatii), iar tipul variatiei indica directia īn care se stabileste legatura respectiva (pozitiv sau negativ).

Important: Corelatia dintre doua evenimente, indiferent cīt de strīnsa si indiferent de directia ei, nu īnseamna o relatie de determinare, ci o evolutie concomitenta.

O concluzie este semnificativa daca valoarea pragului de semnificatie este mai mica de 0,05; daca este egala cu 0,05, avem de a face cu o corelatie mediu semnificativa.

Instrumentele cel mai frecvent utilizate īn studiile corelationale sunt testul, ancheta (chestionar, interviu); ambele ofera informatii diagnostice (aplicabile la momentul prezent), nu prognostice.

Cercetarile explicative au ca scop determinarea cauzelor unui eveniment sau explicarea unei evolutii. Īn acest caz se foloseste metoda experimentala. pentru a se explica o cauzalitate, este necesar sa se respecte trei conditii:

- sa existe o corelatie īntre cele doua evenimente urmarite;

- sa existe o relatie temporala si cauzala;

- sa se elimine, pe cīt posibil, cauzele alternative.

De exemplu, pornind de la premisa ca un comportament educational agresiv va declansa un raspuns agresiv, modelam un experiment folosind un grup de cadre didactice cu comportament agresiv, urmarind efectele asupra grupului experimental de elevei sau studenti. Īn aceste cazuri este necesar si un grup experimental.

Observatia

Observatia este o metoda tipic descriptiva, care presupune accesul direct la obiectul cercetat si se foloseste īn combinatie cu alte metode: anamneza, studiul de caz, biografia, interviul, studiul documentelor. Observatia presupune derularea unor evenimente si prezenta unui observator care sa poata lua cunostinta de ele. Prin observatie nu se obtin informatii asupra cauzelor sau consecintelor unor fenomene sociale; de aici decurge faptul ca observatia nu poate fi folosita īn orice conditii.

Exista diferite clasificari ale acestei metode; pentru moment diferentiem īntre observatia nestiintifica si cea stiintifica. Observatia nestiintifica este o observatie īntīmplatoare, fara scop si fara un plan (grila) care sa permita īnregistrarea unor reactii.

Observatia stiintifica este cea īn care exista un scop anterior fixat si o grila sau fisa de īnregistrare a fenomenelor, mai mult sau mai putin elaborata.

Observatia stiintifica poate fi de doua tipuri: cu interventia cercetatorului si fara interventia cercetatorului. Cercetarile īn care se utilizeaza observatia fara interventia cercetatorului sunt specifice abordarilor cantitative si putem considera ca sunt naturale (reactiile subiectului nu sunt influentate de prezenta psihologului), neparticipative, structurate īn masura īn care exista o grila de observatie. Aceasta consta īn pre-existenta unor evenimente, comportamente pe care cercetatorul le asteapta si pe care le va urmari.

Observatia stiintifica cu interventia cercetatorului este specifica abordarilor calitative, este participativa, observatorul fiind integrat īn grupul de observat, de obicei nestructurata (grila de observatie nu este stabilita dinainte īn amanunt, ci se precizeaza doar o serie de obiective; informatia se sistematizeaza pe masura ce se aduna), activa īn masura īn care cercetatorul, fiind integrat īn grup, participa la activitatile desfasurate de acesta.

Exista o serie de avantaje ale observatiei cu interventia cercetatorului:

- permite masurarea limitelor unor comportamente prin manipularea unor evenimente declansatoare;

- se pot declansa prin manipulare comportamente greu de surprins īn situatii normale;

- se pot compara efectele generate de diverse proceduri de manipulare.

Observatia neparticipativa (cantitativa): Etape

I. Ca īn orice cercetare, primul pas īl constituie stabilirea temei si a conditiilor de lucru. Fiind o abordare cantitativa, topica este riguros fixata, astfel īncīt sunt precizate de la īnceput toate elementele care urmeaza a fi observate. Se definesc evenimentele, categoriile, clasele (constīnd īn comportamente) care prezinta interes pentru studiu, de obicei īn urma unor discutii cu experti. Este de dorit sa se apeleze la persoane neutre si cu experienta īn domeniu.

II. Īn aceasta etapa, predominant organizationala, este necesar sa se stabileasca atīt esantionul, cīt si grupul de lucru. De asemenea, se obtin toate aprobarile necesare pentru a desfasura o asemenea cercetare.

Selectia esantionului presupune apelul la proceduri clasice de esantionare. Īn ce priveste observatorii, ei trebuie sa aiba o serie de calitati:

- un anumit nivel intelectual;

- un anumit nivel cultural;

- experienta īn domeniu;

- informatii multiple asupra temei de cercetare;

- flexibilitate si capacitate de adaptare;

- abilitate īn colaborare si comunicare;

- capacitatea de a urmari unitatile de observatie (comportamentele) fixate (observatorul nu trebuie sa se lase "furat" de fapte colaterale celor fixate, indiferent cīt de interesante ar fi ele).

Coordonatorul grupului de lucru apeleaza la un antrenament cu cei care participa la cercetare, pentru a fi sigur ca scopurile fixate sunt īntelese. Īn acest antrenament sunt explicate caracteristicile populatiei, se descriu posibilele evenimente colaterale care pot aparea, caracteristicile unitatilor de observare, se ofera solutii la posibilele conflicte care pot aparea, se enumera posibilele situatii care genereaza distorsiunea comportamentelor urmarite (a unitatilor de observare), se fac exercitii de atentie distributiva si, īn masura īn care se poate, exercitii pentru cresterea capacitatii de adaptare si a flexibilitatii observatorilor.

III. Colectarea datelor presupune stabilirea unei grile sau fise de observatie. Īn functie de tipul de grila, exista mai multe modalitati de colectare a datelor:

- īnregistrarea narativa presupune reproducerea cīt mai completa a evenimentelor urmarite; pentru aceasta se utilizeaza videocamera, reportofonul sau, īn lipsa lor, un grup de observatori īn locul unui singur observator.

- scalele de evaluare pot fi:

- nominale - ne vom raporta la anumite categorii ale stimulului care trebuie masurate;

- scale de tip check-list;

- scale ordinale, īn care se acorda valori diferitelor evenimente care apar īn cazul unitatilor de observatie si se marcheaza valorile care difera fata de cea stabilita drept reper;

- scale de interval, īn care se precizeaza si diferentele dintre doua evenimente.

IV. Analiza datelor si redactarea raportului de cercetare

Analiza datelor este de tip statistic. Raportul respecta anumite standarde ale comunitatii stiintifice; exista posibilitatea de a nu respecta aceste standarde, daca studiul este comandat si platit de cineva care doreste o alta modalitate de prezentare a datelor.

Krüger (1987) enumera o serie de avantaje ale observatiei:

- este o procedura putin complicata si ieftina;

- permite obtinerea de informatii atunci cīnd respondentii nu sunt capabili sa le ofere (cazul copiilor, al persoanelor care nu vorbesc etc.);

- studiaza evenimentele asa cum sunt ele īn realitate;

- ofera informatii directe, neprelucrate, neinterpretate, īn sensul ca datele obtinute nu pot fi banuite de a avea un indice de dezirabilitate sociala, cum sunt cele obtinute prin chestionar, interviu etc.

- permite colectarea de informatii multiple, chiar daca uneori ele sunt greu de prelucrat.

Limite ale observatiei:

- nu poate fi utilizata atunci cīnd scopul este studiul comportamentelor grupurilor mari;

- nu poate oferi informatii despre trecut, viitor sau evenimente neasteptate;

- este inadecvata pentru determinarea unor fenomene concrete cum ar fi violenta īn familie;

- datele obtinute pot fi influentate de subiectivitatea observatorului;

- un observator nepregatit poate oferi informatii neconsistente, neimportante sau poate sa induca comportamente celor observati.

Prevenirea acestor neajunsuri se poate face printr-un design bine stabilit, prin selectia observatorilor si a asistentilor pe criterii bine stabilite si prin antrenament.

Observatia participativa (de tip calitativ)

Este folosita atunci cīnd dorim informatii multiple si complete asupra unei comunitati. Este frecvent utilizata īn studiile de antropologie si etnografie.

Observatia participativa presupune o serie de tehnici cu ajutorul carora se stabileste īntre cercetatori si grupul de cercetat o relatie stiintifica īn care se conjuga principiile unei anchete intensive cu principiile unei activitati de observatie.

Aceasta forma de observatie presupune o relatie directa si de durata cu subiectii cercetarii si, spre deosebire de observatia neparticipativa, presupune comunicarea directa dintre observatori si observati, ceea ce īnseamna eforturi pentru a īnvata sistemul de comunicare al grupului de cercetat. Respectīnd aceasta conditie se evita o serie de capcane si de informatii superficiale. Un aspect important este faptul ca participīnd direct la activitatea grupului, implicarea cercetatorului poate fi foarte mare, astfel īncīt informatiile culese sa nu mai fie obiective.

Obiectivitatea este unul din telurile constant prezente īn gīndul unui cercetator care apeleaza la aceasta metoda. Ea este necesara si atunci cīnd se alcatuieste raportul de cercetare; pentru aceasta este necesar ca, īn perioada culegerii de date, sa se faca apel la o serie de tehnici de īnregistrare a informatiilor (prin jurnal de teren, fise descriptive, inventare), care trebuie sa īndeplineasca conditia obiectivitatii, iar la īntocmirea raportului datele trebuie preluate exact cum apar ele īn aceste jurnale sau fise.

Scurt istoric

Observatia participativa a fost utilizata pentru prima data de catre R. Malinovski īntr-un studiu asupra caracteristicilor populatiei din coloniile franceze. Apoi a fost preluata si dezvoltata de scoala de sociologie de la Chicago. Aportul acestei scoli consta, īntre altele, din clasificarea tipurilor de observatori dintr-o cercetare de tip participativ (comprehensiv):

- observatorul periferic, care se pozitioneaza marginal fata de grup, deoarece considera ca o implicare prea puternica īn activitatea comunitatii ar duce la distorsionarea informatiilor obtinute;

- observatorul participant activ, care considera ca, pentru a obtine informatii pertinente, este necesar sa se implice puternic, astfel īncīt sa se situeze pe o pozitie importanta īn acea comunitate;

- observatorul complet, care preia valorile comunitatii de observat, astfel ca ajunge sa poata practica auto-observatia ca sursa de informatii asupra comportamentului grupului respectiv.

Tipuri si metode de cercetare

Īn cercetarile socio-umane, termenul metoda are diferite acceptiuni. Uneori are un īnteles mai larg (metoda statistica, dialectica etc.), alteori are un sens mai restrīns (observatie, ancheta etc). Clasificarea metodelor de cercetare se face īn functie de diverse criterii: (1) criteriul temporal, (2) criteriul de reactivitate, (3) caracteristicile intrinseci ale metodei, (4) locul si rolul ocupat īn procesul cercetarii, (5) scopurile cercetarii.

(1) Īn functie de criteriul temporal, se disting:

- Cercetari transversale, care determina relatiile dintre laturile sau aspectele unui fenomen psihic la un moment dat. (Exemplu: responsabilitatea la studentii din anul I psihologie.) Metode utilizate: observatia, ancheta, testul.

- Cercetari orizontale pe esantioane succesive independente, īn care se masoara aceeasi caracteristica psihica īn cītiva ani succesivi. (Exemplu: responsabilitatea la studentii din anul I psihologie, īn anii scolari 1995-1996, 1997-1998, 1999-2000, 2001-2002.) Metode utilizate: observatia, ancheta, testul.

- Studiile longitudinale, care presupun masurarea evolutiei fenomenelor īn timp, de obicei pe termen de 10 ani sau, mai rar, cu pas de 10 ani; subiectii sunt aceiasi si asupra lor se fac evaluari comparative. (Exemplu: responsabilitatea acelorasi studenti la psihologie masurata succesiv īn anul I, anul II, anul III, anul IV.) Metode utilizate: testul, studiul de caz, biografia etc.

(2) Criteriul de reactivitate priveste gradul de interventie al cercetatorului asupra subiectului. Īn functie de acest criteriu se disting:

- Cercetarile experimentale, īn care cercetatorul intervine si determina anumite reactii ale subiectului;

- Cercetarile cvasi-experimentale, īn care cercetatorul este prezent, dar nu intervine activ īn generarea unor reactii (exemplu: sondajul de opinie).

- Cercetarile observationale, īn care cercetatorul nu intervine deloc (observatia, studiul documentelor oficiale, al biografiilor etc.)

(3) Īn functie de caracteristicile intrinseci ale metodei, se disting:

- Metode si cercetari cantitative, si

- Metode si cercetari calitative.

(4) Īn functie de locul si rolul ocupat īn procesul cercetarii, se disting:

- Metode de culegere a informatiilor (observatie, experiment, test);

- Metode de prelucrare a informatiilor, si

- Metode de interpretare a informatiilor.

(5) Īn functie de scopul cercetarii, se disting:

- Metode si cercetari descriptive;

- Metode si cercetari predictive (studiul corelational);

- Metode si cercetari explicative.

Reguli specifice:

1. Implicarea. A Piette preciza ca "observatia participativa, ca modalitate de acces la informatiile care structureaza valorile unei societati poate fi considerata mai degraba o forma de socializare decīt o forma de participare de tip afectiv si psihologic".

Diferenta dintre participare si socializare vizeaza gradul de implicare. Participarea presupune preluarea de valori si integrarea lor fara discernamīnt, īn timp ce socializarea presupune comunicarea cu cei cu care lucrezi si efortul de a-i īntelege.

Īn raport cu observatia participativa, se pune īntrebarea legata de distanta, de gradul optim de integrare īntr-un grup, care sa permita obtinerea de informatii corecte, valide. Fie ca se situeaza la periferia grupului, fie ca se pozitioneaza central īn grup, observatorul are sanse sa ajunga la informatii corecte, atunci cīnd nu uita scopul cercetarii si dispune de o serie de informatii generale privitoare la populatia respectiva. (Daca apelam la observatia neparticipativa clasica, aceste doua cerinte nu sunt neaparat obligatorii, deoarece exista o grila care obliga la obiectivitate.)

Īn aceste conditii, persoanelor care sa participe la o cercetare cu observatie participativa trebuie sa fie alese dintre persoanele care se pot integra īn comunitatea de observat, pentru a putea obtine un maximum de informatie. De asemenea, este necesara comunicarea directa īntre observator si cei observati, ceea ce presupune cunoasterea limbajului folosit de populatia cercetata.

2. Completitudinea. Scopul unor cercetari bazate pe observatia participativa este descrierea cīt mai completa a situatiei / situatiilor si a caracteristicilor grupului observat. Completitudinea informatiilor īnseamna ca accentul cade pe detalii, care reprezinta argumente īn favoarea unei afirmatii generale.

3. Neutralitatea. Deriva din presupunerea conform careia orice interpretare facuta de un om asupra unei structuri umane este o deformare. Pornind de la aceasta presupunere, īntr-o observatie participativa cercetatorul trebuie sa īncerce sa aiba o atitudine complet neutra, sa noteze si sa reproduca informatiile asa cum le primeste, fara nici un fel de interpretare. Daca īn etapa de teren (culegerea datelor) se apeleaza la jurnale, reportofon etc., mijloace care asigura un grad ridicat de obiectivitate, riscul de a nu mai fi obiectiv apare īn faza de redactare a raportului, faza care presupune interpretari si rearanjari ale informatiilor.

4. Validitatea. Pentru a obtine informatii valide, este necesar sa se verifice informatiile pe masura culegerii lor. Degajarea unui principiu sau a unei legitati de baza se obtine pe masura ce īnaintam īn cercetare. Oricarei informatii i se acorda valoare pe parcursul cercetarii, si nu īn final.

Validitatea rezultatelor se mai raporteaza si la esantionul cercetat. Daca īn studiile cantitative numarul participantilor este foarte important, īn cazul cercetarilor calitative nu conteaza atīt numarul de participanti, cīt densitatea informatiilor obtinute. Ca urmare, īn observatia participativa se apeleaza la asa-numitii "informatori", persoane avizate, bune cunoscatoare ale caracteristicilor grupului de cercetat si care dispun de o capacitate crescuta de īntelegere si interpretare, astfel īncīt sa poata oferi informatii corecte despre grupul respectiv. Corectitudinea informatiilor mai depinde si de nivelul de cultura a informatorilor, cīt si de capacitatile lor intuitive. Rolul informatorilor este de a orienta cercetatorul spre aspecte pe care o persoana din exteriorul grupului nu le poate percepe. De asemenea, tot ei pot oferi o serie de explicatii datelor de observatie si pot valida informatiile culese de persoana exterioara grupului.

Etapele observatiei participative

I. Alegerea locului de observatie īn conformitate cu obiectivele fixate. Pentru a asigura un demers lin al cercetarii, este necesar sa se asigure colaborarea cu cei care vor fi observati; aceasta nu īnseamna ca trebuie sa le precizam obiectivele cercetarii, ci doar sa le oferim o descriere generala a acestora.

Observatia participativa, spre deosebire de cea neparticipativa, nu presupune o faza de documentare atīt de profunda, pentru ca datele care se obtin ar putea fi influentate de descrierile existente īn materialele documentare.

Important este ca, o data ajuns pe teren, cercetatorul sa obtina o imagine de ansamblu a fenomenului de cercetat, care sa asigure fixarea unor puncte importante de observatie.

II. Culegerea informatiilor presupune īnregistrarea tuturor informatiilor, ceea ce impune apelul la o serie de informatori; de asemenea, o serie de informatii se preiau direct de catre cel care face cercetarea. Coroborarea celor doua siruri de date va conduce la structurarea unor seturi de informatii, care pot sa aiba statutul de ipoteze, ipoteze care se verifica imediat. Īn acest caz, testarea ipotezelor presupune un proces flexibil de tatonari, completat de informatii, eventuale modificari ale ipotezelor, etc.

III. Precizarea ipotezelor

IV. Redactarea raportului de cercetare, īn care informatiile se ordoneaza, se delimiteaza si se definitiveaza, astfel īncīt se pot emite explicatii teoretice, abstracte raportate la fenomenul studiat.

Dificultati ale observatiei participative:

- fidelitatea si validitatea informatiilor; īn acest caz credibilitatea nu este legata de numarul de cazuri, ci de acuratetea studierii lor. Pentru validitatea datelor se poate utiliza un numar mai mare de observatori; pe de alta parte, un numar mare de informatori poate duce si la o distorsionare a informatiilor.

- are durata lunga de derulare si este costisitoare.

Metoda testelor

Standarde tehnice utilizate īn adaptarea testelor educationale si psihologice

Ideea unor standarde tehnice a pornit de la dovezile tot mai frecvente ca interesul pentru studii comparative interculturale este īn crestere. Devine astfel necesara adaptarea testelor, pentru a putea fi folosite īn mai multe culturi si īn mai multe limbi. O adaptare corecta a probelor pentru populatia cu care lucram asigura validitatea informatiilor pe care le obtinem.

Metodele de echivalare structurala par a fi utile īn stabilirea zonala a echivalarii scorurilor obtinute la teste, dar atīt nu este suficient, trebuie respectate si alte criterii.

Se utilizeaza termenul de adaptare atunci cīnd preluam un test, el reflectīnd mult mai bine procesul de pregatire a unui test pentru a fi utilizat īn alta cultura sau alta limba. Termenul de "traducere" este partial corect prin raportare la activitatea depusa īn preluarea unui test.

Problema adaptarii testelor este una internationala si, ca urmare, īn 1997 a aparut asociatia numita "Comisia Internationala de Teste", care a elaborat standardele tehnice de adaptare a testelor (Ronald Hambledon, Th. Oakland, B. Byrne, B. Braken, N. Tonzer si altii).

Standardele reprezinta repere importante pentru conducerea si evaluarea adaptarii si a dezvoltarii paralele de instrumente psihologice si educationale. Aceste standarde conditioneaza preluarea si utilizarea testelor pentru diferite populatii. Exista patru tipuri de standarde:

A) Standardele privind caracteristicile populatiei se refera la echivalentele de construct.

1. Efectele diferitelor culturi care nu sunt relevante sau importante fata de scopurile principale ale studiului trebuie reduse la minim. Exista o serie de factori care influenteaza componentele transculturale. Adesea este necesar ca unii factori sa nu fie luati īn calcul, dar trebuie ca efectele lor sa fie reduse la minim, astfel īncīt rezultatele cercetarii sa nu fie influentate. Explicatiile anterioare aplicarii testului trebuie sa tina cont de specificul populatiei cu care se lucreaza.

2. Īn privinta evaluarii masurii constructului, trebuie sa se determine īn ce masura constructul vizat cu instrumentul dat este identic īn populatia de baza si īn cea pe care se aplica. Diferentele īntre diferite grupuri culturale deriva din sistemul de valori si traditii, dar si din interpretarile care li se dau acestora (spre exemplu, īntr-o cultura inteligenta este considerata a fi rezolvarea rapida de probleme, iar īn alta cultura, rezolvarea corecta de probleme).

B. Standardele privind caracteristicile testului si adaptarii lui se refera la modalitatile de adaptare, de alegere a traducatorilor si a metodelor statistice care vor fi utilizate īn analiza datelor empirice. O adaptare corecta presupune cel putin trei traducatori: primul traduce din limba initiala īn limba data, al doilea face retroversiunea, iar al treilea verifica daca cele doua traduceri au fost corecte.

Este necesar sa se faca apel la minimum trei traducatori deoarece versiunea din limba sursa poate fi complicata si dificila; de asemenea, se poate ca o serie de concepte, notiuni folosite īn versiunea initiala sa nu aiba echivalent īn limba din care se face traducerea.

C. Standardele privind modalitatile de administrare se refera la faptul ca orice manual complet al unui test trebuie sa descrie īn amanunt tehnicile de testare si conditiile de testare (aplicare colectiva sau individuala, cīt de mare poate fi grupul īn cazul testarii colective, vīrsta careia i se adreseaza etc).

D. Standardele privind modalitatile de interpretare a scorurilor. Cei care scriu manualele testelor asigura prea putina documentatie referitoare la modalitatile de interpretare a scorurilor. Cīnd adaptam un test, trebuie justificate modalitatile de interpretare si trebuie precizate echivalentele si diferentele de interpretare. Comparatiile īntre diferite populatii pot fi facute doar pe baza nivelului de variabilitate stabilit pe scala respectiva. Este necesar sa se precizeze modul īn care contextul socio-cultural al populatiei poate afecta performanta instrumentului si trebuie sugerate proceduri de pre-testare care trebuie aplicate pentru a evita distorsiuni ale scorurilor.

V. Studii corelationale

Scopul studiilor corelationale este acela de a masura si a determina modul de asociere, de covariatie a unor īnsusiri psihice. Īn cadrul acestor studii putem determina si identifica relatiile predictive prin masurari sau evaluari ale covariantei īntre variabile, asa cum evolueaza ea īn mod natural. Exemplu de formulare a scopului unei cercetari corelationale: "Care este relatia dintre emotivitate si performanta scolara?", sau: "Care este rolul disfunctiilor sexuale īn ruptura cuplului?" Informatiile de acest tip se pot obtine fie prin aplicarea unor teste, fie prin utilizarea metodei anchetei, care presupune doua tehnici principale: chestionarul si interviul. Atīt testul, cīt si chestionarul presupun selectia subiectilor si stabilirea validitatii si fidelitatii datelor.

Ancheta

Daca metoda observatiei permite deductii privitoare la comportamentele sau modalitatile de a reactiona a indivizilor umani īn anumite contexte, studiile corelationale permit accesul la informatii de tipul "ce se ascunde īn spatele unui comportament, īn mintea individului". Am putea spune, metaforic, ca motto-ul anchetei este "Daca vrei sa afli ceva despre oameni, īntreaba", spre deosebire de cel al observatiei, care ar putea fi formulat "Daca vrei sa stii ceva despre oameni, uita-te la ei".

Sa presupunem, spre exemplu, ca se efectueaza un studiu asupra tipurilor de ciocolata preferate de copii. Se face o ancheta pe un esantion de 50 de elevi din ciclul gimnazial; dintre acestia, 25 prefera ciocolata Excelenta, 15 ciocolata Poiana si 10 ciocolata Cadbury.

Īntr-un raport de cercetare bazata pe ancheta, trebuie sa se specifice:

- descrierea grupului sau a esantionului pe care s-a facut testarea: vīrsta, sex, tipul scolii (īn cazul exemplului dat), locul scolii (mediul urban sau rural) si criteriile de selectie a elevilor.

- cum a decurs ancheta: daca chestionarul s-a aplicat individual sau īn grup, daca s-a folosit interviul, ce tip de interviu anume; metodele folosite se descriu obligatoriu īn anexa.

- daca pe parcursul individului au fost prezente si alte persoane, neimplicate direct īn cercetare.

Toate acestea trebuiesc precizate īn raportul de cercetare, iar raspunsul la aceste probleme trebuie sa-l avem īnainte de a demara ancheta. Aceste conditii alcatuiesc o grila de evaluare a corectitudinii cercetarii.

Clasificare

Anchetele se clasifica īn functie de doua criterii: scopul si metodele. Din punctul de vedere al scopului, anchetele pot fi psihologice, sociologice si politice. Din punctul de vedere al metodei, anchetele pot fi pe baza de chestionar si pe baza de interviu.

Orice tip de ancheta trebuie sa īndeplineasca o serie de caracteristici:

- sa respecte o serie de criterii de selectie a populatiei care alcatuieste grupul-tinta (esantionarea);

- sa utilizeze un set de īntrebari predeterminate care se aplica tuturor subiectilor. Raspunsurile obtinute reprezinta rezultatele acestui tip de cercetare.

Limitele acestei metode: continutul, structura si ordinea īntrebarilor fiind stabilite īn orb, īn baza unor studii documentare, este posibil ca parte din īntrebari sa nu fie adecvate populatiei pe care o cercetam. Īn aceste conditii folosim chestionare mai putin structurate si apelam la un studiu pilot, cu rol de cercetare explanatorie īn care īntrebarile se pot rafina, iar optiunea pentru o varianta finala va fi sustinuta de datele de teren concrete.

Tehnici de esantionare

Presupunīnd ca am ales tipul de populatie pe care facem studiul, īntrebarea la care trebuie sa raspundem este: cui anume, din cadrul populatiei, īi adresam īntrebarile noastre? Raspunsurile la aceasta īntrebare presupune selectia unui esantion de respondenti care sa fie reprezentativ pentru īntreaga populatie din care esantionul face parte. Procedurile de selectie a unui esantion sunt identice, indiferent daca populatia tinta este alcatuita din toti membrii unei comunitati, a unei tari sau a unei scoli.

Concepte specifice: populatie, cadru de esantionare, esantion, elemente.

Populatie: conceptul cu sfera cea mai larga si, denumind toate persoanele care prezinta calitatea care ne intereseaza īn studiu. Daca facem un recensamīnt, va trebui sa obtinem informatii de la fiecare persoana care are calitatea respectiva. Īntr-o ancheta, din motive de eficienta, vom selecta un sub-set (grup) de populatie care sa fie reprezentativ pentru grupul mare.

Cadru de esantionare: o lista cu membrii populatiei, care prezinta calitatea ce urmeaza a fi evaluata. Asadar, cadrul de esantionare este o modalitate de restrīngere a numarului de subiecti, īn functie de criteriul dat.

Esantion: sub-setul de populatie limitat de un anumit cadru de esantionare.

Element: fiecare membru al esantionului.

Spre exemplu, daca vrem sa masuram atitudinea studentilor de la UTM fata de serviciile oferite de biblioteca, populatia este reprezentata de studentii universitatii. Cadrul de esantionare este reprezentat de lista studentilor care frecventeaza biblioteca (lista reprezentīnd cadrul care delimiteaza un esantion din populatia universitatii). Pentru a obtine informatii cīt mai corecte, ar mai fi necesare o serie de operatii suplimentare, cum ar fi excluderea din esantion a studentilor īnscrisi la biblioteca foarte recent (cu doar o zi sau doua īnainte).

Puterea, īn sensul de realism sau validitate, a datelor obtinute prin analiza rezultatelor obtinute pe un esantion este data de masura īn care aceste date sunt valabile pentru īntreaga populatie, deoarece scopul cercetarii este descrierea caracteristicilor unei populatii, nu a esantionului.

Posibilitatea de a generaliza la nivelul populatiei rezultatele obtinute pe esantion depinde de gradul de reprezentativitate al esantionului. Caracteristicile elementelor care alcatuiesc populatia sunt distribuite īn mod diferit. Frecventa cu care aceste caracteristici sunt prezente la nivelul populatiei este relativa si variabila. Un esantion este reprezentativ atunci cīnd repartitia caracteristicilor lui corespund repartitiei caracteristicilor populatiei. Spre exemplu, daca la nivelul unei populatii de studiat exista 70% femei si 30% barbati, aceste procente trebuie respectate si la nivelul esantionului.

Principalul pericol al reprezentativitatii este eroarea de esantionare, care apare atunci cīnd distribuirea caracteristicilor populatiei este sistematic diferita fata de populatia tinta. Se cunosc doua tipuri de eroare: erori de selectie si erori generate de raspuns. Erorile de selectie apar atunci cīnd procedurile utilizate pentru a obtine un esantion permit sau conduc la o reprezentare disproportionat de mare sau de mica a unui segment de populatie.

Tipuri de esantionare

Se cunosc doua tipuri principale: esantionarea neprobabilistica si esantionarea probabilistica.

A. Esantionarea neprobabilistica

Īn acest tip de selectie nu exista o cale de estimare a probabilitatii pe care o are un element de a fi inclus īn esantion si, de asemenea, nu exista nici garantia ca orice element are sanse sa fie inclus īn esantionul respectiv. (De exemplu, se administreaza chestionarul primilor zece studenti iesiti īn cale. Daca cercetatorul alege īn mod aleator sau randomizat zece studenti din registrul bibliotecii, el va utiliza o metoda de esantionare probabilistica, deoarece toti studentii au sansa de a fi īnscrisi īn acest esantion.) Principalele avantaje ale esantionarii neprobabilistice constau īn comoditatea si economicitatea lor.

Tipuri de esantionare neprobabilistica: esantionare īntīmplatoare si esantionare jurizata. Esantionarea neprobabilistica īntīmplatoare se realizeaza atunci cīnd subiectii corespund criteriilor de disponibilitate si voluntariat. Se pune problema gradului de reprezentativitate, context īn care este necesar sa se obtina o serie de informatii suplimentare despre populatia respectiva, pentru a vedea daca datele obtinute sunt corecte. Ca o regula generala, se considera ca datele obtinute pe un esantion selectat īntīmplator sunt false atīta timp cīt nu avem informatii aditionale certe care sa confirme datele.

O esantionare jurizata asigura o mai mare reprezentativitate a datelor. Ea presupune selectarea elementelor esantionului de catre un grup de experti, care indica subiectii cei mai potriviti scopului cercetarii. Subiectii selectate astfel īntrunesc o serie de calitati care-i fac apti sa faca parte din esantion.

B. Esantionarea probabilistica

Pentru a obtine un esantion reprezentativ apelam la metode probabiliste de esantionare. Caracteristica distinctiva a acestor metode este aceea ca cercetatorul poate sa precizeze pentru fiecare element al populatiei probabilitatea de a fi inclus īn esantion. Exista trei tipuri de esantionare probabilistica:

- simplu randomizata;

- stratificat randomizata;

- cluster sau randomizata multistadial (vezi articolul "Factori de personalitate", revista Institutului de Psihologie, 1998, H. Pitariu, M. Albu, M. Dinca)

I. Radu (1993) considera ca exista si o esantionare randomizata multifazica.

Esantionarea simplu randomizata se efectueaza prin tragere la sorti, este o tehnica de baza a esantionarii probabilistice si se preia īn celelalte tipuri de esantionari probabilistice. Prin aceasta metoda, orice element are sanse egale sa fie inclus īn esantion.

Raportat la esantioanele selectate prin acest procedeu, se pune īntrebarea cīt de mare trebuie sa fie esantionul. Īndeplinirea criteriului de reprezentativitate al unui esantion este dependenta de gradul de omogenitate sau heterogenitate al populatiei respective. Daca populatia este complet omogena, un singur subiect este suficient. Daca populatia este complet heterogena, atunci populatia se suprapune esantionului. Aceste doua situatii extreme sunt doar teoretice si nu pot fi īntīlnite īn practica; īn mod uzual, ne situam īntre extreme.

O a doua problema se refera la gradul de corespondenta al rezultatelor obtinute pe esantion cu cele care s-ar obtine pentru īntreaga populatie. Se calculeaza marja de eroare, data de dimensiunea esantionului: cu cīt esantionul este mai mare, cu atīt eroarea este mai mica. Asadar, marja de eroare se reduce pe masura ce numarul subiectilor din esantion creste. Ea depinde si de precizia instrumentelor folosite. Utilizarea notiunii de "marja de eroare" ilustreaza un principiu general, care postuleaza ca diferentele absolute ale procentajelor obtinute nu sunt direct interpretabile ca atare; ele trebuie interpretate īn functie de valoarea marjei de eroare.

Esantionarea randomizata stratificat consta īn aceea ca populatia este īmpartita īn straturi, dupa unul sau mai multe criterii, si pentru fiecare strat se realizeaza o esantionare simplu randomizata. Pentru a selecta un esantion conform acestei proceduri, totalul populatiei este divizat īn doua sau mai multe subpopulatii, denumite straturi, si se aplica procedura esantionarii simplu randomizate pentru fiecare strat. Exista doua reguli care trebuie respectate īn acest tip de esantionare:

- sa se selecteze cīte un esantion pentru fiecare strat īn parte;

- dimensiunea esantionului sa fie direct proportionala cu dimensiunea populatiei incluse īn stratul respectiv.

Numarul de subiecti inclusi īntr-un esantion obtinut prin procedura randomizarii stratificate nu este necesar sa fie mult mai mare decīt cel al subiectilor dintr-un esantion obtinut prin randomizare simpla.

Esantionarea randomizata multistadial (cluster). Selectia elementelor se face indirect, prin intermediul selectiei grupurilor de care apartin acestea. (Spre exemplu, vrīnd sa alegem un esantion din populatia unui camin studentesc, facem selectia nu pe indivizi, ci pe camere, camera reprezentīnd elementul constitutiv al esantionului). Utilizīnd aceasta modalitate de selectie, esantionul obtinut nu este alcatuit din elemente individuale, ci din agregate, clusteri, grupari de elemente īn conformitate cu un cadru de esantionare corespunzator.

Esantionarea randomizata multifazica presupune alegerea initiala a unui esantion de dimensiuni mai mari, pe care se realizeaza diferite faze ale cercetarii, iar apoi, din acest esantion initial se selecteaza o serie de grupuri cu care se lucreaza īn fazele urmatoare, de obicei atunci cīnd se urmareste obtinerea unor informatii de profunzime. (vezi I. Radu - Metodologia cercetarii stiintifice, p. 31)

VI. Metodele anchetei

Ancheta contine īntrebari privind subiectii, criteriile de selectionare, esantionul, modul ei de desfasurare (direct sau prin posta, aplicata individual sau īn grup). Clasificarea tipurilor de ancheta se face dupa mai multe criterii:

- īn functie de metoda, avem ancheta pe baza de chestionar si ancheta pe baza de interviu. La rīndul lui, interviul poate fi de tip cantitativ (pozitivist) sau de tip calitativ (comprehensiv).

- īn functie de scop, avem anchete sociologice, psihologice, antropologice, politice.

Indiferent de tipul de metoda, selectia populatiei care alcatuieste grupul tinta se face conform unor criterii bine stabilite si, de asemenea, ea va utiliza un set de īntrebari mai mult sau mai putin structurate, care trebuie adresate tuturor subiectilor participanti la cercetare. Raspunsurile primite reprezinta rezultatul unui astfel de studiu.

Exista o limita generala a tuturor tehnicilor anchetei: continutul si structura īntrebarilor fiind stabilite īn orb (īn baza unor informatii documentare), exista posibilitatea ca ele sa nu corespunda populatiei careia ne adresam

Chestionarul

Este o metoda frecvent utilizata īn stiintele sociale, fie ca instrument unic, fie īmpreuna cu altele. Se poate aplica:

- direct, prin utilizarea unui operator, care poate fi atīt cel care conduce cercetarea si a produs chestionarul, cīt si o persoana straina de obiectivele cercetarii si de felul cum a fost construit chestionarul.

- indirect, putīnd fi trimis prin posta clasica, electronica etc; nu se stabileste o relatie "fata īn fata" īntre operator si subiect.

Calitatile chestionarului sunt:

- obiectivitatea rezultatelor;

- se poate aplica unui numar mare de subiecti;

- se poate aplica īn cercetari care presupun chestionarea unor subiecti din zone geografice diferite;

- pastreaza anonimatul respondentilor (una dintre conditiile care garanteaza obiectivitatea raspunsurilor);

- se pot obtine multe informatii īntr-un timp relativ scurt.

Limitele chestionarului:

- informatiile care se obtin sunt doar cele anticipate de cel care a construit chestionarul si nu se pot obtine informatii suplimentare fata de acestea;

- nu se pot cunoaste cauzele care au condus la anumite raspunsuri;

- īn cazul chestionarului aplicat indirect, anonimatul respondentului poate conduce la situatia ca persoana care raspunde sa nu fie cea pe care o cautam (īn locul tīnarului de douazeci de ani poate raspunde bunicul, care are mai mult timp liber);

- este posibil ca unii subiecti sa nu raspunda la toate īntrebarile.

Structura chestionarului trebuie sa cuprinda trei secvente: o scrisoare introductiva, instructiunile de aplicare si chestionarul propriu-zis.

Scrisoarea introductiva cuprinde o serie de observatii privitoare la scopul si semnificatia studiului. Fara a fi obligatoriu, se pot trece informatii referitoare la sponsori sau la institutul care l-a comandat, de aici rezultīnd motivele pentru care se cer raspunsurile la īntrebari si importanta lor. Se precizeaza garantarea anonimatului si confidentialitatii si se explica, īn linii mari, cum trebuie sa se raspunda.

Instructiunile de aplicare au ca scop principal explicarea modului īn care trebuie raspuns la īntrebarile respective. Tot aici se precizeaza ca raspunsurile trebuie sa reflecte opiniile si experientele personale, ca nu exista raspunsuri corecte sau gresite si ca chestionarul trebuie completat īn totalitate si returnat la o anume data (daca este trimis prin posta).

Chestionarul propriu-zis cuprinde totalitatea īntrebarilor; pentru a fi eficient, trebuie sa respecte regulile privitoare la continut si forma. Modul de prezentare a īntrebarilor este de la cele simple la cele complexe, īntr-o ordine logica. Exista si posibilitatea de a īncepe cu īntrebari neutre, ajungīndu-se ulterior la cele personale. Forma de prezentare a īntrebarilor de la simplu la complex se numeste "chestionar pīlnie". Exista si chestionare "pīlnie īntoarsa", dar se utilizeaza foarte rar.

Īn ce priveste numarul de īntrebari, regula de aur este: un numar cīt mai mic de īntrebari, dar suficient de mare pentru a cuprinde problema cercetata". Dimensiunea chestionarului difera īn functie de scop, dar si de structura generala a metodologiei aplicate īn cercetarea respectiva. Daca folosim o baterie de probe, atunci chestionarul poate sa nu fie foarte vast, pentru ca primim informatii si prin alte canale sau instrumente.

Īn functie de tipul īntrebarilor si tema studiului, se delimiteaza īntrebari primare, īntrebari secundare si īntrebari tertiare. Īntrebarile primare sunt cele direct corelate cu tema de cercetare. Fiecare īntrebare se adreseaza unui aspect al problemei. Ele pot fi independente sau se pot completa unele pe altele. Īntrebarile secundare nu sunt direct corelate cu tema, dar sunt folosite pentru a verifica validitatea si coerenta lor. Pentru chestionarele de personalitate, īntrebarile secundare sunt cele cuprinse īn scalele de disimulare pozitiva sau negativa (de validitate). Īntrebarile tertiare au rolul de a crea momente de relaxare pe parcursul completarii chestionarului. Ele apar fie īnaintea unei īntrebari dificile, fie imediat dupa.

Din punctul de vedere al adresabilitatii īntrebarii, se delimiteaza īntrebari directe si īntrebari indirecte. Īntrebarile directe se refera la opiniile celui care raspunde (de exemplu, "De cīte ori pe saptamīna folositi samponul X?"). Īntrebarile indirecte sunt īntrebari cu caracter proiectiv, la care se cer raspunsuri de tip presupunere ("De cīte ori pe saptamīna credeti ca persoana P foloseste samponul X?") Īntrebarile indirecte se folosesc īn general atunci cīnd presupunem ca subiectii vor avea retineri sa raspunda direct la unele īntrebari. Exista si īntrebari sugestive, la care raspunsul este sugerat chiar din continutul lor; ele se folosesc foarte rar, si numai atunci cīnd controlul este suficient de puternic astfel īncīt rezultatul obtinut sa nu fie fals.

Īn functie de tipul de raspuns, se pot descrie chestionare cu raspunsuri fixe (prestabilite) si chestionare cu raspunsuri deschise. Īn cazul celor cu raspunsuri deschise, numarul de raspunsuri obtinute este mai mare, dar exista si dificultati: se obtin foarte multe raspunsuri diferite, ceea ce presupune un efort de prelucrare si sistematizare considerabil, si, de asemenea, se pot obtine si multe raspunsuri nerelevante.

Din punctul de vedere al variantelor de raspuns, se respecta o serie de reguli legate de exhaustivitatea, exclusivitatea si unidimensionalitatea lor. Exhaustivitatea se refera la faptul ca variantele propuse trebuie sa acopere toate variantele de raspuns posibile. La sfīrsit introducem si un raspuns semi-liber, ca masura de precautie, acesta avīnd forma "Altele...", pentru a acoperi posibila noastra nestiinta. Exclusivitatea se refera la faptul ca variantele trebuie alese astfel īncīt sa raspunda si sa defineasca toate acelasi concept. Unidimensionalitatea cere ca itemii formulati sa fie independenti si reciproc exclusivi si sa nu creeze dificultati de optiune datorita suprapunerii lor.

Īn ceea ce priveste variantele de raspuns, acestea pot lua urmatoarele forme:

- scale cu raspunsuri numerice;

- scale cu raspunsuri verbale;

- scale de discriminare crescatoare (nesatisfacator - satisfacator - bine - foarte bine);

- scale cu raspunsuri grafice (pot fi si numerice);

- scale-termometru;

- raspunsuri figurale, etc.

Etapele constructiei chestionarului

1. Pregatirea chestionarului presupune nu numai documentarea, īn sensul īn care vrem sa vedem daca s-au construit alte chestionare care sa evalueze aceiasi factori pe care i-am ales si noi, dar se decide si asupra tipului de chestionar, continutul si tipul raspunsurilor. Regula: este de dorit sa preluam un chestionar pe tema data, daca exista, si sa īncercam sa-l facem mai complex, sa-l īmbunatatim.

2. Constructia primei variante. Se construiesc o serie de itemi, de obicei mai multi decīt ar fi nevoie la o prima vedere. Īntrebarile trebuie sa vizeze atīt aspectele principale ale cercetarii, cīt si aspectele secundare si tertiare. Trebuie sa ne gīndim si la forma raspunsurilor, urmīnd ca atīt aceasta serie de īntrebari, cīt si raspunsurile sa treaca de analiza critica a chestionarului, facuta de regula de catre specialisti (un juriu de experti). Colectīnd informatiile oferite de juriul de experti se re-examineaza chestionarul si se fac modificarile necesare. Urmeaza testarea pilot, cu un grup restrīns de subiecti din esantionul selectat. Se analizeaza raspunsurile obtinute si este de dorit sa se ceara subiectilor sa scrie si nelamuririle sau problemele legate de īntelegerea itemilor si a variantelor de raspuns alese (continutul itemilor trebuie sa fie īnteles de subiectii de nivel mediu).

Chestionarul este apoi revizuit īnca o data si apoi definitivat. Īn construirea unui chestionar ne bazam pe operationalizarea conceptelor, adica determinarea notelor concrete si situationale ale unor concepte cu un grad mare de abstractizare.

Interviul

Este varianta orala a chestionarului. Se descriu doua etape: (1) etapa pregatitoare, īn care se fixeaza scopurile interviului si se stabilesc persoanele care vor fi intervievate; (2) etapa interviului propriu-zis, care este o discutie sistematica si ordonata, coordonata de intervievator cu scopul de a evita distorsiunile de informatie.

Interviul se foloseste atīt īn studiile calitative, cīt si īn cele cantitative.

Metodele au o serie de caracteristici:

- īn studiile cantitative se utilizeaza interviul structurat (ex: o grila de īntrebari);

- īn studiile calitative, interviurile sunt preponderent nestructurate (de tip intensiv sau de tip focalizat pe o anumita tema).

Īn ceea ce priveste diferentele dintre interviul cantitativ si cel calitativ, un prim criteriu este nivelul de structurare:

- interviul structurat se caracterizeaza printr-o procedura stricta; presupune construirea si respectarea unui ghid asemanator unui chestionar (este, de fapt, un chestionar citit, construit de un cercetator si aplicat de un operator). Aplicarea acestui tip de interviu permite obtinerea unor informatii care au fost presupuse de cercetator, dar nu si a unor informatii suplimentare. Operatorul nu se implica personal cu nimic īn aplicarea interviului, ci este un fel de robot.

- interviul nestructurat nu presupune o procedura stricta de derulare, nu exista restrictii īn formularea raspunsurilor sau a īntrebarilor si nu este absolut necesara respectarea ordinii īntrebarilor. Pe de alta parte, īntrebarile pe care le pune operatorul-cercetator au la baza un model, o structura si tintesc spre un anumit scop (seamana cu interviul clinic).

- exista si interviul semistructurat, o varianta intermediara īntre celelalte doua prezentate. Operatorul are libertatea ca, atunci cīnd sesizeaza un raspuns incomplet, sa puna si īntrebari care nu sunt cuprinse īn grila initiala.

Un alt criteriu de clasificare a interviurilor este nivelul de standardizare al raspunsurilor. Īn interviul cantitativ, fiecare īntrebare are o serie de raspunsuri prestabilite, dintre care respondentul īl alege pe cel care i se potriveste cel mai bine. Īn interviul nestandardizat, respondentul raspunde cum vrea (raspunsuri deschise).

Īn functie de numarul de persoane intervievate, se delimiteaza:

- interviul individual (un operator - un respondent);

- interviul īn grup (un operator - maximum cinci respondenti). Acest tip de interviu se aplica atunci cīnd ne intereseaza sa aflam punctul de vedere al mai multor subiecti asupra unei probleme (de pilda, atunci cīnd studiem relatiile dintr-o familie).

Acest tip de interviu nu trebuie confundat cu focus-grupul, care este o metoda de determinare a caracteristicilor unei situatii sau a opiniilor despre o situatie īn cadrul unei discutii de grup, cīnd se propune tema si īn jurul ei se desfasoara discutiile liber, fara interventii.

Din punctul de vedere al frecventei aplicarilor, se delimiteaza interviurile unice si interviurile panel. Interviurile unice sunt cele īn care se discuta o singura data cu o persoana si sunt specifice cercetarilor calitative. Interviurile panel sunt cele īn care acelasi set de īntrebari sau aceeasi tematica este pusa īn discutie de mai multe ori cu acelasi set de subiecti; sunt specifice cercetarilor longitudinale si cantitative. Spre exemplu, pentru a studia opinia fata de democratie, se alcatuieste un interviu care se aplica unor subiecti adolescenti, apoi acelasi interviu se aplica acelorasi subiecti dupa cinci ani etc.

Exista si alte tipuri de interviuri, diferentiate īn functie de continut:

- interviul analitic, care se bazeaza pe o teorie si are ca scop analiza conceptelor specifice acesteia, a relatiilor sociale si a evenimentelor, totul analizat prin prisma teoriei respective;

- interviul diagnostic (anamneza), care urmareste sa determine evenimentele majore de pe parcursul vietii unui individ. El permite sa se obtina un diagnostic corect asupra unui individ īn masura īn care este completat de alte instrumente diagnostice.

- interviul etnografic (dezvoltat la īnceput de etnografie si preluat si folosit de psihologia sociala si sociologie) permite studiul structurii culturale si arhetipale, ceea ce presupune determinarea comportamentelor, a simbolurilor utilizate, a relatiilor īntre simboluri si comportamente etc. Delphi este o varianta de interviu etnografic, aplicat multifazic. Se lucreaza doar cu experti, ei fiind atīt respondenti, cīt si juriu al informatiei obtinute.

VII. Masuratori alternative (indirecte) ale comportamentului uman

Masuratorile alternative sunt masuratori care completeaza informatiile ce se pot obtine prin observatie, ancheta etc. Ele sunt importante, dar nu pot fi utilizate ca unice mijloace de cercetare. Cel mai adesea, sunt utilizate pentru a valida masuratorile obtinute cu alte metode. Masuratorile indirecte sunt caracteristice metodelor si cercetarilor de tip descriptiv si sunt considerate metode alternative.

Tipuri de masuratori alternative:

- analiza si interpretarea urmelor si documentelor materiale;

- analiza arhivelor (de continut);

- analiza de caz.

Analiza si interpretarea urmelor si documentelor materiale īsi are justificarea īn faptul ca detectivii au demonstrat ca analiza urmelor (pe strada, pe pervazul ferestrei etc.) poate oferi informatii despre persoanele care au trecut prin locul respectiv. Urma pasilor pe nisip, spre exemplu, poate oferi informatii despre īnaltimea, vīrsta si greutatea persoanei. Distanta dintre pasi poate furniza informatii despre ritmul mersului (fuga, mers agale), si asa mai departe. Prin urmare, examinarea urmelor si documentelor materiale este importanta īn cercetarile psihologice pentru ca ele ofera informatii despre neinfluentate de reactiile de dezirabilitate. Orice alt tip de cercetare poate sa genereze raspunsuri dezirabile si astfel, reactiile īnregistrate sa fie, īntr-o oarecare masura, false.

Urmele materiale reprezinta dovezi ale activitatii oamenilor, documente neprovocate existente sub forma unor resturi sau fragmente de obiecte ori sub forma unor dovezi integrale, intacte. Documentele materiale sunt:

- fragmente de obiecte sau obiecte nefunctionale, care atesta prezenta unei persoane si vor fi numite urme;

- creatii, constructii, obiecte care pot fi utilizate si pe care le numim produse.

Urmele pot rezulta fie prin acumulare, fie prin erodare. Din prima categorie fac parte praful de pe cartile neutilizate, desenele grafitti etc.; din a doua categorie pot face parte treptele de la cladiri, cartile, covoarele etc.

Indiferent de modalitatea lor de aparitie, urmelor rezultate prin acumulare li se pot asocia o serie de semnificatii psihologice. Sticlele de bautura din pubele pot fi un indicator al cantitatii de alcool consumat īn casa respectiva (īn 1973, americanii au efectuat un studiu asupra gunoaielor pentru a obtine indicii despre obiceiurile alimentare si stilul de viata al cetatenilor). Urmele de degete si nasuri de pe ferestre indica faptul ca īn locuinta respectiva au fost īn vizita copii. Un indiciu de trafic īl reprezinta zonele tocite de pe podele sau covoare; alimentele lipsa din galantare informeaza asupra obiceiurilor alimentare. Statuile distruse pot fi indiciu al unei atitudini politice; cele din biserici dau indicii asupra atitudinilor religioase. Uzura īncaltamintei la copii este un semn de activism; la orice vīrsta, ea da informatii despre eventuale deficiente fizice.

Produsele sunt obiecte sau constructii pastrate intacte, care ne permit sa aflam comportamentul unor persoane sau grupuri sociale īntr-un anumit moment de timp. Produsele, fiind intacte, permit masurarea stilului de personalitate, comportament, patternuri comportamentale. Īn zoopsihologie, masuratorile de acest tip sunt esentiale. Stilul arhitectural al unui oras poate indica influentele culturale, nivelul de civilizatie, relatiile sociale.

Urmele si produsele ofera informatii teoretic valide asupra comportamentului uman, dar aceste informatii trebuie verificate prin alte metode. Erorile de evaluare se pot datora unor factori care conduc la deteriorarea unor obiecte si transformarea lor īn urme. Exista urme si produse care nu sunt reflexul unor obiceiuri ale comunitatii respective, ci impuneri ale unui alt grup social.

Analiza arhivelor sau analiza de documente, de text.

Arhivele reprezinta īnregistrari sau documente care dau socoteala despre activitatea umana sau a institutiilor, guvernelor, altor grupuri sociale. Consideram ca date de arhiva analizabile si datele de presa, datele oficiale de la primarii, emisiunile TV sau radio, asadar nu numai textele scrise.

Arhivele au o serie de avantaje: sunt nereactive, sunt stabile, ofera o alternativa colectarii de date prin ancheta si observatie. Datele de arhiva pot fi utilizate pentru a sustine, confirma sau infirma alte procedee ale evaluarii comportamentului uman. si īn cazul analizei arhivelor, reactia de dezirabilitate este nula.

Tipuri de arhive

Marea diversitate a informatiilor face dificila clasificarea lor. Totusi, ele pot fi īmpartite īn functie de criteriul temporal īn: arhive curente (sau continue), care privesc īnregistrari zilnice sau la intervale relativ egale de timp si care nu au īntreruperi (raportarile circumscriptiilor financiare, agentiile guvernamentale etc.); arhive periodice (sau discontinue), cum ar fi cele ale agentiilor imobiliare sau documentele personale.

La rīndul lor, atīt arhivele curente cīt si cele periodice pot fi īmpartite īn functie de permeabilitate sau transparenta la public (masura īn care atīt persoanele publice, cīt si cele particulare au acces la ele).

Datorita faptului ca reflecta o continuitate a activitatii unor oameni, arhivele curente sunt folosite īn studiile longitudinale sau īn cele cu esantioane independente succesive.

P. Ilut (1997) considera ca importante īn clasificarea arhivelor criteriile de: vechime, destinatar, grad de īncredere si accesibilitatea. S. Chelcea (1993) identifica patru criterii: natura documentelor (scrise, imagistice sau audio), continutul informational (documente cifrice sau necifrice), destinatarul (documente personale sau publice) si emitentul (documente oficiale si neoficiale).

Īn categoria arhivelor intra actele care īnsotesc cresterea si dezvoltarea umana: actul de nastere (orasul, momentul nasterii, numele parintilor); diplomele scolare, cataloagele scolare, condicile spitalelor, fisele de personal de la departamentul Relatii Umane, certificatul de casatorie sau cel de divort, īn fine, actul de deces (vīrsta, cauzele decesului etc.) Aceste informatii nu reprezinta doar referinte individuale. Daca cercetatorul actioneaza asupra unui īntreg grup, poate afla informatii despre activitatea comunitatii respective.

Din ziare putem obtine informatii, de pilda, din lista de oferte pentru locuri de munca. Mai putem obtine informatii din recensaminte, din cartea de telefon (pentru etnicitate) etc.

Īn 1958, Frank si Gilovich au facut un studiu asupra legaturii dintre culoarea neagra si ideea de rau. Ei au aratat ca, īn mod obisnuit, culorii negre īi sunt asociate ideile de rau, nenorocire, neajuns etc. Toate aceste situatii de viata negative sunt denumite, īn limba engleza, prin termeni care cuprind si cuvīntul black, negru. Īn general, negrul este asociat cu moartea, iar albul cu viata. Aceste asociatii influenteaza modul de a gīndi si de a se comporta al oamenilor. Cei doi cercetatori au facut un studiu asupra a doua echipe de fotbal: echipa īmbracata īn negru este mai agresiva decīt o echipa īmbracata īn orice alta culoare. Cercetatorii au contorizat numarul de penalizari acordate īn teren si numarul de minute de eliminare dictate pentru jucatorii fiecarei echipe. Echipele cu "scoruri" īnalte erau cele īmbracate īn negru, cu exceptia unei echipe īn bleumarin īnchis. Explicatia pentru aceasta constatare este legata atīt de perceptia individuala, dar si de perceptia sociala. Cei care apreciaza jocul au tendinta de a-i aprecia pe jucatorii īn negru ca fiind mai agresivi; la rīndul lor, jucatorii dezvolta un comportament mai agresiv.

Pentru a dovedi acest lucru, cercetatorii au apelat la doua studii de laborator. Īn primul, arbitrii au fost pusi sa urmareasca jocul īn care una dintre echipe era īmbracata īn negru, iar aceasta a fost notata ca fiind mai agresiva. Īn al doilea studiu, la doua echipe de studenti li s-a cerut sa aleaga īntre echipament sportiv negru si de alte culori. Cei care au ales echipamentul negru au ales apoi, din listele care li s-au prezentat tuturor subiectilor, nume de sporturi mai agresive. Cercetatorii au concluzionat ca exista o implicatie a culorii īn comportamentul lor.

Metoda utilizata īn analiza arhivelor este analiza de continut. Aceasta este o tehnica ce permite crearea inferentelor prin identificarea caracteristicilor specifice ale unui mesaj. Ea poate fi folosita si pentru mesaje video sau audio. Analiza de continut poate fi cantitativa sau calitativa.

Analiza de continut cantitativa are ca scop definirea tendintelor, atitudinilor, modelelor prezente īn anumite documente. Este specifica documentelor care contin informatii complexe, cum sunt cele din mass-media, literatura, legislatura, corespondenta, jurnale personale. Analiza cantitativa de continut presupune mai multe etape:

- stabilirea tipului de documente pe care se lucreaza, īn conformitate cu scopul si ipoteza cercetarii;

- stabilirea de categorii sau clase si de indicatori direct numarabili īn text (asemanator cu operationalizarea conceptelor). Īn general, o categorie corespunde unei anumite ipoteze.

Existenta grilei si a sistemului de indicatori permite definirea unitatii de analiza, care poate fi de context (lungimea minima a textului care trebuie citit pentru a desemna modul favorabil sau defavorabil īn care este prezentata tema) si de reperaj (lungimea textului īn care este recunoscuta tema). Unitatea de reperaj poate fi aceeasi sau mai mare decīt unitatea de context. Īn cazul unui articol, putem considera paragraful ca unitate de context si articolul īn totalitatea sa ca unitate de reperaj.

Avantajele:

- permite o interpretare riguroasa a documentelor, astfel ca afirmatiile fara acoperire pot fi depasite;

- permite determinarea tendintelor prezente īntr-un document sau mai multe si caracterizarea unei perioade sau epoci;

- efectul dezirabilitatii este nul;

- presupune costuri reduse.

Limitele:

- o grila de categorii si indicatori trebuie sa fie exhaustiva (sa se refere la toate problemele cercetate), exclusiva (un indicator care apare īntr-o categorie sa nu apara si īn altele), sa fie obiectiva si pertinenta;

- are validitate si fidelitate inferioara (din punctul de vedere al validitatii, informatiile obtinute nu pot fi supuse decīt analizei validitatii de construct sau de continut).

Info: pentru seminar sau cursul de saptamīna viitoare, de facut o analiza de continut pe un text din S. Chelcea, Metodologia cercetarii sociologice.

VIII. Studiul de caz

Studiul de caz (diferit de analiza de caz) presupune o analiza si o descriere completa a caracteristicilor de evolutie (a evolutiei) unei persoane. Unii autori (ex. P. Ilut) considera studiul de caz drept o metoda prin excelenta calitativa. Altii (I. Radu) considera ca este o metoda descriptiva cu valente calitative sau cantitative, metoda absolut necesara pentru completarea informatiilor care se obtin prin utilizarea celorlalte metode descriptive.

Departajarea cantitativ-calitativ este greu de stabilit. Studiul de caz este o metoda cantitativa īn masura īn care, īntr-o cercetare īn care se apeleaza la culegerea de date pe aceasta cale, metoda permite formularea unor presupozitii, spre deosebire de metodele calitative, unde se porneste de la un obiectiv. Studiul de caz este o procedura de integrare a modalitatilor de cercetare cantitativa si calitativa, care permit abordarea, analiza unei entitati sociale, a unei persoane, cu scopul de a ajunge la o imagine cīt mai completa a evolutiei sale.

Datele pentru studiul de caz se obtin pe diferite cai: prin observatie si interviu (daca obiectul studiului este o persoana prezenta), cu ajutorul documentelor personale, al datelor de arhiva etc. Studiul de caz este o metoda doar īn sensul larg al cuvīntului, pentru ca nu ajunge la stabilirea unei baze de date cifrice, numerice, asa cum se īntīmpla atunci cīnd folosim celelalte metode, īn variantele lor cantitative.

Studiu de caz - analiza de caz; metoda biografica - experimentul mono-subiect

Studiul de caz este o metoda care are ca scop descrierea unei persoane; ca atare, este o metoda de tip descriptiv-exploratorie. Analiza de caz (sau studiul de caz multiplu) (Radu, 1994) este o metoda de culegere a informatiilor, de ordonare si interpretare a lor, care are ca scop explicarea caracterului evolutiv si complex al unor fenomene sociale, specifice unui sistem īn evolutie. Analiza de caz presupune un grup si se ocupa cu definirea relatiilor existente la nivelul acelui grup.

Experimentul mono-subiect masoara caracteristicile de baza ale unui subiect īn conditii experimentale. Din punctul de vedere al designului, īn acest experiment se masoara o valoare initiala, apoi se intervine cu o variabila si se masoara reactia post-interventie. Acest tip de experiment a fost utilizat de Fisher, Pavlov, Piaget; īnsa cel care l-a consacrat a fost Skinner, care, īn anii '30, a procedat la analiza experimentala a comportamentului. Apelul la experimentul mono-subiect este binevenit atunci cīnd exista posibilitatea unui studiu īn timp asupra comportamentului. Studierea pe o perioada mai īndelungata a unui singur subiect duce la obtinerea unor informatii de profunzime; asadar, metoda experimentului mono-subiect este la fel de riguroasa din punct de vedere stiintific ca si cea care utilizeaza esantioane si inferente statistice.

Experimentele mono-subiect pot fi considerate mai putin expuse erorilor decīt designurile cu multi subiecti. Generalizarea rezultatelor, īn experimentul de acest tip, se realizeaza fie la nivel intra-subiect, cīnd se compara īn timp acelasi subiect, fie la nivel inter-subiect, atunci cīnd este necesar sa desfasuram mai multe experimente (identice) mono-subiect. Datele obtinute īn finalul unei astfel de validari nu se prezinta sub forma de medii statistice.

Studiul de caz este tipic psihologiei clinice. El permite compararea sistematica a cazurilor, comparatia realizīndu-se īntre cazuri particulare, īntre evolutii individuale. Se pot compara cazurile la fel ca īn experimentul mono-subiect, dar īn studiul de caz cercetatorul nu intervine pentru a genera o reactie.

Avantaje

- Poate fi sursa de idei pentru ipoteze si obiective de cercetare.

- Permite "testarea" unor tehnici noi de psihoterapie.

- Este o metoda de studiu a fenomenelor rare.

- Permite verificarea si modificarea unor teorii general acceptate (exceptia care confirma sau infirma regula).

- Rezolva conflictul īntre abordarile nomotetice si cele idiografice. Īn abordarile nomotetice se descriu performantele medii ale populatiei; studiul de caz poate fi folosit ca o exemplificare, astfel ajungīndu-se īn planul cercetarii idiografice.

Dezavantaje

- Se poate concluziona asupra unei relatii cauza-efect doar la nivel individual, dar nu se poate generaliza.

- O serie din modificarile comportamentale care apar īn timpul unei psihoterapii se pot datora unor variabile pe care nu le putem controla.

- Metoda este supusa erorilor, deoarece cercetatorul este implicat īn relatia respectiva si, ca atare, este implicit un grad de subiectivitate.

Analiza de caz

Este o metoda speciala de culegere a informatiilor, de ordonare a acestora si de interpretare a lor, avīnd ca scop explicarea caracterului evolutiv si complex al unor fenomene sociale specifice unui sistem īn evolutie. Spre deosebire de studiul de caz, care vizeaza un singur element dintr-o structura sociala, analiza de caz se ocupa de īntreaga structura, de īntregul sistem. Se foloseste mult īn Franta, cu precadere īn psihologia organizationala. Analiza de caz este diferita de studiul de caz prin aceea ca este orientata pe studiul relatiilor care apar īntr-un grup, pe cīnd studiul de caz presupune descrierea evolutiei unui individ, a caracteristicilor sale.

Analiza de caz este o ancheta empirica, avīnd ca obiect de studiu un fenomen īn contextul real de evolutie si care permite delimitarea fenomenului de contextul īn care are el loc. Īn aceasta metoda se utilizeaza surse de informatie multiple, care sa permita descrierea atīt a unor situatii, cīt si a unor fenomene evolutive care caracterizeaza cazul respectiv. Cazul, asadar, furnizeaza un context de observatie care permite identificarea si determinarea unor procese particulare. Cazul trebuie tratat ca un sistem integrat īn care componentele functioneaza rational, dar si creativ. Analiza acestor componente prin prisma structurii permite o mai buna īntelegere a lor; cazul joaca un rol secundar, fiind un suport care faciliteaza īntelegerea unor elemente particulare.

Avantaje

- Furnizeaza o situatie īn care sa poata fi analizata evolutia unui numar mare de procese.

- Permite descrierea relatiilor de interactiune īntre aceste procese si, mai īn profunzime, īntre diferite evolutii, ceea ce permite descrierea diversitatii situatiilor sociale.

Analiza de caz se foloseste atunci cīnd:

- se doreste a se determina cum si de ce apar si se dezvolta anumite evenimente īntr-o situatie;

- exista imposibilitatea de a "controla" o situatie sociala;

- se doreste obtinerea de informatii despre un eveniment care se deruleaza īntr-un cadru natural.

Asadar, analiza de caz este un fel de experiment cu n variabile, īn care cercetatorul nu intervine īn nici un fel.

Metoda permite analiza legaturilor operationale existente īntre evenimente, fenomene, chiar daca frecventa aparitiei acestora nu face obiectul analizei de caz. Ea permite, de asemenea, definirea caracteristicilor globale si semnificative ale unor evenimente reale de viata:

- evolutia individului īn context social;

- proceduri organizatorice si de gestiune umana;

- schimbarile aparute īntr-un context social;

- procesul de evolutie si involutie industriala.

Analiza de caz permite explicarea acestor relatii complexe, care nu pot fi surprinse prin anchete si prin strategii experimentale. Nu se poate judeca analiza de caz apelīnd la aceleasi criterii ca īntr-un studiu experimental. Rezultatele pot fi generalizate analitic, dar nu si statistic. Analiza de caz poate reprezenta o cale de īmbogatire a unei teorii, dar poate fi si o modalitate de validare a unor teorii existente. Ea mai are doua functii: cea de cadru īntr-o abordare inductiva si cea de cadru īntr-o abordare deductiva (sau confirmativa).

Analiza de caz serveste drept cadru pentru abordarea inductiva atunci cīnd situatiile ne permit sa analizam o serie de cazuri particulare si sa degajam procese care se repeta si se pot grupa evoluīnd, structurīnd o teorie. Ea se foloseste īn acest caz la debutul unei teorii si asigura obtinerea unei baze de date.

Analiza de caz serveste drept cadru pentru abordare deductiva atunci cīnd teoria este cunoscuta si se doreste verificarea ei. Aceasta are loc īntr-o etapa mai avansata de cercetare, atunci cīnd se doreste īmbunatatirea unui model deja stabilit.

Īn 1984, Roger Steake definea trei tipuri de analiza de caz: intrinseca, instrumentala si multipla.

Analiza de caz intrinseca se utilizeaza atunci cīnd ne ocupam de o situatie care are caracteristici de unicitate sau este foarte rara. Ea presupune o interpretare de profunzime a diferitelor aspecte, pentru a determina elementele semnificative si legaturile care reunesc aceste elemente īn obtinerea unei dinamici sau evolutii specifice.

Analiza de caz instrumentala se ocupa de o situatie care prezinta o serie de trasaturi specifice, tipice, prin raportarea la un model teoretic existent. Se foloseste atunci cīnd cercetatorul doreste sa ilustreze fenomene sociale definite anterior īntr-un model teoretic. Cadrul serveste drept situatie-tip īn care se verifica īn ce masura o teorie este capabila sa explice fenomenul la care se raporteaza.

Analiza de caz multipla presupune identificarea sau precizarea unor evenimente sau fenomene asemanatoare īntr-un numar oarecare de situatii. Se face o analiza individuala a fiecarei situatii, apoi se extrag elementele asemanatoare. Se foloseste īn abordari de tip inductiv.

Etape

1. Fixarea cadrului epistemologic general si stabilirea limitelor analizei.

2. Culegerea si ordonarea informatiilor. Informatiile se pot obtine si utilizīnd interviul, chestionarul si observatia, dar mai ales datele de arhiva, analiza de urme si de produse. Scopul este cel de a īncerca sa delimitam informatiile importante īn functie de scopul urmarit. Ordonarea informatiilor se poate face pe doua nivele:

- nivelul descriptiv: pastram informatii care permit o descriere a evolutiei fenomenului respectiv.

- nivelul abstract: ne obliga la analiza si explicatia relatiilor dintre evenimentele comune, utilizīnd cel mai frecvent analiza de continut prin teoretizare.

Īn aceasta etapa exista riscul interventiei subiectivismului cercetatorului, care poate deforma datele si invalida rezultatele. Pentru a evita aceasta, se foloseste o metoda calitativa de verificare, triangulatia, care se poate aplica si datelor, si cercetarii. Triangulatia datelor presupune apelul la cīt mai multe surse de informatii si inserarea lor īntr-un fisier comun. Triangulatia cercetarii presupune ca acest fisier sa fie analizat si de alti cercetatori.

Obiectivarea datelor se face si prin supunerea lor judecatii unor "judecatori sociali", persoane implicate īn analiza de caz si care pot analiza din interior obiectivitatea datelor obtinute.

3. Analiza propriu-zisa a datelor se poate face deductiv, prin raportarea la o teorie deja existenta, sau inductiv, construindu-se teoria pe baza datelor existente, a asemanarilor si deosebirilor prezente la evenimentele studiate.

IX. Designul de cercetare descriptiva si experimentala

Cercetarea descriptiva presupune utilizarea metodelor descriptive (observatia, ancheta). (Important: īn cercetarile descriptive, pentru caracteristicile masurate folosim denumirea de variabile; este gresita folosirea denumirii de variabile dependente si independente, deoarece studiile descriptive nu permit explicatii cauzale, ci numai de tip corelativ.) Alegerea tipului de design este o optiune necesara, la care se ajunge dupa ce am stabilit obiectivele, ipotezele, mijloacele de esantionare. Optiunea pentru un tip de design īnseamna optarea pentru un plan sau modalitate de gestionare a datelor. Se cunosc urmatoarele tipuri de design: transversal, al esantioanelor succesive independente si longitudinal (sau panel).

Designul transversal se utilizeaza cel mai frecvent si presupune obtinerea datelor printr-o unica aplicare a chestionarului (sau interviului, observatiei etc). Se mai numeste si "one shot". Apelul la acest design nu īnseamna o perioada scurta de lucru, dupa cum un timp scurt de lucru nu īnseamna folosirea unui esantion. Din necesitatea de validitate a datelor, este de dorit sa se lucreze cu mai multe esantioane. Datele obtinute pentru fiecare esantion se vor compara īntre ele, asigurīndu-se astfel fidelitatea rezultatelor.

Utilizarea anchetei permite descrierea caracteristicilor unei populatii sau a diferentelor existente īntre doua sau mai multe esantioane ale aceleiasi populatii. Ea permite si masurarea relatiei care se stabileste īntre diferite caracteristici ale acelei populatii.

Jessar (1980) a determinat relatia dintre caracteristicile de personalitate si consumul de droguri. El a ajuns la concluzia ca persoanele consumatoare de droguri tind sa aiba expectatii profesionale scazute, toleranta crescuta la devianta, incompatibilitate īntre grupul familial si cel de prieteni. Alti factori care conduceau spre comportamentul studiat de el au fost identificati dupa cum urmeaza: preluarea modelului parental, preluarea modelului din grupul de prieteni, implicarea īntr-un grup de aceeasi vīrsta cu comportament deviant.

Aceste concluzii au presupus nu numai determinarea caracteristicilor de personalitate ale celor care se drogau si selectarea lor, ci si informatii amanuntite despre grupul social de provenienta si cel din care faceau parte īn momentul respectiv subiectii, si, de asemenea, informatii asupra evolutiei fiecarui membru al cercetarii īn parte. Concluzia studiului a fost aceea ca consumul de droguri trebuie īnteles ca fiind generat de un pattern de factori, si nu de un factor singular.

Designul transversal este potrivit atunci cīnd scopurile privesc descrieri de tipul celei sus-mentionate. Daca dorim sa evaluam modificari comportamentale de atitudine, evolutive sau involutive, vom apela la designul esantioanelor succesive independente sau la designul longitudinal. Designul transversal permite evaluarea unui comportament sau caracteristica psihica īntr-un moment oarecare de timp.

Designul esantioanelor succesive independente este o serie de studii transversale īn care aceasta metoda se aplica pe esantioane succesive de respondenti. Acest tip de design este cel mai potrivit daca ne fixam ca scop descrierea manifestarilor comportamentale, a atitudinilor etc.

Limite

- Cercetarea se face pe esantioane diferite de populatie si, ca atare, modificarea unei atitudini sau a unui comportament se poate datora unor factori exteriori studiului. De aceea, īn concluziile studiului, informatia se reduce la constatarea modificarilor, neputīndu-se face inferente asupra cauzelor, chiar daca aceasta tentatie exista.

- Caracteristicile urmarite ale esantioanelor, schimbarile comportamentale sau de atitudine de la nivelul unei populatii pot fi descrise corect pe o perioada de timp doar daca caracteristicile populatiilor ramīn identice. Se poate apela la analiza de regresie sau la analiza factoriala pentru a corecta neajunsul modificarii esantioanelor, dar este recomandabil ca, daca utilizam aceste metode, sa verificam caracteristicile subiectilor participanti īn fiecare an.

- Daca studiem modificarile comportamentale determinate de evenimente care apar īn mod natural (ex., votul), este posibil ca rezultatele sa fie influentate de o serie de legi care se asociaza cu comportamentul studiat.

Īn designul longitudinal se apeleaza la acelasi esantion de populatie pe parcursul mai multor ani, de mai multe ori. Avantaje:

- Permite evaluarea modificarilor particulare, individuale ale respondentilor si astfel se pot preciza cauzele unor modificari (ceea ce designul transversal si cel al esantioanelor succesive independente nu permite).

- Permite cea mai corecta evaluare a efectelor unui eveniment natural.

Limite

- Esantionul trebuie pastrat stabil īn timp, ceea ce este mai greu de realizat.

- Posibilitatea de comparare la intervale mari de timp este redusa, īntrucīt pe parcursul studiului o parte din respondenti pot sa nu mai vrea sau sa nu mai poata sa raspunda (se muta, mor etc.) Acest dezavantaj se poate reduce daca initial demaram studiul cu un esantion dublu fata de cīt ar fi necesar īn mod normal.

- Īnvatarea probelor poate duce la rezultate nevalide.

- Aparitia reactiei de dezirabilitate, datorata īntīlnirii de mai multe ori, de-a lungul anilor, cu acelasi psiholog.

Cercetarea experimentala

Īn psihologie se utilizeaza metoda experimentala pentru a izola sau delimita un proces ori o caracteristica psihica, pentru a stabili trasaturile sale specifice prin constructia unei situatii artificiale.

Spre exemplu, este dificil de evaluat daca un cititor apeleaza la un limbaj interiorizat sau la unul semi-interiorizat īn parcurgerea unui text. Huber si Huber (1982) au stabilit, folosind un experiment, diferentele dintre cele doua tipuri de cititori. Ei au ales doua tipuri de texte, unul care presupunea dificultati de pronuntie si un altul mai usor de citit. Ipoteza cercetarii era aceea ca, īn conditiile unui text dificil, daca limbajul subiectului este interiorizat, timpul de citire este evident mai lung. Ipoteza s-a confirmat.

Diferentele dintre o cercetare descriptiva (sau exploratorie) si una experimentala nu este de neglijat. Cercetarea descriptiva utilizeaza ca metode observatia, ancheta si testul, evalueaza caracteristici existente la nivelul unei populatii, asa cum sunt ele, si apeleaza la designuri specifice metodelor folosite. Cercetarea experimentala utilizeaza metoda experimentului, masoara caracteristicile unui proces izolīndu-l din structura generala a personalitatii, provocīnd evolutia lui īntr-o situatie artificiala si apeleaza la designuri specifice: multigrup sau monogrup.

Este evident ca rezultatele unei cercetari sunt cu atīt mai valide si mai fidele, cu cīt metodele de cercetare ale caracteristicilor psihice pe care se focalizeaza cercetarea combina abordarea descriptiva cu cea experimentala. Ca atare, o abordare multipla din punct de vedere metodologic permite cresterea validitatii informatiilor, care, īn acest caz, se numeste validitate convergenta.

Un experiment corect permite evidentierea unei cauzalitati, psihologul īncercīnd sa afle, prin experiment, ce se afla īn spatele unui comportament sau ce anume determina acel comportament. Un experiment presupune manipularea unuia sau mai multor factori si masurarea efectelor acestei manipulari asupra comportamentului. Factorii pe care cercetatorul īi controleaza se numesc variabile independente. Comportamentele sau functiile care sunt utilizate pentru a masura efectul variabilelor independente se numesc variabile dependente.

Experimentul are patru caracteristici: validitatea interna, fidelitatea, sensibilitatea si validitatea externa. Un experiment dispune de validitate interna atunci cīnd oricare factor necontrolat care ar putea influenta rezultatele este īndepartat. Asadar, un experiment are validitate interna ridicata atunci cīnd cauza si variabila dependenta sunt bine delimitate.

Fidelitatea se refera la aceea ca scopul unui experiment este sa determine un comportament specific. Daca, prin repetarea experimentului, se obtin aceleasi rezultate, atunci datele obtinute īn cadrul primului experiment au un grad īnalt de fidelitate. Fidelitatea se verifica īn cadrul experimentului-replica.

Un experiment dispune de sensibilitate atunci cīnd permite masurarea oricarei variabile independente, indiferent cīt de mic este efectul ei.

Validitatea externa este data de generalizarea rezultatelor unui experiment asupra unei īntregi populatii, adica atunci cīnd datele sunt corecte pentru īntreaga populatie din care a fost extras esantionul.

Controlul situatiei experimentale presupune: modalitatea de manipulare a variabilelor, modul īn care evolueaza conditiile experimentale si grupul de control. Aceste trei aspecte urmaresc un obiectiv comun: stabilirea conditiilor necesare obtinerii unor inferente cauzale si, de asemenea, asigurarea validitatii interne a experimentului.

Modalitatea de manipulare a variabilelor se refera la respectarea conditiilor de covarianta si de ordonare temporala. Conditia de covarianta presupune obtinerea unei relatii directe īntre variabila dependenta si cea independenta; doua variabile sunt covariante atunci cīnd cea independenta determina īn acel moment o modificare a celei dependente. Daca variabila dependenta se modifica īnaintea variabilei independente, conditia de covarianta nu este relevanta. Conditia de ordonare temporala se realizeaza implicit prin respectarea conditiei de covarianta.

Modul de evolutie a conditiilor experimentale se refera la mentinerea conditiilor experimentale constante, ceea ce presupune ca orice alt factor care ar putea influenta performanta subiectilor sa fie controlat si eliminat, pentru a putea decide asupra influentei reale a variabilei independente. Este important sa stim si sa recunoastem ca noi controlam doar acei factori despre care presupunem ca influenteaza comportamentul uman īn momentul experimentului, dar mai exista si altii, externi, care īl pot influenta.

Grupul de control este optional īn cadrul cercetarii experimentale, dar daca optam pentru el trebuie sa avem grija sa īndeplineasca toate conditiile grupului de cercetare.

X. Designuri experimentale multigrup

1. Designul grupurilor independente (randomizate)

Este cel mai simplu design de cercetare si presupune aplicarea variabilei independente de doua ori pe acelasi grup de subiecti, intensitatea variabilei independente fiind diferita prima oara fata de a doua oara. Diferenta de reactie (a variabilei dependente) care se obtine reprezinta masura efectului variabilei independente.

Īn designul grupurilor independente, fiecare varianta sau nivel de intensitate a variabilei independente se aplica pe grupuri diferite de subiecti. Loftus si Bunos au testat capacitatea de memorare a detaliilor unui film. Daca cele doua grupuri de subiecti sunt comparabile din toate punctele de vedere la īnceputul experimentului, iar pe parcurs sunt testate la fel cu exceptia tipului de film vizionat (violent sau siropos), atunci diferenta īntre reactii se datoreaza variabilei independente (tipul de film).

Asadar, īn designul grupurilor independente, grupurile se formeaza dupa caracteristicile variabilei independente si, ca atare, trebuie sa se asigure aceleasi conditii fiecarui subiect din populatia aleasa sa faca parte din cele doua grupuri.

Exista doua cai de selectie a grupurilor: esantionarea aleatorie si esantionarea stadiala. Esantionarea aleatorie presupune selectia unuia sau mai multor subiecti din aceeasi populatie. Tehnica esantionarii ne ofera certitudinea ca, la nivel mediu, cele doua grupuri sunt reprezentative la nivelul populatiei la īnceputul experimentului. Esantionarea aleatorie asigura validitatea interna a experimentului, deoarece echilibreaza diferentele dintre subiecti si creste validitatea externa a rezultatelor. Validitatea externa se datoreaza faptului ca ele devin esantioane reprezentative pentru populatia din care fac parte. Dar acest tip de esantionare se foloseste rar īn psihologia experimentala, si mai des īn cea descriptiva, unde este important ca grupurile cu care se lucreaza sa fie reprezentative pentru populatia cu care se lucreaza.

Esantionarea stadiala presupune o selectie secundara, indirecta a indivizilor care formeaza esantionul prin selectia grupurilor la care au apartinut ei initial. Repartitia echilibrata a subiectilor īn grupurile experimentale reprezinta beneficiul esantionarii stadiale.

Esantionarea stadiala duce la obtinerea unui grad ridicat de validitate interna, dar pentru generalizarea rezultatelor nu este suficient doar atīt. Se pot generaliza doar rezultatele care au fost obiectul experimentului, nu si eventualele rezultate deduse logic. Validitatea interna se stabileste prin repetarea experimentului. Putem considera rezultatele unui experiment generalizabile atunci cīnd grupurile de cercetare au fost corect selectate si daca exista presupozitia comportamentului si posibilitatea de reproducere a experimentului. Presupozitia comportamentului se bazeaza pe faptul ca, īn timp, comportamentul ramīne relativ stabil si reprezentativ pentru persoane similare cu cele testate. Posibilitatea de reproducere a experimentului presupune ca, īn conditii de replicare a experimentului, rezultatele obtinute īn al doilea experiment sa fie identice sau macar comparabile cu cele obtinute īn primul experiment.

Pentru a asigura validitatea interna trebuie respectate doua conditii, una privitoare la evitarea factorilor nerelevanti si a doua privitoare la caracteristicile grupului experimental.

Evitarea factorilor nerelevanti  se face prin respectarea conditiilor unei esantionari corecte. Trebuie evitate asa-numitele variabile contopite, sau variabile confundate, numite astfel deoarece ramīn mascate si manifestarile lor sunt sistematic legate de manifestarile altei variabile care face obiectul experimentului. Spre exemplu, Kandel (1962) a efectuat o cercetare pe trei grupe omogene de elevi, dorind sa masoare eficienta unei metode de īnvatare a unei limbi straine. La sfīrsitul anului scolar a masurat performantele si a descoperit trei tipuri de performante. Aceste diferente se puteau datora metodei de īnvatare, dar se puteau datora īn egala masura abilitatilor, aptitudinilor profesorilor care au utilizat cele trei metode. Asadar, daca presupunem ca, pe parcursul cercetarii, poate sa apara o variabila contopita, putem apela la designuri experimentale de tip multifactorial.

Pentru ca īntr-un experiment sa se obtina rezultate cu validitate interna, este necesar ca grupul de subiecti sa ramīna constant pe parcursul experimentului. Exista pierderi de subiecti numite mecanice, care tin de contextul concret (mediul fizic) de desfasurare a experimentului (fie experimentatorul nu poate fi prezent īn spatiul īn care urmeaza a se desfasura experimentul, fie conditiile de mediu fac imposibila desfasurarea). Exista si pierderi selective de subiecti, care apar atunci cīnd subiectii accepta initial sa participe, dar apoi se retrag. Aceste situatii se evita prin selectarea initiala a unui grup de subiecti mai mare decīt este nevoie.

2. Designul grupurilor corespondente

Daca designul grupurilor independente este cel mai folosit īn psihologia experimentala pentru ca rezultatele īndeplinesc conditiile de fidelitate si validitate, apelul la designul grupurilor corespondente asigura un grad mai crescut de fidelitate si validitate.

Alcatuirea grupurilor experimentale īn designul grupurilor corespondente se poate face fara a se apela la tehnici de selectie specifice si la calcule statistice sofisticate care sa asigure validitatea rezultatelor. Numarul de subiecti care sa garanteze validitatea rezultatelor nu poate fi precizat īn mod absolut (poate fi 30, sau 50, sau 60), dar putem determina eterogenitatea unui grup prin calculul raportului dintre media aritmetica a performantelor grupului si abaterea standard. Regula de aur este ca media aritmetica sa fie mai mare decīt abaterea standard.

Designul grupurilor corespondente este mult mai simplu, deoarece utilizeaza criteriul corespondentei sau asemanarii perechilor de subiecti īn selectia grupurilor experimentale. Spre exemplu, īn zoopsihologie putem considera comparabile doua loturi de pisici birmaneze. Criteriul de selectie īn cazul de mai sus este unui genetic si īn baza lui se vor obtine rezultate comparabile.

Selectia grupurilor presupune utilizarea tehnicii similitudinii subiectilor. Se poate utiliza si tehnica pre-testarii, prin care se selecteaza grupul īn functie de dimensiunea (caracteristica psihica) urmarita īn experiment. Aceasta presupune utilizarea tehnicii de pre-testare:

1. Cu proba care va fi utilizata īn experiment. Daca una din variabilele independente experimentale este tensiunea arteriala, testarea se va face pe acest criteriu īn perechi (sau tripleti etc.) de subiecti care au aceeasi valoare a variabilei.

2. Cu probe echivalente. Īn studiul capacitatii de rezolvare a problemelor la diferite vīrste īn care variabila independenta este un puzzle; nu putem alege subiecti de vīrste diferite, dar daca īn pre-testare utilizam puzzle-uri de grade de dificultate diferite, dar echivalente cu cele care vor fi utilizate īn experiment, rezultatele vor fi valide.

3. Cu probe diferite. Īn pre-testare se utilizeaza probe care sa difere esential de proba experimentala propriu-zisa, dar care masoara aceeasi caracteristica; pentru exemplul de mai sus, īn pre-testare se poate utiliza un test de inteligenta.

Designul grupurilor corespondente presupune testarea subiectilor de doua ori, ceea ce este dificil. Daca se gasesc subiecti similari din punctul de vedere al caracteristicii psihice vizate, de cele mai multe ori ei sunt foarte putini, astfel ca lotul experimental va fi foarte mic, ceea ce nu va permite generalizarea rezultatelor pe īntreaga populatie. Este de dorit ca grupurile de subiecti sa fie comparabile nu doar din punctul de vedere al caracteristicii pe care o testam, ci din toate punctele de vedere, pentru ca prezenta variabilelor independente necontrolate poate influenta mult rezultatele.

Designul grupurilor corespondente este superior celui al grupurilor independente cīnd numarul de subiecti necesari este mic. El mai poate fi utilizat si atunci cīnd proba din experiment este replicabila (exista probe paralele).

3. Designul grupurilor naturale

Īn psihologia sociala, psihologia personalitatii sau psihopatologie, diferentele individuale sunt mai mult decīt o eroare de variatie si o sursa de eroare. Aici intervin puternic variabilele subiect (caracteristicile de gen, gradul de introversie-extroversie etc.).

Designul grupurilor naturale utilizeaza variabile subiect pe care le considera variabile independente. De exemplu, cercetam trauma psihica generata de o interventie chirurgicala si selectam ca atare grupul de subiecti dintr-o sectie de chirurgie. Apelīnd la designul grupurilor naturale vom putea compara persoane si grupuri de subiecti care au experimentat o situatie ale caror urmari dorim sa le masuram. Acest tip de cercetare se numeste si design de cercetare corelationala, pentru ca presupune īn principal cercetarea relatiilor (corelatiilor) dintre caracteristicile subiectului si performantele sale.

Designul grupurilor naturale este eficient īn realizarea descrierii si predictiei, dar rezultatele nu permit rationamente de inferenta cauzala. Covarianta a doua variabile nu īnseamna ca prezenta uneia implica si prezenta celeilalte. Īn cercetarile corelationale nu trebuie folosite cuvintele "determina, "conditioneaza". Pentru o inferenta cauzala este necesar sa eliminam cauzele variabilelor alternative.

Masuri necesare de control:

Rezultatele pot fi influentate de expectatiile subiectilor sau experimentatorului; efectele expectatiei pot fi diminuate prin:

- procedurile tip (sablon) de aplicare a probelor si evaluare a rezultatelor;

- utilizarea computerului;

- apelul la un grup de specialisti care sa fie folositi ca executanti, adica sa interpreteze rezultatele obtinute fara sa cunoasca exact designul.

XI. Designul monogrup

Īntr-o cercetare de tip experimental, uzual se administreaza minimum doua nivele de intensitate a unei variabile, aceasta fiind conditia pentru a determina o influenta diferentiata la nivel comportamental. Conditia unei unice variabile cu doua nivele de intensitate este specific designurilor experimentale īn care se utilizeaza mai mult de doua grupuri de subiecti. Exista īnsa situatii īn care utilizarea a n grupuri experimentale este inutila, pentru ca se pot obtine aceleasi rezultate valide lucrīnd cu un singur grup; acesta este designul monogrup.

Avantajele designului monogrup sunt numarul mic de subiecti si posibilitatea de a lucra cu mai multe variabile independente pe acelasi grup. Spre exemplu, Postner (1973) a evidentiat procesele cognitive implicate īn identificarea literelor īn procesul de citire, masurīnd timpul necesar pentru a descifra majusculele si minusculele. La sfīrsit, diferenta de timp evidentiata de el a fost de 80 milisecunde. Designul monogrup se foloseste īn functie de domeniul de cercetare si, cu precadere, īn studiile longitudinale.

Īn conditiile repetarii succesive ale conditiilor experimentale cu design monogrup survin unele dezavantaje:

1. Posibilitatea īnvatarii probelor sau instalarea fenomenului de oboseala. Aparitia erorilor ca urmare a īnvatarii sau oboselii sunt rezultatul influentei directe ale variabilei independente; erorile sunt absolut subiective si se numesc efecte ale practicii sau efecte ale etapelor de practica. Daca ne referim doar la faptul ca performantele cresc īn ciuda faptului ca variabila ramīne aceeasi (adica se datoreaza īnvatarii si nu capacitatilor individului), erorile se numesc erori progresive (de exemplu, erorile tot mai reduse, īn timp, ale unui copil netalentat care īnvata sa cīnte la un instrument nu reflecta abilitatile lui, ci doar exercitiul). Erorile progresive pot fi evitate daca, īn proiectarea designului experimental, respectam regulile de asigurare a validitatii interne, adica daca experimentul dispune de validitate interna buna.

2. Designul monogrup nu poate fi utilizat cīnd se studiaza variabilele subiect, tipic īn designul grupurilor naturale. Existenta unei variabile subiect (de exemplu, trauma fizica reprezentata de o interventie chirurgicala) induce o evolutie specifica a variabilei dependente, care poate fi evidentiata doar prin comparatie cu rezultatele obtinute de un al doilea grup.

Designul monogrup poate fi de doua tipuri: complet si incomplet.

Īn designul monogrup complet se anuleaza erorile progresive prin aplicarea variabilei independente cu diferite nivele de intensitate īntr-o ordine aleatoare tuturor subiectilor. Aceasta aplicare aleatoare reduce posibilitatea īnvatarii si aparitia oboselii. Rezultatele nu vor fi viciate, ci vor fi valide.

Īn designul monogrup incomplet, erorile progresive se anuleaza prin aplicarea diferitelor nivele de intensitate ale variabilelor la diferiti subiecti: valoarea 1 se aplica subiectului 1, valoarea 2 se aplica subiectului 2 etc.

Designul monogrup complet presupune un grup experimental si o variabila independenta cu mai multe nivele de intensitate. fiecare nivel de intensitate al variabilei independente se aplica fiecarui subiect. Īn functie de modalitatea de aplicare a variabilei independente se definesc doua tipuri de design monogrup complet:

- de tip ABBA, īn care se aplica cele doua variante ale variabilei independente fiecarui subiect īn ordinea AB si apoi BA;

- de tip block randomisation, īn care se alcatuiesc subgrupe (block) de subiecti si se aplica toate nivelele variabilei independente, īntr-o ordine aleatoare, fiecarui subgrup.

Designul monogrup de tip ABBA se utilizeaza atunci cīnd fiecare nivel al variabilei independente se poate aplica de minim doua ori fiecarui subiect. Se mai numeste si "contrabalansare ABBA", deoarece apelul la acest tip de design permite sa se evite erorile progresive. Din punctul de vedere al experimentului, contrabalansarea ABBA presupune aplicarea celor doua nivele ale variabilei independente succesiv, īntīi īi ordinea AB si apoi īn ordinea BA. Poate aparea īnsa problema anticiparii efectelor, īn conditiile īn care se aplica de mai multe ori aceeasi succesiune de variabile. Teoretic, īncepīnd de la a treia aplicare ne putem astepta la aparitia unor efecte anticipate.

Designul monogrup de tip "block randomisation" (sau cu repartitie aleatoare) presupune ca fiecare nivel al variabilei independente se aplica pe subgrupe de subiecti. De obicei, numarul subgrupelor este egal cu nivelul aplicarilor diferitelor nivele ale variabilei independente. Numarul subiectilor din subgrupe este egal cu numarul nivelelor variabilei independente. Spre exemplu, pentru doua nivele ale variabilei independente, fiecare aplicat de 5 ori, avem nevoie de cinci subgrupe a cīte doi subiecti. Utilizīnd acest model admitem existenta unei erori medii pentru fiecare subgrupa de subiecti, care se va echilibra la nivelul īntregului grup.

Designul monogrup incomplet presupune un grup experimental si o variabila independenta cu mai multe nivele de intensitate. Nu se aplica fiecarui subiect toate nivelele de intensitate ale variabilei independente, ci se face media performantelor individuale si astfel se asigura si anularea erorilor progresive. Acest design poate fi:

- cu ordonare aleatoare;

- cu ordonare de n luate cīte n;

- cu ordonare de tip patrat latin.

Limitele designului monogrup:

- Nu poate fi utilizat atunci cīnd vrem sa cercetam efectele variabilelor subiect.

- Transferul diferential apare īn mica masura atunci cīnd se utilizeaza tehnici de contrabalansare, dar apare oricum.

Īn cercetarea experimentala se utilizeaza designuri complexe, cu doua sau mai multe variabile, care modeleaza mai bine viata. Johnson, spre exemplu, a vrut sa cerceteze relatia īntre memorie, depresie si tipul de activitate (finalizata sau nefinalizata). Ipoteza lui era ca persoanele depresive īsi vor aminti cu mai mare usurinta o activitate finalizata, iar cele non-depresive īsi vor aminti mai degraba activitatile finalizate. Proba experimentala a constat din zece activitati, dintre care subiectii au fost lasati sa duca pīna la capat doar doua. Ipoteza a fost confirmata.

Cel mai simplu design complex este cel de tip 2x2, descris mai sus, dar se pot modela si designuri de tip 3x3, 4x4 etc. Avantajele designurilor complexe:

1. Modeleaza mai aproape de realitate viata psihica.

2. Rezolva problema variabilelor necontrolabile, introducīndu-le ca variabile de cercetare.

3. Permit testarea sau verificarea practica a unor enunturi teoretice.

XII. Standardele APA pentru redactarea unui raport

Daca raportul de cercetare urmeaza sa fie publicat, atunci primul capitol este un rezumat, nu mai mult de 250 cuvinte. Daca raportul de cercetare nu va fi publicat, atunci primul capitol este unul teoretic:

- se definesc conceptele;

- se expun teoriile existente īn domeniul respectiv, corelativ cu cele folosite īn cercetare;

- se precizeaza sumar caracteristicile populatiei pe care se aplica testul;

- pentru populatiile de cercetare speciale (aceasta nu īnseamna studenti, medici etc., ci persoane cu comportament deviant etc.) se face de asemenea o caracterizare sumara.

Partea teoretica nu trebuie sa depaseasca o treime din volumul lucrarii.

Īn capitolul II:

- Se prezinta obiectivul, ipotezele, designul de cercetare, metodele, participantii (a se evita termenul de "subiecti"). Se precizeaza tipul de design, daca aplicarea testului s-a facut īn grup sau individual, de catre cercetator sau de catre operatori.

- La expunerea metodelor nu se precizeaza doar ce metode au fost folosite, ci si o succinta prezentare. Descriere exhaustiva se face doar daca este o metoda noua.

- Jumatate din lucrare trebuie sa contina rezultatele cercetarii.

- La capitolul "Rezultate" trebuie sa fie precizata ipoteza pe care lucram. Daca sunt mai multe ipoteze, fiecareia i se rezerva un sub-capitol.

- Tabelele cu date trebuie urmate de comentarii.

- Se mentioneaza pragurile de semnificatie, deoarece īn functie de ele se stabileste cīt de semnificative sunt rezultatele obtinute.

Īn capitolul de concluzii se discuta doar obiectivele; daca unui dintre obiective nu a fost atins se precizeaza acest lucru, iar daca un obiectiv a fost verificat partial, se explica de ce.

Bibliografia trebuie prezentata pe larg.

Ca anexe se insereaza metodele folosite daca sunt noi, datele primare (brute) etc.

Cerinte de stil:

- Īn general, prima propozitie este de dorit sa fie independenta.

- A se evita formele contrase (nu-i) folosite īn locul formelor īntregi (nu īi).

- Se recomanda folosirea persoanei īntīi plural, dar fara a se folosi cuvīntul "noi".

- La "Metode", "Rezumat", partea teoretica se foloseste timpul trecut; la redactarea rezultatelor si concluziilor se poate folosi si timpul prezent.

- Abrevieri: se scrie īntīi denumirea completa, apoi īn paranteza abrevierea, care se va folosi ca atare pe tot parcursul raportului. Nu se folosesc prescurtari, nici pentru unitatile de masura.

- Īn text, numerele de la 1 la 10 se scriu īn litere.

- Pentru citate se folosesc ghilimelele. Daca preluam ideile unui autor, dar nu textual, nu folosim ghilimele, ci precizam: Autorul X afirma ca...

- Referintele īn text: se scrie īn mod obisnuit numai numele autorului si anul aparitiei lucrarii din care se preiau ideile, eventual pagina.

- Titlul nu trebuie sa aiba mai mult de 10-12 cuvinte.

- Pentru bibliografie se īncepe pagina noua; orice lucrare sau autor citat īn raportul de cercetare trebuie sa se regaseasca īn bibliografie; se trece: numele de familie al autorului, initiala prenumelui, anul aparitiei lucrarii, titlul lucrarii, localitatea unde a fost publicata si editura.

XIII. Metode calitative de cercetare

Trasaturile caracteristice ale metodologiei calitative

- Se ocupa de cercetarea situatiilor reale, si nu de experimente de laborator.

- Se supune analizei comprehensive; demersul de cercetare este inductiv, ceea ce presupune selectarea datelor esentiale dintr-un numar mare de informatii.

- Se ocupa de cercetari holistice; fenomenul social īn totalitatea lui īnseamna mai mult decīt o suma de componente.

- Este specifica participarea personala a cercetatorului, care se foloseste de rationamente intuitive de tip insight si trebuie sa poata apela la empatie.

- Presupune o abordare dinamica; aceasta se refera la capacitatea de adaptare īn fata schimbarilor din evolutia sistemului social. Īn ciuda existentei unui plan de cercetare, etapele nu sunt fixate imuabil.

- Este orientata spre unicitate; presupunem īnca din debutul cercetarii ca fiecare situatie cercetata este unica, evolutiva si trebuie cercetata ca atare. Utilizeaza analiza contextuala (cadrul istoric si temporal).

- Empatia nu se refera īn acest caz la rezonarea afectiva, ci are un sens obiectiv, acela de neutralitate empatetica, adica acea capacitate de a ramīne neutru (obiectiv) si, īn acelasi timp, de a percepe empatic trairile participantilor la cercetare.

Domenii de aplicare:

- ecologia umana (studiul patternurilor de comportament); ecologia sociala ca stiinta se bazeaza pe principiul inter-relationarii īntre contextul social si individ sau grup si investigheaza relatiile dintre persoane si mediul social cu scopul adaptarii.

- etnografia (descrie modul īn care cultura influenteaza dezvoltarea umana);

- antropologia cognitiva (cerceteaza psihicul uman din punctul de vedere al schemelor si categoriilor mintale de inter-relationare; include studii asupra comunicarii).

Principiile metodologiei calitative

1. Deschiderea: cercetarea calitativa nu are o structura predeterminata prin ipoteze si proceduri care sa-i influenteze evolutia. Ipotezele reprezinta un scop, nu o conditie a cercetarii; exista totusi precizat un obiectiv, un scop de cercetare.

2. Comunicarea: cercetarea calitativa presupune directa relatie īntre cercetator si participanti; aceasta relatie directa este un travaliu comun care permite obtinerea unui maximum de informatie. Participantii definesc, explica si interpreteaza realitatea, iar cercetatorul selecteaza si pastreaza ceea ce este esential, comun si definitoriu din informatiile primite.

3. Realitatea sociala ca proces: scopul cercetarii calitative este identificarea modului de construire a patternurilor comportamentale si definirea sensului actiunilor umane.

4. Reflexivitatea si analiza: fiecare sens este considerat reflexul contextului din care a luat nastere. Analiza acestuia presupune o metoda flexibila care sa surprinda schimbarile contextuale.

5. Explicatia: īntr-o cercetare calitativa, cel care o efectueaza este obligat sa explice scopul cercetarii īn amanunt, onest si fara sa induca anumite raspunsuri. Analiza datelor urmeaza descrierii si teoretizarii unui context social, si nu semnalarii unor relatii de tipul "un sunet puternic determina scaderea atentiei).

6. Flexibilitatea: atīt din punctul de vedere al alegerii metodelor si procedeelor, cīt si al designului; designul se poate schimba pe parcurs, īn functie de realitatea din teren. Etapele pot sa nu se deruleze īn ordinea fixata.

Comparatie īntre metodele de tip cantitativ si cele de tip calitativ

Metodele calitative trebuie considerate ca un supliment, o completare a metodelor cantitative si este de dorit ca, īntr-o cercetare, sa se utilizeze ambele.

Tehnica grupului nominal

Este specifica abordarii calitative si este suficient de puternica īncīt sa īnlocuiasca o documentare clasica. Se bazeaza pe ideea ca reunirea unui grup de experti pentru discutarea unei problematici anume ofera la fel de multe informatii ca si studiul lucrarilor publicate anterior pe acea tema.

Tehnica grupului nominal reprezinta o tehnica de identificare si fixare a problemei si a temei de cercetare, ca si a implicatiilor acestora. Presupune un demers inductiv si poate īnlocui cu succes documentarea clasica. A fost pusa la punct de catre cercetatorii olandezi Delbecq si Van de Ven (1968). Presupune o conduita speciala a grupului de lucru si o serie de pasi de urmat. Grupul de lucru presupune reunirea unui numar de persoane (maxim 10) care discuta foarte putin īntre ele; comunicarea se face īn scris, prin intermediul celui care coordoneaza activitatea (mediatorul). Acesta preia orice informatie si are grija ca fiecare participant sa-si expuna opinia. De obicei, participantii sunt persoane avizate.

Etapele functionarii grupului nominal

1. Enuntarea temei de discutat, sub forma unei īntrebari.

2. Generarea de solutii: fiecare participant raspunde īntrebarii puse īn discutie; raspunsurile se dau īn scris, cu cerinta de a fi cīt mai scurte si mai numeroase; fiecare enunt contine o solutie si numai una.

3. Colectarea solutiilor de catre mediator; rezulta o banca de date pe care mediatorul le returneaza grupului, īn scopul de a elimina duplicatele.

4. Reformularea si gruparea solutiilor, īn scopul de a elimina redundantele si duplicatele. Mediatorul pastreaza doar solutiile clare, diferentiate, unice, mai mult sau mai putin bune.

5. Selectarea solutiilor bune: fiecare membru al grupului selecteaza cele mai bune 5-8 solutii; si acest demers, ca si cele anterioare, este confidential. Mediatorul dispune astfel de o lista a solutiilor, ordonate īn functie de rangul de prioritate. Acum are loc prima comunicare orala: mediatorul prezinta grupului cele 5-8 solutii si se analizeaza coerenta raspunsurilor, pentru evitarea contradictiilor. Se supune la vot lista de solutii care reprezinta posibilele obiective de urmarit īn cercetare.

Avantaje:

- timpul scurt (se poate realiza īn cīteva ore echivalentul unei documentari de doua luni de zile);

- permite analiza unei game mari de tematici, daca nu se introduc restrictii cu privire la vīrsta si ocupatia membrilor, singura conditie fiind aceea ca membrii sa cunoasca realitatea care se doreste a fi cercetata.

Limite:

- Se poate ca solutiile oferite, transformate īn obiective de cercetare, sa nu fie recunoscute social;

- Se poate ca solutiile colectate sa fie superficiale;

- Se poate sa apara frustrari la unii membri ai grupului (cei mai putin vorbareti, care nu apuca sa-si expuna ideile).

Īn general, limitarile pot fi reduse prin experienta mediatorului.

Etapele cercetarii calitative

I. Analiza problematicii de cercetare. Obiectivul general al unui studiu calitativ este de a stabili modalitatea de desfasurare a unui fenomen sau eveniment. Analiza problematicii de cercetare presupune utilizarea de tehnici cum ar fi: interviuri cu experti, discutii de grup cu persoane competente īn domeniu, tehnica grupului nominal, analiza rapoartelor stiintifice (din punct de vedere calitativ) pe tema data.

Prin intuitie īntelegem o operatie intelectuala nerationala si emergenta. Ea se declanseaza corelativ rationamentelor deductive si dezvaluie semnificatii nesesizabile printr-un rationament clasic.

II. Formularea problemei de cercetat. Īn functie de rezultatele etapei de analiza a problematicii de cercetare, cercetatorul face o prima analiza a posibilitatilor de abordare a acestora, ceea ce presupune atīt stabilirea importantei problemei de cercetat, dar si analiza propriilor competente.

III. Studiile pregatitoare presupun cinci pasi de urmat; ordinea lor nu este neaparat obligatorie; se poate reveni sau sari de la un pas la altul.

1. Documentarea preliminara (studierea cercetarilor deja efectuate) presupune analiza globala a documentelor, discutii īn grupul de lucru asupra temelor, stabilirea expertilor īn domeniu.

2. Interviuri cu expertii; se desfasoara īn doua faze: prima, non-directiva, pe domeniul larg din care face parte tema, iar a doua se focalizeaza pe tema aleasa.

3. Analiza de continut a informatiilor si evaluarea dificultatilor care se pot ivi; se precizeaza tehnicile si metodele de cercetare.

4. Pre-ancheta; reprezinta primul contact cu participantii la cercetare si are drept scop verificarea instrumentelor si precizarea posibilelor dificultati.

5. Precizarea metodologiei; presupune fixarea definitiva a tehnicilor de culegere si analiza a datelor, stabilirea modelului de cercetare, a echipei de lucru etc.

IV. Reformularea problemei de cercetat. Este oarecum similara cu pasul cinci al studiilor pregatitoare; se fixeaza clar tema de cercetare, obiectivele cercetarii si metodele.

V. Esantionarea apriori si pregatirea anchetei. Se fixeaza caracteristicile grupului cu care se lucreaza; grupul trebuie sa fie suficient de mare, īn functie de problema de studiu, astfel īncīt datele obtinute sa permita atingerea scopului fixat. Daca īn cercetarile de tip cantitativ, numarul minim de participanti este de 30-50, īn cele de tip calitativ el poate fi mult mai mic; īnsa rezultatele obtinute nu se pot generaliza asupra altei populatii decīt cea din care provin participantii, chiar daca aceasta īndeplineste toate conditiile primei populatii, pentru ca intervin efectele de timp.

VI. Ancheta. Presupune deplasarea efectiva īn teren si culegerea informatiilor. Deosebit de important īn aceasta etapa este jurnalul de bord, ca instrument obligatoriu. Jurnalul de bord reprezinta un document important prin faptul ca ofera informatii de "memorie vie" a cercetarii. Cercetatorul va nota tot ce se īntīmpla pe parcursul studiului, inclusiv propriile sale reflectii. Informatiile pot fi structurare pe patru directii: note de context, note personale, note metodologice si note teoretice.

Notele de context descriu ceea ce se īntīmpla īn teren, caracteristicile generale ale locului. Notele personale fixeaza intuitiile, constientizarile de pe parcursul efectuarii studiului. Notele metodologice retin modificarile de metodologie care intervin pe parcurs si motivele pentru care au fost facute. Notele teoretice contin explicatii, interpretari teoretice partiale ale rezultatelor obtinute.

VII. Analiza rezultatelor. Se impune o distinctie īntre analiza datelor calitative (care presupune prelucrari statistice de tip calitativ, de cele mai multe ori procentaje sau diferente de procentaje) si analiza calitativa a datelor (un demers discursiv de reformulare, explicitare si teoretizare a unor evenimente sociale). Analiza calitativa a datelor īncearca sa construiasca sensul logic al unui set de informatii care surprind un eveniment social.

VIII. Validarea interna consta īn validarea rationamentelor obtinute īn etapa anterioara, de analiza a rezultatelor. Presupune īntrebari de tipul: "Cīt am surprins din realitatea sociala si cīt a ramas nedescoperit?". Validitatea reprezinta exactitatea unui rezultat sau adecvarea unei categorii de informatii formulate teoretic la fenomenul psihic sau social descris.

IX. Redactarea raportului presupune si sugestii pentru cercetari viitoare.

X. Validarea externa presupune verificarea informatiilor obtinute cu informatiile existente din alte cercetari pe aceeasi tema. Presupune strategii ca: utilizarea unitatilor de observatie, verificarea critica a rezultatelor de catre o persoana din afara studiului. Se mai numeste si "confirmare interna" si se bazeaza pe prezumtia ca un cercetator este inapt sa fie suta la suta obiectiv.

XIV. Validitatea cercetarii calitative

Exista mai multe tipuri de validitate, relativa la construct, la continut si la criteriu. Aceste tipuri de validitate sunt utile atunci cīnd apelam la test ca instrument de evaluare (diagnostic) si prognostic. APA face o alta clasificare a tipurilor de validitate: de continut, conceptuala, predictiva si descriptiva.

Validitatea unei probe se defineste ca fiind masura īn care o anumita inferenta facuta plecīnd de la un test sau proba are īnteles si este potrivita. Validarea este procesul sau operatia prin care se investigheaza gradul de validitate sau de realism a interpretarii propuse de un instrument.

Un test este valid īn masura īn care el masoara ceea ce īsi propune sa masoare si īn masura īn care prin itemii lui se surprinde fenomenul care trebuie masurat, si nu altceva.

Cele trei tipuri de validitate (identificate de M. Albu si H. Pitariu, sau patru stabilite de APA) nu sunt categorii disjuncte si nu se poate spune ca un anumit tip de validitate este mai bun sau mai potrivit decīt celalalt. Se opteaza pentru unul din ele, care este mai potrivit pentru proba sau instrumentul respectiv.

Validitatea de construct (reprezentata de validitatea de continut si de cea conceptuala) este utila pentru a verifica daca un test masoara bine un anumit construct. Īn acest scop, este necesar sa se realizeze o descriere a constructelor, īn termeni comportamentali concreti. Validarea de construct are trei pasi:

1. Identificarea comportamentelor care au legatura cu cel masurat prin test (exemplu, īn Murphy si Hofer, 1991: se intentioneaza masurarea agresivitatii la elevi; comportamente care au legatura cu aceasta: ataca sau bate alti copii; incita la bataie, īncearca sa-si impuna punctul de vedere, sa domine īn joc, etc.);

2. Identificarea altor constructe care au legatura cu cel masurat prin test (constructe sinonime; īn acelasi exemplu: trebuinta de putere);

3. Construirea unei liste de comportamente prin care acest construct sau concept psihologic se manifesta (īn acelasi exemplu: ataca, este capul rautatilor, domina īn joc; īn opozitie, comportamentele care caracterizeaza pasivitatea: supunere, conformism, necertaret).

Validitatea de continut  implica, dupa cum considera A. Anastasi, examinarea sistematica a continutului probei pentru a determina daca el acopera un esantion reprezentativ din domeniul de comportament pe care testul īl masoara. Dupa M. Albu, pasii īn realizarea validitatii de continut sunt:

1. Definirea si descrierea domeniului de continut al testului .

2. Analiza itemilor testului, care presupune eliminarea acelor itemi care nu corespund comportamentelor cuprinse īn domeniul de continut; pentru itemii ramasi se identifica zonele domeniului de continut pe care le masoara.

3. Stabilirea relatiei dintre item si domeniul de continut, ceea ce presupune un numar de experti, care au sarcina de a identifica daca prin itemul respectiv se masoara ceea ce a intentionat constructorul itemilor.

Validitatea de criteriu se refera la cadrul īn care deductiile facute pornind de la scorurile unei probe concorda cu cele bazate pe alte masurari, numite criteriu. Masura-criteriu trebuie sa evalueze un construct similar celui pe care dorim sa-l validam. Spre exemplu, pentru un test de creativitate, criteriul va fi tot o proba care masoara creativitatea.

Pentru validitatea de criteriu se apeleaza la calcule statistice: calcule de corelatie liniara, de ranguri, analiza factoriala sau analiza de regresie. Rezultatul obtinut se numeste coeficient de validitate al probei, a carui valoare este cuprinsa īntre 0 si 0,6.

Validarea calitativa: validitatea calitativa a unui instrument este influentata de cultura; ea poate fi: a) ideologica, b) de gender, c) de limbaj sau discurs si d) de aparator social.

a) Calitativistii sunt influentati de validitatea ideologica, īn sensul ca rezultatele unui studiu psihologic sunt influentate de caracteristicile politice ale mediului respectiv.

b) Din aceasta perspectiva, calitativistii spun ca interpretarile care se dau unei realitati psihice depind de sexul cercetatorului.

c) Modul de expunere si de redare a rezultatelor cercetarii aceleiasi realitati sunt diferite de la individ la individ, de la grup la grup.

d) Aceasta perspectiva se īnscrie īn stiinta teoriilor critice aparute dupa 1994, teorii care pornesc de la existenta unor minoritati care dispun de o serie de caracteristici particulare care, īn mod obisnuit, nu sunt luate īn considerare īntr-un studiu psihologic.

Validitatea īnseamna īncredere īn cunostintele noastre, dar nu certitudine. Ceea ce rezulta dintr-o cercetare psihologica este adevarat pentru realitatea pe care ne focalizam, informatia fiind dependenta de caracteristicile cercetatorului (cultura generala, sex, experienta etc). Putem apela la metode de validare tipic calitative, cum sunt: metoda triangulatiei si metoda juriului.

Metoda triangulatiei este o strategie prin care se suprapun si se combina mai multe tehnici de culegere a datelor, pentru a compensa pierderile de informatie inerente īntr-o cercetare. Denumirea este preluata din topografie. Apelul la triangulatie este necesar pentru ca fenomenele psihice sunt īn evolutie, si nu constante, motiv pentru care poate avea loc adesea pierderea de informatii. Metoda permite ca interpretarea sa fie mai obiectiva, prin apelul la mai multe tipuri de verificare. Tipuri de triangulatie:

A. Triangulatia datelor permite cresterea numarului de probe si, prin urmare, sunt masurate mai multe fatete ale fenomenului studiat. Se face īn trei directii: spatiala, temporala si a subiectilor.

Triangulatia spatiala presupune evaluarea psihologica īn contexte diferite (spre exemplu: agresivitatea acasa, īn autobuz, la serviciu, īn vacanta etc). Īn ce priveste triangulatia temporala, cercetatorul ia īn considerare dimensiunea evolutiva a fenomenului studiat si face o masurare longitudinala, īn momente de timp diferite. Īn triangulatia subiectilor, cercetatorul analizeaza fenomenul tinta la diverse niveluri (spre exemplu, agresivitatea individuala, īn raport cu ceilalti sau īn grup).

B. Triangulatia cercetatorului presupune participarea la cercetare a unui grup de minimum doi cercetatori. Observatiile si interpretarile facute de fiecare membru al echipei separat se compara, se analizeaza, obtinīndu-se o validare de semnificatie.

C. Triangulatia teoretica presupune interpretarea informatiilor obtinute prin īncadrarea succesiva īn diferite teorii (spre exemplu, agresivitatea poate fi privita ca fiind determinata genetic sau ca fiind comportament īnvatat).

D. Triangulatia metodologica obliga la utilizarea unor tehnici diferite de culegere a datelor; se apeleaza la o baterie de probe: observatie, interviu, analiza de continut, desen, focus grup etc. Utilizarea unor tehnici diferite permite obtinerea unor informatii relativ diferite si reduce riscul retinerii unor informatii incorecte.

E. Triangulatia nedefinita desemneaza actiunea cercetatorului de a supune participantii la studiul unor testari preliminare si de a analiza rezultatele obtinute pentru a putea determina categoriile comportamentale. Aceasta verificare īi permite cercetatorului sa faca corectiile necesare, īn functie de situatia reala din teren.

Metoda juriului este impusa de metoda triangulatiei.

XV. Interviul comprehensiv

Ca metoda de cercetare, apare o data cu primele anchete sociale īn secolul XIX. Astazi este utilizat īn studiile asupra motivatiei, īn psihologia organizationala si īn studiile culturale. Īntre interviul clasic, cantitativ (chestionar expus oral) si cel calitativ, comprehensiv (non-directiv) care presupune discutii cvasi-libere pe o tema stabilita, utilizīnd conversatia, exista o lupta strīnsa.

Rolul acordat interviului comprehensiv variaza, de la cel de metoda centrala īntr-un design de cercetare, pīna la cel de instrument auxiliar si complementar de obtinere a informatiilor. Exista interviu de explorare si interviu de ilustrare (īn faza finala, cu scopul de a verifica rezultatele obtinute, ceea ce īnseamna o discutie cu persoane avizate pe marginea rezultatelor cercetarii.

Interviul comprehensiv presupune doua personaje: intervievatorul si intervievatul sau actorul. Termenul de "actor" este frecvent utilizat īn psihologia calitativa, referindu-se atīt la o persoana, cīt si la un grup cu anumite caracteristici identice. Specific interviului comprehensiv este atitudinea non-directiva a intervievatorului, care asigura libertatea de exprimare a intervievatului, prin raportare la tema discutiei. Aceasta presupune apelul la o serie de tehnici care au ca scop mentinerea unei atmosfere relaxate, absolut necesara pentru a obtine informatii cīt mai complete si cīt mai putin influentate de fenomenul de dezirabilitate sociala. Atitudinea non-directiva presupune:

- o atitudine mimica si pantomimica de sustinere a celui intervievat;

- obligatia intervievatorului de a nu-si exprima propriile opinii prin raportare la tema data;

- obligatia intervievatorului de a nu interveni direct īn discutie, pentru a nu modifica discursul celui intervievat (fara a accepta īnsa divagatii pe teme paralele cu cea discutata);

Tehnica reformularilor

Rogers si Kingers (1966) au demonstrat efectul inductiei pozitive a reformularilor īn cadrul unui interviu. Reformularile sunt īntrebari emise de intervievator, care ofera intervievatului certitudinea ca a fost īnteles si īi confera si intervievatorului certitudinea ca a īnteles corect ceea ce i s-a spus. Exista mai multe tipuri de reformulare:

- reflexa: o preluare a frazei, cu accentuarea elementelor importante;

- sinteza: presupune o serie de informatii noi, care sintetizeaza si grupeaza informatiile primite de la intervievat;

- prin inversarea raportului figura-fond: presupune decentrarea de continutul imediat al discursului si asigura constientizarea unor amanunte (tipica anumitor modalitati de psihoterapie);

- de clarificare: presupun o formulare mai clara a replicii intervievatului, care īl ajuta pe acesta sa sesizeze mai limpede logica propriului discurs;

- prin abstractizare: se folosesc numai atunci cīnd suntem siguri ca investigatul īntelege aceste abstractizari.

Īn evolutia interviului comprehensiv exista doua directii: tendinta de a acorda atentie intervievatului (informatorului) si diversitatea metodelor: pentru fiecare ancheta si tip de ancheta, interviul capata note specifice, astfel ca informatiile sa fie cīt mai reale.

Multitudinea formelor de interviu rezulta din rolul acestuia īn cadrul setului de probe. Īn psihologie, interviul este un instrument complementar. El poate fi folosit ca metoda principala predominant īn sociologie. Īn acest context, rolul sau este de a īntelege, a descrie si a masura fenomenele psihologice. Ca metoda secundara, interviul are rol de suport pentru cercetare; ca metoda principala are rolul de tehnica de culegere a informatiilor, īn cadrul anchetei.

Īn metodologia interviului comprehensiv sunt importante doua caracteristici: conduita de interviu si analiza continutului; ambele presupun specializari. Conduita de interviu se refera la faptul ca intervievatorul nu trebuie sa fie dominat de grila de īntrebari cu care a pornit la lucru, dar nici sa uite aceasta grila si sa se lase "furat" de informatiile primite de la intervievat. Interviul presupune focalizarea pe intervievat, intervievatorul īncercīnd sa fie cīt mai discret si sa nu īi influenteze nicicum discursul.

Personalizarea conduitei de interviu duce la anularea informatiilor, fie din cauza unei reactii foarte puternice a intervievatorului, care are aerul ca stie dinainte raspunsurile pe care le va da cel intervievat, acesta blocīndu-se īn consecinta, fie printr-o minimalizare a prezentei intervievatorului pīna la a parea ca acesta nici nu exista. Pe parcursul interviului, atitudinea intervievatorului trebuie sa asigure o relatie coerenta. Este importanta, de asemenea, adecvarea vestimentatiei cu locul de desfasurare a interviului si cu categoria de persoane intervievate.

Obiectivul vizat prin conduita de interviu, mai ales daca avem mai multe interviuri pe aceeasi tema, este de a ne comporta astfel īncīt sa obtinem de fiecare data informatii din acelasi domeniu, sa reducem la minim variatiile de la un interviu la altul. Metoda interviului clasic (structurat) duce la obtinerea de informatii de suprafata, deoarece īntrebarile sunt prestabilite de catre intervievator si ca atare limitate la sfera sa de cunostinte. Interviul comprehensiv permite obtinerea de informatii de profunzime, pentru ca permite depasirea īntrebarilor prestabilite daca discursul intervievatului ne ofera informatii pe care le putem dezvolta. Pe de alta parte, interviurile calitative pot disimula esentialul prin prezenta unor exprimari neclare; pot sa apara digresiuni sau tagaduieli echivoce.

Īn ceea ce priveste analiza continutului, interviul cantitativ nu retine decīt aspectele cele mai vizibile, opiniile flotante cu functia de a mentine comunicarea verbala ori formele lexicale si sintactice, desprinse de continutul profund. Īn cazul interviului comprehensiv se propune o rasturnare a modului de analiza a realitatii: informatia care se obtine se construieste pe masura ce īnaintam īn discutie. Interviul comprehensiv se defineste ca modalitate specifica de culegere a informatiilor, o trecere permanenta īntre īntelegerea informatiei primite, prelucrarea ei si ascultare. Obiectivitatea informatiilor se construieste treptat, conceptele se pun reciproc īn valoare si se reorganizeaza, ajungīnd ca tema discutiei sa fie īndepartata de punctul de plecare prin profunzimea informatiei culese. Demersul comprehensiv se bazeaza pe convingerea ca oamenii nu sunt simpli agenti purtatori de structuri, ci constructori ai socialului, detinīnd cunostinte care trebuiesc obtinute doar printr-o discutie de profunzime, aparent nestructurata.

Aparent, interviul comprehensiv nu are etape, dar, retinīnd faptul ca demersul nu este liniar, putīnd sa apara īntreruperi pentru documentare, putem delimita:

1. Documentarea, etapa exploratorie (prin modalitatea clasica sau prin tehnica grupului nominal); se pune la punct grila de īntrebari, care trebuie verificata. Instrumentele sunt suple si evolutive, ele se pot modifica daca situatia de teren o cere. Modificarea se face doar dupa un bilant, o analiza a informatiilor primite si numai dupa ce ne putem da un raspuns clar la īntrebarea daca modificarea este sau nu necesara.

Īn aceasta etapa se face si o schita de plan al cercetarii. Esantionul nu urmeaza regulile de reprezentativitate si selectivitate; este important sa evitam dezechilibrul evident al categoriilor din esantion si sa nu uitam vreo categorie importanta. Informatiile obtinute nu se pot generaliza asupra altor tipuri de populatie.

2. Activitatea de intervievare propriu-zisa. Se face apel la reformulari. Ca instrumente de lucru specifice interviului calitativ se folosesc notitele descriptive, reportofonul, camera video etc. Notitele descriptive dubleaza informatiile obtinute cu mijloace tehnice, asigurīnd o descriere cīt mai bogata a activitatii de intervievare. Notitele descriptive se definesc ca activitate de consemnare a tuturor comportamentelor si reactiilor observabile ale celui intervievat, precum si a ideilor proprii intervievatorului si a discutiilor paralele cu tema.

Schatzmann si Strauss (1973) descriu, īn functie de continut, trei tipuri de notite descriptive: metodologice, teoretice si descriptive. Notitele metodologice alcatuiesc un jurnal de bord descriptiv si critic. Se precizeaza metodele care s-au folosit, de ce au fost alese tocmai acestea si nu altele, ce probleme au aparut pe parcurs si cum au fost corectate, si metodele de evitare a unor probleme similare pe viitor. Notitele teoretice se alcatuiesc pe parcurs, dar si dupa ce perioada de interviu s-a īncheiat; ele cuprind date de observatie, intentii si ipoteze teoretice generate de cercetare. Notitele descriptive sau de observatie au forma de diagrame sau citari care redau pe viu situatiile de cercetare.

3. Redactarea raportului de cercetare se face dupa regulile clasice pentru cercetarea cantitativa.

Validitatea rezultatelor

Īn evaluarea lucrarilor de cercetare trebuie sa se īnteleaga ca metodele calitative au un potential mai mare de detectare a comportamentelor si proceselor sociale. De asemenea, utilizarea acestor metode permite descrierea evolutiei acestora, ceea ce asigura obtinerea unei teorii. Īn modelul cantitativ se porneste de la o ipoteza, testata printr-un protocol de ancheta foarte riguros. Īn cadrul metodelor calitative se produce o teorie pornind de la fapte sau informatii.

Interviul comprehensiv nu poate tinde spre o demonstrare a validitatii rezultatelor identica cu cea a metodelor cantitative. El se īnscrie īntr-un model de construire a obiectului care porneste de la date de observatie, īn concordanta cu care se aduna o serie de informatii pentru a le verifica. Probele de validare depind de coerenta demersului de cercetare si de adecvarea modelului explicativ la faptele reale.

Cronologic vorbind, exista doua tipuri de validare: imediata si pe termen lung. Īn general este dificil de obtinut o validare imediata a rezultatelor cercetarii, caci rezultatele se pot verifica īn timp, prin fiabilitatea lor. Criteriile de validare sunt, pe de o parte, publicarea cercetarii si reactiile pe care le stīrneste ea, iar pe de alta parte preluarea informatiilor din acel raport de cercetare īn cadrul altora si analizele critice īn care apare cercetarea respectiva.

Ca instrumente complementare de validare exista instantele oficiale de evaluare (jurii etc), si transformarea datelor calitative īn date cantitative īnsotita de verificarea lor prin mijloace cantitative, dar acest procedeu nu este foarte recomandat.

Validitatea unui model obtinut prin metode calitative tine mai mult de coerenta logica a discursului, de sustinerea cu exemple clare, concrete, de inserarea corecta īntr-o realitate sociala. Se recomanda unele instrumente de control obiectiv, cum ar fi identificarea persoanelor intervievate, care permite reluarea cercetarii pe un esantion mai mare si validarea sa.

XVI. Focus grupul

Metoda numita focus grup este o metoda calitativa ce presupune ca tehnica interviul cu un grup de lucru si un moderator. Īntre focus grup si alte tipuri de interviuri (tehnica grupului nominal, tehnica Delphi, tehnica brainstorming si sinectica, si grupul de discutii) exista o serie de deosebiri.

Tehnica grupului nominal: utilizeaza interviul ca instrument principal de investigatie, dar grupul este constituit din persoane care nu comunica īntre ele (este un grup abstract). Moderatorul are rolul de a chestiona pe rīnd membrii, de a colectiona raspunsurile si de a lansa noi īntrebari. Se utilizeaza si atunci cīnd se doreste evitarea efectului de halou.

Tehnica Delphi are ca scop obtinerea de indormatii de la experti, selectati pentru a constitui un grup omogen, informatii care sa permita elaborarea unor previziuni de evolutie sociala. Ea presupune mai multe runde de interviuri īn sistem panel. Īn prima runda, fiecare specialist trebuie sa faca propriile previziuni asupra unui eveniment social si sa le ierarhizeze. Moderatorul culege informatiile, le analizeaza si elaboreaza un chestionar īn care sunt expuse atīt rezultatele obtinute, cīt si punctele problematice. Astfel, cei din grup re-constientizeaza opiniile tuturor si divergentele dintre ele. A doua runda are scopul de a solutiona problemele din prima runda; se continua interviurile succesive pīna cīnd solutiile sunt calificate si validate de catre toti participantii.

Tehnica brainstorming presupune un grup format din persoane cu specializari īn diferite domenii, un grup eterogen. Pe parcursul discutiilor se interzice cu desavīrsire emiterea de critici la adresa vreunui anunt formulat de unul dintre participanti. Scopul acestei tehnici este obtinerea unui numar cīt mai mare de idei asupra unei probleme date, indiferent de corectitudinea acestor idei. Interdictia de a critica ideile este caracteristica acestei tehnici si o diferentiaza de focus grup.

Grupul de discutii se utilizeaza īn analiza relatiilor si modelelor de interactiune īntre membrii unui grup nestructurat.

Focus grupul

Permite obtinerea de informatii de profunzime, care tin de infrastructura atitudinilor si opiniilor si care permit identificarea mecanismelor de formare si de exprimare a atitudinilor si opiniilor. Drehen si Andersen (1991) ofera doua posibilitati de utilizare a focus-grupului: īn studii preliminare si īn studii de validare. Utilizarea īn cadrul studiului pilot ajuta la obtinerea de informatii clare despre cercetarea īn cauza si, de asemenea, se pot elimina o serie de erori.

Ca orice metoda calitativa, focus grupul presupune o serie de competente din partea cercetatorului: informatii aprofundate din domeniul de cercetare, informatii despre dinamica grupurilor mici si abilitati de comunicare.

Limite ale metodei:

- īn ceea ce priveste continutul, acesta poate fi influentat de efectele de grup; raspunsurile date sunt raspunsuri ale acelei structuri grupale.

- din punctul de vedere al formei, informatiile obtinute pot fi de tip emic si etic. Datele obtinute īn focus grup se asociaza cu caracteristica de emic, adica sunt adunate īntr-o forma naturala si nu suntdirijate de moderatori; informatiile de tip etic sunt cele dirijate de catre moderatori.

Avantajele metodei

- focus-grupul permite obtinerea de informatii, descrieri de opinii, atitudini, credinte etc;

- construieste o comunicare naturala, mai reala decīt īn cazul interviului comprehensiv;

- face posibila evidentierea mecanismelor prin care se conditioneaza evolutia sociala;

- permite īntelegerea mecanismelor care produc, sustin sau anihileaza anumite atitudini;

- informatiile au un grad crescut de fidelitate si validitate; pentru cresterea validitatii, se apeleaza la focus grupuri pereche sau paralele.

Numarul optim de persoane din cadrul unui focus grup este de 8 - 10.

Limite ale utilizarii focus grupului

- rezultatele au o validitate relativa īn raport cu populatia generala, neputīnd fi generalizate la acest nivel;

- rezultatele depind īn foarte mare masura de competentele moderatorului;

- efectele de grup influenteaza negativ rezultatele: efectul de polarizare, constīnd īn exagerarea opiniilor exprimate de subiecti sub influenta presiunii grupului; efectul gregar, care consta īn preluarea si conformarea opiniilor grupului; efectul group-think, care apare tot datorita presiunilor normative si presupune deteriorarea opiniilor emise de membrii grupului. Se poate īntīmpla ca toti membrii grupului sa emita opinii identice īnca de la īnceput. Efectele de grup survin fie datorita coeziunii ridicate a grupului, fie atunci cīnd membrii grupului se cunosc īnter ei foarte bine.

Reguli de alcatuire a focus grupului

Selectia membrilor se poate numi si esantionare teoretica; esantionul se alege īn functie de scopul cercetarii si de ceea ce se considera relevant. Exista mai multe tipuri de esantionare, īn functie de criteriul de selectie.

Un prim criteriu este eterogenitatea grupului; astfel se disting esantioane omogene si eterogene. Cele omogene se utilizeaza īn evidentierea diferentelor minime, deoarece opiniile exprimate sunt foarte asemanatoare, fara a fi īnsa identice. Cele eterogene favorizeaza producerea efectelor de polarizare, obtinīndu-se opinii ce nu pot fi obtinute īntr-un esantion omogen. De asemenea, īn esantioanele eterogene se evidentiaza blocajele si barierele din comunicare existente īntre diferite categorii sociale, precum si incompatibilitatile valorice si de opinie.

Īn functie de relatia existenta īntre membrii grupului, exista esantioane conflictuale, cu participanti care-si exprima opiniile īntr-un mod critic, si esantioane consensuale, care presupun respectarea spatiului intim. Un numar de persoane mai mare de 8 - 10 presupune aparitia spatiului public, astfel aparīnd inhibitii.

Moderarea discutiei de focus grup

Pregatirea pentru focus grup a moderatorului presupune stabilirea tematicii de discutie, care se bazeaza pe ghidul de interviu. Moderatorul stabileste grupurile, hotaraste momentul optim de desfasurare a sedintei (a carei durata este cuprinsa īntre o ora sio ora si jumatate), alege locul desfasurarii sedintei (se prefera locuri neutre). Modalitatile de īnregistrare a rezultatelor sunt audio (reportofon) sau audio-video.

Tehnici de discutie

- interviul comprehensiv: moderatorul construieste o grila de īntrebari (deschise, de tipul "de ce?" sau ipotetice "daca ar fi... ce s-ar īntīmpla...");

- discutia cu co-moderator;

- testele proiective cu jocuri de rol, situatii dilematice.

Stiluri si strategii de moderare

Informatiile se pot obtine īn mod diferit, atīt īn functie de moderator, cīt si īn functie de caracteristicile grupului, corelate cu tipul de informatii care se doresc a se obtine. Important: trebuie antrenati īn discutie toti participantii. Se face prezentarea fiecarui participant; se apeleaza la protocol (cafea, ceai, racoritoare etc); se pot forta primele raspunsuri prin īntrebari tintite pentru fiecare participant la grup.

Procedee de moderare:

- provocarea conflictelor si stimularea polemizarii;

- reformularea raspunsurilor;

- atenuarea nuantelor si conflictelor;

- evitarea efectelor de moralitate.

Stiluri de moderare:

- "avocatul diavolului": un stil agresiv, īn care moderatorul renunta la moralitate si argumenteaza diametral opus fata de opiniile grupului;

- empatic: presupune reformularea raspunsurilor īn termeni afectivi, preluīnd cuvinte care sunt utilizate de catre participanti pentru a-si descrie propriile stari afective;

- neutru: presupune tratarea echidistanta a problematicii discutate; moderatorul este cel mai putin integrat īn grup, fara a se situa īnsa pe pozitie opusa fata de membrii grupului.

Moderatorul, cu ajutorul co-moderatorului sau al īnregistrarilor video, urmareste caracteristicile participantilor la discutie:

- stabileste care sunt atitudinile generale fata de problematica discutata;

- observa gradul de interes pentru tema pusa īn discutie;

- determina īn ce masura raspunsurile sunt influentate de dezirabilitatea sociala;

- precizeaza continutul latent al raspunsurilor si daca acesta nu contrazice cumva continutul manifest;

- este mereu constient de relatiile care se stabilesc īn cadrul grupului.

Clasificarea focus grupurilor:

Dupa tema cercetata, acestea pot fi: politice, economice, mass-media, de marketing si publicitate.

Prelucrara datelor:

Se apeleaza la decupaje ale discutiilor sau pe categorii de participanti. Se face o analiza de continut cantitativa, sau calitativa atunci cīnd se apeleaza la focus-grupuri succesive cu acelasi grup de participanti si pe aceeasi tema.

XVII. Analiza de continut

Definitie: Analiza de continut este o tehnica sau metoda care asigura crearea inferentelor privind edificarea obiectiva a caracteristicilor unui mesaj (Holstein, 1969). Cartwright (1954) definea analiza de continut ca fiind descrierea obiectiva, sistematica si cantitativa a oricarui comportament simbolic. Singleton considera ca ideea de baza īn aceasta metoda este aceea de a reduce īntregul continut al comunicarii la un set de categorii care reprezinta anumite caracteristici de interes pentru cercetare (1988).

S. Chelcea (2001) considera ca analiza de continut reprezinta un set de tehnici de cercetare cantitativ-calitativa a comunicarii verbale si non-verbale, īn scopul identificarii si descrierii obiective si sistematice a continutului manifest sau latent, pentru a ajunge la unele concluzii privind individul si societatea, sau privind comunicarea īnsasi, ca proces de interactiune sociala.

Desi analiza de continut se asociaza de obicei cu mesajul scris, ea este utilizata si īn analiza imaginilor, a mesajelor orale etc. Analiza de continut este o metoda alternativa, complementara de studiu al comportamentului uman, care ofera informatii foarte obiective, deoarece reactiile de dezirabilitate sociala sunt absente.

Criterii de clasificare a documentelor

Ilut (1997) clasifica documentele īn functie de urmatoarele criterii: vechime, destinatar, accesibilitate si grad de īncredere. Chelcea (1993) indica patru criterii de clasificare a documentelor: natura (scrise, imagistice, audio), continutul informational (limbaj natural, limbaj cifric etc.), destinatarul (documente publice, documente personale) si emitentul (oficial sau neoficial).

Documentele fac obiectul mai multor tipuri de analiza: analiza de continut cantitativa si analiza de continut calitativa.

Analiza de continut cantitativa are ca scop stabilirea temelor, tendintelor, atitudinilor, valorilor si modelelor prezente īn diferite documente. Se utilizeaza atunci cīnd se doreste selectarea unor date din documente care contin informatii complexe, cum sunt cele din mass-media, literatura, legislatie, corespondenta, jurnale etc. Nu orice tema de cercetare permite utilizarea acestei metode. Ca urmare, se face distinctie īntre analiza de continut calitativa īn plan orizontal (intereseaza strict documentul īn sine) si cea īn plan vertical (intereseaza de asemenea cauzele acelui document si consecintele lui).

Īn functie de problema cercetata, de posibilitatile tehnice, de cantitatea de documente supuse analizei, analiza va fi mai mult sau mai putin extinsa.

Etapele analizei de continut calitativa

1. Se stabileste tipul de documente cu care se va lucra, īn conformitate cu tema si obiectivele studiului. De exemplu, pentru tema "Atitudinea fata de procesul de privatizare īn industria romāneasca īn anii '90", materialele folosite vor fi articolele de ziar, emisiunile TV sau radio pe aceasta tema, din aceasta perioada.

2. Se parcurg materialele selectate si se formuleaza unele ipoteze (ca solutii temporare la problema de cercetat). De asemenea, se transpune ipoteza īn unitati de analiza (categorii si indicatori), procedura asemanatoare cu operationalizarea conceptelor. Aceasta presupune construirea unei grile prin care se vor filtra materialele brute.

3. Se efectueaza definirea unitatilor de analiza. Acestea sunt: unitatea de reperaj, reprezentata de lungimea textului īn care este regarita tema de studiu, si unitatea de context, data de lungimea minima a textului care trebuie citita pentru a descoperi daca tema de studiu este prezenta īn mod favorabil, nefavorabil sau neutru. De exemplu, pentru un articol de ziar unitatea de reperaj este paragraful, iar unitatea de context este īntregul articol. Unitatea de context trebuie sa fie mai mare decīt unitatea de reperaj, pentru a putea permite identificarea atitudinii pozitive, negative sau neutre. Prin numararea unitatilor pozitive, negative sau neutre putem obtine o interpretare statistica a documentului.

S. Chelcea stabileste trei tipuri de unitati de analiza: unitatea de īnregistrare (acea parte din comunicare ce urmeaza a fi cercetata), unitatea de context (acel segment al comunicarii care permite a se determina tipul de atitudine prezentata īn document fata de tema studiata) si unitatea de numarare, care este īn functie de cuantificare. Ea poate fi coincidenta cu unitatea de īnregistrare. De cele mai multe ori, se prefera ca unitatile de numarare sa fie caracteristici fizice evidente ale mesajului (lungime, durata etc). Īn analiza unor documente scrise mai putem stabili unitati de numarare tipografice: centimetrul, coloana, pagina etc.

Cele mai cunoscute procedee de analiza statistica a continutului:

- analiza frecventelor; este procedeul clasic si consta īn determinarea numarului de aparitii ale unitatilor de reperaj si de context īn materialul analizat.

- analiza tendintei are la baza analiza frecventelor si permite surpinderea atitudinii fata de o persoana sau institutie. Se determina numarul de aparitii ale unitatilor de reperaj si de context īn materialul studiat, dupa care se stabileste caracteristica unitatilor, care pot fi pozitive, negative sau neutre. Se calculeaza astfel indicele de analiza a tendintei (AT), dupa formula: AT = (F - D) / L, unde F reprezinta referirile favorabile, D referirile defavorabile, iar L numarul unitatilor de analiza legate de tema. Indicele de analiza a tendintei permite sa se compare atitudinea exprimata de o sursa cu atitudinea exprimata de o alta sursa.

- tehnica analizei evaluative a textului; presupune transformarea informatiilor din text īn constructii echivalente semantic, astfel īncīt sa se precizeze foarte clar obiectul atitudinii. Analiza evaluativa presupune identificarea tuturor informatiilor din text referitoare la obiectul atitudinii, precum si stabilirea si acordarea de ponderi informatiilor (cuprinse īntre +3 si -3). Ponderile permit stabilirea directiei si intensitati atitudinilor.

- analiza contingentei permite evidentierea structurilor de asociere a conceptelor. Frecventa de aparitie asociata cuvintelor cheie īn textul analizat (frecventa relativa) se compara cu pribabilitatea teoretica de asociere a lor (valoarea de asteptare). Daca diferenta este semnificativa, se concluzioneaza ca asocierea nu este īntīmplatoare, ci ea se datoreaza unei particularitati de stil sau intentiei.

Avantajele analizei de continut cantitative

- Aduce rigoare īn interpretarea documentelor, permitīnd depasirea afirmatiilor fara acoperire.

- Permite determinarea tendintelor prezente īn document si caracterizarea unei perioade, epoci, structuri sociale, comunitati, si compararea a doua perioade, epoci etc.

- Īntrucīt documentele cu care se lucreaza nu sunt provocate, efectul de dezirabilitate este nul.

Dificultati si limite

1. Stabilirea grilei de categorii si indicatori. Rotariu (1991) apreciaza ca o grila trebuie sa fie: exhaustiva (sa cuprinda toate categoriile ce caracterizeaza tema de studiu), exclusiva (sa nu existe intersectii sau suprapuneri īntre categorii), obiectiva (categoriile stabilite sa caracterizeze tema de studiu) si pertinenta (adecvata scopului urmarit).

2. Stabilirea validitatii si fidelitatii datelor obtinute. Ca metode de validare se folosesc validarea de continut si cea de construct. Fidelitatea se poate estima doar cu ajutorul unui juriu de experti. Analiza comparativa a rezultatelor la care ajung expertii permite stabilirea indicatorului de fidelitate.

3. Volumul materialelor utilizate. Se procedeaza la o esantionare a materialelor, ceea ce implica un risc mai mare de a pierde informatii.

4. Interpretarea atitudinilor transmise prin text. Ca modalitate de analiza, se apeleaza la inferente: directe, atunci cīnd consideram ca informatia ca atare reprezinta atitudinea emitentului, si indirecte (opuse) atunci cīnd consideram ca informatia directa nu este adevarata, ci adevīrat este opusul afirmatiilor facute īn text.

Analiza de continut calitativa

Este cunoscuta si sub numele de: analiza calitativa prin teoretizare, sau analiza prin teoretizare ancorata, sau analiza de continut iterativa.

Analiza de continut calitativa este o metoda care permite generaea inductiva a unei teorii asupra unui fenomen cultural, social sau psihologic, prin conceptualizarea si relationarea progresiva si valida a datelor empirice (Muchielli, 1996). Se aseamana cu metoda descrisa de Glasser si Strauss (1967) sub denumirea de grounded theory.

Cea mai importanta caracteristica a analizei de continut calitative este relativa independenta. Aceasta metoda poate fi utilizata ca strategie generala de cercetare, care permite mentineea unui grad de autonomie teoretica - nu trebuie sa se raporteze la regulile unei anume teorii. Permite si o autonomie tehnica, īn sensul ca permite urmarirea īn acelasi timp a mai multor scopuri.

Ca orice alta metoda, analiza de continut are o serie de etape, īncepīnd cu o codificare a informatiilor si finalizīndu-se printr-o teorie. Īntre aceste extreme, analiza de continut calitativa presupune determinarea si definirea unor categorii sau concepte īn care se īncadreaza informatia analizata, stabilirea relatiilor dintre categorii sau concepte si definirea unui algoritm prin care se poate construi un edificiu conceptual.

Analiza de continut calitativa se bazeaza pe un examen sistematic al datelor. Ea presupune nu numai o activitate metodica, ci si o lecturare teoretica nuantata a fenomenului studiat. Prin lecturarea teoretica nuantata putem īntelege informatiile transmise de material; rezultatele obtinute pe aceasta cale depind de profesionalismul, nivelul de cultura si experienta cercetatorului.

Teoretizarea īnseamna si o modalitate de a īntelege faptele si evenimentele. Aceasta īntelegere presupune inserarea evenimentelor concrete īntr-un context explicativ si integrarea lor īntr-o alta schema de analiza, care permite reevaluarea informatiilor bazale sau relevarea unor noi aspecte. Ceea ce se obtine este perfect ancorat īn datele empirice. Materialul este atīt punctul de plecare al teoretizarii, cīt si locul de verificare a ipotezelor de validare a constructelor teoretice. Analiza de continut calitativa este o activitate iterativa, care se dezvolta progresiv, conceptele definindu-se prin aproximari succesive. Nu exista o ordine stricta de parcurgere a etapelor, fiind posibila omiterea sau revenirea.

Etapele analizei de continut calitative

1. Fixarea scopurilor si a materialelor de analiza (se lucreaza cu foi pe care se lasa un spatiu liber īn marginea stīnga, pentru a putea fi notate diferitele observatii pe parcurs).

2. Codificarea. Aceasta etapa are ca scop eliminarea informatiilor nesemnificative si pastrarea celor importante. Presupune examinarea atenta si reformularea informatiilor prezente īn materialul de baza. Se pastreaza sub forma de coduri doar informatiile esentiale. Cuvintele folosite pentru codificare trebuie sa fie relativ apropiate ca nivel de abstractizare si generalizare cu cele din textul analizat. Pentru a codifica un material se pun īntrebari de genul: despre ce este vorba? ce este? ce se īntīmpla aici? etc.

3. Categorizarea. Conceptul sau categoria desemneaza un nivel superior de abstractizare. Categorizearea reprezinta punctul de plecare din care conceptele se vor rafina si vor fi tot mai adecvate realitatii empirice. Orice categorie trebuie sa īndeplineasca urmatoarele conditii:

- o definire concisa si adecvata;

- sa se precizeze elementele distinctive;

- sa se identifice elementele necesare ale continutului sau;

- sa se identifice formele de manifestare.

Īntrebarea tipica pentru a stabili o categorie este: "Ce fenomen are loc aici?"

4. Relationarea. Presupune determinarea relatiilor existente īntre informatiile prezente la nivelul categoriilor fixate īn etapa anterioara. Relationarea presupune o activitate de sistematizare. Se lucreaza simultan la doua niveluri: un nivel mai concret, care presupune analiza datelor de baza pentru a vedea daca exista o legatura īntre acea categorie si fenomenele pe care le desemneaza, si un nivel mai abstract, prin care se urmareste sa se determine daca exista legaturi īntre conceptele sau categoriile deja delimitate.

5. Integrarea. Permite definirea obiectului principal pe care se va axa raportul de cercetare. Este o faza de sinteza, care trebuie parcursa deoarece īntr-o analiza de continut calitativa exista riscul ca, avīnd multe concepte si relatii īntre ele, explicatiile sa fie prea complicate. Nu trebuie pierduta din vedere, īn aceasta etapa, īntrebarea: care este problema principala, care este scopul studiului.

6. Modelarea. Activitatea principala de este cea de reproducere cīt mai fidela a relatiilor structurale si functionale dintre elementele care definesc fenomenul studiat. Īn aceasta etapa, īntrebarea de baza este: care sunt proprietatile fenomenului, antecedentele si consecintele sale.

7. Teoretizarea. Īnseamna concret scrierea raportului de cercetare si obliga la trei activitati:

- esantionarea teoretica, presupunīnd retinerea categoriilor care s-au repetat pe parcursul analizei de continut ca fiind caracteristice fenomenului studiat;

- inductia analitica, presupunīnd cautarea cazului negativ (adica daca, pornind de la aceleasi elemente, ajungem la o alta categorie, atunci demersul este nul);

- verificarea implicatiilor teoretice; aceasta este tot o strategie de evaluare, si consta īn determinarea, la nivelul unui fenomen, a validitatii teoriei concepute. Se verifica teoria prin aplicarea ei asupra unei alte baze de date.

XVIII. Metoda incidentului critic

Metoda incidentului critic presupune selectarea comportamentelor care sunt adaptative si eficiente īn rezolvarea unor situatii critice. Ca tehnici utilizate pentru culegerea datelor se folosesc: observatia, chestionarul si, eventual, interviul.

H. Pitariu (1983) definea incidentul critic ca fiind actiunea umana observabila care este suficient de completa pentru a permite efectuarea de inferente si predictii; un comportament poate fi considerat incident critic īn urmatoarele conditii:

- actiunea umana trebuie sa fie o situatie distincta, cu limite bine definite;

- cauzele, ca si urmarile sale, trebuie sa fie evidente, astfel īncīt sa poata fi descrise semnificatiile sale prin raportare la persoana;

- descrierea situatiei si a comportamentelor umane prezente īn situatie trebuie sa fie clara;

- comportamentele pozitive sau negative care se dezvolta īn situatia respectiva trebuie sa fie cazuri extreme, pentru a putea fi considerate incidente.

Din perspectiva psihologiei sociale, metoda incidentului critic este o varianta a studiului de caz si presupune culegerea, cu ajutorul anchetei, a unor comportamente, situati sau factori care au determinat un salt īn bine sau īn rau, o modificare de traiectorie īn dezvoltarea unei persoane sau chiar a unei societati. Exemplu: īntīlnirea dintre Gauguin si Van Gogh; prostitutia ca element de debut pentru consumul de droguri.

Analizata din perspectiva studiului de caz, metoda incidentului critic poate apela la: analogia formala, analiza structurala si fenomenologica; analiza jocurilor. Toate acestea sunt īn īn acest context tehnici, dar, la fel ca si observatia si chestionarul, se poate folosi si ca metoda de sine statatoare.

Analiza formala este operatia de generalizare a descrierilor fenomenologice a unor situatii, descriere care presupune reperarea elementelor esentiale ale unor situatii din punctul de vedere al mai multor actori sociali (participanti, subiecti, elemente ale populatiei considerate), elemente care pot fi sintetizate si care reprezinta teoriile comune tuturor membrilor grupului. Analiza formala este o metoda semi-calitativa. Descrierea unor evenimente īn mod identic de catre mai multe persoane se bazeaza pe mecanisme de schematizare, asa cum sunt ele descrise de analiza statistica.

Levy Lelois (1991) a demonstrat ca exista trei profesii relativ similare: cea de agricultor, cea de pescar si cea de miner. Pentru aceasta a folosit analiza formala. El a demonstrat ca profesiile mentionate se raporteaza la aceeasi forma si au cel putin trei elemente comune: contactul direct cu natura si efortul fizic crescut pentru īndeplinirea unei sarcini; perceperea sau vizualizarea directa a rezultatelor muncii (grīu, peste, minereu); riscul crescut de interventie a unor catastrofe naturale, care pot distruge tot ce au realizat prin munca o perioada de timp. Situatiile de munca sunt analoge din punctul de vedere al acestor caracteristici. Ca urmare, aceste profesii au o forma comuna, definita prin ansamblul elementelor descrise mai sus. Se pot descrie o serie de elemente diferentiatoare, dar ele nu sunt considerate esentiale deoarece tratarea afectiva specifica fiecareia īn parte este comuna tuturor.

Analiza formala presupune utilizarea chestionarului ca tehnica de culegere a datelor; īntrebarile urmaresc obtinerea elementelor componente ale formei, relatiile dintre ele si care sunt evenimentele care pot distruge o evolutie.

Analiza structurala si fenomenologica este un ansamblu de cazuri distincte, care descriu actiuni si situatii si care permit explicarea sensului altor actiuni care au loc īn situatii asemanatoare structural din punctul de vedere al trairilor subiective ale actorilor. Concret, se alcatuieste o colectie de actiuni ale unor actori umani, urmata de o interpretare globala a sensului actiunii. Aceasta presupune parcurgerea mai multor etape:

- alcatuirea unei colectii de cazuri (anamneze cu mai multe persoane);

- alcatuirea cazurilor pe categori apriori analoge;

- descompunerea fiecarui caz īn microsituatii analoge īn fiecare dintre cazurile descrise;

- alcatuirea unui tabel, astfel īncīt sa poata fi descrise si comparate situatiile si elementele componente (situatiile pe coloane si elementele componente ale cazurilor pe linii);

- analiza informatiior care se regasesc pe coloane si concluzionarea asupra sensului de evolutie a situatiei;

- analiza globala a bazei de date (coloane plus linii) si concluzionarea asupra conduitelor actorilor.

Un autor a studiat cu ajutorul acestei metode cauzele suicidului. El a facut interviuri īn spitalele de urgenta. Iata datele pe care le-a obtinut:

Īn primul caz este vorba despre un debut īn viata marcat de abandon, lipsa de protectie, de siguranta, lipsa unui sentiment de apartenenta. Īn al doilea caz survine o evolutie negativa: opozitia, globala si constanta, la regula, ca modalitate de a atrage atentia. Īn al treilea caz este vorba despre lipsa afectivitatii si a protectiei, nesiguranta; conflict cu o persoana apropiata; teama de abandon. Sinuciderea poate fi o cale de razbunare, de santaj sau de evadare.

Analiza jocurilor presupune fixarea si formalizarea ciclurilor repetitive de interactiune dintre actorii sociali. Formalizarea explicitarea regulilor implicite care par a guverna schimburi sistematice īntre actori si care se finalizeaza prin obtinerea de avantaje si beneficii de catre fiecare dintre cei implicati īn situatia respectiva.

Psihologia sociala si clinica au demonstrat ca īntre indivizi exista interactiuni care se conformeaza unor scheme susceptibile de a fi clasificate si reproductibile la nivelul altei situatii. Aceste scheme se numesc tranzactii; ca urmare, putem analiza jocurile prin prisma analizei tranzactionale.

Prin repetitivitate, aceste reactii aduc beneficii care au lipsit īn copilaria mica. Persoanele cauta un anumit tip de relatii si cauta sa impuna anumite comportamente care le permit sa suporte socialul si sa se integreze īn social. Aceste reactii repetitive se numesc joc nu prin prisma aspectului ludic al actiunii, ci pentru ca reprezinta un sistem de interactiuni īn care schemele succesive par a fi determinate de reguli. Sistemul descris astfel poate fi considerat un joc.

La o analiza a mai multor familii se observa regula jocului conjugal "fara tine", a carei cauza este teama de a īnfrunta o situatie. Jocul intelectiv īntre doua persoane este un joc repetitiv care se dezvolta pentru a asigura fiecarui participant sentimentul de securitate, dar si de a nu se confrunta cu o serie de evenimente pe care le considera periculoase. Anamneza poate determina care evenimente din viata persoanelor au determinat dezvoltarea unor asemenea comportamente, si aceste evenimente se numesc situatii critice.

Aplicatii ale metodei incidentului critic:

1. Scala de evaluare cu ancore comportamentale (cu expectante comportamentale), dezvoltata de Smiths si Candell (1963); acest tip de scala difera de cele clasice atīt sub aspect constructiv, cīt si pentru ca nu mai apeleaza la cifre, ci apeleaza la descrieri de comportamente ca modalitati de evaluare. Criterii:

- factorul de performanta trebuie sa fie definit cu acuratete;

- ancorele trebuie sa descrie cu multa precizie categoriile de performanta;

- raspunsul evaluatorului trebuie sa fie dirijat prin urmarirea unor instrumente precise cu scala.

Pentru informatii suplimentare: H. Pitariu - "Managementul resurselor umane"; M. Dinca - "Teste de creativitate".

2. Metoda grupului critic (1957) permite stabilirea unor pasi eficienti īn desfasurarea unei activitati la care participa un numar mare de persoane, aparent dezorganizate si cu risc mare de haos. Se utilizeaza īn activitatea organizatiilor mari si īn special īn organizarile uzinale. Ca urmare, timpul de lucru se poate reduce la jumatate. Aceasta metoda de utilizare eficienta a timpului de lucru porneste de la premisa ca o actiune, oricīt de complexa, poate fi descompusa īn actiuni simple si evidente, care sa marcheze īnceputul si sfīrsitul etapelor. Actiunile pot fi simultane asu succesive; ordinea lor tehnologica sau logica poate fi redata prin arce si noduri. Vezi S. Chelcea - "Chestionare de investigatie sociologica", pag. 135 - 136.

Cross-culturalitatea

Din punctul de vedere al psihologiei, aparitia cross-culturalitatii se datoreaza largirii domeniului functional al acestei discipline. Ratiunea de a fi a psihologiei cross-culturale este aceea de a sustine o interactiune cīt mai eficienta īntre culturi, īn baza explorarii fiecarei culturi īn parte.

Īn 1992, psihologia cross-culturala a fost definita ca fiind studiul similitudinilor si diferentelor la nivel individual, īn grupuri si culturi etnice diferite, studiul comparativ īntre variabilele psihologice si cele socio-culturale, ecologice, biologice, precum si evolutia intrinseca a acestor variabile.

Un protocol metodologic standard īn psihologia cross-culturala trebuie sa cuprinda īn mod obligatoriu:

- procedura, modalitatea de descoperire;

- caracteristicile transferului de informatii;

- testul ca instrument de evaluare.

Testul este foarte important, pentru ca trebuie gasite acele teste care pot functiona similar īn culturi diferite; ca urmare, testele trebuie verificate pentru a se vedea daca ele functioneaza si īn alte culturi.

Emic si etic īn psihologia cross-culturala

Termenul de emic reda imaginea constelatiei comune referitoare la multitudinea componentelor dintr-un mediu socio-cultural; el se refera la reprezentarea asupra realitatii imediate a persoanelor care fac parte dintr-o anume comunitate.

Termenul de etic se refera la o imagine din exterior asupra realitatii unei comunitati, culturi, imagine care rezulta īn urma unor cercetari sistematice.

Domenii, directii de aplicare:

- studii asupra motivatiei si valorilor;

- studii privind raportul individualism-colectivism;

- studii asupra stereotipurilor asociate caracteristicilor de gender (de rol sexual);

- studii asupra caracteristicilor inteligentei īn diferite societati (inteligenta rationala, emotionala etc).