MORALA SOCIALA

MORALA SOCIALĂ

Standarde de performanta: La sfârsitul activitatii didactice studentii:

Caracterizeaza natura si modul de manifestare a moralei sociale.

Identifica, în pe 17117u207r isajul manifestarilor umane, valorile, normele, atitudinile si faptele de natura morala.

Stabilesc relatiile dintre morala individuala si cea a grupurilor umane.

Descriu modul în care principalele doctrine etice caracterizeaza morala.

Bibliografie:

Traian Gânju, Lumea morala, vol.1, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982.

O.G. Drobnitki, Notiunea de morala, Partea I si a II-a, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981

Bernard Williams, Introducere în etica, Editura Alternative, 1993, p. 80-87.

Valorile si adevarul moral, Selectie, traducere si note de Valentin Muresans Editura Alternative, 1995.

Nicolae Bellu, Morala în existenta umana, Editura Politica, Bucuresti, 1989.

J.S. Mill, Utilitarismul, Editura Alternative, 1994.

Teorii ale dreptatii, Editie îngrijita de Adrian Miroiu, Editura Alternative, 1996.

A. Macintyre, Tratat de morala. Dupa virtute, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998.

T. Catineanu, Elemente de etica, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.24-60, 77-85.

V. Macoviciuc, Probleme de etica, în Filosofie, manual pentru licee si scoli normale, Editura Didactica si pedagogica R.A., 1992, p. 207-223.

Didier Julia, Dictionar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, .

Dictionar de filosofie, Editura Politica, Bucuresti, 1978, p. 473-474

Immanuel Kant, Critica ratiunii practice, Editura stiintifica, Bucuresti, 1972.

Marietta C. Moraru, Valoare si etos, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976.

Tudor Vianu, Studii de filosofia culturii, Editura Eminescu, Bucuresti, 1982, p. 97-100.

C. Lazar, Autoritate si deontologie, Editura Licorna, 1999, p. 103-117

NOŢIUNEA sI CARACTERISTICILE

MORALEI SOCIALE

Considerata unanim ca fiind obiectul de studiu al eticii, morala este definita si caracterizata în felurite moduri în istoria eticii sau de catre curentele etice contemporane. Angajarea noastra pe una sau alta dintre pistele acestor curente ar fi o intreprindere simplificatoare, neproductiva pentru obiectivele prezentului curs. Ca urmare, folosind o strategie de selectie pe care o consideram benefica, vom prezenta cele mai semnificative directii de cercetare a moralei, cu referire la punctele de vedere convergente sau divergente, în masura în care le vom considera relevante. Ramâne în sarcina celor care studiaza prezentul curs sa-si întregeasca imaginea asupra moralei, prin studiul bibliografiei recomandate, greu de comentat în limitele spatiului rezervat acestuia.

Delimitari conceptuale

Conceptul de morala s-a impus relativ târziu în etica cu statutul de domeniu autonom de cercetare al acestei stiinte. Desi veche de câteva mii de ani, preocuparea de a caracteriza morala a fost centrata mai ales pe consecintele acesteia asupra comportamentului individual si colectiv, pe starea de moralitate si pe determinatiile ei, termenul generic de morala considerându-se a fi de la sine înteles.

Primele preocupari sistematice în acest sens apartin, aproape firesc, lui Immanuel Kant, primul filosof care reuseste detasarea cercetarii filosofice de interogatiile directe asupra realitatii si realizarea a ceea ce s-a numit în filosofie criticismul. Etica lui Kant este, prin excelenta, o etica normativa, decurgând din modul în care acesta o defineste ca fiind critica ratiunii practice. Trecerea de la "metafizica moravurilor" la acest model de etica s-a realizat, la Kant, tocmai prin stabilirea continutului moralei sub forma principiului practc ,concretizat în imperativul categoric: actioneaza astfel încât maxima vointei tale sa poata oricând valora în acelasi timp ca principiu al unei legislatii universale.(13, p. 118) În viziunea lui Kant, morala nu apartine nici psihologicului (comportament, impulsuri, nazuinte si dorinte individuale), nici înclinatiei individuale spre fapte bune, nici trairilor individuale si unice; ea apartine eminamente imperativului moral.

În etica lui Hegel se face distinctie între morala si moralitate si se pune problema specificuluii moralitatii. Asa cum subliniaza Drobnitki, "morala, din punctul sau de vedere, nu constituie numai un fenomen social specific, prin care omul se deosebeste de natura, ci si un fenomen singular în dezvoltarea istorica a societatii, deosebit de toate celelalte moduri de reglementare a experientei sociale". Moralitatea, în schimb, este reprezentata de moravurile, obiceiurile, traditiile existente în societatile arhaice, presocratice, în care "omul ca om etic este inconstient de sine" (2, I, p. 114)

Cu Socrate, omul a devenit constient de sine, iar morala si-a gasit câmp de manifestare, prin detasare de celelalte moduri de reglementare a vietii sociale.

Întrucât filosofii postkantieni si posthegelieni s-au ocupat mai putin de a gasi o definitie cuprinzatoare a conceptului de morala, vom apela la acei eticieni care sunt, efectiv, integrati unor asemenea preocupari, precum si la definitiile de dictionar.

Traian Gânju, în Discurs despre morala, propune doua definitii, una restrînsa si una mai extinsa:

"Modalitate de exprimare si perfectionare a omului în câmpul relatiilor sociale"

"Univers al dezideratelor si nu al imperativelor, morala implica în structura ei exercitiul permanent si direct al rezolvarii situatiilor concrete de viata în functie de ratiunea si afectivitatea fiecarui individ, atunci când devine constient de nevoia intima de a se asuma pe sine proiectându-se exemplar în reteaua raporturilor cu semenii sai" (1. P. 25)

În dictionarul de filosofie descoperim o definitie care respecta regula dezvaluirii sferei termenului, regula specifica definirii categoriilor filosofice, diferenta specifica fiind, mai degraba, produsul unui proces de hibridare a definitiei, în sens logic:

"Ansamblu al deprinderilor, sentimentelor si convingerilor, atitudinilor si mentalitatilor, principiilor, normelor si perceptelor, valorilor si idealurilor care privesc raporturile dintre individ si colectivitate (familie, clasa, natiune, societate s.a.) si care se manifesta în fapte si actiuni, în modul de comportare" (12, p. 473)

Sublinierile facute în texte permit punerea în evidenta a ceea ce este specific moralei în raport cu celelalte determinatii pe care le-am putea atasa ca predicate continuturilor enuntate. Acest specific va fi pus în evidenta în cele ce urmeaza.

1.2. Caracteristicile moralei sociale

Morala exista numai în si prin societate, în si prin grupurile umane distincte fiind, asemenea oricaror dimensiuni ale umanului, o realitate sociala. Ea presupune, inevitabil, angajarea personalitatii fiintei sociale, a individului. Cu toate ca este marcata de un continut si o structura distincte, precum si de un sistem categorial propriu, morala nu este un dat universal si inert. Ea este în continua transformare, în directa dependenta de mutatiile ce se produc în cultura si civilizatia diferitelor comunitati umane.

Principalele caracteristici ale moralei sociale sunt urmatoarele:

Unitatea structurala: este determinata de categorii, structura si instanta critica bine determinate, fiind o componenta de maxima maturitate a vietii sociale.

Diversitatea modalitatilor culturale de manifestare: valorile, normele, obiceiurile, idealurile, sistemul de sanctiuni difera de la o matrice culturala la alta.

Dinamismul: în cadrul aceleiasi culturi, semnificatia sau continutul unor norme, valori, comportamente, atitudini se schimba de la o etapa la alta a evolutiei.

Aderenta la spatiul social: este un domeniu prin excelenta al relatiilor interumane, un domeniu al confruntarii dintre bine si rau, ca produse ale aprecierii opiniei publice si a constiintei individuale.

1.3. Caile de constituire a moralei sociale

În istoria comunitatilor umane morala s-a constituit pe baza achizitiilor culturale dintr-o diversitate de surse ale convietuirii sociale. Tot ceea ce reprezinta, pentru om, semnificatie cu impact asupra comportamentului sau se traduce, mai devreme sau mai târziu, în semnificatie morala: conditiile de existenta si de perpetuare a speciei, relatiile de putere, conceptiile religioase, traditiile, achizitiile culturale, arta, stiintele etc. Influenta tuturor acestor surse asupra moralei sociale se realizeaza pe doua cai complementare si niciodata concurente:

Calea imanenta, reprezentata de necesitatile impuse de convietuirea sociala a unor comunitati distincte (familie, organizatie, popor etc)

Calea transcendenta, reprezentata de necesitatea organizarii activitatii de îndeplinire a poruncilor divine sau de organizare a comunitatii dupa modelul transcendent.

Modelele istorice ale moralei urmeaza masura în care una sau alta dintre cele doua cai este preponderenta:

Morala preistorica a fost preponderent religioasa, slab codificata, bazata mai mult pe cutume, pe intuitie.

În morala antica, îndeosebi dupa Socrate, chiar daca se mentine calea transcendenta, apar primele valori si norme determinate exclusiv pe calea imanenta, ca rezultat al complexitatii vietii în cetate, dar si ca rezultat al dezvoltarii mijloacelor culturale de expresie. Apar primele coduri morale închegate : Legile lui Manu, codul lui Hammurapi, Perceptele lui Confucius, Cartea egipteana a mortilor sau Etica lui Nicomah.

Morala medievala este explicit detasata de justitie si de normele administrative, dar ramâne eminamente religioasa, îndeosebi în perioada europeana a Inchizitiei. În aceasta perioada se dezvolta o componenta speciala a moralei, de natura laica: regulile de viata ale cavalerului (samurailor, în Japonia).

Cu morala epocii moderne, asistam la o diferentiere a sistemelor de morala, în functie de evolutia istorica a diferitelor comunitati umane, astfel încât, din zorii acestei epoci si pâna astazi, umanitatea este din ce în ce mai plina de inovatii în materie de moralitate, dar si de conflicte morale adiacente unor conflicte sociale, nationale sau regionale. Caracteristica lumii civilizate moderne este aceea a refuzului unei morale oficiale, în favoarea unui pluralism moral, sustinut în jurul unor valori morale majore, cum sunt viata, libertatea de constiinta, drepturile omului etc.

Morala contemporana este supusa unui demers critic deosebit de fecund, în spatiul filosofic, sociologic, pedagogic, politologic etc. S-a produs o separare completa a trairilor morale de celelalte sisteme de traire a umanului, dar se manifesta tot mai puternice incidente ale judecatilor de valoare morala în domenii ale vietii sociale de mare anvergura: politic, economic, juridic, militar, medical, religios, ecologic etc. În spatii geografice si culturale tot mai extinse morala se manifesta ca o morala a omului liber, o morala a alegerii, a optiunii neîngradite. Drepturile omului sunt tot mai mult integrate ca fundamente ale moralitatii sociale autentice.

În planul societatii globale asistam, totusi, la confruntari de mare anvergura între diferite sisteme morale: laic si religios, individualist si colectivist, deontologist si teleologist etc.

Revin, în prim-planul vietii sociale, moralele traditionale, care se întrepatrund cu cele moderne, determinând trecerea tot mai accentuata a moralitatii din planul social în cel individual si de microgrup. Crizei de valori morale proprii societatilor post-comuniste i se raspunde tot mai mult cu ofensiva unui relativism moral, în interiorul caruia singurele repere morale autentice, reinstituite dupa caderea comunismului ateist, sunt cele de natura religioasa.

Modelul de viata morala occidental este, înca, slab perceput, sub impactul intern al ineficientei economice, al saraciei, al inculturii si al insecuritatii, fiind mai degraba evidente limitele acestuia dacât punctele sale tari. La aceasta se adauga si unele evenimente politico-militare neinspirat gestionate de liderii politici ai lumii care, prin consecintele lor asupra unor mase mari de oameni, au îndepartat si mai mult populatiile dinn spatiul  post-comunist de asemenea modele.

2. STRUCTURA MORALEI SOCIALE

Prezentând etica drept stiinta a faptului moral, Tudor Catineanu prezinta structura acestuia, care se identifica, în ultima instanta, cu structura moralei sociale: (9, p. 77)

N - P

S.C. V - RL M

A

Notatiile din aceasta schema sunt urmatoarele:

S.C.: subiectul constient

N: norme  P: principii

V: valori RL: relatii

A: aprecieri M: manifestari

Schema de mai sus ne ajuta sa întelegem complexitatea lumii morale, precum si relatiile ce se stabilesc între diferitele ei componente, relatii asupra carora ne vom opri în cele ce urmeaza.

Remarcam, mai întâi, faptul ca axul central al structurii moralei sociale îl constituie triada norme-valori-aprecieri. Normele deriva din principiile morale, în timp ce valorile se identifica pe baza relatiilor dintre indivizi si colectivitati. La aceasta triada se raporteaza subiectul constient (individual sau colectiv) si în raport de ea se produc manifestarile morale.

Este de retinut faptul ca schema nu este una cu intrare si iesire, ci, asa cum sugereaza conexiunile, este un model al interdeterminarilor.

Fiecare dintre componentele moralei sociale prezentate mai sus au fost analizate în multiple modalitati de catre eticieni, domeniul eticii fiind, printre altele, si unul al identificarii naturii si semnificatiei acestor componente. Unele dintre acestea au fost, în gândirea filosofica, privilegiate, altele neglijate sau chiar li s-a refuzat autenticitatea. Iata de ce credem ca este utila o caracterizare succinta a fiecareia, în ceea ce poate fi considerat ca acceptabil de majoritatea curentelor etice.

2.1. Subiectul constient

Este individul sau colectivitatea, în plenitudinea vietii lor cotidiene.

Este de remarcat faptul ca subiectul este parte componenta a moralei sociale numai în masura în care el este constient de acest fapt. A trai în moralitate presupune atât constiinta faptului ca exista aceasta moralitate si ca îi sunt cunoscute determinatiile, cât si constiinta de sine. La capatul cercetarii naturii constiente a subiectului moral în unele texte filosofice, am formulat, epistolar si poate putin sententios si nesistematizat, urmatoarele judecati:

Cel ce nu este constient de nimic, actioneaza fara sa aiba control asupra faptelor sale.Nnu întelege daca faptele sale sunt bune sau rele. Nu stie sa pretuiasca faptele bune ale altora. Nu face distinctia între bine si rau. Actioneaza la nivelul instinctelor primare. Aproba doar ceea ce-i produce placere si refuza ceea ce nu-i produce placere. Nu este capabil de sacrificiu. Nu pretuieste cultura. Nu pretuieste omul ca fiinta rationala. În orice colectivitate e singur. Nu are imaginea prieteniei si foloseste oamenii din jurul lui doar pentru sine, ca mijloace. Suprema inconstienta este faptul de a nu fi constient de sine.

Un punct de vedere deosebit de sintetic este formulat de Traian Gânju, în lucrarea propusa în cadrul bibliografiei:

"Prima distinctie care se cere operata pentru a defini subiectul moral este aceea ca el este o constiinta.

A doua distinctie evoca premisa obiectiva, fundamentala a demersului individual de realizare morala, si anume existenta colectivitatii umane.

A treia distinctie vizeaza elementele componente ale subiectului, care sunt mentalitatile, convingerile, conceptiile, vointa si faptele. Dupa cum se structureaza aceste elemente într-o constiinta sau alta, avem tipurile de subiecti morali: individualitatea, compusa din mentalitati, vointa si fapte; personalitatea, alcatuita din convingeri, vointa si fapte; exemplaritatea simbolica, formata din conceptii, vointa si fapte." (1, p.26)

Din cea de-a treia distinctie formulata de T. Gânju rezulta un fapt ce trebuie subliniat: Pozitia omului fata de morala sociala depinde de istoria culturala a acestuia. Trecerea de la mentalitati la convingeri si apoi la conceptii morale presupune un proces continuu de perfectionare si autoperfectionare culturala si morala. Unii oameni vor ramâne pentru totdeauna la nivelul mentalitatilor, altii se vor ridica la nivelul convingerilor, în timp ce o parte din ei, probabil nu multi, vor atinge statutul exemplaritatii simbolice prin conceptii.

O caracteristica deosebita care trebuie sa fie prezenta în subiectul constient, pentru a fi considerat un subiect moral, este vointa libera. Ea a fost postulata pentru prima data de Kant, apoi înterpretata în felurite moduri de catre filosofii postkantieni. Dintre acestia este suficient sa-i amintim pe Schopenhauer, autorul celebrei lucrari "Lumea ca vointa si reprezentare", sau pe Nietzsche, teoreticianul "vointei de putere" si al "supraomului", ca produs al acesteia. Este evident faptul ca cei doi filosofi amintiti au înpins autonomia vointei pîna la limite extreme, propunând modele morale inoperabile. La fel stau lucrurile cu filosofii existentialisti, pentru care vointa libera determina "condamnarea la libertate " a omului si transformarea vietii lui în una lipsita de repere si, în consecinta, de sens.

În pofida acestor interpretari, libertatea vointei este o conditie a situarii subiectului în mediul moral . "Titlul personal prin care recunoastem din start realitatea subiectului moral - spune Traian Gânju - da expresie motivatiei si finalitatii faptelor acestuia, decurgând din independenta vointei lui, din libertatea asigurata fata de alte vointe." (1, p. 11) Numai o vointa libera îsi poate asuma constient moralitatea sociala. Numai o vointa libera poate capata statutul permanentei în comportamentul moral. Numai o vointa libera poate pune moralitatea mai presus de orice interes strain acesteia.

2.2. Valoarea morala

Marea diversitate de curente axiologice nu ne permit sa dam, cu certitudine, o definitie a valorii morale. De altfel, asa cum este recunoscuta de axiologie, valoarea, în genere, are statutul ireductibilitatii la un gen proxim, fapt pentru care putem, cel mult, sa recunoastem caracterele valorii în sistemele de valori sau în genurile valorice sau putem determina modul în care aceasta se instituie.

Din acest punct de vedere, valoarea morala este produsul unui acord de apreciere, de acceptare sau respingere a unei realitati umane sau a unor deziderate legate de convietuirea umana si de scopurile vietii.

Tudor Catineanu considera valoarea morala "acea realitate sau acea componenta a realitatii - componenta obiectiva, inerenta actelor umane si realitatilor umane - pe care oamenii o reflecta spontan-reflexiv în ipostaza de calitate si o recomanda ca însusire" (9, p.177), iar Marietta C. Moraru o considera "expresia în plan obiectiv si subiectiv a unui nou tip de necesitate, de manifestare a obiectivului, descoperit în praxis si întarit constient si astfel devenit <<reper>> în spiritualitate, ca sens profund al umanului" (14, p. 10)

Fara a da o definitie valorii morale, Tudor Vianu, folosind schema proprie a sistemului de valori, stabileste principalele trasaturi ale valorilor morale :

Sunt valori personale; suportul lor este totdeauna o persoana (persoana, nu fapta reprezinta o valoare; fapta buna a unui imoral nu este morala).

Suportul valorilor morale este întotdeauna de natura spirituala

Sunt valori aderente; ele tin de personalitate si nu pot fi concepute în afara acesteia.

Sunt scopuri ale vietii si niciodata mijloace; fapta pretins morala, savârsita în alte scopuri, devine imorala. Dimpotriva, sacrificarea altor valori pentru valoarea morala este legitima din punct de vedere moral si încurajata. Singurele recompense pentru realizarea valorii morale sunt recunoasterea opiniei publice si sentimentul de chatarsis.

Se consolideaza, prin simplul fapt ca adera la o persoana si devin mod de a fi al acelei persoane (15, p. 163)

Înca de la Immanuel Kant, apoi de la L. Lavelle, avem cristalizata ideea ca "valoarea morala nu se poate defini numai prin ceea ce este de iubit, ci si prin ceea ce este demn de a fi iubit, oricare ar fi rolul sentimentului chemat sa o aprecieze pentru a o recunoaste ca valoare"  (cf. 16, p.107). Statutul demnitatii valorii morale exprima, de fapt, necesitatea întelegerii acesteia ca produs al consolidarii si cizelarii aprecierilor valorice în intersubiectivitate, în înterculturalitate. Cu un amendament, însa: asa cum apreciam în lucrarea "Autoritate si deontologie", "orice transfer de sisteme valorice morale de la o comunitate sociala la alta, facut cu prea mare insistenta si cu prea mare rapiditate, . poate deveni un factor perturbator, chiar distructiv. Disparitia unor civilizatii (egipteana, mayasa, atzeca) are, indiscutabil, si o premisa de ordin moral: nimic nu distruge mai temeinic si mai rapid o cultura, decât înlocuirea obisnuintelor, a obiceiurilor, a regulilor constituite, într-un cuvânt, a universului moral propriu. Aceasta, întrucât disparitia valorilor morale înseamna disparitia unor <<scopuri ale vietii>> (Tudor Vianu)". (16, p. 108)

Norma morala

Privind schema generala a moralei sociale si analizând literatura etica referitoare la domeniul general al moralitatii, constatam un fapt care tine si de evidenta: normele morale sunt centrul de greutate al moralei, atât prin raportare la ceea ce este observabil în viata morala, cât si prin luarea în considerare a temelor filosofice majoritare. În contactul nemijlocit cu subiectul moral, norma este cea care asigura conformitatea cu un anumit sistem moral.

Statutul normelor morale în interiorul universului existentei umane este bine cunoscut. Pornind de la acceptiunea data de Tudor Catineanu valorii morale, aceea potrivit careia aceasta este "acea realitate sau acea componenta a realitatii - componenta obiectiva - inerenta actelor umane si relatiilor umane pe care oamenii o reflecta spontan-reflexiv în ipostaza de calitate si o recomanda ca însusire," (9, p. 190) putem aprecia norma morala ca fiind tocmai recomandarea facuta oamenilor pentru a adera apreciativ, actional si comportamental la o anumita valoare morala.

Asadar, între normele si valorile morale exista o strânsa unitate. Norma morala este forma prescriptiva a valorii morale. Prin norma, valoarea trece din momentul evaluativ în cel actional, astfel încât putem considera ca morala sociala se instituie în cadrul unui mecanism functional ale carui repere sunt valoarea, norma, actiunea. Însusi fondatorul axiologiei moderne, Windelband, sublinia ca valorile culturii îsi gasesc realizarea lor în natura în clipa în care constiinta omului recunoaste în aceste valori niste norme sau imperative pentru viata. Raportarea constiintei omului, în activitatea ei, la aceste norme este denumita de Windelband judecata axiologica, deosebita de cea teoretica. (cf. 14, p. 16)

Scopul ultim al valorilor morale nu poate fi altul decât acela de a directiona activitatea oamenilor si a colectivitatilor în conformitate cu binele moral. Marietta C. Moraru sustine, în acest sens, ca "norma morala apare ca un fel de mediere între scopul moral si actiunea morala" si ca "în norme valoarea morala functioneaza structurând cel mai direct fuziunea dintre valoare ca cerinta morala virtuala si actiunea precisa care o indica spre realizare" (14, p. 140-141)

Relatiile de interdeterminare dintre norma si valoarea morala sunt deosebit de complexe. "Norma are ca nucleu conceptual valoarea" - spune Tudor Catineanu, în timp ce Petre Andrei, cautând criteriul valorii morale este de parere ca "criteriul dupa care judecam o fapta drept morala sau imorala este conformitatea cu o porunca, cu o lege, care permite sau opreste savârsirea unei actiuni". (cf. 16, p.109)

Consideram ca raportul de preeminenta, de determinare dintre norma si valoarea morala este inteligibil doar sub aspect doctrinar, el fiind rezolvat diferit în doctrinele descriptiviste în raport cu cele normativiste, realitatea morala la care se raporteaza teoreticienii fiind diferita doar sub aspect istoric.

Istoria eticii este marcata de evolutii specifice ale demersului teoretic, atât pe componentele sale descriptiva si explicativa, cât si pe cea normativa. Asa cum remarca numerosi autori de filosofie a moralei, componenta normativa a eticii a fost, cel putin din perspectiva istorica, preponderenta, astfel încât se poate aprecia ca sub acest aspect normele morale sunt cele care, în diferite epoci istorice, au generat o anumita realitate morala.

Începturile se regasesc în elemente de protoetica subsumate unor opere de factura religioasa sau cu scop de reglementare sociala (scrierile vedice, Perceptele lui Confucius, Codul lui Hammurapi etc.). O sistematizare cu pretentii de autonomizare în sfera eticii, dar cu aceleasi accente pe normativitatea morala identificam în operele filosofilor antici (Platon, Aristotel, filosofii stoici). Epoca medievala este marcata, în lumea crestina, de o revenire în forta a moralei religioase prin statuarea perceptelor negative ale Vechiului Testament, alaturi de cele cuprinse în Noul Testament, ca norme morale universale si obligatorii, impuse în asociere cu represiunea. Culmea normativitatii în etica a fost atinsa de Immanuel Kant, cel care a dat normei morale statutul de lege universala si care a redus ideea de moralitate la efortul de a regla comportamentul uman potrivit acestei legi. "Legea morala nu poate influenta activitatea noastra decât cu ajutorul virtutii", care, dupa Kant, e puterea de a rezista la orice tentatii care ne-ar împiedica sa respectam aceasta lege. Cel care duce lupta împotriva a tot ce-i poate abate vointa de la legea morala, e un om virtuos". Constatarea apartine lui G. G. Antonescu, ea prilejuindu-i concluzia potrivit careia "aceasta notiune, pe care si-o formeaza Kant despre virtute, îl duce la un purism moral excesiv" (cf. 16, p.110)

În perioadele amintite, demersurile descriptive si cele explicative nu au fost total absente. Ele au fost, însa, subordonate normativului, în ordinea unor necesare justificari. Adesea, însa, asemenea justificari fortau granitele realitatii sau ale logicii, ori dezvoltau demersurile explicative în plan speculativ. Unii autori considera chiar definitorie, pentru cazurile amintite, unitatea normativului cu speculativul.

Literatura filosofica contemporana da o mult mai mare importanta realitatii morale, fiind preocupata de asezarea normelor morale pe un fundament explicativ, din care sa se degaje nevoia de afirmare a personalitatii autentice a indivizilor. Astazi este de neconceput fondarea unui sistem de norme morale care sa anuleze libertatea de manifestare a omului. Punând în centrul preocuparilor fiinta umana, noile cercetari etice cauta sa stabileasca cu cât mai mare acuratete stiintifica granitele dintre necesitatea cristalizata în norme si libertatea reclamata de o noua viziune asupra omului.

Deschisa, în planul cercetarii sociale, de J. J. Rousseau si Montesquieu, aceasta noua viziune reface echilibrul dintre momentele descriptiv, explicativ si normativ ale eticii, producând si necesara rasturnare: norme derivate din realitatea morala si nu o realitate morala impusa prin norme. O asemenea rasturnare nu poate fi înteleasa într-un sens absolut. Problema nu este doar de natura sensului strict al demersului teoretic în constructia sistemului eticii. Povestea întâietatii este indubitabil falsa, atât sub aspect istoric, cât si logic, ea intrând pe terenul minat al paradoxului. Nu putem imagina o realitate morala în afara unui sistem normativ, dupa cum nu putem imagina un sistem normativ care sa nu tina seama de realitate. Ceea ce este însa de luat în considerare este cel de-al treilea reper, adesea ignorat: sistemul de referinta în care opereaza relatia norma morala-realitate morala.

În cazul eticilor excesiv normative, sistemul de referinta este unul din care individul este exclus, deci acesta este construit pe criterii supraindividuale sau chiar extra-umane; în cazul eticilor descriptiv-explicative, sistemul de referinta este centrat pe om, el se construieste pornind de la realitatea cristalizata în personalitatea umana. În primul caz, întrebarea fundamentala este cât de perfecte pot fi facute normele; în al doilea caz, întrebarea fundamentala este cât de departe poate merge libertatea umana.

Un aspect esential al întelegerii modului de actiune al normei morale este evidentierea specificului relatiei dintre norma morala si subiectul moral Traian Gânju numeste norma morala "forma de disciplinare si orientare sociala a individului. Principiu de conduita imediata, derivat din utilitati de ordin social, a caror împlinire asigura individului un anume prestigiu în fata celorlalti, facilitându-i realizarea sociala". (1,p.25 )

În primul rînd, asa cum am observat deja, norma morala se adreseaza unui subiect moral aflat în deplina libertate de a alege. Ea nu se impune ca un imperativ juridic, întrucât în spatele ei nu exista nici o forta de constrângere definita ca atare. Instantele de sanctionare specifice moralitatii sunt opinia publica si propria constiinta, iar formele de represiune morala sunt blamul, dezaprobarea, izolarea, dojana, respectiv mustrarea de constiinta, parerea de rau, suferinta interioara etc. Toate acestea sunt la dispozitia libera a individului. El le poate lua în seama, sau pur si simplu le poate ignora.

În al doilea rând, normele morale sunt forme particulare de manifestare a datoriei morale. Subsumate acestei categorii etice cu rol sintetizator si integrator, normele morale capata un anumit sens, asimilabil pentru subiectul moral cu perfectiunea morala, cu un anumit ideal moral.

Idealul moral al datoriei este atît de evident, ca determinatie a moralei, încât în istoria filosofiei s-au nascut adevarate doctrine etice centrate pe datorie, începînd cu eudemonismul antic, si continuînd cu etica imperativului categoric a lui Kant, pîna la eticile deontologiste contemporane.

2.3. Aprecierea morala

În structura moralei sociale, rolul aprecierii morale este unul semnificativ. Ea rezolva una dintre problemele fundamentale ale moralitatii: exprima starea de moralitate a individului si a colectivitatii la un moment dat, în raport cu un sistem al moralei sociale determinat.

"Prin aprecierea morala - spune Traian Gânju - trebuie sa întelegem raportarea fata de continutul unui fapt si prin intermediul acestuia fata de autorul sau. Cuprinzând aprobarea sau dezaprobarea, asentimentul sau respingerea de catre un individ a manifestarii morale a unui subiect, aprecierea nu presupune un simplu <<da>> ori <<nu>>. A confunda aprecierea cu a da sentinte, cu arbitrajul denota incapacitatea de a-i sesiza specificul. Caracterul moral al aprecierii consta în aceea ca ea se efectueaza sub rezerva unei recomandari, un fel de scrisoare de acreditare sociala a subiectului, conferita de individul sau de indivizii, colectivitatea care îsi asuma functia apreciativa." (1, p. 28-29)

Rezulta, din cele de mai sus ca pentru a face aprecieri morale trebuie, mai întâi" sa fii în cunostinta de cauza asupra sistemului axiologic-normativ în vigoare în momentul aprecierii, deci "sa ai expertiza" în domeniu, potrivit limbajului cotidian. Mai rezulta faptul, deloc neglijabil, ca pentru a avea legitimitate în a da "scrisori de acreditare" morala trebuie sa fii tu însuti o fiinta morala autentica. Este emblematica, în acest sens, sentinta data de Iisus Christos fata de cei care intentionau sa "lapideze" pe femeia desfrânata: "Cine se stie fara prihana, sa dea primul cu piatra!"

În doctrinele etice contemporane problema aprecierii morale este viu disputata între naturalisti si antinaturalisti, între emotivisti, prescriptivisti si proiectivisti, tema dominanta fiind aceea a legitimitatii aprecierii morale ca moment constitutiv al moralei. În timp ce naturalistii si prescriptivistii sustin aceasta legitimitate si îi prezinta argumentele, antinaturalistii, emotivistii sau proiectivistii relativizeaza valoarea aprecierii morale, considerînd-o fie indiferenta, fie întâmplatoare, fie subiectiva.

În conditiile în care acceptam, însa, morala ca sistem functional de reglementare a relatiilor interumane, nu putem nega aprecierii morale rolul de instanta critica autentica, cu conditia existentei unor criterii morale autentice.

Manifestarea morala

Nimic din ceea ce reprezinta structura moralei sociale nu are finalitate, daca nu luam în considerare modul în care componentele acesteia se rasfrîng în viata indivizilor si a colectivitatilor umane. Dar nu tot ceea ce face omul sau colectivitatea este de natura morala. Pentru ca un fapt de viata sa se situeze pe tarâmul moralei, el trebuie sa reprezinte punerea în opera a unei valori morale, prin respectarea unei norme morale. Îndeplinirea corecta a sarcinilor profesionale nu este, în sine, un act moral. Daca, însa, se poate dovedi ca acest act este rezultatul unui simt al datoriei caracteristic persoanei, atunci el capata statutul de fapt moral. Dimpotriva, daca se dovedeste ca faptul s-a produs pentru evitarea unei pedepse sau pentru obtinerea unei recompense, atunci faptul iese de sub incidenta moralei. A te situa în câmpul moralei înseamna a o face cu intentie morala. Traian Gânju considera ca fapta morala "reprezinta unitatea dintre intentie si comportament în sensul armoniei lor". "Aceeasi expresie comportamentala, mai spune autorul, poate corespunde unor intentii diferite". El conchide ca "întotdeauna cauzele care determina faptul moral comporta interioritate, îsi gasesc întemeierea în intimitatea subiectului" (1, p. 26-27)

Închizînd cercul caracterizarilor asupra componentelor moralei sociale, revenim la prima componenta, cu urmatoarea precizare: totul, în lumea morala, se învîrte în jurul subiectului moral. Dimensiunea morala a acestuia este deopotriva data de cea normativa, de cea axiologica, de cea apreciativa sau actionala. Omul însusi este o unitate a celor patru componente, care-l definesc si-l diferentiaza în univers.