Mecanismele si legile perceptiei

Mecanismele si legile perceptiei

Pentru ca si cea mai simpla perceptie sa fie eficienta este nevoie ca subiectul sa puna în functiune o serie de mecanisme. Astfel, ea implica explorarea stimulilor, gruparea lor, anticiparea sau schematizarea unor caracteristici ale acestora, organizarea interna a schemelor perceptive etc. Piaget încadra în rândul mecanismelor perceptive diverse activitati pe care le definea drept "procesele ce intervin în cursul perceptiilor în masura în care este vorba de a relationa centrarile sau produsele lor, atunci când distantele lor în spatiu sau în timp exclud o interactiune imediata" (Piaget, 1961, p. 172). Cu alte cuvinte, atunci când doi sau mai multi stimuli urmeaza a fi comparati între ei sau când unul si acelasi stimul necesita o analiza mai atenta si mai profunda, subiectul trebuie sa recurga la explorari, la transporturi si transpozitii spatio-temporale, Ia coordonari p 232f55c erceptive, la schematizari etc. Rolul acestor mecanisme perceptive este dublu: pe de o parte, ele asigura cunoasterea profunda a obiectului, favorizeaza constanta perceptiei, faciliteaza perceptia cauzalitatii, diminueaza erorile primare ; pe de alta parte, dat fiind faptul ca pun în relatie elemente sau caracteristici ale obiectelor pâna atunci nerelationate, ele conduc la o serie de deformari, pe care Piaget le numea "iluzii secundare". De retinut ca iluziile secundare nu sunt produsul direct, ci numai indirect al mecanismelor perceptive, acestea din urma constituind, dupa cum se exprima Piaget, "cauza ocazionala" a iluziilor secundare. Autorii care au încercat sa clasifice mecanismele perceptive au considerat ca unele dintre ele sunt legate mai mult de senzorialîtate, pe când altele - de procesele intelectuale, contribuind chiar la o oarecare "intelectualizare" a perceptiei. Gasim ca un asemenea punct de vedere este pertinent, de aceea îl preluam.

5.1. Mecanismele senzoriale ale perceptiei

5.1.1. Explorarea perceptiva

Este poate unul dintre cele mai raspândite mecanisme, fara de care perceptia nici n-ar putea fi conceputa. Desi uneori explorarea este redusa la domeniul perceptiei vizuale, sfera ei de aplicabilitate este extrem de extinsa, cuprinzând practic roate modalitatile receptiei senzoriale. Exista explorare tactilo-kinestezica, gustativa, olfactiva, auditiva etc. Conduita de explorare este definita ca "ansamblul parcursurilor efectuate cu scopul cunoasterii, în timp ce organismul viu utilizeaza capacitatile sale de observare a mediului" (Bloch, 1997, p. 473). A explora perceptiv un obiect înseamna a intra în contact treptat cu el, fie prin intermediul unui singur organ de simt, fie prin cooperarea mai multor organe de simt. Explorarea presupune actiuni de tatonare, cautare, analiza.

comparare. Cu cal in procesul explorarii sunt antrenate mai multe organe de simt, mai multe tipuri de operatii, cu atât obiectul va fi reflectat mai bine, in integralitatea însusirilor lui.

în functie de "tipul" sau "forma" ei, explorarea se poate solda cu nenumarate efecte. Piaget desprinde doua moduri de explorare, diferite atât prin natura, cât si prin efectele lor: explorari simple (constând în "transportul" sau "transpozitiile" spatio-temporale între elementele îndepartate, care au drept rezultat general asigurarea unui joc de compensatii între efectele de centrare si, în consecinta, diminuarea iluziilor primare); explorari polarizate (ce presupun punerea în relatie a unor elemente nelegate, pâna la un moment dat, în acumularea punctelor de centrare asupra unei parti semnificative a stimulului, fapt care se soldeaza cu aparitia iluziilor secundare). Explorarea este dependenta de particularitatile situatiei în care se face, de natura si tipul sarcinii. Exista o întreaga literatura de specialitate care insista asupra rolului explorarii vizuale, de exemplu, în lectura, în activitatile industriale, în aeronautica si circulatia rutiera. în jocul de sah, în domeniul psihologiei reclamei, în psihologia artei, în psihologia medicala etc. (vezi Preda, 1988, cap. III). în sarcinile tipice de laborator, explorarea vizuala poate fi pusa în evidenta prin înregistrarea traseelor miscarilor oculare efectuate de subiect în timpul perceperii unor obiecte-. Exemplul dat în figura 2.27 este ilustrativ din acest punct de

vedere. El arata importanta unor asemenea înregistrari care pot servi si ca mijloc de diagnoza a unor tulburari psihice.

Explorarea nu se realizeaza la întâmplare, haotic, decat, poate, la copil în primele stadii ale evolutiei lui, ci urmând o serie de reguli de prioritate, câteva strategii si principii. Toate acestea functioneaza cu precadere in câmpurile perceptive semnificative, dar §i în cele nesemnificative care sunt in curs de organizare.

Printre cele mai importante reguli ale explorarii enumeram: regula economiei (fixarea cu privirea a punctului cel mai apropiat spatial fata de cel fixat anterior); regula disimetriei sus-jos (privirea de sus în jos care corespunde unui mod de activitate în care structura spatiala este legata de cea a organismului: forta de gravitatie, solul pe care mergem, pe care asezam obiectele necesita un spatiu cu axa verticala orientata de sus în jos); ambele, cercetate experimental de A. Levy-Schoen (1974), sunt exemple de reguli ce intra în functiune chiar si în cazul câmpului perceptiv nonsemnificariv, care nu pune în fata subiectului sarcina de a-1 organiza ; regula zonelor informative (fixarea cu privirea a zonelor figurii sau obiectului care contine cea mai mare cantitate de informatii, acestea fiind asa-numitele zone informative, cum ar fi frontierele, intersectiile liniilor, unghiurilor etc. (vezi Vurpillot, 1974).

Tot Vurpillot a pus în evidenta si semnificatia elaborarii unor strategii sau programe de explorare adaptate sarcinii. Copiilor intre 4 si 9 ani li s-a fixat sarcina de a spune daca o serie de elemente prezentate in doua desene erau sau nu asemanatoare, elementele fiind dispuse în doua linii si doua coloane în fiecare desen. Strategia optimala era de a compara fiecare element de pe un desen cu elementul omolog din celalalt desen. înregistrarea miscarilor ochilor copiilor a aratat ca subiectii mai mici utilizau strategia explorarii pe verticala si pe orizontala, cu o preferinta sistematica pentru cea orizontala. Abia la copiii mai mari. între 5 ani si jumatate si 7 ani, se elaboreaza programe de explorare adaptate sarcinii.

Importante sunt si principiile ce stau la baza explorarii. Iata câteva dintre acestea: principiul extensiei (cu cât sunt explorate mai multe obiecte, cu atât perceptiile vor fi mai clare si mai corecte ; cu cât in perceptii sunt antrenate mai multe organe de simt, cu atât posibilitatea formarii unei imagini integrale creste); principiul diversitatii (cu cât în câmpul perceptiv vor fi introduse si explorate obiecte ce apartin unor clase, categorii variate, cu atât perceptia va fi mai performanta ; acest principiu atrage atentia asupra faptului ca nu doar cantitatea în sine a obiectelor este importanta, ci si varietatea, diversitatea lor; un subiect poate lua contacl cu multe obiecte, insa daca acestea fac parte din aceeasi categorie, imaginile lui perceptive vor fi mai putin numeroase ti relativ saracacioase); principiul tolerantei (adecvarea cantitatii de informatii la capacitatea de admis ie si de rezolutie a subiectului, adica furnizarea acelei cantitati de informatie pe care el o poate receptiona ; informatia care depaseste capacitatea de admisie a organelor de simt este pierduta); principiul semnificatiei (legarea, asocierea elementelor din câmpul perceptiv de motivatia actuala a subiectului) (vezi Golu, 1971, p. 85). Ca urmare a intrarii în functiune a regulilor si principiilor mecanismelor explorative se va crea un sistem intim, coerent si diferentiat de imagini obiectuale, situationale si relationale.

5.1.2. Gruparea si legile ei

Gruparea este mecanismul pus la baza perceptiei de catre gestaltisti. Dupa opinia specialistilor, psihologia întregului afirma ca procesele fiziologice ce rezulta dintr-un ansamblu de excitatii tind sa se organizeze spontan urmând câteva legi ale structurii.

independente în principiu de semnificatiile supraadaugate ale educatiei. Elementele componente ale unui stimul sau ale câmpului perceptiv în care el apare nu sunt separate, izolate unele de altele, din contra, ele apartin unor ansambluri din ce în ce mai vaste. Ele se interrelationeaza, formeaza asamblaje de elemente ce conduc la unitati macroscopice. Asistam chiar la gruparea elementelor ce va sta la baza emergentei unor calitati supli­mentare ale stimulului. "Termenul de grupare desemneaza din punct de vedere fenome­nologic faptul ca elementele picturale par a «alerga împreuna», ca apartinând uneia si aceleiasi unitali, separate de alte unitati" (Bonnet, 1989, p. 42).

Goguelin (1988) ofera câteva exemple sugestive care ne ajuta sa întelegem esenta mecanismului gruparii. Daca prezentam unor persoane imaginea din figura 2.28a, întrebându-le ce vad, ne vor spune, probabil, ca vad doua triunghiuri echilaterale, unul cu vârful în sus, celalalt cu vârful în jos. Analizând mai atent figura observam ca bilele albe si cele negre formeaza fiecare câte o linie, totusi ele nu sunt percepute astfel, ci se organizeaza spontan în doua triunghiuri. Daca, în continuare, apropiem cel de-al doilea triunghi de primul, la început mai putin (ca în figura 2.28b), apoi mai mult, supra-punându-1 peste primul (ca în figura 2.28c), atunci în mod sigur bilele vor fi percepute ca doua siruri, unul negru, altul alb. în sfârsit, daca facem astfel încât bilele sa fie toate de aceeasi culoare (de exemplu negre, ca în figura 2.28d), ele se vor organiza, de data aceasta, într-o noua forma (un paralelogram).

Nu întotdeauna insa o forma este "cea mai buna" posibil. Pentru aceasta, ea trebuie sa îndeplineasca o serie de caracteristici: sa fie regulata, simpla, simetrica. Desenele prezentate în figura 2.29 ne ajuta sa întelegem mai bine "închegarea" sau "neînchegarea" unor elemente într-o "forma buna". Desenul din figura 2.29a satisface cele trei cerinte formulate, el fiind perceput ca un ansamblu de trei dreptunghiuri. Daca îl comparam cu cel din figura 2.29b vom constata ca acesta din urma apare ca mai putin structural, deoarece nu satisface prima conditie, fiind mai putin regulat. Apoi, ansamblul din figura 2.29a pare mai structurat decât ansamblul din figura 2.29c, de asemenea regulat, dar cu doua categorii de elemente: structura de dreptunghiuri formata din sase puncte este slabita de structura de linii. Ansamblul 2.29a apare ca mai bine structurat si comparativ

cu cel din figura 2.29d, care este regulat, simplu dar asimetric. Daca vom compara însa figura 2.29d cu figura 2.29e vom constata ca sistemul 2.29e pare a fi mai bine structurat decât 2.29d deoarece el poate fi interpretat ca o suita formata din litera R. Aceasta arata, printre altele, ca gestaltistii nu au dreptate când afirma ca perceptia nu este influentata de experienta anterioara. Când elementele din câmpul perceptiv dispun de caracteristicile prezentate, ele tind sa se structureze spontan într-o anumita forma (gestalt). La rândul lor, gestalturile, în virtutea uneia dintre caracteristicile lor esentiale, si anume pregnanta, tind a se detasa de fond, relatia dintre ele si fond fiind

reversibila. Ceea ce la un moment dat a fost obiect al perceptiei poate deveni fond si invers, fondul devine obiect. Exista numeroase exemple care pun în evidenta o asemenea relatie. Desenul prezentat în figura 2.2 (la p. 87) poate fi perceput când ca o vaza, când ca doua profiluri umane. Un desen extrem de sugestiv pentru demonstrarea relatiei dintre obiect si fond în perceptie este cel conceput de Escher, pe care îl prezentam în figura 2.30. în acest desen pot fi percepute anumite figuri pe fondul alb si altele pe fondul negru.

Fig. 2.30. Obiect si fond în perceptie

Cele de mai sus demonstreaza ca figuri compuse din diverse elemente pot da nastere la interpretari diferite la persoane diferite, în functie de punctul de referinta. Când ele dau nastere la aceeasi interpretare înseamna ca au intrat în functiune legile generale ale organizarii câmpului perceptiv. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt:

legea proximitatii: elementele apropiate sunt percepute ca apartinând aceleiasi forme. In

figura 2.31a sunt percepute trei coloane dis-     

tinete apropiate si o linie izolata la dreapta, si    

nu trei coloane departate si o linie izolata la       

stânga. Proximitatea favorizeaza gruparea prin        

cupluri, cu unitati oblice, prin siruri si mai putin pe coloane (ca în figura 2.31b);

- legea similaritatii: elementele asemanatoare sunt percepute ca apartinând aceleiasi forme. în figura 2.31c vedem mai usor linii orizontale decât linii verticale;

legea continuitatii: elementele
orientate în aceeasi directie tind
sa se organizeze într-o aceeasi
forma. în figura 2.31d percepem
dintr-o data încrucisarea a doua
linii oblice, iar în figura 2.31e,
un patrat si o curba, si nu un seg­
ment de curba care continua coltul
patratului;

legea simetriei: figurile care au
una sau doua axe simetrice con­
stituie "forme bune" si sunt
percepute mai usor. Figurile 2.3 lf.
g, care sunt simetrice, se percep
mai usor, formând un obiect unic,
spre deosebire de figura 2.3 lh
care este asimetrica;

legea închiderii: perceptia evita,
pe cât posibil, interpretarile echi-

voce care conduc la trasee incom-

plete, dimpotriva, ea are tendinta

de a fi prinsa într-o configuratie

închisa, bine delimitata, dovedind

(un triunghi si o elipsa) si nu trei

(cele doua dinainte plus elementul

care apare din intersectia celorlalte). Acest element introduce unele dificultati, de aceea perceptia îl evita. în figura 2.31J se percep doua dreptunghiuri suprapuse si nu cinci patrulatere.

în sens larg, închiderea este înteleasa ca tendinta de a evita lacunele printr-o activitate perceptiva sau intelectuala. Aceasta ultima legitate corespunde principiului economiei de informatie : pentru a defini o organizare data este necesara o cantitate mica de informatie, mai ales relevanta, sistemele perceptive alegând solutia cea mai simpla. Trebuie retinut si faptul ca închiderea se realizeaza nu numai în functie de o serie de caracteristici ale stimulului (simplicitate, simetrie etc), asa cum sustin gestaltistii, ci si dependent de semnificatia stimulilor. Diferentele individuale ale subiectilor, experienta lor grabesc

sau încetinesc ritmul "închiderii". Unele iluzii se modifica daca sunt incluse într-un ansamblu semnificativ. De exemplu, iluzia lui Poggendorf se diminueaza daca linia oblica traverseaza doua coloane si este trasa de un om desenat jos in dreapta figurii.

In afara legilor prezentate mai sus, exista si altele, cum ar fi: legea generalizarii perceptive (perceperea unei forme implica concomitent si perceperea unei semificatii); legea constantei (formele bune tind sa-si conserve caracteristicile lor proprii în ciuda modificarii prezentarii lor). Aceasta din urma lege a fost descoperita de Christian von Ehrenfels (1859-1932) înca din 1890 : o melodie este recunoscuta ca identica chiar daca va fi transpusa într-o alta tonalitate; daca însa i se vor modifica unele note, va fi perceputa o alta melodie. Toate formele se actualizeaza pornind de la stadii dinamice primitive (preformate), pâna la forme pregnante diferentiate.

Datorita intrarii în functiune a acestor legi, chiar elementele obiective disparate ale câmpului stimulator tind sa formeze o structura unitara, echilibrata dupa o serie de parametri (culoare, marime, dispozitie spatio-temporala etc). întotdeauna perceptiile tind spre o "forma buna", spun gestallistii, pregnanta acesteia din urma rezultând din relationarea particularitatilor câmpului perceptiv cu cele ale subiectului. O mare impor­tanta o are valoarea, taria, forta factorilor ce intra în interactiune. Daca factorii externi sunt slabi iar cei interni puternici, atunci forma se realizeaza pe baza principiilor coeziunii. în situatia opusa, forma buna apare prin segregarea câmpului perceptiv extern. Izomorfismul dintre elementele constitutive externe si cele interne ale organismului asigura o "buna forma". Kohler credea ca exista o serie de câmpuri (caracterizate prin distributii inegale de energie între regiuni diferite si prin interactiuni între regiuni) atât în lumea fizica, cât si in creier. Câmpul cerebral are, constitutional, aceeasi organizare ca si câmpul fizic, asa încât anumite forme fizice se impun perceptiei. Desigur, nu toti autorii au fost de acord cu o asemenea explicatie. D.O. Hebb (1958), de exemplu, a explicat legile bunei forme printr-un model asociationist si empirist. El credea ca în creier se gasesc "asamblaje de celule" care corespund perceptiei unei forme determinate, aceste "asamblaje" constituindu-se prin ameliorarea relatiilor sinaptice. Intrarea în functiune a unui neuron declanseaza activitatea altui neuron al aceluiasi asamblaj gi nu a altora apartinând unor alte asamblaje. Formarea asamblajului se realizeaza prin intermediul explorarii vizuale. Recunoasterea unui obiect rezulta ca urmare a intrarii în functiune a unui anumit asamblaj sau din integrarea unor asamblaje corespunzând acelei forme.

Desi gestaltismul are o serie de limite (a considerat întregul ca fiind aprioric, preexistent, atemporal; a ignorat sau subestimat rolul factorilor motivationali în per­ceptie ; a neglijat problema formarii, devenirii perceptiei), nu-i mai putin adevarat ca el a contribuit la sesizarea unor aspecte specifice perceptiei, care îi acorda acesteia individualitate în concertul celorlalte mecanisme psihice, iar legile gruparii stabilite de el reprezinta un câstig important al psihologiei, nu doar cu semnificatie teoretica, ci si practica, ele putând fi fructificate în diversele forme ale activitatii umane (publicitate, reclama, arta etc).

5.2. Mecanismele intelectuale ale perceptiei

5.2.1. Anticiparea

în cursul perceptiei se pot nasie treptat o serie de atitudini anticipatoare (Einslellung) sau pot intra în functiune diverse anticipari propriu-zise preexistente. Daca un obiect (A) este comparat cu un altul (B), nu exista nici o ratiune ca obiectul B sa fie anticipat

ca mai mare, mai mic sau egal cu obiectul A. Daca însa, dupa o suita de prezentari care au condus la stabilirea relatiei de egalitate între obiecte (A = B=C) sau de inegalitate (A<B<C), subiectul se poate astepta ca obiectul urmator (D) sa fie egal sau mai mic decât obiectul anterior (C). în acest caz. în timpul perceptiei în subiect s-a nascut o atitudine anticipatoare care a si condus, în final, la o anumita anticipare. Anticiparea este un fel de preinferenta, un aspect al unei scheme perceptive antrenând altele printr-un mod de implicare imediata care modifica perceptia.

Extrem de sugestiv este un exemplu dat de Piaget. preluat dupa o cercetare a lui D.N. Uznadze (1896-1960). Acesta din urma a prezentat la tahistoscop de mai multe ori, în aceeasi pozitie, doua cercuri inegale (A<C). Apoi acestea au fost urmate de prezentarea a doua cercuri egale (B, si B:) de dimensiuni intermediare precedentelor. Rezultatele obtinute arata ca daca B; este prezentat în locul lui A, el va fi supraestimat, în timp ce B2 prezentat în locul lui C va Fi subestimat. Efectul respectiv se produce datorita "legarii", relationarii cercurilor B, si B., cu cercurile A si C. La subiect se creeaza o atitudine anticipatoare, un montaj, cum spune Uznadze, care influenteaza reactia ce va urma. Comentând acest experiment, Piaget retinea urmatoarele concluzii:

un subiect asistând la o serie de prezentari orientate spre egalitatea sau inegalitatea a
doua cercuri va anticipa mai bine sau mai slab seria urmatoare;

aceasta anticipare îi modifica perceptia ulterioara ;

modificarile variaza o data cu vârsta, deoarece însesi anticiparile se dezvolta o
data cu cresterea si cu organizarea actiunii întregi, inclusiv a inteligentei (vezi Piaget,
1963, p. 26).

Schematizarea

Perceptiile sunt orientate nu numai de anticipari, ci si de schematizari. J. Bruner considera înca din 1958 ca principala caracteristica a perceptiei este "categorizarea", adica putinta ei de a recunoaste în obiectul perceput un reprezentant al unei întregi categorii de obiecte. Piaget arata însa ca între obiectul singular din câmpul perceptiv si categoria/clasa de obiecte (abstracta si generala) relevata de inteligenta se interpune un intermediar, un element de generalizare, distinct însa de clasa de obiecte. "Acest element este constituit din ceea ce putem numi o schema, care rezulta exclusiv din actiunea perceptiilor purtate asupra obiectelor a caror alegere este natural orientata printr-un cadru conceptual" (Piaget, 1961, p. 244).

Schematizarea nu este altceva decât generalizarea dupa o structura comuna sau schema a unei activitati senzorio-motorii ca urmare a repetarii ei. Schematizarea consta si în legarea perceptiilor anterioare de cele ulterioare. Situatiile noi, considerate echi­valente precedentelor, pot fi asimilate schemelor de actiune exercitate asupra lor. Dupa Piaget exista doua tipuri de scheme perceptive : empirice si geometrice. Existenta lor a fost relevata de psihologul american Egon Brunswick printr-un experiment devenit clasic. Unor subiecti adulti li s-a prezentat la tahistoscop o forma intermediara între o mâna deschisa, cu degetele departate si un fel de evantai sau fascicul cu cinci tije separate riguros simetric. Cerându-li-se sa precizeze ce anume au perceput, 50% dintre subiecti au indicat forma empirica si 50% forma geometrica. Aceasta demonstreaza, dupa opinia lui Piaget, existenta a doua feluri de perceptii, una tinzând a corija faptele în sensul geometrizarii si alta în sensul asemanarii cu o forma nesimetrica însa familiara. Schemele perceptive empirice sunt forme bune si semnificative a caror pregnanta este în parte functie de numarul obiectelor anterioare percepute. Ele sunt produse de activitatile de transport spatio-temporal (trecerea privirii de Ia un obiect la altul pentru a le pune în relatie, atunci când ele sunt foarte îndepartate pentru a putea intra în interactiune imediata în acelasi câmp de centrare) si de transpozitie (care consta în transportul unui complex de relatii). Ele asigura legatura dintre imaginea perceptiva si reprezentarea obiectelor semnificative. De asemenea, permit identificarea obiectelor familiare. Schemele perceptive geometrice corespund formelor bune secundare, achizitionate gratie activitatii de punere în relatie a proprietatilor cu predominanta echivalentelor si simetriilor. Ambele categorii de scheme perceptive pot avea efecte deformante, conducând la aparitia unor iluzii secundare, dar si efecte compensatorii, ceea ce înseamna ca legile lor de organizare sau de echilibru tind sa compenseze deformarile.

Conceptele de schema si de schematizare au fost preluate si folosite si de alti autori: Bartlett le încadreaza în memorie ; Vernon ie utilizeaza ca mediatoare ale perceptiei; scoala rusa se ocupa cu geneza schemelor sub influenta activitatilor perceptive, mai ales a explorarii. Pentru multi autori termenii "schema" si "schematizare" sugereaza "o ten­dinta centrala analoagâ proceselor de constructie a unui portret-robot sau a unui prototip, reunind proprietatile comune ale unui ansamblu de obiecte în vederea formarii unui concept de clasa" (Vurpillot, in Bloch, 1997, p. 1141).

Organizarea interioara a câmpului perceptiv

Transformarea activitatii perceptive are loc nu numai datorita prezentei anticiparilor si schematizarilor, ci si ca urmare a organizarii interne a schemelor perceptive cu ajutorul

unor preinferente. Piaget arata ca daca o schema perceptiva prezinta caracteristicile a, b, c, este suficient sa fie percepute clar a si b, pentru ca si c sa fie perceput si sa se integreze efectului global al perceptiei, aceasta deoarece a si b îl implica pe c printr-un fel de preinferenta. Acest punct de vedere este foarte apropiat de cel al lui Helmholtz, care lansase ipoteza "rationamentelor inconstiente" implicate în perceptie. Piaget stabilea trei tipuri de inferente: inductive (trecerea de la parte la întreg; de la un detaliu al figurii la schema ei de ansamblu); deductive (de la întreg la parte); din aproape în aproape (de la o parte la alta parte). Desi mecanismul perceptiv al preinferentelor este seducator, arata Piaget, în fata cercetarilor viitoare ramâne o mare problema, si anume aceea de a distinge preinferentele propriu-zis perceptive de inferentele reprezentative sau chiar operatorii. Doua probleme necesita cercetari viitoare aprofundate : a) problema criteriului care permite afirmarea pre inferentelor; b) problema relatiilor posibile dintre inferentele reprezentative si activitatile perceptive de schematizare si mai ales prelungirea lor preinferentiala. Preinferentele pe care Piaget le are în vedere sunt, dupa propria-i marturisire, "autentic perceptive", iar daca inteligenta intervine în formarea schemelor pe care ele le utilizeaza, aceasta interventie este indirecta, ea orientând activitatile perceptive constitutive ale acestor scheme.

5.3. Legile generale ale perceptiei

Studiul mecanismelor perceptive senzoriale si intelectuale, în afara faptului ca ajuta la întelegerea mai nuantata a naturii si dinamicii perceptiei, a conditiilor în care ea are loc, contribuie si la elaborarea si formularea unor legi generale ale perceptiei, cu o valabilitate mai extinsa.

Nenumaratele investigatii care au fost întreprinse de diversi cercetatori au aratat ca legile perceptiei stabilite de gestaltisti nu sunt universal valabile, asa cum credeau acestia. Forgus, de exemplu, arata ca desi este greu ca aceste legi sa fie infirmate, ele nu intra în functiune brusc, ci se afla într-un proces de constituire. Hamstead (1900) dovedea ca figurile slab percepute în urma prezentarii tahistoscopice câstiga în simetrie daca sunt reproduse în desen. Rabbitt (1942) a evidentiat prezenta legii închiderii lucrând cu triunghiuri lacunare, dar a demonstrat ca ea functioneaza numai atunci când lacuna este mica; daca, dimpotriva, ea este mare, nu mai are loc închiderea. Retinem si faptul ca legile stabilite de gestaltisti au valabilitate doar pentru stimulii artificiali cu care s-a lucrat (figuri geometrice) si mai putin pentru obiectele reale cu însusirile lor caracteristice. "Numarul acestor legi este incert, formularea lor este variabila, iar operalionalizarea lor fluctuanta" (Bonnet, 1989, p. 42). Iata de ce psihologia a fost nevoita sa formuleze unele legi generale ale perceptiei care sa elimine limitarile inerente legilor stabilite de gestaltisti.

Aceste legi sunt urmatoarele :

legea integralitatii perceptive : exprima faptul ca perceptia creeaza constiinta unitatii
si integralitatii obiectului, ea operând nu cu însusiri izolate ale obiectelor, ci cu
obiecte unitare. Unitatea imaginii perceptive provine din unitatea obiectului. Gradul
de elaborare a unitatii perceptive poate fi pus în evidenta prin rapiditatea perceptiei
sau prin rezistenta imaginii perceptive fie la modificarea obiectelor, fie la eliminarea
unor elemente ale acestora;

legea structuralitatii perceptive: arata ca însusirile obiectului numai împreuna,
organizate si ierarhizate creeaza efecte de perceptie ; totodata, ea releva faptul ca nu

toate însusirile obiectului sunt la fel de importante pentru perceperea lui, ci, cu deosebire, cele care dispun de cea mai mare încarcatura informationala. înregistrarea traseelor vizuale în perceptia unor obiecte releva aceasta caracteristica ;

legea selectivitatii perceptive : este expresia caracterului activ al omului în timpul
perceperii, a faptului ca nu toate obiectele sunt percepute, ci doar unele, nu toate
însusirile obiectului, ci doar o parte a acestora, în acord cu forta lor senzoriala sau
cu semnificatia lor pentru individ. Selectivitatea, daca este bine facuta, ne poate duce
pâna \n pragul esentializarii, daca nu, se poace asocia fie cu saracirea, fie chiar cu
deformarea perceptiei;

legea constantei perceptive: consta în mentinerea invariantei imaginii, chiar si
atunci când exista variatii ale obiectului perceput. Daca imaginea perceptiva si-ar
schimba valoarea la cea mai mica si mai neînsemnata variatie a însusirilor obiectului-
-stimul §i a pozitiei lui în câmpul perceptiv, atunci diferentierea si identificarea lui ar
fi mult îngreunate. Legea constantei perceptive este expresia "setei de invarianta" a
sistemului nervos central, de care vorbea Paillard (1974) si care, la limita, permite
recunoasterea unui obiect particular unic. Doua teorii au fost formulate pentru
explicarea constantei perceptive . teoria inferentei inconstiente (Lindsay si Norman,
1977 ; Rock, 1983) potrivit careia un proces de inferenta inconstienta despre locali­
zarea obiectelor este facut pe baza experientei anterioare a marimii obiectelor si
teoria ecologica (Gibson, 1979) care sugereaza ca relatiile dintre obiectele aflate în
"scena" dau indicatii asupra marimii lor. Desi nici una dintre aceste teorii nu
furnizeaza informatii complete despre constanta perceptiei, este evident ca abilitatile
perceptive se dezvolta de timpuriu în viata (vezi Feldman, 1993, p. 175 ; Crooks si
Stein, 1991, p. 144);

legea semnificatiei: semnaleaza faptul ca se percep mai bine, mai rapid si mai corect
obiectele care au o anumita valoare, semnificatie pentru subiect, decât cele indiferente;

legea proiectivitatii imaginii perceptive: precizeaza faptul ca desi imaginea percep­
tiva se elaboreaza cortical, ea este proiectata la nivelul obiectului.

Rezulta din aceste legi ca perceptia îndeplineste nu doar un rol informativ, servind numai la diferentierea conditiilor actiunii sî creând astfel posibilitatea unei actiuni corespunzatoare acestor conditii, ci si un rol de orientare si reglare a actiunilor umane. Perceptia furnizeaza omului si organismului sau ipoteze inegal probabile despre starea mediului, reactia organismului fiind dependenta tocmai de aceste informatii. Unele dintre ipoteze vor fi luate în considerare, introduse în activitatea cognitiva a individului, altele vor fi eliminate sau blocate în celelalte structuri ale psihicului, eventual în cele subconstiente si inconstiente sau în starile modificate ale constiintei. Prin retinerea celor mai probabile ipoteze referitoare la starea mediului, individul ajunge, în final, la limitarea incertitudinii si deci la cunoasterea adecvata a obiectelor si fenomenelor din realitatea înconjuratoare.