Metode si tehnici experimentale in studiul

Metode si tehnici experimentale īn studiul

sensibilitatii si senzorio-motricitatii

Metoda psihofizicii clasice si determinarea pragurilor senzoriale

Pragurile senzoriale au constituit primul obiect de studiu al psihologiei experimentale; cercetarile īn acest domeniu sunt legate īn primul rīnd de numele psihologilor germani Weber si Fechner. Pragul absolut minimal si cel maximal pun īn evidenta valoarea minima si pe cea maxima de la care si pīna la care stimulii pot fi sesizati.

Legea pragului minim absolut 656j915g evidentiaza faptul ca, pentru obtinerea unei senzatii, este necesara o intensitate minimala; pragul maximal evidentiaza faptul ca o stimulare excesiv de puternica īsi pierde specificitatea si se transforma īntr-o senzatie de durere. Conceptul de prag vizeaza intensitatea stimulilor, iar conceptul de senzatie vizeaza receptivitatea analizatorilor subiectului. Pragul diferential este un concept introdus de Weber si care descrie cea mai mica crestere a intensitatii stimularii care determina o senzatie diferita de prima. Weber a stabilit si ca marimea pragului diferential pentru fiecare sensibilitate modala este constant, adica Dx/x = constant. Fechner a propus o alta formula: E = k logx + c, unde E - estezia (nivelul sensibilitatii), k si c - constante care privesc analizatorii, si x - intensitatea stimulului. Aceste formule s-a demonstrat ulterior ca sunt valabile numai pentru intensitatile medii ale stimulilor. Legea pragurilor nu se aplica īn aceasta forma la nivelul minim datorita nivelului de semnificatie al stimulului, iar la nivelul maxim nu se aplica īn aceasta forma datorita adaptarii analizatorilor individului.

Determinarea pragului minim absolut 656j915g pentru sensibilitatea vizuala

Īntr-un experiment, s-a proiectat un fascicol luminos cu o lungime de unda de 51 milimicroni, timp de 0,001 secunde, pe o arie retineala restrīnsa la 10' diametru situata la 20 grade de axul orizontal, īn partea temporala. Valoarea minima de unitati energetice (intensitate) care a evocat un raspuns senzorial al retinei (si al nervului optic) a fost de 3,89 x 10^-12 ergi (valoare statistica); ea se pune īn evidenta cu ajutorul EEG.

Pragul diferential al sensibilitatii vizuale este de 1/100.

Pragul temporal al acuitatii vizuale sau frecventa critica de fuziune (FCF). Acest termen a fost introdus de fiziologul american Allen īn anul 1926. FCF reprezinta numarul de licariri pe secunda la care ochiul nu mai percepe lumina ca fiind prezentata intermitent, ci continuu (sensul ascendent), sau numarul de licariri pe secunda la care ochiul nu mai percepe lumina licarinda ca fiind continua, ci intermitenta. Tot Allen a inventat si aparatul denumit Flicker, cu ajutorul caruia se testeaza FCF. Factori care conditioneaza FCF:

- intensitatea si culoarea licaririlor (se considera ca indicatorul cel mai bun este culoarea rosie;

- durata si pauza dintre licariri;

- vīrsta subiectilor;

- starea subiectiva (oboseala);

- temperatura ambianta (influenteaza ritmul reactiilor foto-chimice);

- ritmurile biologice individuale (legate de momentul zilei);

- zona retineala excitata;

- intensitatea flash-urilor;

- viteza de recuperare a substantelor fotosensibile descompuse sub influenta luminii; pauza dintre licariri afecteaza aceasta viteza.

Limita de sus a FCF care poate fi perceputa este dependenta mai mult de procesele fotochimice decīt de cele corticale. Astfel, FCF semnalizata verbal nu corespunde cu cea stabilita prin EEG.

Pragurile la nivelul sensibilitatii auditive

Pragul minimal, ca si cel diferential (2 - 13 Hz) variaza foarte mult de la un individ la altul.

Pragurile la nivelul sensibilitatii tactile

Pragul absolut minim pentru diferite zone ale pielii a fost determinat cu foarte mare precizie de catre Weber, dupa cum urmeaza: 3g/mm² la vīrful degetelor, 16g/mm² pe gamba, 33g/mm² pe fata posterioara a antebratului, 89g/mm² pe fata anterioara a antebratului, 25g/mm² pe abdomen, 47g/mm² īn zona mijlocie a spatelui, 200-250g/mm² la calcīi.

Pentru sensibilitatea tactila se calculeaza un prag discriminativ sau spatial, care se masoara īntre doua puncte ale pielii excitate simultan cu ajutorul esteziometrului. Iata unele valorile ale pragului discriminativ spatial: 1mm pe limba, 2,3mm pe fata interna a degetului aratator, 4,5mm pe buze, 6-7mm pe suprafata dorsala a degetelor, 11,3mm pe palme, 16mm pe talpa, 54mm pe ceafa, circa 67mm la mijlocul spatelui, pe brat si coapsa.

Īn ceea ce priveste pragul diferential al senzatiei de greutate, al doilea ca finete dupa cel vizual, Weber si Fechner l-au stabilit ca fiind de 1/40. Alte cercetari au aratat ca acest prag variaza īn functie de greutatile date spre masurare, cu sau fara contact vizual (de obicei se masoara fara contact vizual): 1/21 la greutatea de 250g, 1/14 la greutatea de 2500g, 1/19 la greutatea de 2750g etc. Exista un optimum functional, situat īntre 2000 si 2500 g, acolo unde valoarea pragului diferential este cea mai mica; spre extremitati, aceste valori tind sa creasca.

Metode de determinare a pragurilor senzoriale

Metoda reproducerii sau a erorilor medii: se prezinta subiectului un stimul si i se cere sa īl reproduca. Se pot constata doua tipuri de erori: constante (sau sistematice), si erori variabile (acestea fiind cele mai frecvente). Pentru sunet, se calculeaza media valorilor oferite de subiect si se compara cu etalonul. Diferenta dintre valoarea medie a raspunsurilor subiectului si valoarea etalonului ne ofera indicatorul de valoare bruta, C = Rm - Re, unde Rm este valoarea medie, iar Re este valoarea etalonului. Eroarea variabila este abaterea fiecarei īncercari īn parte.

Metoda limitelor sau a variatiilor minime

Determinarile se realizeaza pe doua coordonate: ascendent si descendent. Īn sens ascendent se porneste de la o valoare subliminala, pīna cīnd subiectul relateaza ca a sesizat stimulul.

Pr = (P_asc + P_desc)/2

P_asc = (ax₁ + ax₂ + ... + ax_n)/n

P_desc = (dx₁ + dx₂ + ... + dx_n)/n

Īn cazul pragului diferential, se prezinta subiectului doi stimuli, dintre care unul este etalon, iar celalalt variabil, ca termen de comparatie. Stimulul variabil se va modifica, urmīnd ca subiectul sa aprecieze daca nivelul este inferior, superior sau egal etalonului. Īn seria ascendenta de valori se porneste de la o valoare inferioara etalonului, dupa care se creste treptat intensitatea, trecīnd de etalon, pīna cīnd subiectul declara ca intensitatea este mai mare decīt etalonul. Pentru seria descendenta se procedeaza invers, si astfel se stabilesc pragurile diferentiale, cel ascendent si cel descendent; media lor ne ofera valoarea pragului diferential.

Metoda constantei

Aceasta metoda determina valori mai putin precise, deoarece apeleaza la evaluari subiective. Se prezinta subiectului stimuli de valori diferite si i se cere sa aprecieze care dintre ei este mai puternic si care mai slab. si īn acest caz, unul dintre stimuli poate fi considerat etalon si celalalt variabil, fara ca subiectul sa fie informat despre aceasta. Subiectul poate utiliza, pentru evaluare, termeni ca: inferior, superior, egali; sau: primul, al doilea; sau: cel din stīnga, din dreapta, de sus, de jos. Stimulul variabil se prezinta alternativ si aleator, dar nu īn serii (ascendente sau descendente). Īn cazul īn care distanta dintre stimulul variabil si cel etalon este mai mare, subiectul va da mai multe raspunsuri corecte. Frecventa acestor raspunsuri este proportionala cu valoarea diferentei dintre valoarea etalon si valoarea primului stimul variabil. Īntre evaluarile facute de subiect pīna se apropie de valoarea etalon, si astfel se obtine valoarea pragului discriminarilor facute de subiect.