Metodologia abordarii experimentale în
gîndire si rezolvarea de probleme
Exemplu de problema: A si B sunt doua statii de cale ferata între care exista o distanta de 100 kilometri. În ziua de vineri, la ora 17, din cele doua statii pornesc simultan, unul spre celalalt, doua trenuri a si b. Trenul accelerat a merge cu o viteza de 60 km/h, iar trenul personal b merge cu o viteza de 40 km/h. Exact în momentul cînd cele doua trenuri au pornit, în fata trenului a tîsneste o pasare care zboara înainte pîna cînd întîlneste trenul b, moment în care, fara a pierde din viteza, se întoarce si porneste înapoi spre trenul a. Viteza pasarii este constanta, de 60 km/h. Pasarea continua sa zboare înainte si înapoi între cele doua trenuri, pîna cînd ele se întîlnesc. Cîti kilometri va parcurge pasarea în total înainte de întîlnirea celor doua trenuri?
În raport cu aceasta problema, solutia este complicata de modul în care este ea prezentata. Apelul la calcule sofisticate, spre care împinge modul de prezentare stufos, plin de detalii nesemnificative, este complet neproductiv. Postner (1973) definea gîndirea ca realizare a unei noi reprezentari prin performanta unei oper 939g62j atii mentale; din aceasta perspectiva, problema trebuie sa fie reconceptualizata. Daca sunt lasate la o parte detaliile si se focalizeaza atentia asupra duratei necesare pîna la întîlnirea celor doua trenuri, raspunsul "o ora" poate fi aflat cu usurinta.
Studiul experimental al gîndirii este foarte deficitar: trebuie sa includa aspecte privitoare la fidelitate, replicabilitate, variabile potentiale si controlul experimental, si la rolul rapoartelor verbale. În privinta acestora din urma, într-un domeniu ca acela al gîndirii, oamenii sunt înclinati sa spuna cum cred ei ca se raporteaza la rezolvarea unei probleme, dar apare întrebarea: putem accepta relatarile lor drept dovezi utile asupra proceselor mintale implicate?
1. Modalitati de abordare a rezolvarii de probleme
Putem consemna doua principale modalitati de abordare. Ele pot fi subordonate abordarilor descrise în capitolele despre abordarea experimentala a perceptiei si reprezentarii (cea de tip descendent si cea de tip ascendent).
a) Modelul încercare-eroare, elaborat de
catre Thorndike (1889 - lucrarea "Inteligenta
animala") în urma experimentelor cu diferite rase de animale. El a
observat încercarile succesive ale pisicii de a evada din cutie si a
ajunge la hrana si a masurat timpul necesar ei pentru a face
acest lucru. La prima încercare, dupa mai multe tatonari, animalul
declansa din întîmplare mecanismul care deschidea
Într-un alt experiment, s-a folosit o lista de o suta de cuvinte prezentate pe rînd subiectului, cu cerinta ca acesta, la auzul fiecarui cuvânt, sa spuna un numar format din doua cifre. Conform unui protocol stabilit dinainte, experimentatorul comenteaza raspunsurile subiectului în mod aleatoriu, afirmînd: "corect" sau "gresit". Ulterior s-a solicitat subiectilor sa reproduca lista de cuvinte initiala si s-a observat ca au tins sa repete cuvintele carora ei le-au asociat numere catalogate de experimentator drept corecte si sa le uite pe cele carora le-au asociat numere "gresite". Pornind de aici, ulterior a fost dezvoltata metoda conditionarii prin evaluari de tipul "corect-gresit".
Cercetarile lui Thorndike constituie cel mai bun exemplu al abordarii de tip ascendent.
b) Modelul gestaltist ia în considerare rezolvarea de probleme prin intuitie (W. Kohler). Pornind de la conceptia gestaltista asupra perceptiei, se considera ca rezolvarea de probleme se datoreaza unei reorganizari a raportului dintre elementele cîmpului perceptiv.
Variabile experimentale în studiul gîndirii si al rezolvarii de probleme
Variabila dependenta
1. O prima variabila dependenta în acest tip de studii îl constituie modalitatile de rezolvare la care fac apel subiectii. În exemplul problemei cu cele doua trenuri, unii subiecti ar putea sa încerce sa o rezolve dupa figura, iar altii mental.
2. Un alt indicator al variabilei dependente este potentialitatea sau timpul de rezolvare. Timpul dedicat rezolvarii de probleme poate constitui un indicator mai sensibil al dificultatii problemei, în cele doua conditii de rezolvare (dupa figura sau mental). Timpul este, probabil, variabila dependenta cea mai sensibila, oricum mai sensibila decît indicatorul procentajului de raspunsuri corecte. Relatia dintre procentaj si timp este inversa: cu cît vor fi mai putini subiecti capabili sa rezolve problema, cu atît vor avea nevoie de mai mult timp.
3. Un alt indicator, în contextul problemelor cu mai multe solutii posibile, îl constituie calitatea rezolvarii. În acest caz, solutiile vor fi organizate pe o scala, de la cea mai buna la cea mai slaba.
În practica cercetarii stiintifice, cercetatorul îsi propune deseori sa utilizeze toate cele trei tipuri de masuratori, ca o solutie convergenta de evaluare. Aceasta nu înseamna ca între tipurile de masuratori exista o relatie directa. Acest fapt readuce problema reprezentata în evaluarea psihologica de catre relatia dintre viteza si calitate: ce anume sa li se solicite subiectilor, sa rezolve sarcina experimentala cît mai repede sau cît mai corect? Solutia poate fi folosirea de etaloane diferite pentru viteza si pentru calitate, însotita de folosirea de note "t" standardizate.
Variabila independenta
1. Maniera sau modul de prezentare a informatiilor. În exemplul problemei celor doua trenuri, putem modifica ordinea si importanta informatiilor necesare pentru rezolvarea problemei.
2. Cantitatea informatiilor nerelevante. Multiplicarea elementelor irelevante în raport cu cele relevante va duce la cresterea timpului necesar pentru rezolvare.
3. Prezenta sau absenta ilustratiei, care poate sa faciliteze sau sa întîrzie rezolvarea.
4. Tipul de propozitii utilizate (active sau pasive) în descrierea problemei.
5. Presiunea timpului sau orice alt factor de stres. Subiectului i se mentioneaza limita de timp pe care o are în rezolvarea sarcinii, iar spre final (cu un minut înainte) este anuntat cît timp mai are la dispozitie. De obicei, aceasta metoda se practica în cadrul probelor de atentie.
6. Diferentele individuale de IQ între grupuri. De obicei, aceasta este o variabila de control în experimentele care urmaresc rezolvarea de probleme. Egalizarea grupurilor experimentale sub acest aspect este o cerinta importanta.
Controlul variabilelor
Datorita multitudinii factorilor care pot sa influenteze performantele subiectului, controlul variabilelor poate fi foarte dificil. Un prim aspect, mentionat si anterior, este cel legat de egalizarea grupurilor sub aspectul coeficientului de inteligenta.
În experimentele privind rezolvarea de probleme suntem favorizati, ca experimentatori, de o motivatie ridicata, de tip competitional, a subiectilor. Dar este important sa avem grija ca motivatia sa nu fie prea mare sau sa nu ascunda o supracompensare. De aceea, este important sa efectuam înaintea experimentului propriu-zis un interviu minimal (10 minute) cu fiecare subiect, interviu în cadrul caruia sa putem pune în evidenta si aspectele legate de motivatie, dar mai ales stilul cognitiv al subiectilor.
Coeficientul de fidelitate si replicabilitatea în studiul gîndirii
Aspectul cel mai important al coeficientului de fidelitate al rezultatelor se refera la masura în care, repetînd un anume experiment, se vor obtine aceleasi rezultate.
Rezolvarea de probleme prin analogie. Cînd oamenii înteleg ceva prin analogie, ei înteleg un lucru pornind de la relatia cu alt lucru (ex: structura atomului - structura sistemului solar). Prin analogii putem întelege ceva nefamiliar în termenii altui lucru înteles deja.
Studiul rationamentului prin analogie a cunoscut o dezvoltare deosebita în ultimii douazeci de ani. Progrese importante s-au înregistrat prin studiile efectuate de Mayer (1983) si prin experimentele efectuate de Gick si Holioak (1980, 1983) si reluate ulterior Gick si Holioak au utilizat o problema folosita pentru prima oara de Duncker (1945) în studiul fixitatii functionale - problema radiatiei. Problema suna astfel:
"Presupunem ca sunteti medic si aveti un bolnav cu o tumora maligna care, daca nu va fi distrusa, pacientul va muri. Se poate folosi o raza pentru a distruge tumora dintr-o data, cu intensitate mare a radiatiei, dar la acea intensitate va fi distrus si tesutul sanatos traversat. O intensitate mai mica nu distruge tumora. Cum ati proceda?"
Gick si Holioak au formulat o problema similara, desi dintr-un alt registru:
"Într-un context de razboi, un comandant de armata trebuie sa atace si sa cucereasca un fort inamic. Fortul se afla lipit la nord de versantul unui munte si nu exista nici un fel de acces posibil dinspre munte. La est, sud si vest, fortul este înconjurat de un rîu lat, peste care exista un numar de poduri destul de vechi si subrede. Comandantul dispune de suficiente tancuri, dar stie ca podurile nu vor rezista la trecerea tuturor tancurilor sale. Totusi, cum poate cuceri fortul?"
Raspunsul la problema comandantului: Daca peste fiecare pod trece un numar mic de tancuri, podurile vor rezista si toate tancurile vor putea fi traversate.
Gick si Holioak au efectuat un experiment privind rationamentul prin analogie folosind problema radiatiei, în doua conditii: într-una, problema radiatiei era prezentata dupa citirea povestii comandantului, iar în cealalta conditie problema radiatiei era prezentata singura. Subiectii din al doilea grup au rezolvat problema numai în proportie de 10%, iar cei din primul grup în proportie de 75%.
Experimentul a fost reluat si într-o alta varianta. Subiectii din lotul A au citit povestea comandantului si li s-a indicat în mod special sa priveasca aceasta problema drept un indiciu pentru rezolvarea celeilalte. Lotul B a primit cele doua probleme au primit cele doua probleme în ordine, fara nici o sugestie. Lotul A a rezolvat problema în proportie de 92%, iar lotul B în proportie de 20%.
Precizare: Deseori, în psihologia experimentala apelam la procentaje ca indicator al performantelor, dar se indica apelul suplimentar la testele de semnificatie. Cel mai bun mijloc de a verifica validitatea unui experiment îl constituie replicarea.
Rolul replicabilitatii în studiul experimental al gîndirii si rezolvarii de probleme. Cercetatorii "adevarati" încurajeaza replicarea chiar si atunci cînd rezultatele testelor statistice arata o semnificatie demna de încredere. Replicarea poate fi: directa, sistematica si conceptuala.
Replicarea directa se refera la repetarea experimentului cu schimbari minime.
În replicarea sistematica se încearca varierea unor factori presupusi a fi relevanti pentru rezultatul experimentului. Daca rezultatele experimentului original sunt corecte, el va "supravietui" acestor schimbari. Daca efectul dispare, aceasta înseamna ca cercetatorul a descoperit asa-numite "conditii limita" importante în configuratia studiului, ceea ce pune la îndoiala posibilitatea generalizarii rezultatelor.
Prin replicarea conceptuala se repeta experimentul într-un mod radical diferit de cel initial. Gick si Holioak au încercat sa determine pe aceasta cale nivelul si efectul transferului pozitiv prin analogie. Ei au procedat astfel: grupul A a primit doua analogii pentru problema radiatiei, iar subiectii au fost solicitati sa se gîndeasca si sa extraga principiul, schema, care a putut apoi sa fie aplicata în mod spontan în problema radiatiei. Grupul B nu a primit decît o analogie.
Problema replicabilitatii este legata si de problema generalizarii rezultatelor. În cazul replicabilitatii sistematice si a celei conceptuale, cercetatorul este interesat daca fenomenul în cauza se consolideaza într-un fel sau altul.
Alti doi cercetatori, Spencer si Weisberg (1986) au replicat experimentul efectuat de Gick si Holioak privind transferul pozitiv, dar au modificat pretextul sub care au fost expuse cele doua povestiri pregatitoare si problema radiatiei. Grupului A i s-a spus ca cele trei povestiri fac parte dintr-un experiment pilot si au fost testati de un experimentator intrat chiar în acel moment în clasa. Grupului B li s-au prezentat primele doua analogii, dupa care experimentatorul a parasit clasa, profesorul si-a continuat ora si la sfîrsit, dupa 45 minute, a prezentat problema radiatiei ca "ilustratie la cele spuse în lectie", desi nu exista nici o legatura între una si alta. S-a constatat ca grupul B nu a observat vreo legatura între problema radiatiei si primele doua probleme.
Spencer si Weisberg au încercat si o alta varianta, folosind modificarea contextului. Într-un caz a folosit context asemanator pentru cele doua grupuri, si doua sub-variante. În prima varianta, experimentatorul a intrat în clasa, a prezentat cele trei povestiri si a testat rezultatele. În a doua varianta, experimentatorul a intrat în clasa, a prezentat primele doua povestiri spunînd ca fac parte dintr-un experiment, apoi a plecat; profesorul si-a tinut lectia, iar la sfîrsit, dupa 45 minute, a prezentat problema radiatiei subliniind ca este legata de primele doua povestiri spuse de experimentator.
În al doilea caz a folosit contexte diferite pentru cele doua grupuri experimentale si, de asemenea, doua sub-variante. În prima varianta, experimentatorul a prezentat cele trei povestiri, sustinînd ca doar primele doua au legatura cu un experiment, si nu a verificat rezultatele. În a doua varianta, experimentatorul a prezentat primele doua povestiri, sustinînd ca au legatura cu un experiment, dupa care pleaca; profesorul, dupa lectia obisnuita de 45 minute, va prezenta a treia povestire ca o demonstratie a activitatii de la ora. Rezultatele au aratat ca, în cazurile cînd a existat continuitate între povestiri si problema radiatiei, indiferent de context, s-a obtinut un procentaj semnificativ de transfer pozitiv. Subiectii testati în context diferit dupa 45 minute nu au prezentat nici un transfer pozitiv.
În concluzie, desfasurarea unor replicari sistematice si conceptuale va permite cercetatorului sa delimiteze conditiile de limita sau altfel spus limitele unui experiment: acele conditii în afara carora experimentul nu mai rezista.
Controlul variabilelor în abordarea experimentala a
gîndirii si rezolvarii de probleme
Controlul variabilelor este o problema cruciala în psihologia experimentala. Scopul oricarui experiment este acela de a constata efectul manipularii variabilei independente asupra variabilei dependente. Pentru a trage o concluzie despre acest efect este necesar sa asiguram un control riguros al experimentului, sa ne asiguram ca nici un alt factor nu se schimba, antrenînd si modificari ale variabilei dependente. Acesti factori care ar putea sa intervina au fost numiti în cursul nostru factori potentiali, iar alti autori îi denumesc variabile externe.
Daca vom admite unei variabile externe sa actioneze în acelasi timp cu variabila independenta care ne intereseaza, nu vom sti daca efectul resimtit la nivelul variabilei dependente este cauzat de modificarile variabilei independente, de modificari ale variabilei externe sau ale ambelor împreuna. În asemenea cazuri, cele doua variabile se confunda.
În studiul proceselor complexe, cum este gîndirea si rezolvarea de probleme, apar probleme mai mari legate de controlul experimental. În asemenea cazuri, exista în mod curent un numar mare de variatii în evaluarile privitoare la variabila dependenta. În mod obisnuit se utilizeaza grupuri independente, diferentele individuale dintre subiecti contribuind în mai mare masura la aparitia unor variabile necontrolate. O solutie este cresterea numarului de observatii, a numarului de determinari si implicit a numarului de subiecti. Dar în experimentul de laborator, acest lucru este dificil. Se impune asadar un control cît mai riguros al variabilelor experimentale. Un control bine realizat poate duce la concluzii pertinente.
Un exemplu bun de control riguros în studiul experimental al unor procese complexe îl reprezinta studiile efectuate asupra fixitatii functionale. Termenul de fixitate functionala a fost introdus de introspectionisti si apoi a fost adoptat de gestaltisti. Prin fixitate functionala se desemna stabilizarea si rigiditatea cunostintelor, deprinderilor si structurilor intelectuale, ceea ce împiedica rezolvarea problemelor noi, care necesita flexibilitate si restructurari.
Karl Duncker (1945) a initiat o serie de cercetari asupra fixitatii functionale. Ideea de la care a plecat în aceste cercetari era aceea ca, daca un obiect a fost folosit recent într-un anumit fel într-o situatie data, într-un alt caz subiectul va avea dificultati în a-l utiliza într-o situatie noua, în alt fel. Pentru aceasta, Duncker a elaborat problema cutiei. Sarcina subiectilor era de a fixa trei mici lumînari pe usa, la nivelul privirii. La dispozitia lor, pe masa, sunt asezate urmatoarele materiale: cîteva cuie mici, cîteva chibrituri, trei mici cutii de carton de marimea cutiilor de chibrituri, trei lumînarele. Solutia: se fixeaza cutiile pe usa cu ajutorul cuielor, iar în interiorul cutiilor se fixeaza lumînarile prin topirea capatului inferior cu un chibrit.
Experimentul s-a realizat cu doua loturi de subiecti. La lotul de control cutiile erau goale, iar la lotul experimental erau pline: prima cutie continea lumînarile, a doua cutie continea cuiele, iar a treia continea chibriturile. La subiectii din lotul experimental s-a fixat imaginea functionala a cutiilor drept container si, ca atare, au rezolvat cu mult mai mari dificultati problema.
Duncker a realizat si o replicare sistematica, introducînd o alta conditie experimentala, cea a utilitatii neutre. Cutiile erau prezentate subiectilor tot în calitate de recipiente, dar contineau obiecte neutre (nasturi). Subiectii din conditia de control au rezolvat problema în proportie de 100%, cei din conditia "fixitate functionala" în proportie de 43%, iar din conditia neutra, un singur subiect a rezolvat problema. În concluzie, în conditia fixitatii functionale si cea neutra, functia cutiilor, fixata ca recipient, a provocat dificultati subiectilor în restructurarea modului de rezolvare a situatiei problematice.
Unul din reprosurile aduse experimentelor lui Duncker a fost legat de numarul mic de subiecti (5-7 per conditie experimentala), dar chiar si asa, rezultatele obtinute de el demonstreaza principiul gestaltist privind rezolvarea problemelor.
Adamson (1952) a realizat o replicare sistematica a experimentului lui Duncker, folosind si un numar mai mare de subiecti (26 pentru conditia experimentala si 29 pentru conditia de control). De asemenea, el a mai introdus doua variante ale problemei, înlocuind cuiele într-un caz cu un sfredel, iar în alt caz cu o clema. A rezultat un plan experimental cu sase conditii (trei conditii si doua loturi). Ca variabila dependenta a ales procentul subiectilor care au rezolvat problema în 20 minute, precum si timpul necesar fiecaruia pentru a o rezolva. Toti subiectii au rezolvat problema în termen de 20 minute, dar s-au înregistrat diferente individuale considerabile. Subiectii din lotul de control au rezolvat problema mai repede.
O alta replica este cea efectuata de Glucksberg (1966). El a desfasurat o replicare sistematica, introducînd în plus efectul verbalizarii, al utilizarii de etichete verbale. El a demonstrat ca, atunci cînd obiectele din experimentul lui Duncker sunt aratate subiectilor utilizînd etichete verbale, adica denumindu-le cu voce tare, numarul subiectilor care rezolva problema este semnificativ mai mare, deoarece etichetele verbale au menirea sa orienteze gîndirea subiectilor spre o mai mare flexibilitate.
Rolul rapoartelor verbale în studiul experimental al
gîndirii si rezolvarii de probleme
Analiza supra-încrederii în propriile judecati
Introspectionismul clasic experimental (scoala de la Wurzburg) a fost cel care a introdus metoda raportului verbal în studiul experimental al gîndirii. Introspectionistii utilizau drept subiecti specialisti din domenii ca logica, lingvistica, matematica; subiectilor si se dadeau spre rezolvare probleme circumscrise domeniului lor, cu cerinta de a descrie, în timpul rezolvarii sau imediat dupa aceea, pasii rezolutivi. Ideea de baza este ca, pe aceasta cale, se poate afla modul cum functioneaza gîndirea. Introspectionistii au pornit de la ipoteza ca gîndirea functioneaza prin operatii abstracte si nu uzeaza de material senzorio-perceptiv, însa au constatat ca subiectii lor fac apel la imagini. Chiar daca ipoteza li s-a infirmat, ei au fost primii care au demonstrat rolul rapoartelor verbale în studiul experimental al gîndirii.
Problema cea mai serioasa în privinta rapoartelor verbale o reprezinta nivelul de încredere. Chiar daca au contestat introspectionismul, behavioristii au meritul de a fi oferit psihologiei un mod riguros de abordare experimentala a fenomenelor psihice; behavioristii considera ca rapoartele verbale sunt utile, desi le apreciaza drept un simplu tip sau esantion de comportament, studiat ca variabila dependenta.
Rapoartele verbale sunt mai utile în anumite domenii ale psihologiei decît în altele. Vom ilustra rapoartele verbale prin fenomenul de supra-încredere în propria judecata. O modalitate frecvent utilizata în studiul gîndirii este reprezentata de evaluarea cunostintelor. Diverse experimente au semnalat asa-numitul fenomen "am sentimentul (senzatia) ca stiu". Un experiment reprezentativ în aceasta privinta a fost realizat de catre Freedman si Landauer, care au folosit o serie lunga de întrebari de cunostinte generale. Subiectilor li s-a cerut ca, la fiecare întrebare la care nu au reusit sa raspunda corect, sa evalueze pe o scala de 4 puncte cum cred ei ca ar putea sa recunoasca raspunsul daca li s-ar prezenta mai multe alternative. Cele patru categorii din care trebuiau sa aleaga una au fost: (1) Cunosc raspunsul cu siguranta; (2) Probabil îl cunosc; (3) Probabil nu îl cunosc; (4) Cu siguranta nu-l cunosc. Dupa ce au ales una din variante, subiectilor li s-au prezentat din nou întrebarile la care nu raspunsesera în prima instanta, fiecare avînd sase variante de raspuns. Distributia raspunsurilor corecte pentru cele patru categorii au fost: dintre subiectii siguri de cunoasterea raspunsului, 73% au ales în faza a doua raspunsul corect; dintre cei care au raspuns "probabil îl cunosc", au dat raspunsuri corecte 61%; din cei care au apreciat ca probabil nu cunosc raspunsul, au dat raspunsuri corecte 51%, iar dintre cei siguri ca nu cunosc raspunsul, au dat raspunsuri corecte 35%. Acest experiment arata ca sentimentul subiectiv al oamenilor despre ceea ce stiu ei, consecutiv unui esec de reamintire, este cît se poate de corect.
Alte studii, folosind tehnici usor diferite, au aratat tendinta de a fi foarte încrezatori în cunostintele si judecatile noastre. Una din metode este de a solicita subiectilor sa raspunda la întrebari cu doua variante de raspuns, dupa care li se cere sa-si estimeze probabilitatea de a fi raspuns corect, cu un procent între 50% si 100%. S-a aratat ca, în conditiile unei corelatii semnificative între nivelul încrederii în propria judecata si exactitate, subiectii erau în general mult mai încrezatori în cunostintele lor decît ar fi fost necesar. În situatiile în care subiectii au estimat ca vor raspunde corect în proportie de 80%, ei au raspuns corect doar în proportie de 70%.
Alte studii au relevat aceeasi tendinta si atunci cînd subiectilor li s-au dat instructaje meticuloase, insistîndu-se pe exactitate, sau chiar în cazuri în care au fost pusi în situatia de a paria pe propriile raspunsuri, cu riscul de a pierde bani.
Chir daca rapoartele verbale despre cunostintele noastre coreleaza cu nivelul real al cunostintelor, ele nu reflecta perfect ceea ce stim cu adevarat. Aceasta reprezinta o deficienta a rapoartelor verbale privitor la procesele cognitive. Printre factorii care afecteaza precizia rapoartelor verbale se numara inconstanta memoriei, o serie de factori motivationali, emotionali si sociali.
De revazut capitolul despre rapoartele verbale din cartea "Introducere în psihologia experimentala" de M. Anitei!
Incubatia si rezolvarea de probleme
În istoria stiintei s-a discutat foarte mult pe tema insight-ului, a inspiratiei, a momentului de iluminare care urmeaza perioadei sau etapei de incubatie. Întrebarile cele mai frecvent formulate în legatura cu aceasta problema au fost: Este posibil ca solutia la o problema sa apara dupa o perioada de incubatie? Apare ea, oare, de undeva din inconstient?
În procesul de creatie pot fi identificate urmatoarele faze: (1) preparatorie; (2) incubatie; (3) iluminare; (4) verificare. Incubatia si iluminarea nu pot sa apara decît pe fondul unei permanente preocupari din partea subiectului. Absenta continuitatii preocuparilor face ca iluminarea sa nu mai aiba loc, în timp ce prezenta preocuparii continue are ca efect treceri permanente între planul constient si cel inconstient, ceea ce poate duce la aparitia iluminarii.
Studiul experimental al fenomenului incubatiei
Cercetatorul Postner afirma: "Incubatia are în vedere o crestere a probabilitatii de a rezolva cu succes o problema ca rezultat al instalarii unui decalaj între perioada de lucru intens care precede solutionarea problemei si o alta perioada de efort constient care finalizeaza solutia."
Ipoteza 1: Probabilitatea rezolvarii mai rapide si cu succes a unei probleme va creste substantial la subiectii carora li se va oferi o pauza între cele doua perioade de lucru.
Ipoteza 2: Aceasta probabilitate va creste în raport cu durata pauzei, cel putin pîna la o anumita limita.
Variabilele independente:
1. Durata pauzei (a intervalului): fie doua pauze de cîte 15 minute, fie o singura pauza de 30 minute. Rezulta trei grupuri experimentale independente: grupul 1, de control, (fara pauza), grupul 2, experimental, cu doua pauze a cîte 15 minute, si grupul 3, experimental, cu o pauza de 30 minute.
2. Tipul de problema. Este bine sa verificam subiectii în cele trei conditii pentru a fi siguri ca fenomenul, daca exista, nu este specific unei singure probleme anume. Apoi ar trebui sa pre-testam problemele pe subiecti asemanatori cu cei din experiment, pentru a ne asigura ca foarte putini vor rezolva problema în 15 minute sau chiar înainte ca variabila independenta sa fie introdusa, si, în al doilea rînd, sa ne asiguram ca cel putin jumatate dintre subiecti o pot rezolva în 30 minute.
Exemplu de problema: Se dau patru bucati de lant, fiecare bucata avînd trei zale. Subiectii trebuie sa lege cele patru bucati într-una singura, în urmatoarele conditii: la fiecare deschidere a unei zale cîstiga 2 puncte, iar la fiecare închidere a unei zale cîstiga 3 puncte. Punctajul minim care poate fi obtinut este de 15 puncte.
Se pune problema ce anume trebuie sa faca subiectii în pauza. Este bine sa dezlege cuvinte încrucisate sau sa desfasoare o alta sarcina, nici obositoare, dar nici relaxanta.
Variabilele dependente:
1. Procentul de subiecti care au rezolvat problema, pentru fiecare conditie experimentala.
2. Timpul necesar rezolvarii.
3. Calitatea rezolvarii.
4. Raportul verbal, în care subiectii trebuie sa descrie modul cum au rezolvat problema dupa pauza pe care au primit-o.
Predictia experimentala: Subiectii care primesc pauza de 15 minute vor rezolva problema în procent mai mare si cu mai mare repeziciune decît subiectii care lucreaza încontinuu timp de 30 minute la rezolvarea problemei. Subiectii care primesc o pauza de 30 minute ar trebui sa obtina solutia în procent si mai mare decît cei cu pauza de 15 minute sau fara pauza.
Rezultatele experimentului au fost contradictorii. De meditat la cauzele posibile pentru acest fapt, în vedera examenului. Poate ca o singura variabila independenta, cea aleasa în experiment, nu este destul.
Probleme de discutat sau surse de reflectie
1. Un cercetator de la un institut de biologie a demonstrat existenta perceptiei extrasenzoriale la cobai. Cobaii erau plasati într-un labirint unde trebuiau sa aleaga între doua drumuri de scapare posibile. Ei nu puteau nici sa vada, nici sa miroasa hrana de la punctul de bifurcatie (în care trebuiau sa-si aleaga drumul potrivit). Drumul era modificat de la caz la caz. Cercetatorul a descoperit ca doi dintre cei 100 de cobai testati se descurcau mai bine decît ar fi fost de asteptat pe baza de sansa. Primul cobai a ales în proportie de 64% din cazuri drumul corect catre hrana, iar al doilea în proportie de 66%. Se ridica urmatoarele probleme:
A. Ce test poate confirma existenta perceptiei extrasenzoriale?
a) Teste de verificare statistica, aratînd ca cei doi cobai au obtinut rezultate mai bune decît jocul de sanse.
b) Alt cercetator va supune testarii cei doi cobai în alte sute de încercari si va reusi sa replice descoperirile primului cercetator.
B. Cîti dintre cobai au realizat performante cu 10% sub nivelul sansei, sau chiar mai mici? Raportul cercetatorului arata ca trei cobai au reusit cu 10% sub sansa, ceea ce pare sa indice o distributie normala, dupa curba lui Gauss, a rezultatelor lotului.
C. Distinctia între replicarea directa, cea sistematica si cea conceptuala. Cele trei tipuri sunt diferite calitativ, sau, în realitate, se afla într-o continuitate? Daca da, atunci ce dimensiune subliniaza aceasta continuitate?
D. Sistemul de recunoastere, apreciere si recompensa descurajeaza aprecierea lucrarilor altor cercetatori. Cercetatorii sunt încurajati si recompensati mai degraba pentru cercetari noi decît pentru replicarea cercetarilor existente. Unii argumenteaza ca acest sistem de recompense tinde sa creeze o fragmentare si o dezordine în multe domenii ale psihologiei. Ca urmare, fenomenele de baza ramîn adesea neexplicate. Se pune întrebarea: replicarea ar trebui încurajata? Daca da, cum anume?
E. Multe reviste de psihologie încurajeaza cercetatorii sa realizeze cît mai multe experimente despre fenomenele studiate. Este aceasta o idee buna, si daca da, de ce? Ce pericol se iveste cerînd ca lucrarile de cercetare sa contina experimente numeroase?
2. Rapoartele verbale par a fi mai folositoare în unele domenii ale psihologiei decît în altele. Pentru fiecare din urmatoarele probleme, aduceti argumente pro si contra utilizarii rapoartelor verbale. În cazurile în care considerati ca rapoartele verbale nu pot fi folosite, indicati metode mai bune.
a) Studiul strategiilor mnezice implicate atunci cînd oamenii sunt rugati sa-si aminteasca de copilaria lor.
b) Studiul comportamentului sexual al colegilor de facultate.
c) Studiul proceselor mentale implicate în decizia oamenilor de a cumpara un produs sau altul.
d) Studiul motivelor sau cauzelor pentru care o persoana simpatizeaza pe o alta.
e) Studiul factorilor care afecteaza iluzia vizuala.
Trei misionari si trei canibali trebuie sa treaca de pe malul stîng pe malul drept al unui rîu. Barca poate transporta numai doua persoane odata; ea poate fi folosita atît de misionari, cît si de canibali. Dar numarul canibalilor de pe un mal sau altul nu trebuie sa fie niciodata mai mare decît cel al misionarilor.
|
