Modele explicativ-interpretative ale perceptiei

Modele explicativ-interpretative ale perceptiei

Pentru usurarea întelegerii specificului psihologic al perceptiei au fost propuse o multitudine de modele explicative care au evoluat de-a lungul timpului. Chiar maniera de concepere a perceptiei a suportat un progres evident de la o definitie la alta. De la definirea perceptiei ca fiind "constiinta obiectului imediat prezentat organului senzorial" (James, 1929, p. 411), la definirea ei ca "raspuns discriminatoriu al organismului ca urmare a activarii energetice a organelor de simt" (Bartley, 1969, pp. 11-12) si pâna la afirmatia potrivit careia "termenul de perceptie se refera la mijloacele prin care informa­tia primita din mediul înconjurator prin intermediul organelor de simt este transformata în experienta a obiectelor, evenimentelor, sunetelor, gusturilor" (Roth, 1986, p. 81),

este o cale nu numai foarte lunga, dar si extrem de profitabila pentru însusi procesul avut în vedere. Perceptia este un mecanism psihic atât de complex, ea putând fi abordata din nenumarate laturi, unghiuri de vedere, încât multitudinea si varietatea perspectivelor de analiza si a modelelor explicative formulate nu trebuie sa ne deruteze. Dimpotriva, tocmai o asemenea situatie contribuie Ia o mai buna si mai autentica întelegere a specificului ei. Sistematizarea si sinteza modelelor explicativ-interpretative ale perceptiei se afla în numeroase lucrari (Allport, 1955; Ittelson, 1964; Bruce, 1989; Eysenck si Keane, 1992 ; etc), pe care le vom folosi si noi.

în esenta, toate modelele explicativ-interpretative ale perceptiei pornesc de la consi­derarea relatiei dintre organism si mediu (recte subiect-obiect) în procesul perceptiv, de la implicarea diverselor mecanisme procesuale psihofiziologice, ca si de la sublinierea unor caracteristici ale produselor perceptive. Diferentierile dintre ele apar de îndata ce sunt accentuate unul sau altul dintre elementele relatiei, unul sau altul dintre mecanismele implicate, unele sau altele dintre caracteristicile produsului perceptiv. în continuare vom prezenta succint cele mai cunoscute si raspândite modele explicativ-interpretative ale perceptiei.

Modelul grilei

Porneste de la ideea ca informatia furnizata de stimul este comparata direct cu variatele copii miniaturale ale obiectelor cu care subiectul a actionat în experienta sa an 555h71f terioara si care sunt stocate în memoria lui de lunga durata. Aceasta este ceea ce Lindsay si Norman numeau "împerecherea modelelor" ca mecanism ideal ce permite explicarea interpretarii mesajelor senzoriale. Pentru a recunoaste un mesaj venit din afara, consi­derau ei, trebuie sa-1 "împerechem" cu modelul intern; daca modelul corespunde semnalului, atunci vom identifica semnalul. Din perspectiva acestui model, perceptia este un fel de "grila" pe care subiectul o foloseste pentru a compara stimulul exterior cu stimulul interiorizat si devenit imagine. Daca cei doi stimuli se potrivesc, obiectul va fi recunoscut si încadrat în activitatea cognitiva a individului. Acest model mai este cunoscut si sub denumirea de modelul "tiparului" sau "sablonului". Valoarea sa consta în recunoasterea rolului experientei anterioare a subiectului în perceptie. Desi simplu, el este însa susceptibil de a produce erori. El nu poate explica perceptia atunci când stimulul exterior îsi schimba anumite caracteristici si, deci, nu mai corespunde cu cel aflat în memorie. Totodata, cum obiectele din realitatea înconjuratoare sunt extrem de numeroase si diverse, cu caracteristici specifice, ar însemna ca individul sa dispuna de tot atâtea "grile" specifice câte obiecte exista. Mai mult, potrivit acestei scheme, noile forme pentru care nu exista modele în memoria subiectului nu pot fi identificate. Autorii care comenteaza acest model considera ca el "este lipsit de suflet" (Lindsay si Norman, 1980, p. 10), de asemenea, ca el este "neeconomicos si chiar neplauzibil" (Eysenck si Keane, 1992, p. 45).

Modelul prototipului

Spre deosebire de modelul anterior, pentru care fiecare stimul era o entitate distincta, specifica, de sine statatoare, noul model porneste de la premisa ca mult mai importante în procesul perceptiv sunt similaritatile dintre stimuli, deoarece acestea arata ca fiecare

stimul, fiind component al unei clase de stimuli, poseda caracteristicile acelei ciase. Ca urmare a unor asemenea similaritati, în mintea individului se formeaza un prototip, un fel de imagine schematizata a unei întregi categorii de stimuli. Prin prototip întelegem imaginea formata (aflata) în mintea individului asupra unei forme sau a unui obiect, rezultat! dintr-o sinteza statistica a tuturor formelor individuale ale unei categorii de obiecte. Notiunea de prototip raspunde celei de categorizare (vezi Hoc, 1986). si dedata aceasta are loc un proces de comparare, numai ca aceasta se produce între stimulul extern si prototipul lui aflat în mintea subiectului. Se întelege de la sine ca prototipul dispunând de un oarecare grad de generalitate va permite încadrarea în el a unor obiecte concrete variate, chiar modificate în timp, evident, cu conditia ca ele sa se subsumeze unei categorii. Mai mult decât atât, dat fiind faptul ca numarul prototipurilor este relativ limitat, activitatea de cunoastere a individului devine economicoasa si productiva, o varietate practic infinita de stimuli exteriori putând fi redusa si încadrata într-un numar limitat de prototipuri, Desi noul model se aseamana cu precedentul prin mecanismul perceptiv invocat (si în unul, si în altul este vorba despre un proces de comparare între doua categorii de stimuli), el se diferentiaza de acesta prin caracteristicile produsului perceptiv. Daca în primul caz imaginea perceptiva era o copie a obiectului, de data aceasta ea dispune de un anumit grad de schematizare si generalizare, constituind, de aceea, o premisa pentru trecerea la reprezentare. Modelul prototipului este promitator, dar nu furnizeaza suficiente informatii cu privire la formarea prototipurilor. Se si facea, de altfel, aprecierea ca, "daca existenta prototipului nu poate fi pusa la îndoiala, mecanismele elaborarii lui ramân obiectul interogatiilor" (Bonnet, 1989, p. 63). De asemenea, modelul prototipului nu precizeaza detaliile procesului comparativ al sti­mulului exterior cu prototipul.

3.3. Modelul atributelor distinctive

Constituie o continuare, o adâncire si o explicitare a modelului precedent. El porneste de la premisa ca o mare importanta în procesul perceptiv o au nu numai similaritatile dintre stimuli, ci si atributele specifice sau caracteristice ale acestora. O fata umana are, în general, doi ochi, doua urechi, o gura, un nas etc. O persoana oarecare are însa ochi albastri, o ureche lipsa, o gura strâmba, un nas borcanat etc. Procesul perceptiv începe cu extragerea acestor atribute caracteristice ale stimulilor prezentati, continua cu combi­narea si compararea lor cu informatia aflata in memoria subiectului si se încheie cu recunoasterea sau nerecunoasterea stimulului. Se conserva, asadar, mecanismul com­pararii, dar se adauga doua noi mecanisme, cel al extragerii (selectiei) atributelor caracteristice si cel al combinarii lor. Se pare ca datorita intrarii în functiune a tuturor acestor mecanisme perceptia câstiga în individualitate.

Neisser (1964) si Lupker (1979), efectuând experiente cu liste de litere prezentate subiectilor, au pus în evidenta importanta atributelor caracteristice în perceptia literelor. Ei au constatat ca o litera (Z) era mai usor depistata atunci când era amplasata printre alte litere care aveau putine trasaturi distinctive comune cu ea (G,D,O,R,Q etc.) si mult mai greu când litera Z fusese amplasata printre alte litere care detineau multe trasaturi distinctive comune cu ea (E,M,X,W etc.) (vezi fig. 2.14, cpwrfCarlson, 1993, p. 141). Un alt mecanism, cel al învatarii atributelor distinctive, are o mare importanta. Eleanor Gibson (1969) sustine ca pentru a recunoaste cu usurinta un obiect trebuie sa-î observam si apoi sa-i asimilam (învatam) notele distinctive, ignorându-le pe cele nondistinctive.

Putem recunoaste usor fiecare litera a alfabetului daca învatam ceea ce le carac­terizeaza pe fiecare. Conteaza si tipul de distinctie ce urmeaza a fi facut, ca si nivelul acesteia. De pilda, motul de par al caprelor, asemuit cu un barbison, re­prezinta o trasatura distinctiva a acestora care ne ajuta la diferentierea lor de alte animale. EI nu mai este însa suficient daca vrem sa distingem diverse exem­plare individuale de capre. Ca atare, va fi necesar sa ne orientam spre alte atribute distinctive (plasarea specifica a petelor de culoare, distanta dintre ochi etc).

Presupunerea postulata de acest model potrivit careia perceptia începe cu extra­gerea trasaturilor caracteristice (distinc­tive) nu este întotdeauna adevarata. N-ar fi exclus sa se debuteze cu centrarea individului pe unele trasaturi necaracte-ristice, pentru ca abia în final, în urma unor tatonari succesive, încercari si erori, sa se ajunga la ceea ce este într-adevar distinctiv. Pe de alta parte, oamenii nu sunt întotdeauna constienti de trasaturile pe care le folosesc în realizarea unor distinctii, fapt care demonstreaza de ce, desi experti într-un domeniu, nu pot explica altor persoane cum se realizeaza distinctiile respective. De exemplu, într-un experiment, experti în sexul gainilor puteau sa spuna daca un pui abia iesit din gaoace este mascul sau femela dupa o scurta privire asupra orificiului genital, în schimb ei nu erau în stare sa explice prin ce anume difera cloaca feminina de cea masculina. Ei relatau ca abilitatea pe care o detineau se datora învatarii în luni sau chiar ani de practica (vezi Grav, 1991, p. 249).

3.4. Modelul "întregului"

Daca modelele anterioare, mai ales cel al prototipului sau cel al atributelor distinctive, puneau un accent deosebit, sub o forma sau alta, pe însusirile stimulului perceput, indiferent daca acestea erau similare unei întregi categorii de obiecte sau caracteristice unui singur obiect, noul model explicativ-interpretativ se centreaza, pe de o parte, pe stimulul luat ca întreg, iar pe de alta parte, pe procesele de organizare care conduc la realizarea perceptiei. Modelul îsi are originea în cercetarile psihologilor gestaltisti (Gestalt = întreg organizat), începute în Germania în 1912 si continuate în SUA prin jurul anilor '30. Max Wertheimer (1880-1943), Kurt Koffka (1886-1941), Wolfgang Kflhler (1887-1967), spre deosebire de psihologii asociationisti care concepeau perceptia ca fiind un simplu montaj aditiv de senzatii, postuleaza rolul întregului în perceptie.

Pentru gestaltisti (sau configurationisti) întregul este mai mult decât suma partilor lui, deoarece contine nu doar partile, ci partile organizate într-un tot. Senzatiile, ca repro­duceri în subiectiv ale însusirilor separate ale obiectelor, nu au realitate psihologica pentru ca nu exista ca stari pure ale constiintei. Dupa ei, abordarea asociationista a perceptiilor ca sume de senzatii ar echivala cu încercarea de a explica frumusetea Giocondei prin cântarirea atenta a cantitatii de vopsea folosita pentru a realiza fiecare parte a capodoperei (vezi Gray, 1991, p. 286).

Koffka, în lucrarea sa Principiile psihologiei gestaltiste, aparuta în 1935, sistema­tizeaza magistral contributiile gestaltistilor în problema perceptiei. încercând sa raspunda la întrebarea "De ce arata lucrurile asa cum arata?", el ofera urmatorul raspuns: "Lucrurile arata asa cum arata din cauza organizarii câmpului; [...] procesele se autoorganizeaza în junctie de dinamica dominanta si conditiile constrângatoare" (Koffka, 1935, p. 105). Ceea ce conteaza este, asadar, întregul (gestaltul), nu partile lui compo­nente. Percepem un obiect ca întreg chiar si atunci când din el lipsesc o serie de elemente. Aceasta integralitate a perceptiei este pusa pe seama unor legi imanente ale constiintei ce depasesc experienta anterioara a individului. Gestaltistii credeau ca sistemul nervos este predispus din nastere la gruparea unor elemente senzoriale dupa anumite reguli sau "principii de grupare". Chiar daca sustinatorii acestui model nu neaga întru totul rolul experientei anterioare în perceptie, acesta este mult diminuat. Experienta anterioara nu creeaza perceptia ca în modelele anterioare, ci îi confera, cel mult, un suport, mai ales când stimulul este ambiguu, deci insuficient. De exemplu, o litera camuflata nu va fi perceputa decât daca anterior a fost clar perceputa. Se stie apoi ca ceea ce este semnificativ pentru un subiect este mai bine perceput decât ceea ce este lipsit de semnificatie. Numai ca din perspectiva acestui model explicativ-interpretativ organizarea perceptiva preceda întotdeauna semnificatia.

Psihologia moderna, încercând sa raspunda la întrebarea "Cum se obtine întregul perceptiv?", a formulat raspunsuri congruente.

Anne Treisman (1986, 1988) a dezvoltat ideea potrivit careia pentru a percepe un obiect ca întreg este necesara mai întâi detectarea elementelor primare si apoi integrarea lor în parti din ce în ce mai mari. De obicei, detectia elementelor primare are loc automat si presupune prelucrarea paralela (concomitenta), în timp ce integrarea lor se produce constient pe baza procesarii seriale (succesive), nu întotdeauna însa fara erori. Fenomenul numit de ea "conjunctia iluzorie" explica foarte bine un asemenea mecanism.

Daca se prezinta rapid subiectilor o linie dreapta rosie si una curba verde, toti vor declara ca au vazut o linie dreapta si una curba, culoarea rosie si culoarea verde, dar vor întâmpina dificultati in asocierea corecta a segmentelor respective cu culorile. Concluzia formulata de Treisman a fost urmatoarea: procesarea paralela (automata) înregistreaza elementele independent de localizarea lor spatiala ; asocierea corecta a elementelor ce coincid în spatiu se face ca urmare a procesarii seriale, care presupune o atentie sporita pentru fiecare element din spatiu.

Aproximativ în aceeasi perioada, un alt cercetator (Irving Biederman, 1987) a postulat ideea "recunoasterii întregului prin componente". Asa cum în alfabet exista un numar limitat de litere, dar din ele pot fi formate sute si mii de cuvinte diferite, tot asa si obiectele naturale (tridimensionale) sunt compuse dintr-un numar relativ mic de compo­nente (el a gasit un numar de 36, pe care le-a numit geoni) din a caror combinare apare infinitatea obiectelor din mediul înconjurator. Daca un om recunoaste macar o parte din geoni, concomitent cu aranjamentul lor, va putea percepe cu usurinta un anumit obiect. Chiar daca din obiecte sunt eliminati diversi geoni iar altii sunt degradati, perceptia lor corecta se pastreaza. Deformarile apar de îndata ce unii geoni dispar sau se ascund conexiunile lor. Figura 2.15 prezinta în (a) exemple de geoni (dreptunghi, cilindru, conetc), iar în (b) obiecte naturale ce apar din combinarea lor. în figura 2.16 se arata cum perceptia globala a obiectelor este afectata în functie de gradul de degradare a geonilor (vezi Atkinson et al., 1993, pp. 179-180). Aceste modalitati explicativ--interpretative ale întregului sunt mult mai realiste si mai promitatoare.

Modelul constructivist

Face trecerea spre evidentierea rolului subiectului în actul perceptiv. Produsul perceptiv nu mai este o simpla copie sau o simpla recunoastere a stimulului exterior, ci este o creatie a subiectului. Esenta acestui model se afla cuprinsa in urmatoarea definitie: "Perceptia este o parte a procesului vital prin care flecare dintre noi, pornind de la propriul lui punct de vedere, creeaza pentru sine însusi lumea în care îsi încearca experientele de viata si de-a. lungul careia îsi cauta satisfactiile" (Ittelson, 1960, p. 19). Dupa Ittelson, perceptia este un "eveniment personal incomunicabil", deoarece fiecare individ porneste în realizarea ei de la "centrul" sau comportamental personal, ea este tributara individului si nu stimulului. Caracterul constructivist si personal al perceptiei este evidentiat si de conceptul de "presupozitie" introdus de Ittelson. Lumea creata de subiectul care percepe, arata el, este o lume de presupozitii, nu neaparat în acord cu lumea obiectiva. O mare importanta în procesul perceptiv o are alegerea acelei "presupozitii" care se dovedeste a fi cea mai utila pentru subiect. De obicei sunt alese si retinute presupo­zitiile care si-au dovedit validitatea în experienta anterioara, cele care sunt semnificative în raport cu experienta personala, în sfârsit, cele ce corespund scopurilor individului. Perceptia implica în egala masura trecutul si prezentul. Mai mult, ea poate fi considerata ca fiind un viitor anticipat al unei experiente trecute. Nu trebuie pierdut din vedere faptul ca, fiind o constructie a subiectului, depinzând deci de asteptarile acestuia, perceptia poate fi si incorecta, mai ales atunci când asteptarile subiective sunt eronate. Dat fiind ca noi construim perceptiile pornind de la informatiile senzoriale, este foarte probabil ca uneori "acestproces creativ sa ne induca în eroare" (Crooks si Stein, 1988). Constructivismul este, la origine, o orientare filosofica reactualizata în psihologia contemporana de scoala de la Palo Alto, potrivit careia cunoasterea realitatii este construita în functie de procesele utilizate pentru investigarea acestei realitati. Construc­tivismul nu înlatura, nu evacueaza realitatea obiectiva, autonoma, în schimb, defineste cunoasterea dupa criterii pragmatice si dinamice. Esenta constructivismului este sur­prinsa foarte bine în urmatoarele cuvinte : "Realitatea depinde de sarcina actuala, ea evolueaza în functie de legaturile pe care le întretine cu fiinta vie. Cunoasterea sa, la un moment dat, pentru un subiect anume, nu este nici adevarata, nici falsa, ea este posibila sau nu este deloc. Din aceasta cauza, realitatea este în fiecare momenî ceea ce trebuie sâfie" (Jimenez, 1997, p. 81). Perceptiile subiectului vor fi rezultatul aplicarii, efemere sau permanente, a experientei anterioare, a diferitelor scheme deja formate. si cum experienta anterioara a omului se afla sub incidenta cunoasterii stiintifice, dar si a credintelor, prejudecatilor, miturilor, înseamna ca perceptiile lui vor suporta influenta acestora. "Constructia" perceptiva a realitatii se va face nu atât în functie de particula­ritatile obiective ale obiectelor si fenomenelor, cât îndeosebi în functie de ceea ce este mai probabil dependent de schemele detinute. Aceasta ipoteza este extrem de productiva în întelegerea si explicarea unor fenomene aeriene rare (OZN-uri), dar este limitata în privinta explicarii marii majoritati a perceptiilor frecvente, cotidiene.

Modelul senzorio-tonic sau organismic

Acest model largeste si mai mult câmpul de studiu al perceptiei, prin luarea în considerare a nenumaratelor elemente implicate în perceptie. El a fost propus de Werner si Wapner (1949, 1952, 1964). Cei doi autori, nemultumiti de teoriile senzoriale ale perceptiei care

ignorau starea organismului, rolul obiectelor în relatie cu organismul, semnificatia diferentelor individuale în perceptie, au dezvoltat propriul lor model pe care mai întâi l-au numit senzorio-tonic. Termenii folositi au întelesuri specifice. Astfel, termenul de senzorial semnifica, pe de o parte, experienta constienta a subiectului, iar pe de alta parte, sistemul fiziologic a carui functionare acompaniaza experienta senzoriala, adica actiunea receptorilor, neuronilor aferenti si a proceselor senzoriale corticale. Termenul de tonic, în sens larg, include nu numai schimbarile tensiunii musculare, ci si contractiile mai mari fazice care au loc în miscarile actuale. Principala problema pe care si-au pus-o Werner si Wapner a fost aceea a combinarii celor doi termeni într-unui explicativ unitar. Cum este posibil, se întrebau ei, ca elemente intrinseci diferite sa se influenteze unele pe altele ? Cum anume pot interactiona elementele extraceptive (vizuale) cu cele proprio-ceptive (nonvizuale) ? Raspunsul formulat a fost urmatorul: senzorialul si tonicul au proprietati dinamice comune care contribuie Ia realizarea unui proces dinamic total într-un mod echivalent. în loc sa vorbeasca numai despre obiectul care stimuleaza receptorii si ariile corticale din cortex, ei vorbesc despre stimuli care produc evenimente senzorio-tonice ce antreneaza întregul organism (de aici si conceptul de model "organismic" cu care au denumit mai târziu modelul lor). Conceptul de câmp senzorio-tonic presupune, dupa ei, corpul, obiectul si energia senzorio-tonica.

Dupa cum observam, noul model, spre deosebire de precedentele, care se centrau cu precadere pe sublinierea rolului proceselor cognitive în perceptii, ia în considerare si rolul altor procese, cum ar fi, de exemplu, procesele viscero-tonice. Perceptia nu este de origine exclusiv senzoriala, ci si tonica sau chiar viscerala. Percepem nu doar cu simturile, ci si cu muschii, cu viscerele, practic cu întreg organismul. Toate aceste componente sunt indispensabile în perceptie, ele dând nastere la ceea ce autorii numesc "stare organismica". De pilda, pentru a percepe un obiect din fata noastra nu este suficient sa consideram doar pozitia obiectului în câmpul vizual, ci trebuie sa cunoastem si postura corpului, pozitia capului etc. Cei doi autori introduc în studiul perceptiei principiul ontogenetic, potrivit caruia dezvoltarea perceptiei trece de la o stare de globalitate la una de diferentiere crescuta. Elementele nonsenzoriale ale perceptiei (motri­citatea, emo[iile, motivatia etc.) sunt numai aparent straine ceior cognitiv-senzoriale, in fapt ele participând la realizarea aceluiasi proces comun.

Un asemenea model explicativ-interpretativ are o mare semnificatie pentru întelegerea formelor complexe perceptive, a celor polisenzoriale, cum ar fi perceptia spatiului. Desi el reprezinta, dupa cum recunoaste Allport, o "încercare serioasa de a uni aspectul senzorial cu cel motor", nu este lipsit de o serie de limite. Allport considera ca exista o anumita "lipsa de consistenta, disponibilitate si valoare explicativa a modelului în ceea ce priveste conceptele folosite de cei doi autori". De asemenea, apare o mare discrepanta între postulatele teoretice si investigatiile experimentale întreprinse, acestea din urma fiind concepute imaginativ. Se reproseaza si o oarecare neclaritate în privinta diferentierii termenilor utilizati, autorii neintrând în detalii fiziologice, în special în cele senzoriale si corticale (vezi Allport, 1955, pp. 201-207).

3.7. Modelul computational

Deschide perceptia umana spre întelegerea si modelarea ei pe computer. A fost formulat de Marr (1982) si colegii sai în domeniul perceptiei vizuale. Studiind perceptiile vizuale, Marr a identificat existenta a trei niveluri explicative, doua extreme si unul intermediar: nivelul de sus, computational, se refera la scopul perceptiei; nivelul de jos (de baza sau

greu) priveste mecanismele fiziologice care au loc în creier ; nivelul intermediar vizeaza descrierea proceselor psihologice implicate in realizarea perceptiei. Dupa cum observam, ni se propune o schema explicativa de tip cibernetic, cu marimi de intrare, de stare si de iesire. în esenta, arata Marr, perceplia produce o serie de reprezentari (descrieri) care furnizeaza informatii detaliate asupra obiectelor aflate în câmpul vizual. O serie de informatii ofera descrierea bidimensionala a obiectelor (informatii despre schimbarile de lumina, de intensitate, despre contururile obiectelor etc). O a doua categorie de informatii încorporeaza adâncimea, orientarea obiectelor, informatii furnizate de vederea binoculara. în sfârsit, o a treia categorie de informatii descrie forma tridimensionala a obiectelor si pozitia lor relativa în spatiu. Daca primele doua categorii de informatii sunt dependente de subiectul perceptiei, ultima este independenta de vederea observatorului, numai ea permitând accesul la semnificatia obiectelor.

Trei sunt caracteristicile proceselor de prelucrare a informatiilor vizuale dupa Marr:

sunt organizate pe module care functioneaza simultan, în paralel;

presupun independenta fata de natura stimulului, ceea ce înseamna ca se realizeaza
la fel, indiferent daca obiectul perceput este un copac, o carte sau o fiinta umana;

desfasurarea lor normala presupune o serie de asumptii despre realitatea obiectuala,
care nu sunt altceva decât regularitati ale mediului în care traim, un fel de "cunostinte
tacite" (vezi Miclea, 1994, pp. 77-78).

Marr stabileste si câteva criterii a caror respectare asigura functionalitatea perceptiei; accesibilitatea (usurinta cu care imaginea poate fi construita); prilejul si unicitatea (contextul în care imaginea este aplicabila tuturor formelor); stabilitatea si senzitivitatea (similaritatea sau diferentele proeminente între obiecte). Se remarca tendinta lui Marr de a lua în considerare nu numai stimulul si subiectul, ci si relatiile între cele doua variabile, dar si cea de subestimare a rolului informatiilor stocate de memorie si existente în experienta anterioara a subiectului. Modelul lui Marr este foarte influent deoarece încearca sa integreze datele psihologice si cele neurologice în cercetarile computationale.

3.8. Câteva constatari concluzive

Nu este greu sa sesizam progresul realizat de la un model explicativ-interpretativ la altul. Astfel, daca primele patru insista asupra stimulului (obiectului) exterior, urma­toarele doua atrag atentia asupra rolului subiectului în perceptie, pentru ca ultimul sa redimensioneze relatia dintre exterior si interior, dintre stimul si subiect. Apoi, daca primele trei modele staruie asupra semnificatiei unor mecanisme procesuale relativ mai simple (comparare, selectie, combinare), toate celelalte invoca mecanisme perceptive mult mai complexe si evoluate, implicate în producerea perceptiei (mecanismele de organizare, prelucrare, constructie si creare a informatiilor). în sfârsit, daca cele mai multe dintre modelele prezentate subliniaza corectitudinea produselor perceptive, unele dintre ele arata ca, cel putin în anumite conditii si mai ales datorita interventiei unor factori speciali, produsele perceptive pot fi deformate, eronate, ele nereproducând în mod adecvat realitatea înconjuratoare.

si totusi, un oarecare dubiu persista: daca s-ar pune în mod transant problema optarii pentru unul dintre ele, care ar putea fi acela? Care ar dispune de cele mai mari valente explicativ-interpretative ale perceptiei ? în actualul stadiu al cunoasterii este greu de dat un raspuns categoric la o asemenea întrebare. Dupa cum am putut constata, fiecare dintre ele ofera multe posibilitati explicativ-interpretative, dar dispune si

de serioase limite. Recapitulând: modelul grilei (tiparului, sablonului) are "virtutea simplicitatii", dar marea majoritate a psihologilor nu-1 mai accepta; modelul prototipului este mai flexibil, în schimb genereaza probleme la care nu s-a gasit înca un raspuns satisfacator; modelul atributelor distinctive (caracteristice) pare a fi o explicatie rezona­bila pentru perceptia unor stimuli mai simpli (litere etc), dar mai greu de aplicat în perceperea obiectelor si scenelor naturale ; modelul întregului postuleaza primordialitatea obiectului organizat, dar nu prezinta informatii suficient de coerente cu privire la modul în care sunt percepute partile acestuia, perceptia neputând fi numai sintetica; si chiar daca ar fi asa, mai convenabil ar fi sa consideram ca avem de-a face cu o "sinteza prin analiza", decât cu o sinteza pura ; modelul constructivist insista asupra roiului subiectului

jelput r r....r , .,,

modelul computational explica suficient de bine perceptia vizuala, dar nu si alte forme ale perceptiei (perceptia auditiva, muzicala, olfactiva, gustativa etc).

Ideea dificultatilor implicate de optarea pentru un model sau altul este constientizata de multi autori Cu mai multi ani în urma, în 1963, Eleanor Gibson, analizând în contextul învatarii perceptive modelul prototipului si pe cel al trasaturilor distinctive, arata ca "înca nu se poate lua o decizie favorabila pentru unul sau altul dintre aceste modele, deoarece nici unul dintre ele nu a fost suficient clarificat în detaliu" (Gibson, 1991, p. 326). Acest fapt a devenit si mai dificil pe masura trecerii timpului, de aceea, una dintre solutiile la care au recurs diversi autori a fost cea a apropierii sau chiar a contopirii unor modele. De pilda, Harnad (1989), pentru a explica diferite categorii perceptive, a recurs la combinarea prototipurilor. în studiul identificarii perceptive, Kosslyn a renuntat la ideea întregului organizat, apropiindu-se de cea a "listelor de trasaturi" (forma, marime, localizare). Pentru a testa o ipoteza perceptiva, considera el, trebuie sa cautam o proprietate. De aceea, el recurge la stabilirea unor "subsisteme" ce faciliteaza identificarea obiectelor: subsistemul cautarii coordonate a proprietatilor; subsistemul de cautare a proprietatilor categoriale; subsistemul de transformari cate­gorial - coordonate (vezi Kosslyn, 1995, cap. VII). La fel de productiva în evaluarea validitatii modelelor explicativ-interpretative ale perceptiei ramâne si ideea complemen­taritatii lor. Considerarea concomitenta sau succesiva a modelelor s-ar putea solda cu efecte de consolidare sau compensare reciproca, de diminuare a exceselor sau de sugerare a eventualelor posibilitati de combinare.

Pentru noi, modelele explicativ-interpretative ale perceptiei au o dubla semnificatie: pe de o parte, ele ofera o întelegere mai profunda si mai adecvata a complexitatii activitatii perceptive ; pe de alta parte, ele permit constientizarea mai buna si mai rapida a unor implicatii teoretice si practice referitoare la câteva probleme pe care ne propunem sa le abordam în continuare.