Nominalism si realism

Nominalism si realism

33. Disputa euharistica din secolul al IX-lea nu a fost decât începutul unei controverse cu mult mai ample care a despartit spiritele veacuri de-a rândul si care a închis în sine urmari imprevizibile. Este vorba de opozitia dintre nominalism si realism. Prin nominalism se întelege acea orientare care sustinea ca asa-numitele universalia, adica notiunile generale sau categoriale, precum, de exemplu, frumusetea, binele, animalul, omul etc., nu ar fi altceva decât nomina (nume), sau cuvinte desemnate batjocoritor si prin flatus vocis. Anatole France afirma: «Et qu'est-ce que penser? Et comment pense-t-on? Nous pensons avec des mots - songes-y, un metaphysicien n'a, pour constituer le systeme du monde, que le cri perfectionne des singes et des chiens." ( "si ce este gândirea? si cum gândim? Gândim cu ajutorul cuvintelor - reflectati la faptul ca un metafizician nu are la îndemâna, pentru a constitui sistemul lumii, decât strigatul perfectionat al maimutelor si al câinilor" (n. t.).) Acesta este nominalismul extrem, împartasit si de Nietzsche, care concepe ratiunea ca pe o ,,metafizica a limbii".

34. Invers, realismul sustine existenta universaliilor ante rem, respectiv faptul ca notiunile generale îsi au existenta pentru si­ne, în felul ideilor platonice. În ciuda clericalitatii lui, nomina­lismul este un curent sceptic care contesta existenta specifica, particulara 10110w223k a abstractiunii. El reprezinta un fel de scepticism stiintific în interiorul dogmaticii rigide. Notiunea lui de realitate coincide în mod necesar cu realitatea perceptibila a lucrurilor, a caror individualitate reprezinta realul fata de ideea abstracta. Realismul strict asaza, în schimb, accentul realitatii pe abstract, pe idee, pe universal, situat ante rem (înaintea lucrului).

a) Problema universaliilor în Antichitate

Dupa cum se vede din referinta la teoria platonica a idei­lor, este vorba în acest caz de un conflict mult mai vechi. Câteva observatii veninoase la Platon în legatura cu ,,mosnegii întârziati la învatatura" si ,,saracii cu duhul" se refera la reprezentantii a doua scoli filozofice înrudite, care se împacau greu cu spiritul platonic, anume la cinici si la megarici. Reprezentantul primei scoli, Antistene, desi apropiat atmosferei spirituale socratice si prieten chiar cu Xenofon, era explicit nefavorabil lumii frumoase a ideilor platonice. El a scris chiar o lucrare polemica îndreptata împotriva lui Platon, în care numele acestuia aparea necuviincios schimbat în Σάθωυ. Σάθωυ înseamna baiat sau barbat, dar sub aspect sexual - caci σάθωυ vine de la σάθη penis - fapt prin care Antistene sugera delicat, pe calea bine cunoscuta noua a proiectiei, a cui cauza intentiona sa o apere împotriva lui Pla­ton. Pentru crestinul Origene, aceasta si cauza prima era, cum am vazut, tocmai demonul pe care a încercat sa-l rapuna auto-castrându-se, dupa care a trecut nestingherit în lumea bogat împodobita a ideilor. Antistene însa era un pagân precrestin, caruia perceptia simturilor, simbolizata din vechime de falus, îi mai statea înca la inima; nu doar lui, ci, dupa cum se stie, întregii scoli cinice, al carei laitmotiv era: înapoi la natural. Motivele care, în cazul lui Antistene, au putut împinge în prim-plan simtirea si senzatia concreta au fost nu putine: mai întâi, el era un proletar care facea din invidie o virtute. Nu era un ιθαγενής;, un grec pursânge. El venea de la periferie; si tot afara, în fata portilor Atenei, îsi tinea prelegerile si se straduia sa aiba un comportament proletar, modelul filozofiei cinice. De altfel, întreaga scoala era alcatuita din proletari, sau cel putin din persoane ,,periferice", carora le era proprie critica nimicitoare a valorilor transmise. Dupa Antistene, unul din reprezentantii cei mai de vaza ai scolii a fost Diogene, care îsi atasase cognomenul Kyon, câine, si al carui monument funerar era chiar împodobit cu un câine cioplit în marmura de Paros. Pe cât de calda era dragostea ce o purta acesta semenilor sai si pe cât de uman întelegatoare îi era fiinta, pe atât de necrutatoare era demolarea a tot ceea ce era sfânt în ochii contemporanilor sai. Îsi batea joc de groaza care îi cuprindea pe spectatori, urmarind la teatru ospatul lui Tieste *11 sau tragedia incestuoasa a lui Oedip, caci, spunea el, antropofagia n-ar fi ceva atât de rau, de vreme ce carnea omului n-ar putea revendica o conditie de exceptie fata de alte feluri de carne, iar nesansa unui incest nu ar fi vreo nenorocire speciala, asa cum se vede din pilda de învataminte pe care ne-o ofera animalele noastre domestice. Înrudita în multe privinte cu cinicii era scoala megarica. Megara doar era nefericita rivala a Atenei! Dupa un început promitator, în care Megara se distinsese prin întemeierea Bizantului si a Megarei Hiblaia din Sicilia, au izbucnit curând tulburari interne care au împins cetatea într-o stare de vegetare vecina cu prabusirea si au dus-o în situatia de a fi depasita în toate privintele de Atena. Anecdote rurale neghioabe erau numite la Atena « glume megarice ». Invidia celui inferior, supta o data cu laptele mamei, ar putea sa explice nu putine din elementele caracteristice filozofiei megarice.

<Nota 11> Lui Tieste, fiul lui Pelops, i s-a servit la masa, în urma unei lupte cu fratele sau pentru mostenirea regatului, carnea propriilor sai copii. </Nota 11>

Atât aceasta, cât si filozofia cinica erau eminamente nominaliste, în opozitie stricta cu realismul ideilor lui Platon.

Un reprezentant ilustru al acestei directii a fost Stilpon din Megara, despre care se povesteste urmatoarea anecdota caracteristica: venind odata la Atena, el a vazut pe Acropole statuia superba a lui Fidias, reprezentând-o pe Atena. în cel mai pur stil megaric, a tinut sa observe ca statuia nu este a fiicei lui Zeus, ci a lui Fidias. În aceasta gluma se exprima întreg spiritul gândirii megarice, deoarece Stilpon îsi învata discipolii ca notiunile generice nu au realitate si valabilitate generala si ca cine vorbeste despre om nu vorbeste despre nimeni, caci om nu desemneaza ούτε τόνδυ ούτε τόνδυ (nici pe acesta, nici pe acela). Plutarh îi atribuie propozitia έτερου έτέρου μη κατηγορειαθαι, potrivit careia ceva nu poate spune nimic despre altceva. Antistene propovaduia lucruri asemanatoare. Cel mai vechi reprezentant al acestui mod de judecata pare sa fi fost Antifon din Rhamnus, sofist si contemporan cu Socrate. I se atribuie prin traditie propozitia: ,,Lungimea nu este nici vazuta cu ochii, nici recunoscuta în spirit de acela care identifica anumite obiecte lungi." Din aceasta propozitie reiese, fara doar si poate, negarea substantialitatii notiunilor generice. Acest mod particular de judecata submineaza în orice caz temelia ideilor platonice, caci pentru Platon tocmai ideile au o valabilitate si o durata vesnica si neschimbatoare, iar ,,realitatea" si ,,multitudinea", doar o stralucire efemera. Criticismul cinico-megaric, în schimb, descompune din punctul de vedere al realului acele notiuni generice în nume (nomina) pur cazuistice si descriptive, fara nici un fel de substantialitate. Accentul cade pe lucrul individual.

37. Aceasta opozitie evidenta si fundamentala, Gomperz* 12 a sintetizat-o clar sub forma problemei inerentei si a predicatiei. Când vorbim, de pilda, despre ,,cald" si ,,rece", avem în vedere lucruri "calde" si ,,reci", în care ,,cald" si ,,rece" sunt atribute, respectiv predicate sau enunturi. Enuntul se refera la ceva perceput si existent în chip real, anume la un corp cald sau rece. Dintr-o multitudine de astfel de cazuri abstragem notiunea de "caldura" si de "raceala", operatie în care intra nemijlocit, res­pectiv este gândit, si un ce de natura concreta.

<Nota 12> Griechische Denker, vol. II, p. 143. </Nota 12>

Astfel, "caldura" si "raceala" sunt pentru noi ceva real, în virtutea ecoului pe care îl are perceptia la nivelul abstractiunii. Ne este de-a dreptul greu sa suprimam concretul din abstractiune, prin faptul ca el se leaga, firesc, de orice abstractiune prin originea însasi a acesteia. În acest sens, concretetea predicatului este, de fapt, apriorica. Daca e sa trecem acum la notiunea generica imediat superioara de ,,temperatura", vom simti si aici, fara dificultate, concretul, care însa nu si-a pierdut, evident, precizia senzoriala. Dar si capacitatea de reprezentare continua sa fie strâns legata de perceptia senzoriala. Daca urcam la o notiune generica si mai înalta, si anume la aceea de energie, vom observa ca aici dispare, ce-i drept, caracterul concret si, într-o anumita masura, calitatea de reprezentabilitate; dar se deschide astfel conflictul legal de ,,natura" energiei, si anume întrebarea daca aceasta este doar lo­gic abstracta sau este ceva ,,real". Fireste, învatatul nominalist din zilele noastre este convins ca ,,energie" e un simplu nume si ,,jeton" al calculului nostru intelectual; dar el nu se poale opune uzului curent al limbii care manipuleaza ,,energia" ca pe ceva absolut concret, stârnind continuu în mintile oamenilor o ma­xima confuzie gnoseologica.

38. Concretetea logicului pur, care se insinueaza atât de firesc în procesul nostru de abstractizare, determinând ,,realitatea" pre­dicatului sau a ideii abstracte, nu este un produs artificial si nici ipostazierea arbitrara a unei notiuni, ci un ce specific, necesar, de ordin natural. Prin urmare, nu este vorba de faptul ca gândul abstract ar fi arbitrar ipostaziat si transferat într-o lume de dincolo de obârsie, la fel de artificiala, ci de faptul ca procesul istoric real este tocmai invers. Anume, la primitiv, imaginea (ima­go), respectiv ecoul psihic al senzatiei, este atât de puternica si de evident colorata senzorial, încât, când este reprodusa, adica atunci când apare ca imagine spontan rememorata, poate ocazional asuma chiar calitatea de halucinatie. Atunci când, de pil­da, un primitiv îsi reaminteste imaginea mamei sale defuncte, el vede si aude, ca sa spun asa, spiritul ei. Noi doar ,,ne gândim" la morti, primitivul îi percepe, tocmai datorita senzorialitatii extraordinare a imaginilor sale spirituale. De aici vine credinta primitiva în spirite. Spiritele sunt ceea ce noi numim, simplu, gânduri. Când primitivul ,,gândeste", el are de fapt viziuni, a caror realitate este atât de credibila, încât el confunda continuu psihicul cu realul. Powell afirma: ,,But the confusion of the confu­sions is that universal habit of savagery - the confusion of the objective with the subjective." * 13 Spencer si Gillen spun: ,,What a savage experiences during a dream is just as real to him as what he sees when he is awake."*14 Ceea ce am constatat eu însumi în legatura cu psihologia negrilor confirma aceste referinte. Pe atare, fapt fundamental al realismului psihic, respectiv pe autonomia imaginii fata de autonomia receptarii prin simturi, se bazeaza credinta în spirite, si nu pe o necesitate explicativa oarecare a primitivului, atribuita fantezist acestuia doar de catre europeni. Gândul are pentru primitiv caracter vizionar, auditiv si de aceea revelator. Motiv pentru care vrajitorul, adica vizionarul, este întotdeauna si gânditorul tribului care mijloceste revelatia spiritelor sau a zeilor. Tot de aici vine si actiunea magica a gândului, caci fiind real, el are aceeasi eficienta ca fapta; la fel si cuvântul, ca haina exterioara a gândului, caci cuvântul stârneste imagini rememorate ,,reale", are deci efect ,,real". Ne uimesc superstitiile primitive doar pentru ca noi am izbutit sa desenzorializam profund imaginea psihica, adica noi am învatat sa gândim ,,abstract", fireste cu rezervele mai sus amintite.

39. Oricum, cine se ocupa de psihologia analitica e nevoit sa le aminteasca si europenilor ,,cultivati" care îi sunt pacienti ca ,,a gândi" nu înseamna ,,a face", si anume, unora pentru ca îsi închipuie ca e suficient daca gândesc ceva, altora deoarece cred ca, daca gândesc, trebuie sa si actioneze.

<Nota 13> Sketch of the Mythology of the North American Indians, p. 20. [,,Dar confuzia confuziilor este acea caracteristica universala a primitivului - confuzia obiectivului cu subiectivul" - n. t.] </Nota 13>

<Nota 14>  The Northern Tribes of Central Australia. [,,Ceea ce un primitiv experimenteaza în timpul visului este pentru el la fel de real ca si ceea ce vede în stare de veghe" - n. t.] </Nota 14>

Cât de usor reapare realitatea originara a imaginii psihice ne arata visul în cazul omului normal si halucinatia în cazul pierderii echilibrului mintal. Practica mistica se straduie chiar sa refaca realitatea imaginii prin introversie artificiala spre a apleca talerul balantei în defavoarea extraversiei. Un exemplu concludent îl ofera initierea misticului mahomedan Tewekkul-Beg de catre Mollâ-Shâh* 15. Tewekkul-Beg istoriseste:

,,Dupa aceste cuvinte, în timp ce simturile îmi erau ca ametite, mi-a spus sa ma asez în fata lui (a lui Mollâ-Shâh), si mi-a poruncit sa produc propria lui imagine înauntrul meu si, dupa ce m-a legat la ochi, mi-a cerut sa-mi concentrez toate puterile sufletului asupra inimii. Am ascultat si, pe loc, prin harul lui Dumnezeu si cu ajutorul spiritual al seicului, mi s-a deschis inima. Am vazut ca în interiorul meu era ceva care semana cu un pahar rasturnat; când acest obiect a fost asezat drept, un simtamânt de nemarginita fericire a pus stapânire pe fiinta mea. I-am spus maestrului: «Vad în sufletul meu o imagine întocmai a acestei chilii în care stau în fata ta, ca si cum un alt Tewekkul-Beg ar sta în fata unui alt Mollâ-Shâh.»"

Maestrul îl lamureste ca aceasta e prima viziune a initierii sale. Curând urmeaza într-adevar si alte aparitii, o data ce drumul catre realitatea imaginii primitive fusese deschis.

40. Realitatea predicatului este data apriori, caci ea a existat dintotdeauna în spiritul uman. Doar ulterior critica i-a retras abstractiei caracterul real. Înca din vremea lui Platon, credinta în realitatea magica a notiunii era atât de mare, încât filozofii considerau rentabil sa inventeze concluzii-capcana sau concluzii false pentru a forta, prin intermediul unei semnificatii absolute, un raspuns absurd. Un exemplu simplu îl constituie concluzia falsa, numita enkekalymmenos (cel acoperit) a lui Eubulides din Megara. Iat-o: « Poti sa-ti recunosti tatal? Da. Poti sa-l recunosti pe acest om cu fata acoperita? Nu. Te contrazici. Caci acest om acoperit e tatal tau.

<Nota 15> M. Buber, Ekstatische Konfessionen, pp. 31 s. urm. </Nota 15>

Prin urmare, poti si nu poti sa-ti recunosti tatal. Înselaciunea sta în aceea ca cel chestionat presupune în mod naiv ca verbul "a recunoaste" se refera mereu la una si aceeasi stare de fapt, când în realitate valabilitatea lui e limitata la anumite cazuri. Pe acelasi principiu se bazeaza si keratines (încornoratul), care suna astfel: ,,Ceea ce nu ai pierdut, continui sa ai. Coarne n-ai pierdut. Deci ai coarne." si aici, înselaciunea consta în naivitatea celui întrebat care presupune o anumita stare de fapt data în premisa. În felul acesta era atacata si realitatea notiunii generice care, sub forma ideii platonice, avea chiar existenta metafizica si valabilitate exclusiva. Gomperz afirma: ,,Oamenii nu aveau acea neîncredere în limba pe care o nutrim noi si care ne face adesea sa recunoastem în cuvinte o expresie atât de putin adecvata realitatii lor. Domina pe atunci mai degraba credinta naiva potrivit careia sfera notiunii si sfera de utilizare a cuvântului corespunzator trebuiau sa se acopere în mare de fiecare data."

Fata de conceptia privind sensul absolut, magic al cuvântu­lui, care presupune ca prin el este întotdeauna dat si continutul obiectiv al lucrului, critica sofistilor e pe de-a-ntregul întemeiata. Ea demonstreaza izbitor neputinta limbii. În masura în care ideile sunt simple nume - ipoteza ce ar trebui demonstrate -, atacul la adresa lui Platon este justificat. Notiunile generice însa înceteaza sa fie simple nume, atunci când desemneaza asemanari sau conformitati între lucruri. Se pune în acest caz întrebarea daca aceste conformitati sunt obiective sau nu. Într-adevar, ele exista, de unde si faptul ca notiunile generice corespund unei realitati. Ele cuprind tot atât real cât cuprinde descrierea exacta a unui lucru. Deosebirea sta în aceea ca notiunea generica este o descriere sau o desemnare a conformitatii lucrurilor. Slabiciunea se afla nu în notiune sau în idee, ci în expresia lingvistica a acestora, care, evident, nu reda nicicând adecvat lucrul sau conformitatea lucrurilor. Atacul nominalist la adresa teoriei ideilor este în principiu un abuz nejustificat. Reactia iritata de aparare a lui Platon a fost de aceea pe deplin întemeiata.

<Nota 16 > Griechische Denker, vol. II, p. 158. </Nota 16>

41. Potrivit principiului inerentei, sustinut de Antistene, despre un subiect nu numai ca nu pot fi enuntate mai multe pre­dicate, dar nu poate fi enuntat nici un predicat diferit de el. Antistene a considerat valabile doar enunturile identice cu subiectul. Lasând la o parte faptul ca astfel de propozitii de identitate (precum ,,dulcele este dulce") nu spun absolut nimic si sunt de aceea absurde, slabiciunea principiului inerentei sta în faptul ca si o judecata de identitate nu are nimic de a face cu lucrul; cuvântul iarba nu are, în sine, nimic de a face cu lucrul ,,iarba". Principiul inerentei sufera în mare masura de vechea fetisizare a cuvântului care presupunea naiv coincidenta dintre cuvânt si lucru. De aceea, daca nominalistul îi spune realistului: ,,Visezi, crezi ca ai de a face cu lucruri, când, de fapt, te razboiesti cu himere de cuvinte!", tot la fel îi poate si realistul replica nominalistului, caci nici acesta nu manevreaza lucruri, ci cuvin­te pe care le pune drept lucruri. Chiar si daca pune pentru fie­care lucru în parte un cuvânt anume, tot numai de cuvinte e vorba si nu de lucruri în sine.

42. Iata însa ca ideea de ,,energie", desi simplu concept recunoscut ca atare, este atât de extraordinar de reala, încât societatea pe actiuni a unei uzine electrice plateste pe baza ei dividende. Consiliul de administratie nu s-ar lasa defel convins de irealitatea si metafizica energiei. ,,Energie" desemneaza tocmai conformitatea fenomenelor energetice, care nu poate fi negata si care îsi dovedeste zi de zi, si în modul cel mai izbitor, existenta. În masura în care lucrul este real, iar un cuvânt îl desem­neaza în chip conventional, si cuvântului îi revine ,,semnificatie reala". În masura în care conformitatea lucrurilor este reala, se atribuie ,,semnificatie reala" si notiunii generice care o desem­neaza ca atare, si anume o semnificatie care nu este nici mai mica, nici mai mare decât aceea a cuvântului care numeste lucrul individual. Mutarea accentului valoric de pe o latura pe alta tine de pozitia individuala si de psihologia momentului istoric respectiv. Este ceea ce Gomperz a identificat si la Antistene, în legatura cu care a subliniat urmatoarele: Minte robusta, repulsie fata de orice forma de exaltare, poate si forta a sentimentului individual pentru care personalitatea particulara si deci si fiinta individuala trec drept tipul deplinei realitati."*17

Adaugam si invidia celui care nu e cetatean pursânge, a proletarului, a omului pe care destinul l-a daruit cu prea putina frumusete si care vrea sa ajunga pe culme, fie si prin demolarea valorii altora. Acest lucru e caracteristic în mod special pentru cinic, care cauta mereu altora nod în papura, pentru care nimic nu este sfânt din ceea ce apartine altuia si care nu se da în laturi nici sa sparga linistea unei case, doar spre a avea prilejul sa-si ofere sfaturile cuiva.

43. Acestei orientari esentialmente critice i se opune lumea de idei a lui Platon în esentialitatea ei vesnica. Este limpede ca psihologia aceluia care a creat o astfel de lume este diametral opusa judecatii critic destructive mai sus descrise. Gândirea lui Platon abstrage din multitudinea lucrurilor si creeaza notiuni sintetic-constructive care desemneaza si exprima conformitatile generate ale lucrurilor ca fiind existentul propriu-zis. Indivizibilitatea si supraumanitatea lor este exact opusul concretismului propriu principiului inerentei care urmareste sa reduca substanta gândirii la unic, individual, concret. Aceasta întreprindere este la fel de imposibila ca si valabilitatea exclusiva a principiului predicatiei care urmareste sa ridice enuntarea unei multitudini de lucruri individuale la nivelul substantei eterne, existând din-colo de orice caducitate. Ambele moduri de judecata sunt legitime, dupa cum ambele sunt proprii, în mod firesc, fiecarui om. Dupa opinia mea, lucrul acesta se vede cel mai bine în faptul ca tocmai întemeietorul scolii megarice, Euclid din Megara, a conceput o unitate universala inaccesibila, situata nemasurat de sus în raport de individual si de cazuistic. El a îmbinat principiul eleat*18 al ,,existentului" cu ,,binele", în asa fel încât ,,existentul" era identic cu ,,binele". Acestora le facea opozitie doar ,,raul nonexistent". nu

<Nota 17> Loc. cit., p. 148. </Nota 17>

<Nota 18> :coala eleata în filozofie a fost întemeiata de Xenofon din Elea, în jurul anului 500 a. Chr. Sâmburele doctrinei sale sta în ideea dupa care unitatea si imuabilitatea existentei reprezinta singura realitate, iar lumea fenomenala în multitudinea ei, doar simpla aparenta. Xenofon considera ca toate încercarile de explicare a lumii sunt absurde. </Nota 18>

O astfel de atotcuprinzatoare unitate optimista este, fireste, altceva decât o notiune generica de eel mai înalt ordin, o notiune care îmbratiseaza existentul în sine si care contrazice totodata orice evidenta într-o masura mult mai mare decât ideile platonice. Euclid a oferit astfel o compensatie pentru disolutia critica a judecatii constructive în simple cuvinte-lucruri. Aceasta atotcuprinzatoare unitate este atât de îndepartata si de vaga, încât nu mai exprima conformitatea lucrurilor, ea nu este un tip, ci structura unei dorinte de unitate, care îmbratiseaza multimea dezordonata a lucrurilor individuale. O astfel de dorinta se impune tuturor acelora care, aparând un nominalism extrem, încearca sa-si depaseasca atitudinea critic negativa.

Descoperim nu rareori la acest fel de oameni o notiune generica unitara, de o extraordinara neverosimilitate si arbitrarietate. Caci este imposibil sa te întemeiezi exclusiv pe principiul inerentei. Gomperz afirma pertinent în aceasta ordine de idei: ,,O astfel de încercare este de presupus ca va esua în toate timpurile. Ab­solut exclusa era izbânda ei într-o lume în care întelegerea istorica era absenta, iar o psihologie aprofundata lipsea aproape cu desavârsire. Pericolul, nu numai amenintator, ci si inevitabil, era aici ca avantajele cele mai evidente si mai clare, dar mai putin însemnate sa le împinga în fundal pe cele ascunse, dar în reali­tate mai importante. Luându-se drept model lumea animala si omul primitiv, se retezau excrescentele culturii, atentându-se ast­fel la multe din roadele unei dezvoltari de miliarde de ani, în mare, suitoare." *19

44. Judecata constructiva, care în opozitie cu inerenta vizeaza conformitatea lucrurilor, a produs idei generale ce se numara printre cele mai nobile bunuri ale culturii. Chiar daca aceste idei sunt acum neînsufletite, ne leaga de ele înca fire de indestructibila tarie, asa cum spune Gomperz. si el continua: ,,Asemenea corpului lipsit de viata, si ceea ce e neînsufletit poate sa revendice pe aceasta cale crutare, cinstire si daruire devotata; sa ne gândim la statuile, la mormintele si la drapelele soldatilor. Dar daca ma silesc sa sfâsii aceasta tesatura, iar stradania mea izbândeste, atunci decad în salbaticie si sufar pierderi grele, pierd toate acele senzatii care par sa îmbrace solul dur de stânca al realitatii cu un învelis bogat de viata înfloritoare.

<Nota 19> Griechische Denker, II, p. 137. </Nota 19>

Pe valoarea înalta acordata acestei luxuriante, pe pretuirea a tot ceea ce s-ar putea numi valori dobândite, se sprijina orice rafinament, orice podoaba si gratie a vietii, orice înnobilare a instinctelor animale, tot la fel ca si orice exercitiu artistic si orice desfatare legata de arta - tocmai acelea pe care cinicii se straduiau fara scrupul si crutare sa le nimiceasca. Fireste - dar asta nu trebuie sa li se recunoasca de bunavoie lor si nici propriilor lor discipoli moderni -, exista o granita dincolo de care nu putem sa dam ascultare guvernarii principiului asociativ, fara a fi acuzati de nebunie, sau chiar de superstitia ce se altoieste pe guvernarea fara limite a acestui principiu."*20

45. Ne-am ocupat atât de amanuntit de problema inerentei si a predicatiei nu doar pentru ca ea reapare în nominalismul si realismul scolastic, ci si pentru ca în legatura cu ea nu s-a ajuns înca, si nu se va ajunge vreodata, la împacare si la echilibru. Caci e vorba si aici, din nou, de opozitia tipica dintre punctul de vedere abstract, în care valoarea determinanta coincide cu însusi procesul de gândire, si punctul de vedere în care orientarea gândirii si a simtirii este (constient sau inconstient) guvernata de obiectul senzorial. În ultimul caz, procesul spiritual este mijlocul ce tinteste punerea în valoare a personalitatii. Nu e de mirare ca tocmai filozofia proletara a fost aceea care a adoptat principiul inerentei. Oriunde exista suficiente motive de a se pune accentul pe simtirea individuala, gândirea si simtirea vor deveni critic negative, prin carenta de energie pozitiv-creatoare (care este anume orientata catre telurile personale), vor analiza si reduce totul la detaliul concret. Acumularea, astfel rezultata, de lucruri individuale în dezordine va fi în cel mai bun caz subordonata unei vagi unitati atotcuprinzatoare, al carei caracter de deziderat este mai mult sau mai putin transparent. Acolo însa unde ponderea cade pe procesul spiritual, rezultatul creatiei spirituale va fi supraordonat multitudinii ca idee. Ideea este cât se poate de depersonalizata; senzatia personala însa se transforma cât mai mult cu putinta în procesul spiritual pe care îl ipostaziaza.

<Nota 20> Loc. cit., II, p. 138.</Nota 20>

46. si aici trebuie sa ne punem în treacat întrebarea daca psihologia teoriei platonice a ideilor ne îndreptateste sa presupunem ca Platon însusi apartine tipului introvertit si daca psihologia cinicilor si a megaricilor ne îngaduie  sa-l atribuim pe Antistene, pe Diogene si pe Stilpon tipului extravertit? Un raspuns la aceasta întrebare e absolut imposibil de dat. Pe baza unei extrem de minutioase cercetari a scrierilor autentice ale lui Platon, ca « documents humains », s-ar putea eventual deduce tipul caruia el personal îi apartine. Eu însumi nu îndraznesc sa formulez în aceasta privinta o judecata pozitiva. Daca cineva ar face dovada ca Platon apartine tipului extravertit nu m-ar mira. În ce-i priveste pe ceilalti, traditia este atât de lacunara, încât o decizie este, dupa parerea mea, cu neputinta de luat. Atâta timp cât cele doua moduri de gândire provin din deplasarea accentului valoric, este fireste la fel de posibil ca în cazul unui introvertit senzatia per­sonala sa fie împinsa din anumite motive în prim-plan si sa fie supraordonata gândirii, în asa fel încât gândirea sa devina critic negativa. În ce-l priveste pe extravertit, accentul valoric este la el situat pe relatia cu obiectul, dar nu în mod necesar pe relatia personala cu acesta. Daca relatia cu obiectul se afla în prim-plan, atunci procesul spiritual este deja, ce-i drept, subordonat, dar el nu are caracter destructiv daca interesul i se îndreapta doar catre natura obiectului si tine la distanta implicarea senzatiei perso­nale. Avem de a face aici cu conflictul special între principiul inerentei si acela al predicatiei, ca un caz particular ce îsi va gasi în cursul cercetarii de fata o tratare mai adâncita. Particularitatea cazului sta în implicarea pozitiva si negativa a senzatiei personale. Acolo unde tipul (notiunea generica) reprima lucrul individual pâna la a face din el o umbra, tipul, ideea, capata realitate. Acolo unde valoarea lucrului individual suspenda tipul (notiunea generica), lucreaza dezintegrarea anarhica.

47. Ambele pozitii sunt extreme si inechitabile, dar ele creeaza o imagine a contrariilor care, în ce priveste claritatea, nu lasa nimic de dorit si care tocmai prin exagerare subliniaza acele trasaturi care, într-o forma mai estompata si mai putin manifesta, apartin atât esentei tipului introvertit, cât si a celui extravertit, chiar daca e vorba de personalitati la care senzatia personala nu este împinsa pe primul plan. Caci e o mare deosebire de esenta daca, de pilda, spiritualul e stapân sau este sluga. Stapânul gândeste si simte altfel decât sluga. Nici macar o abstractizare avansata a elementelor personale în favoarea valorii generale nu poate elimina cu totul ingerintele de ordin personal. si în masura în care acestea exista, gândirea si simtirea cuprind acele tendinte destructive care provin din autoafirmarea persoanei fata de caracterul nefavorabil al conditiilor sociale. Am face însa o mare greseala daca, din cauza existentei tendintelor personale, am vrea sa reducem si valorile generale la curenti personali subterani. Aceasta ar fi o pseudopsihologie. Dar exista si aceasta.