Nou-nascutul - aspecte generale
Primul tipat al copilului se datoreaza umplerii bruste a plama-nilor si
excitarii concomitente a cailor laringo-faringiene. Stimuli multipli (lumina,
zgomot) care excita organele de simt ale copilului, schimbarea brusca a
temperaturii pot constitui de asemenea cauze ale acestui prim comportament.
Nou-nascutul incepe sa se echilibreze activ si imediat conditiilor mediului
extrauterin.
Echilibrarile cele mai importante se fac in primele ore dupa nastere si se
continua in primele saptamani, respectiv echilibrarea termica, organizarea
respiratiei, hranirea activa, asimila-rea independenta.
5.1.1. Infatisarea nou-nascutului la nastere*
Pielea prezinta o coloratie rosu intensa si este acoperita cu un strat gros de
grasime (vernix caseroa). Nou-nascutii dupa termen pot prezenta o piele
lucioasa sau uscata, descuamata, iar palmele si talpile pot fi incretite ca
mainile de "spalatoreasa'. Parul este in general de culoare inchisa sau
lipseste, capul fiind complet chel, alteori parul poate fi prezent din abundenta
si chiar sa acopere portiuni ale spatelui si umerilor, ochii prezinta o usoara
tumefiere a ploapelor (Gratiela Sion, 2006).
Nou-nascutul tine ochii mai mult inchisi, iar culoarea lor este indecisa, cu o
nuanta de cenusiu inchis.
Nasul* este uneori turtit si poate prezenta puncte alb-galbui, acestea fiind
glande care secreta grasime si al caror canal excretor este astupat (milium).
Corpul este pliat cu tendinta de a pastra pozitia embrionara. Gatul este scurt,
pieptul este bombat si din momentul nasterii abdo-menul este usor scobit, iar
ulterior se destinde. Capul si ochii sunt disproportionati ca marime fata de
corp (capul avand 1/4 din lungimea corpului). Capul poate prezenta o usoara sau
mai accentuata deformare, mai ales pentru copiii cu greutate mare la nastere si
in functie de pozitia craniului pe perioada traversarii canalului naste 555e48f rii.
Oasele craniului* nou-nascutului nu sunt complet sudate, ele sunt despartite de
suturi cartilaginoase, care sunt zone fara substanta osoasa, astfel incat la
nivelul acestora creierul este acoperit de inveli-surile sale apoi direct de
piele.
Aceste spatii sunt denumite fontanele. La intalnirea oaselor parietale cu osul
frontal se afla fontanela mare sau anterioara, avand o forma romboidala si un
diametru de cea 2 cm (ea poate fi mai mica sau mai mare) pe cele doua
diagonale. De la fontanela anterioara, spre zona occipitala, se poate urmari
sutura sagitala, iar in fata fontanelei anterioare se afla sutura metopica.
Ambele nu sunt inchise la nastere. In cele doua unghiuri laterale ale
fontanelei anterioare se poate urmari prin palpare sutura coronara. (Gratiela
Sion, 2006)
Fontanela mare se inchide intre 6 si 18 luni. Ea capata dimen-siuni mai mari in
hidrocefalie si in unele tulburari de osificare. La locul de intalnire al
oaselor parietale cu osul occipital se poate palpa fontanela posterioara (mica
sau triunghiulara). Ea se inchide foarte repede. Pe parcursul nasterii pot
surveni mici incidente mecanice la nivelul craniului, care au ca efect
deformarile craniului sau leziuni traumatice, care sunt fara importanta pentru
dezvoltarea ulterioara a copilului si se remediaza in cateva saptamani. in
afara de deformarea craniului prin alungirea boitei craniului sau turtirea
crestetului, alte incidente cu importanta minora pot fi bosa serosanguina,
produsa prin infiltratia cu un lichid seros a pielii capului si a tesutului de
sub piele, insotit uneori de echimoze.
Bosa serosanguina* dispare dupa 24-48 de ore dupa nastere, datorita presiunii
puternice din timpul trecerii copilului prin canalul pelvigenital, se poate
produce o ruptura a vase-lor sanguine din zona oaselor craniului ducand la
constituirea unui cefal hematom. Se prezinta ca o umflatura si obliga la
supravegherea dimensiunii si consistentei tumefactiei pe parcursul primelor
saptamani de viata. (Gratiela Sion, 2006)
Aceste modificari sunt de cele mai multe ori fara urmari pentru dezvoltarea
copilului, diferite de cele patologice ale formei capului, intre care amintim:
microcefalia, cand perimetrul cranian este mai mic decat normal, si
hidrocefalia, caracterizata prin marirea vizibila a regiunii frontoparietale,
circumferinta craniului mult crescuta, fonta-nele mari. Hidrocefalia se
intalneste in malformatii ale creierului sau dupa infectii intrauterine.
In primele zile dupa nastere*, poate avea loc o scadere din greutatea initiala
de pana la 300 g, care se recupereaza in urma-toarele zile.
In general, impresia pe care o face nou-nascutul, mai ales parin-tilor sai,
este aceea a unei fiinte vulnerabile si neajutorate, care nu este capabila sa
faca nimic altceva decat sa doarma si sa manance. Aceasta este doar o aparenta,
fiindca nou-nascutul este inzestrat cu o serie de abilitati care sunt puse in
evidenta printr-un set de reflexe innascute, care-1 ajuta pe copil sa se adapteze
mediului.
El dispune de un ciclu somn-veghe, dispune de tipete clare si distincte, care
au rolul de semnale pentru mama sau persoana care-1 ingrijeste si de
capacitatea de a invata, capacitate pe care copilul o exercita de indata ce se
naste.
5.1.2. Reflexele*
Sunt procese* de baza ale activitatii nervoase, prin care excitatiile
senzoriale determina un raspuns efector, motric sau secretor. Copilul se naste
cu anumite reflexe arhaice (primitive) ce se descriu ca reactii automate la
modificarile de mediu. Alta categorie de reflexe innascute sunt valoroase
pentru supravietuire.
De exemplu, reflexul suptului care implica reactii motorii complexe si care ar
fi extrem de greu de deprins; daca copilul nu s-ar naste echipat cu aceste
reflexe, supra-vietuirea lui ar fi in mare primejdie, alaturi de intreaga rasa
umana (Kessen, 1967).
Reflexele arhaice dispar catre varsta de trei luni, cand sugarul incepe sa faca
miscari voluntare. Reflexul "Moro' (dupa numele pediatrului german care
l-a descris in 1971) este un reflex arhaic, de asemenea un vestigiu al
trecutului nostru ca primate, care probabil a avut un rol important in
supravietuirea speciei candva in trecut, dar in prezent nu pare a mai avea un
rol adaptativ. Reflexul Moro pare sa reprezinte tendinta primitiva a copilului
de a se agata de mama. Stimulul de declansare al reflexului poate fi retragerea
brusca de sub capul copilului, sau se izbeste puternic masa pe care este
examinat, sau se trage scutecul pe care este culcat copilul.
Nou-nascutul isi intinde tot corpul, departeaza bratele de torace, le intinde
deschide degetele si uneori tipa, apoi revine in pozitia cu bratele flectate si
pumnii stransi. (Gratiela Sion, 2006)
Aceste reflexe*, precum si altele prezente la nou-nascut il protejeaza de
stimulii nedoriti. De exemplu, clipitul, care este pentru copil un scut in fata
luminii puternice, iar reflexul de retragere este un raspuns la o atingere
neplacuta. Reflexul de apucare sau de agatare se manifesta atunci cand este
trecut degetul
prin palma nou-nascutului.
Degetele nounascutului se inchid brusc si cu putere, incat aproape ca poate fi
ridicat deasupra planului mesei de examinare. Mersul reflex se manifesta atunci
cand nou-nascutul tinut de sub brate vertical, la contactul talpii cu masa de
examinare realizeaza o miscare asemanatoare mersului.
Acestea si alte cateva reflexe intregesc tabloul echipamentului cu care
nou-nascutul vine pe lume. in jurul varstei de 3 luni, exista o acalmie in
activitatea motorie a sugarului, deoarece miscarile automa-te incep a se stinge
si prin a sasea luna aproape dispar.
5.1.3. Raportul somn-veghe*
Nou-nascutii, dar si sugarii petrec cea mai mare parte a zilei dormind.
Trecerea de la starea de veghe la somn profund se realizeaza gradat, copilul
trecand prin mai multe faze: somnul normal prin relaxare totala, respiratie
regulata; somnul intermitent, cand nou-nas-cutul trece de la somnul normal la
cel neregulat, caracterizat de usoare miscari, grimase faciale, miscari rapide
ocazionale ale globilor oculari, iar respiratia este mai rapida decat in somnul
normal. intre somn si veghe, arata Wolff (1966), nou-nascutul trece printr-o
faza interme-diara inainte de trezirea completa sau inainte de a adormi, cand,
desi este treaz, el este relativ inactiv, cu ochii deschisi, atent, iar
respiratia este constanta in frecventa si profunzime.
Starea de trezire completa este caracterizata de activitate motorie (maini,
trunchi, cap), copilul este pe cale de a incepe sa planga, iar respiratia este
neregulata. Plansul copilului este insotit, de regula, de activitate motorie
viguroasa. (Gratiela Sion, 2006)
In prima luna de viata, copiii dorm in perioade de 16-20 de ore pe zi,
alternand somnul cu starea de veghe, pe parcursul a 24 de ore. Dupa primele 3
saptamani, nou-nascutul incepe sa prezinte paternuri de somn-veghe mult mai
organizate. Perioadele de somn dureaza 2-3 ore sau 3-4 ore. Perioadele de somn
din timpul zilei devin mai bine delimitate si cele de veghe din ce in ce mai
lungi. Respectarea pater-nului somn-veghe si alimentarea copilului in starea de
veghe duce treptat la organizarea somnului nou-nascutului.
Daca practicile de crestere si ingrijire, cu cateva decenii in urma, recomandau
aranjarea artificiala a programului sugarului, in prezent se considera ca toate
ingrijirile, inclusiv alimentatia sugarului, trebuie asezate in conformitate cu
perioadele de somn-veghe caracteristice fiecarui copil in parte. Mama sau
persoana care ingrijeste sugaru/ trebuie sa respecte aceste faze ce se
constitue in functie de structura biologica si temperamentul sugarului.
(Gratiela Sion, 2006)
Functia autostimulatoare a somnului R.E.M. devine mai putin importanta pe
masura ce nou-nascutul petrece mai mult timp in stare de veghe.
La prematuri*, a caror capacitate de a valorifica stimularea externa este
limitata, procentajul de somn R.E.M. este foarte mare: 58% pentru cei nascuti
Ia 36-38 de saptamani, 67% la 33-35 de saptamani si un dramatic 80% in cazul
unui copil nascut la 30 de saptamani (Rottwarg, Munzio, Dement, 1966).
Studiul somnului la nou-nascut este util in identificarea eventualelor
disfunctii SNC, data fiind structura necesar organizata a somnului la aceste
varste.
Chiar mai multe studii au evidentiat pertur-bari ale ciclurilor R.E.M.,
N.R.E.M. la copii al caror creier a suferit leziuni, imaturi sau cu complicatii
pre- sau perinatale (Dreyftis-Brisac, 1970, Prechtl, Theorell, Blair, 1973,
Theorell, Vos, 1974).
5.1.5. Plansul*
Este prima cale prin care nou-nascutii comunica cu lumea. La nastere, primul
tipat semnaleaza faptul ca nou-nascutul si-a umplut plamanii cu aer si incepe
sa respire si implica nevoia copilului de hrana, confort si stimulare. Studii
atente au demonstrat ca plansul copilului este un comportament complex din
punct de vedere fizic si emotional. Wolff (1966) a identificat 4 paternuri
distincte ale plansu-lui la nou nascuti:
1. plansul de baza este asociat de obicei cu foamea, dar are un patern ritmic
comun tuturor celorlalte forme de plans;
2. plansul furios;
3. plansul de durere;
4. plansul pentru atentie, care se dezvolta mai tarziu, la cea 3 sap-tamani
dupa nastere.
Plansul de copil* stimuleaza reactii puternice la oricine se afla in apropiere.
Studiile au aratat ca ritmul inimii si rezistenta eJectrica a pielii (a adultii
care asculta plansul inregistrat al copiilor, ca parametri fiziologici, se
modifica semnificativ atat in cazul parintilor, cat si in cazul adultilor rara
copii. ,,Acest efect* puternic este probabil programat biologic in toate
fiintele umane, pentru a asigura nounascutii or nece-sarul lor de griji si
protectie pentru a supravietui. Parintii, la primul lor copil, raspund la
tipatul copilului cu ceva mai multa excitatie decat parintii care au avut mai
multi copii, probabil fiindca investesc mai mult in nevoia de a invata sa
interpreteze diferitele tipuri de plans. Desi nu interpreteaza corect
intotdeauna semnificatia plansului, experienta in ingrijire le imbunatateste
acuratetea. in plus, s-a demon-strat ca parintii disting mai bine plansetul
propriilor lor copii fata de cel al altora; de asemenea, plansul de durere pare
sa determine un raspuns imediat si neconditionat din partea parintilor (dar si
a altor adulti), spre deosebire de celelalte tipuri de plans care determina de
obicei raspunsuri exclusive din partea parintilor. Plansul este, de obicei,
determinat de stari de disconfort fizic sau fiziologic, cum ar fi: foamea,
schimbarile de temperatura, sunetele bruste si intense. Starea precedenta a
copilului este un factor important in determinarea plansu-lui ca raspuns la un
stimul vizual sau auditiv. La nou-nascuti, plansul poate fi cauzat frecvent de
suprastimulari senzoriale momentane, reactie care descreste in frecventa cu
timpul, pe masura ce copilul devine mai capabil sa tolereze mai multi stimuli
senzoriali si sa ignore ceea ce este prea mult".
Plansul copilului poate fi, de asemenea, indus de plansul altui copil.
In opozitie*, redarea propriului plans, inregistrat, determina copi-lul sa se
opreasca din plans si nu induce plansul la un copil aflat in stare de calm. Ei
par capabili sa faca distinctia fina intre plansul lor si al altora (Martin si
Clark, 1982).
Cea mai frecventa forma de interventie materna (80% cu succes) este aceea a
contactului fizic, la care se adauga luarea in brate a copilului. In
particular, ridicarea copilului la umar, metoda care implica 3 dimensiuni de
stimulare: contact fizic, miscare si postura in picioare (verticala), este cea
mai buna tehnica, deoarece incurajeaza copilul sa se opreasca din plans, sa
devina alert si atent la mediu. Alte metode care ofera stimulare tactila sau
miscare cum ar fi atingerea copilului intins in leagan sau ridicarea si tinerea
lui in pozitie orizontala nu functioneaza la fel de bine. Hranirea copilului
este iar o alta tehnica cu rezultate bune. Daca copilului care plange ii este
foame, evident, orice alta masura de a-1 calma, in afara hranirii, are un efect
temporar. in vreme ce nou-nascutii tind sa necesite contactul fizic pentru a fi
linistiti, la copiii de un an functioneaza si tehnici de linistire ce nu
presupun contactul fizic intre mama si copil. Cercetatorii in domeniu au pus
adesea problema cat de des si cat de prompt trebuie sa raspunda o mama la
tipetele copilului. O reactie prompta* si consistenta va intari comportamentul
de plans si va produce un mic tiran care o va solicita pana la epuizare sau
aceasta ii va oferi copilului incredere ca nevoile lui vor fi satisfacute si,
in timp, se va reduce tendinta lui de a plange?
Raspunsurile la aceste intrebari sunt controversate. intr-un studiu etologic
larg, Bell si Ainsworth (1972) au concluzionat ca raspunsul consistent la
plansul copilului nu va conduce la dependenta si rasfatare.
Ei au descoperit ca in cazul mamelor care si-au intarziat raspunsul sau nu au
raspuns deloc la plansul copiilor, s-au confruntat mult mai frecvent si persistent
cu plansul acestora in a 2-a jumatate a primului an. in plus, la un an, acesti
copii erau mai putin maturi in comportamentele lor de comunicare, dezvoltand
mai putine moduri, altele decat plansul, de expunere a nevoilor si dorintelor,
cum ar fi expresiile faciale, posturile corporale si vocalizarile. Alti
cercetatori contrazic rezultatele lui Bell si Ainsworth. Gewirtz si Boyd (1977)
au criticat rezultatele pe baze metodologice, aderand la o pozitie
behaviorista. Din acest punct de vedere, raspunzand consistent la plansul
copilului, mama, sau alta persoana care ingrijeste copilul, stimuleaza acest
comportament si determina un comportament de plans sistematic din partea
copilului. Un studiu intercultural in cateva medii de crestere a copilului realizat
in Israel asigura suport pentru aceasta pozitie. Copii din triburile beduine,
in care exista o norma explicita in a nu lasa copilul sa planga, au fost
comparati cu copii crescuti acasa, precum si cu altii crescuti in medii
institutionale sau crese de tip Kibbutz (asezare agricola israeliana, unde
copiii sunt crescuti impreuna, eliberand ambii parinti de aceasta grija, pentru
a putea participa la viata economica a comunitatii).
In acord cu teoria behaviorista*, copiii beduini, ai caror mame sar la primul
scancet, plang cel mai mult in cursul primului an de viata, urmati de copiii
crescuti acasa, la care posibilitatea de a raspunde prompt este mult mai mare
decat in mediile institutionale si de tip Kibbutz in care copiii sunt ingrijiti
in grup. Aceste teorii si rezultatele contrastante indica faptul ca nu exista
un raspuns simplu la aceasta intrebare. Conditiile in care copiii plang sunt
complexe, iar parintii au de luat decizii pertinente asupra cea ce este de
facut pe baza unei mari varietati de factori, incluzand practicile cultural
acceptate, circums-tantele particulare care au declansat plansul, intensitatea
acestuia si contextul general in care acestea se intampla, de exemplu acasa, in
public, sau in vizita, la prieteni sau rude. (Gratiela Sion, 2006)
Nimeni nu spune ca mama ar trebui sa prelungeasca disconfortul unui copil
flamand sau sa ignore plansul de durere al acestuia, totusi continutul
plansului se schimba de-a lungul primului an de viata, pentru a include si noi
stari cu baza psihologica, precum nevoia de atentie si expresii de nemultumire
sau frustrari. Pe masura* ce copilul creste si plange din ce in ce mai rar pe
baze pur fizice, atat ecologistii, cat si behavioristii, probabil, ar agrea
faptul ca parintii ar putea micsora nevoia de a plange a copiilor,
indreptandu-i spre cai mai mature de comunicare a dorintelor lor.
