OBSERVATII GENERALE PRIVIND EDUCATIA

OBSERVAŢII GENERALE PRIVIND EDUCAŢIA

Am vrea sa adaugam aici câteva cuvinte cu privire la o tema care pâna aici nu a putut fi atinsa decât în treacat si în mod întâm­plator. Ne referim la influenta educatiei facute în familie, în scoala si în viata asupra dezvoltarii organului psihic.

Este neîndoielnic faptul ca educatia care se face astazi în familie favorizeaza aspiratia catre putere, dezvoltarea vanitatii. în aceasta privinta oricine poate da sfaturi, bazate pe propria sa experienta. Ce-i drept, familia prezinta avantaje incontestabile si cu greu se poate recomanda o institutie în care copiii sa fie mai bine crescuti decât în familie sub raportul conduitei judicioase1. Tocmai în cazurile de îmbolnavire familia se dovedeste mediul cel mai potrivit în ceea ce priveste conservarea genului uman. Parintii sunt, de asemenea, buni educatori, care dispun de perspicacitatea necesara recunoasterii de la bun început a devierilor psihice ale copiilor lor si combaterii acestora printr-un tratament adecvat, asa încât vom 212g63c admite fara rezerve ca nu exista o institutie mai convenabila decât familia pentru cresterea unei umanitati apte pentru o existenta mai buna.

Din pacate însa nu putem afirma ca parintii sunt buni psihologi sau buni pedagogi. Ceea ce detine astazi rolul principal în educatia familiala este un egoism de familie dezarticulat, manifestat în diverse grade. Acesta pretinde în mod ostentativ dreptul ca propriii copii sa fie îngrijiti aparte, ca niste fiinte care trebuie sa se bucure

de o consideratie deosebita, fie si în detrimentul altora. Asa se ajunge la situatia ca tocmai educatia familiala savârseste cele mai grave erori, inoculându-le, ca sa spunem asa, copiilor ideea ca ei trebuie sa se situeze totdeauna mai sus decât ceilalti si sa fie considerati mai buni. La aceasta se adauga însusi modul de orga­nizare a familiei, care nu vrea sa se desprinda de conceptia cu privire la rolul de dirijor al tatalui, o conceptie a autoritatii paterne. Asa se face ca raul îsi urmeaza cursul. Aceasta autoritate, întemeiata doar în foarte slaba masura pe sentimentul de comuniune sociala, deter­mina rapid o rezistenta fatisa sau secreta. Desigur ca aceasta nu-si face niciodata loc fara dificultate. Consecinta cea mai grava este aceea ca li se ofera copiilor un model de aspiratie catre putere, legat de demonstrarea placerii asociate cu exercitarea puterii, ceea ce îi face lacomi de putere, ambitiosi si vanitosi. Drept urmare, ei vor merge atât de departe încât sa pretinda consideratie din partea tuturor, dorind ca ceilalti sa le arate aceeasi ascultare si supunere pe care s-au obisnuit s-o vada fata de cele mai puternice persoane din jurul lor, intrând astfel în conflict cu parintii si cu mediul social în general.

în felul acesta, pe planul educatiei familiale care se face la noi este aproape inevitabil ca în mintea copilului sa se înfiripe telul obtinerii superioritatii. Aceasta se poate constata si la copiii mici de tot, carora le place s-o faca pe grozavii, fenomenul persistând la adulti, care, pâna si în perioade din cele mai avansate din viata lor, împinsi uneori de amintirea inconstienta (unbewusste Erinnerung) a situatiei în familie, trateaza întreaga umanitate ca si cum aceasta ar fi familia lor, sau, atunci când, datorita atitudinii lor, sufera esecuri, manifesta înclinatia de a se retrage din lumea devenita oribila pentru dânsii si de a duce o existenta solitara.

Desigur, familia este de asemenea cea indicata sa dezvolte sentimentul de comuniune sociala, dar numai pâna la un anumit punct, date fiind cele aratate cu privire la aspiratia catre putere si autoritate. Primele manifestari de afectiune sunt urmarea relatiilor cu mama. Mama este pentru copil cea mai relevanta întruchipare a aproapelui, de la care el învata sa-si recunoasca si sa-1 simta aproape pe semenul sau, pe acel "tu" demn de încredere. Nietzsche spune ca fiecare îsi faureste imaginea ideala a celui iubit dupa raporturile care au existat între el si mama sa. Pestalozzi a aratat de mult ca mama este aceea care îi da copilului lumina calauzitoare în relatiile lui cu ceilalti oameni, ca relatiile cu mama formeaza în general cadrul tuturor manifestarilor sale. Rolul mamei2 include posibilitatea dezvoltarii la copil a sentimentului de comuniune sociala. Din aceste relatii cu mama rezulta si acele stranii personalitati pe care le întâl­nim deja la copii si care ne frapeaza prin anumite deficiente din punct de vedere social. în special doua greseli pot fi comise pe acest plan. Una consta în aceea ca mama nu-si îndeplineste rolul ei fata de copil si, drept urmare, nu-i dezvolta sentimentul de comuniune sociala. Aceasta lacuna este foarte importanta si are drept urmare o multime de necazuri. Copilul creste ca si cum s-ar afla într-o tara inamica. Daca cineva vrea sa reeduce un asemenea copil, nu-i ramâne de facut decât sa-si asume rolul corespunzator, odinioara abandonat. Aceasta este, ca sa spunem asa, calea pe care se poate face din el un om pe deplin integrat în societate. Cealalta mare eroa­re, foarte frecventa, consta în aceea ca, desi mama îsi îndeplineste cumva rolul, o face cu atâta exagerare încât transmiterea sentimen­tului de comuniune sociala nu este posibila. Mama procedeaza în asa fel încât de acest sentiment sa beneficieze numai ea. Aceasta înseamna ca interesul copilului este axat pe mama sa, pe când restul lumii este exclus. si acestor copii, asadar, le lipseste baza spre a se putea forma ca oameni sociabili.

în afara de relatiile cu mama, în educatie sunt de luat în considerare multe alte elemente esentiale. îndeosebi amenajarea pentru copil a unei camere confortabile îi va permite acestuia sa se simta în largul sau în aceasta lume. Daca ne gândim cu ce greutati au de luptat cei mai multi copii si cât de putin dat le este în primii lor ani de viata sa simta ca lumea este un loc agreabil pentru dânsii, vom întelege atunci importanta extraordinara a primelor impresii din copilarie, pentru ca acestea îi dau copilului o orientare pe care el nu va face decât s-o aprofundeze si s-o continue. Daca tinem seama de faptul ca multi copii vin pe lume bolnaviciosi si nu au parte decât de amaraciune si suferinta, ca majoritatea copiilor nici nu au o camera a lor sau, daca o au, nu gasesc în ea nimic care sa le trezeasca bucuria de a trai, atunci este limpede ca cea mai mare parte a copiilor nu se dezvolta ca prieteni ai vietii si ai societatii, nefiind saturati de acel sentiment de comuniune sociala care ar putea sa înfloreasca si sa se desfasoare într-o comuniune umana veritabila. Trebuie, pe de alta parte, sa tinem seama de faptul ca greselile pedagogice pot avea o influenta considerabila. O educatie dura, severa, este de natura sa suprime bucuria de a trai si colaborarea copilului, dupa cum o educatie care netezeste pâna în cele mai mici amanunte drumul copilului, înconjurându-1 cu o caldura exagerata3, îl poate face incapabil sa înfrunte mai târziu climatul aspru al vietii, climat care domina în afara familiei.

în felul acesta, educatia familiala nu concorda cu cerintele societatii de azi, neputând realiza ceea ce asteptam noi de la ea, adica un om în deplinatatea facultatilor sale mintale, integru, cu un comportament colegial. Ea îl satureaza, în schimb, de aspiratii vani­toase.

Daca ne întrebam acum ce alta instanta ar putea fi în masura sa remedieze deficientele dezvoltarii copiilor, atentia noastra se va îndrepta în primul rând spre scoala. O examinare riguroasa ne arata însa ca nici scoala, în forma sa de astazi, nu este potrivita pentru aceasta misiune. Cu greu vom gasi un profesor care sa se poata lau­da, data fiind situatia de azi a scolii, ca el recunoaste în esenta lor deficientele unui copil si ca le poate elimina. El nu este nicidecum pregatit în acest scop si nici nu are posibilitatea sa fie, pentru ca este obligat sa urmeze o programa analitica, pe care trebuie s-o transpuna în practica fara a-i fi îngaduit sa se intereseze cu ce material uman are de lucrat. Pe de alta parte, numarul prea mare de elevi grupati într-o clasa face cu neputinta ca el sa îndeplineasca aceasta sarcina. Trebuie, de aceea, sa cautam în alta parte o instanta capabila sa înlature neajunsurile educatiei în familie, neajunsuri care ne împiedica sa devenim un popor unit, bine sudat. Unii se vor gândi, poate, ca însasi viata este o asemenea instanta. Dar si ea are propriile sale limite. Chiar si din cele spuse pâna aici în aceasta carte reiese destul de clar ca viata nu este în stare sa schimbe un om, desi uneori aparenta este alta. Vanitatea omului, ambitia sa se opun. Caci chiar si atunci când a pornit-o în mod vadit pe o cale gresita, el va avea

mereu sentimentul fie ca vina pentru aceasta o poarta altii, fie ca nu poate sa faca altfel. Rareori este de gasit cineva care sa se fi poticnit în viata si care sa se opreasca asupra greselii sale, reflectând la ce este de facut. (Sa ne amintim si de expunerea noastra cu privire la valorificarea celor traite.)

Viata, prin urmare, nu poate determina schimbari esentiale, iar din punct de vedere psihologic faptul este de înteles, pentru ca viata ia în primire oameni gata formati (schon fertige Menscheri). Oameni care au viziunea lor bine consolidata si care sunt pusi în miscare de telul obtinerii superioritatii. Dimpotriva, viata este chiar un rau dascal, deoarece nu este deloc dispusa la toleranta, nu ne averti­zeaza, nu are rabdare sa ne învete de doua ori unul si acelasi lucru, ci ne respinge cu raceala, lasându-ne sa ne prabusim.

Examinând acum ansamblul problemei, nu ne ramâne decât sa formulam urmatoarea concluzie: singura instanta capabila sa ne ajute este scoala. Ea ar fi capabila de aceasta, daca nu ar avea grese­lile si practicile ei abuzive. Caci pâna în prezent acela care ajunge sa conduca scoala face din ea un instrument pentru realizarea propri­ilor sale planuri, de obicei vanitoase, ambitioase. Aceasta nu poate duce în continuare la rezultate pozitive. Iar când, în timpurile mai noi, se cere restabilirea în scoala a autoritatii de altadata, trebuie sa ne întrebam ce a realizat bun, de fapt, acea autoritate. La ce va sluji o autoritate care, dupa cum am vazut, a fost nociva chiar si în fami­lie, unde conditiile sunt mai favorabile educatiei judicioase si unde, totusi, nu se ajunge în cele din urma decât la revolta tuturor împo­triva ei? în afara de aceasta, desi ea va fi nu o data recunoscuta de la sine, o autoritate trebuie impusa prin constrângere. Pâna si în scoala autoritatea, când în general ea exista, rareori va fi recunoscuta fara rezerve. si, oricum, copilul vine la scoala cu constiinta clara a faptu­lui ca dascalul este un slujbas al statului. Este imposibil sa-i impui copilului o autoritate fara ca aceasta sa aiba consecinte pagubitoare pentru dezvoltarea sa psihica. Nu este permis ca sentimentul autori­tatii sa se bazeze pe constrângere, ci trebuie sa se întemeieze pe sentimentul de comuniune sociala.

în scoala fiecare copil este pus într-o situatie care urmareste dezvoltarea sa psihica. De aceea ea trebuie sa satisfaca cerintele unei dezvoltari psihice avantajoase pentru copil si societate. Va fi posibil sa vorbim de o scoala buna doar atunci când ea va fi în concordanta cu imperativele dezvoltarii organului psihic. Numai o asemenea scoala o vom putea noi numi scoala sociala.