Obiectul de studiu si problematica psihologiei educatiei
Termenul de psihologie provine de la cuvintele grecesti psyche (suflet) si logos (cuvânt, teorie, învatatura). Ca stiinta, a aparut în perioade mai recente (primele lucrari de psihologie sunt publicate dupa anii 1500 de Rudolf Goclenius si 1700 de Christian Wolf).
O prima aproximare a definirii psihologiei, care ar putea porni de la analiza etimologica, ar consta în 616f58g considerarea psihologiei ca stiinta care studiaza psihicul sau procesele si fenomenele psihice. Problema ridicata de aceasta definire este una de logica, data fiind circularitatea ei.
Obiectul de studiu al psihologiei este psihicul. Pentru a depasi circularitatea definirii anterioare trebuie sa recurgem la a înlocui termenul de psihic cu o definitie a lui.
Ce este psihicul?
O definire corecta din punct de vedere logic ar cere respectarea conditiilor conform carora orice definire trebuie sa contina un gen proxim si o diferenta specifica. Este foarte dificil însa sa identificam genul proxim si diferenta specifica pentru conceptul de psihic. De aceea definirile obisnuite recurg la inventarierea principalelor caracteristici ale psihicului. Iar aceste caracteristici reies prin raportarea psihicului la criterii exterioare lui însusi. Iata care sunt criteriile propuse de M. Zlate:
a) prin raportare la materie (la substratul material al psihicului):
psihic = produs/functie a creierului
b) prin raportare la realitatea înconjuratoare (lumea obiectiva a lucrurilor si fenomenelor naturale):
psihic = reflectare subiectiva a realitatii obiective
c) prin raportare la interactiunea universala a lucrurilor:
psihic = caz particular/forma/expresie a vietii de relatie
d) prin raportare la realitatea sociala:
psihic = element conditionat si determinat socio-istoric si socio- cultural.
Psihologia este definita astfel ca stiinta care studiaza fenomene si procese care constituie o reflectare subiectiva a realitatii obiective si care sunt conditionate si determinate socio-istoric si socio-cultural reprezentând o functie a creierului ce reflecta relationarea universala.
Trebuie mentionat faptul ca, asa cum se întâmpla la nivelul oricarei stiinte, procesele, însusirile, mecanismele psihice sunt studiate cu ajutorul unui ansamblu de metode obiective pentru a evidentia legile de functionare a psihicului. Aspectul practic la psihologiei rezida în scopul sau care vizeaza cunoasterea, optimizarea si ameliorarea existentei umane (M. Zlate, 2000).
Psihologia educatiei reprezinta o ramura stiintifica a psihologiei, aflata la confluenta psihologiei generale (ca stiinta de baza, cu un nivel de maxima generalitate stiintifica) cu domeniul aplicativ al educatiei.
Educatia reprezinta modalitatea prin care societatea transmite noilor membri ai societatii într-o maniera constienta si sistematica cunoasterea, valorile, credintele, modurile de comunicare specifice cu scopul dezvoltarii potentialului individual necesar adaptarii la societatea sau cultura respectiva.
În perioada actuala se doreste si se impune din ce în ce mai mult considerarea procesului educational ca fiind stiinta aplicata. Psihologia aduce o importanta contributie la constituirea acestui domeniu prin ramura Psihologia educatiei.
Cum ajuta Psihologia educatiei profesorul? Iata principalele domenii:
- în ceea ce priveste continutul obiectului de învatamânt predat: se cerceteaza modul în care acest continut poate fi adaptat particularitatilor de vârsta sau particularitatilor individuale ale elevilor, cum poate fi structurat si accesibilizat continutul predat, cum se poate crea cadrul în care elevul sa poata aplica sau transfera cu usurinta informatiile sau deprinderile achizitionate spre alte domenii;
- în ceea ce priveste organizarea procesului de transmitere a cunostintelor: se pune problema adaptarii metodelor de predare la particularitatile psihice ale elevilor (stil de cunoastere si învatare)
- în ceea ce priveste diversitatea umana cu care trebuie sa lucreze profesorul: se cauta raspunsuri la întrebari de genul: Poseda elevii aptitudinile si motivatia necesare învatarii? Se poate lucra cu o clasa sau cu elevi nemotivati sa învete? Ce se poate face pentru a rezolva sau remedia asemenea situatii?
Profesionalismul profesorului deriva din îmbinarea a trei factori:
Psihologia educatiei este disciplina care pune începutul pregatirii psihopedagogice a profesorului, creându-i atât un cadru explicativ al fenomenelor observabile în actul educativ cât si premisele unei interventii educative eficiente.
Cele doua întrebari la care încearca sa raspunda Psihologia educatiei pun în centrul problematicii cercetarii problema învatarii. Aceste întrebari sunt:
De ce unii elevi învata mai bine decât altii?
Ce se poate face pentru a stimula învatarea?
Bazându-ne pe experienta si cunostintele pe care le detinem putem identifica diferite raspunsuri la aceste întrebari. Contributia esentiala a Psihologiei educatiei consta în a identifica raspunsuri ce se bazeaza pe cercetari riguroase care permit organizarea informatiilor în modele operationale de interventie educativa.
În demersul de elaborare a raspunsului la prima întrebare, Psihologia educatiei introduce certitudinea si rigoarea stiintei propunând o analiza de tip cauza-efect pentru activitatea de învatare. Rezultatele învatarii variaza datorita unor cauze. Aceste cauze sunt numite si variabile ale învatarii. Principalele tipuri de variabile ale învatarii se grupeaza în patru categorii:
variabile contextuale - factorii care ofera mediul, cadrul pentru procesele de transmitere-însusire de cunostinte;
variabile de intrare - input - calitati / caracteristici / trasaturi ale profesorilor si ale elevilor;
variabile procesuale - comportamente ale profesorului si ale elevilor ce exprima procesele psihice implicate în activitatea de învatare;
variabile de iesire - output - rezultatele obtinute în urma evaluarii învatarii realizate de catre elevi - feed-back-ul învatarii.
Modelul variabilelor învatarii poate lua urmatoarea forma:
 |
Fig. 1. Modelul integrativ al variabilelor învatarii
Pentru a ne raporta la variabilele de proces ale învatarii este necesar sa ne amintim structura psihicului asa cum este el abordat de psihologia traditionala.
Fenomenele psihice sunt clasificate în activitati, însusiri si procese psihice.
Activitatile psihice reprezinta modalitati de raportare a individului la realitatea înconjuratoare si sunt alcatuite dintr-un sir de actiuni, operatii si miscari orientate spre atingerea unui scop.
Însusirile psihice reprezinta sintetizari ale particularitatilor importante si stabile ale activitatilor si proceselor psihice. Sinteza însusirilor psihice ofera o imagine globala a psihicului - personalitatea.
Procesele psihice reprezinta modalitati de baza caracterizate printr-o desfasurare discursiva, plurifazica si specializate sub aspectul functionalitatii, al continutului informational si al formelor de realizare.
Schema care urmeaza sintetizeaza componentele sistemului psihic si poate îndeplini misiunea unei "harti" care sa va ajute în orientarea informationala în cadrul activitatilor de curs si seminar.
Fig. 2 Schema sintetica a sistemului psihic uman
Caracterul de sistem al psihicului este dat de faptul ca oricare dintre cele trei componente ale psihicului se gaseste in relatie de interdependenta cu fiecare dintre celelalte doua componente. Procesele psihice apar ca elemente componente ale activitatilor psihice iar caracteristicile functionale constante ale proceselor se traduc în trasaturi psihice. La rândul lor, trasaturile psihice reprezinta sintetizarea aspectelor constante caracterizând atât activitatile psihice cât si procesele psihice. Activitatile psihice reprezinta cadrul în care are loc manifestarea si dezvoltarea proceselor psihice si a trasaturilor psihice. Dupa cum orice activitate psihica, de exemplu învatarea, nu se poate derula fara aportul fiecarui proces psihic.
Revenind la modelul variabilelor învatarii, variabilele de proces vizeaza procesele psihice implicate de activitatea de învatare. Fiecare proces psihic poate fi considerat un "bloc functional" care îndeplineste un rol bine precizat în activitatea de învatare. Eficienta învatarii depinde de procesarea cognitiva a informatiei, atât la nivel senzorial (senzatii, perceptii, reprezentari), cât si la nivel superior (gândire, memorie, imaginatie, limbaj). De asemenea, orice învatare este însotita si stimulata de afectivitate, iar lipsa motivatiei sau vointei ar duce la imposibilitatea realizarii sau la o realizare mult deficitara a activitatii de învatare.
Plecând de la o modelare riguroasa a situatiei educative, profesorul are posibilitatea sa identifice modalitatile de interventie educativa cele mai potrivite, adaptate realitatii concrete cu care se confrunta.
Secventele de curs ce vor urma îsi propun sa detalieze acest model, deschizând drumul spre raspunsul la cea de-a doua întrebare si spre construirea de modele operationale pentru interventia educativa pe care o veti realiza în calitate de profesori.
|
