Orientari actuale in evaluarea complexa a elevilor cu deficiente mentale

Orientări actuale în evaluarea complexă a elevilor cu deficiente mentale

- aspecte generale ale evaluării diagnostice;

- psihodiagnoza si procesul de evaluare a elevilor;

- orientarea formativă în evaluarea cazurilor de deficientă mentală;

- tipuri de evaluare: initială, continuă, sumativă, periodică, finală,predictivă etc.;

-rolul profesorului în evaluarea continuă a elevului deficient mental.

Aspecte generale ale evaluarii diagnostice

Conceptul de "diagnostic" are trei sensuri:general,medical si psihologic.

Diagnosticul general -este o recunoastere , o identificare a unui proces , a unui fenomen sau a unei individualitati, pornind de la detalii caracteristice.

Diagnosticul medical-are menirea de a recunoaste , în cazul concret, o anumita boala.

Diagnosticul psihologic , sens ce ne intereseaza pe noi, îsi propune sa identifice semnele unui proces sau însusirile unui fenomen psihic , pentru a preciza apartenenta la un anumit tip de personalitate.

Complexitatea activitatilor de evaluare si de cunoastere a starilor de handicap mintal si de diferentiere a acestora în raport cu alte stari , care implica fenomene de ineficienta adaptativa, rezulta din caracterul complex al etiologiei deficientelor mintale, precum si din varietatea cazuisticii concrete sub care ele se manifesta .În practica, evaluarea starilor de handicap mintal se bazeaza pe un proces format din cel putin patru comportamente fundamentale: diagnoza medicala, diagnoza psihologica sau psihodiagnoza, evaluarea pedagogica si evaluarea situatiei sociale, în care se afla cel investigat. Un astfel de proces se realizeaza cu ajutorul unei echipe interdisciplinare, iar activitatile de diagnoza /evaluare se vor petrece într-o perioada mai îndelungata de timp si în strânsa legatura cu procesul învatarii.

Diagnosticul complex al starilor de handicap este asigurat la nivelul câtorva instante oficiale si pe baza unor metodologii anume.

Psihodiagnoza si procesul de evaluare a elevilor

În psihopedagogia speciala se înregistreaza , o preocupare deosebita pentru optimizarea activitatilor de

evaluare a dezvoltarii psihice la persoanele cu deficiente, preocupare decurgând din nevoile actuale de ameliorare a procesului orientarii lor spre forme si masuri adecvate de recuperare si integrare sociala, inclusiv scolara.

Generând experienta acumulata în psihodiagnoza, mai multi autori au scos în evidenta o serie de conditii si cerinte , a caror respectare este de natura sa asigure eficienta actului psihodiagnostic, atât în general , cât si în cadrul diagnosticarii diferitelor deficiente. Astfel , Mariana Rosca considera de mare importanta:

-alegerea si folosirea acelor instrumente psihodiagnostice, care corespund cel mai bine investigarii fenomenului psihic vizat;

-compararea datelor obtinute prin aplicarea de instrumente psihometrice cu date de observatie , de analiza a comportamentului celui investigat;

-evitarea abuzului de teste.

Dumitru Ciumageanu argumenta ideea ca activitatea de cunoastere si evaluare a diferitelor deficiente nu se poate reduce nici la investigatii pur medicale si nici la investigatii psihologice sau de alta natura. Activitatea respectiva trebuie sa asigure , însa, sinteza datelor de evaluare medicala, psihologica, pedagogica si sociala, transformându-se , astfel , ea însasi într-un proces de diagnoza complexa. Autorul numeste acest proces diagnostic defectologic.

Diagnosticul defectologic- coreleaza date 22122b118w le de anamneza si de examen clinic cu rezultatele obtinute prin investigatii bazate si pe alte metode:pe observare de mai lunga durata a copilului, pe aplicarea unor probe experimentale, pe convorbiri cu copilul si parintii acestuia. Urmareste sa elucideze situatia reala a fiecarui subiect si, în raport de cele constatate prin investigatii temeinice formuleaza recomandarea de interventie compensatorie si de orientare.

În stabilirea diagnosticului defectologic trebuie sa plecam de la deficient la deficienta si nu invers.

Psihodiagnoza si prognoza dobândesc în psihopedagogia speciala o serie de particularitati în strânsa legatura cu diferentele psihoindividuale ale copiilor cu diferite, particularitati ce trebuie cunoscute temeinic, pentru a le avea în vedere în elaborarea programelor recuperativ-compensatorii si a metodologiilor instructiv-educative .

Eficienta acestor programe si a metodologiilor respective si , totodata, corectitudinea psihodiagnozei si a prognozei sunt probate, prin calitatea adaptarii la conditiile de mediu si socioprofesionale ale carora li s-a proiectat un anumit traseu de urmat în procesul recuperativ-compensator.

Diagnoza psihologica are o valoare relativa, deoarece în evolutia sa,persoana cu handicap manifesta inegalitati de la o etapa la alta, atât ca urmare a particularitatilor propriilor mecanisme compensatorii, cât si datorita influentelor de mediu, îndeosebi datorita influentelor exercitate de educatie si activitate. Pentru a spori gradul de încredere în valoarea psihodiagnozei , examinarea-reexaminarea se efectueaza la un interval de timp ce trebuie apreciat în raport cu capacitatea ce se masoara, de ritmul achizitiilor subiectului si de calitatea -cantitatea procesului în care este implicat subiectul pe linie informativa si formativa la un moment dat.

Psihodiagnoza la persoanele cu handicap vizeaza:

-diferentierea tulburarilor organice de cele functionale, în producerea starii de handicap;

-stabilirea rolului factorilor socio-culturali si familiali;

-depistarea factorilor etiologici;

-estimarea nivelului de handicapare(psihica, senzoriala, motrica) în raport cu gravitatea deficientei sau a incapacitatii implicate , dar si în raport cu perspectivele de dezvoltare;

-prognoza sanselor de influentare corectiva si alegerea în acest scop a metodologiilor adecvate.

Psihodiagnoza la persoanele cu handicap ,inclusiv la cele ale caror handicap este consecutiv deficientei mintale sa se desfasoare pe baza utilizarii unor mijloace variate alegerea unor teste/probe etalon pentru investigarea diferitelor functii psihice si laturi ale personalitatii ,care se preteteaza la situatii ludice si la situatii de învatare.

Rezultatele psihodiagnozei sunt cele care inlesnesc o analiza de perspectiva , adica permit prognosticarea evolutiei apropiate si , pe aceasta baza, stabilirea , în continuare , a programelor de recuperare.

Pentru diferentierea activitatilor recuperative, atât a prognozei de scurta durata , cât si a prognozei vizând o perioada mai îndelungata, dar prognoza de scurta durata la copiiii cu diferite deficiente nu trebuie sa depaseasca zece-douasprezece luni, în timp ce la copiii fara probleme de adaptare , ea se poate prelungi peste un an si jumatate.

Împreuna cele doua forme de prognoza-de scurta si de lunga durata -se constituie în elemente ale tratarii individualizate în procesul recuperarii.

În actul psihodiagnostic , exercitat asupra copiilor cu deficiente trebuie respectate câteva cerinte si anume:

-asigurarea încrederii în examinator;

-înlaturarea starii de anxietate, care se manifesta în timpul examinarii mai ales în cazul copiilor cu tulburari senzoriale si de limbaj;

-asigurarea unor conditii de confort pe timpul examinarii si eliminarea influentelor negative din exterior.

În sistemul complex de diagnoza a starilor de handicap, psihodiagnoza reprezinta un element catalizator. Ea însasi este formata din doua sectoare fundamentale, puternic corelate între ele, fiecare bazându-se pe câte patru modalitati investigative:

psihodiagnoza etiologica-bazata pe anamneza ,pe convorbiri, pe analiza produselor activitatii si pe analiza mediului de viata;

psihodiagnoza de stare-bazata pe observatie, pe teste de inteligenta, pe teste de aptitudini si pe teste de personalitate.

Psihodiagnoza proximei dezvoltari( sau prognoza apropiata) , bazata pe o orientare dinamica, într-un proces de învatare mediata si pe instrumente de tipul probelor formative.

Evaluând copilul pentru a-l putea mai bine stimula în procesul dezvoltarii sale , pe lânga elucidarea nivelului la care acesta se afla în momentul dat -adica pe lânga delimitarea zonei dezvoltarii sale actuale-este cel putin la fel de importanta evidentierea ritmurilor specifice în dezvoltare , a vitezei cu care el avanseaza în propria zona a proximei dezvoltari.

Practic nu exista cerinte valabile, exclusiv pentru psihodiagnoza, doar la anumiti copii, ci exista cerinte care, fiind valabile si în psihodiagnoza generala, dobândesc o semnificatie aparte în diagnoza complexa a starilor de handicap , inclusiv a starilor de handicap mintal.

De exemplu: eficienta interventiei recuperatorii, mai ales în cazul copiilor cu deficiente mintale, depinde, în mare masur , de abordarea precoce a acestora în procesul organizat de terapie complexa. De aici necesitatea imprimarii unui caracter timpuriu activitatilor de depistare si diagnoza a copiilor cu deficiente mintale, precum si a altor copii cu nevoi speciale.

Este important ca pornind de la manifestarile concrete ale copilului si urmarind cu atentie evolutia sa, în concluziile actului psihodiagnostic , sa admitem , mai degraba , o subestimare a gravitatii starii de handicap , decât o exagerare a acesteia, adica este mai bine sa pornim de la presima existentei unor capacitati potentiale mai ridicate decât sa ignoram aceste capacitati si sa ne situam , în interventia terapeutica, pe o pozitie defavorabila copilului.

O alta cerinta a psihodiagnozei la copiii cu deficiente se refera, la necesitatea prelungirii sale în timp si la implicarea , ca element de feed-back, în interventia terapeutica. Stabilirea diagnosticului psihologic la copiii cu deficiente are un caracter de permanenta, care are implicatii si asupra modului concret de organizare a procesului de evaluare diagnostica.

În strânsa legatura cu caracterul de permanenta si influentându-se reciproc , este o alta trasatura a psihodiagnozei în educatia speciala:caracterul sau complex. Psihodiagnoza face parte ca veriga principala dintr-un întreg lant al procesului de cunoastere si de stimulare a dezvoltarii la copiii cu deficiente.

Înca o trasatura a psihodiagnozei , o reprezinta caracterul sau dinamic-formativ , precum si de predictie a proximei dezvoltari, de proiectare a pasilor ce trebuie realizati în interventia terapeutica. Aceasta presupune , totodata transformarea instrumentelor de investigare clasica a nivelului dezvoltarii psihice , atins în momentul dat, în exercitii de învatare formativa, inclusiv de sondare a dinamicii dezvoltarii în perspectiva. În cazul copiilor cu deficiente , adica al celor cu nevoi speciale complexe , este vorba despre o aprofundare a cunosterii psihodiagnostice în chiar procesul de rezolvare a acestor nevoi.

Orientarea formativa în evaluarea cazurilor de deficienta mintala

Pentru ca activitatea de psihodiagnoza , în cazul copiilor cu deficiente mintale , dar si al celor cu simple nevoi speciale în domeniul educatiei , sa fie cât mai eficienta avem în vedere câteva caracteristici importante cum ar fi: abordarea timpurie, caracterul de permanenta, caracterul complex si caracterul formativ .

În acest proces , initial s-a pus accentul pe scoaterea în evidenta a uneia din caracteristicile copiilor respectivi -întârzierea în dezvoltare.

Ca o tendinta de echilibrare a situatiei create prin exagerarea importantei, fie a parametrilor cantitativi, fie a celor calitativi ai dezvoltarii , a aparut si se dezvolta orientarea formativa prin aceasta orientare , în activitatea de psihodiagnoza se urmaresc atât aspectele cantitative(indicii de întârziere) , cât si cele calitative( dezechilibrele, dizarmoniile), dar mai ales, pornindu-se de la ambele, se urmareste perspectiva , si se fac prezumtii asupra evolutiei posibile a copilului investigat , sub influenta interventiei corectiv-formative dirijate.

Activitatea de învatare , îmbunatatirea performantelor ca rezultat al ajutorului acordat si al exercitiilor efectuate , nu se produce la toti subiectii în acelasi ritm.

Metodele formative de diagnoza trebuie aplicate în doua faze fundamentale:

-faza initiala, în care examinarea are un caracter consultativ si se desfasoara similar cu aplicarea traditionala a diferitelor probe diagnostice;

-faza de interventie, în care testarea continua oferindu-se ,pentru probele nerezolvate, elemente de sprijin într-o anumita gradatie,pentru a sonda capacitatile latente, blocate, eventual, de starea de ten siune sau de alte conditii.

Orice proba clasica de psihodiagnostic poate fi sau poate deveni o proba formativa

Potrivit orientarii formative, investigatiile psihodiagnostice urmaresc nu numai evidentierea nivelului actual al dezvoltarii subiectului investigat si, eventual , explicarea cauzelor si a evolutiei acestei dezvoltari de-a lungul etapelor parcurse. Orientarea formativa, actul psihodiagnostic se întregeste , deoarece el abordeaza prezentul -sau psihodiagnoza de stare nu doar prin prisma trecutului, adica a istoriei dezvoltarii sale(psihodiagnoza etiologica), ci si în perspectiva viitorului, adica a previziunii evolutiei în etapa imediat urmatoare, cu alte cuvinte, prognoza consecutiva diagnozei.

Din ansamblul instrumental al psihologiei aplicate, printre cele mai apropiate orientarii formative sunt probele psihogenetice piagetiene, adica probele operatorii.

Pentru fundamentarea orientarii formative si asigurarea caracterului dinamic al actului psihodiagnostic , o deosebita valoare dobândeste , teoria psihologica cu privire la zonele dezvoltarii.

L.S.Vagotski considera ca, în aprecierea nivelului de moment si a perspectivelor ce se întrevad, trebuie avute în vedere:

a) zona actuala a dezvoltarii, la nivelul careia copilul aflat într-o situatie de învatare, poate actiona eficient , cu forte proprii , fara a avea nevoie de ajutorul (sprijinul, îndrumarea) unei alte persoane.

b) zona proximei dezvoltari, la nivelul careia copilul poate actiona eficient numai daca este ajutat si dirijat, adica daca beneficiaza de sprijin din exterior, de regula , al dascalului, dar si al oricarei alte persoane, capabile sa-i medieze, sa-i înlesneasca întelegerea , adica sa-i faciliteze accesul la informatie.

Comparativ cu copilul , care are o dezvoltare mintala normala, copii cu deficienta mintala de aceeasi vârsta cronologica se deosebesc atât prin zona actuala a dezvoltarii a aceluiasi parametru (adica, a inteligentei) , mai restrânsa, mai limitata.

Prin urmare, orientarea formativa în procesul cunosterii copiilor cu deficiente mintale este de natura sa asigure ameliorarea diagnosticului lor diferential si sa previna aparitia unor greseli în dirijarea acestor copii spre institutii scolare si de asistenta si în alegerea modalitatilor de interventie instructiv-educativa si terapeutica .

Pe baza unor cercetari în domeniul evaluarii dinamice, au fost puse în evidenta diferente majore, existente între metodologia clasica de psihodiagnoza -bazata pe aplicarea traditionala a testelor de inteligenta si diagnosticul dinamic-formativ, acesta din urma fiind mai:

-comprehensiv,în sensul ca poate face aceleasi selectii si predictii ca si metodele clasice, dar ,în plus, ofera indici ai profitului cognitiv;

-discriminativ,identificând nu numai nivelurile intelectuale pe care le putem stabili prin testele cunoscute, ci si diferentele din interiorul acestor niveluri.

-util psihopedagogic, orientând interventia psihologica si educatia cognitiva spre ameliorarea performantelor intelectuale.

Utilizarea probelor de diagnostic formativ este importanta si necesara, mai ales atunci , când testele psihometrice clasice se dovedesc a fi nediferentiatoare.

Posibila cu ajutorul probelor dintre copiii cu intelect de limita îndeosebi la cei cu falsa sau pseudodeficienta mintala-posibilitati mai largi ale proximei dezvoltari, probele de diagnostic dinamic-formativ reusesc sa evidentieze capacitatile "ascunse" ,mascate ale acestora de-a evolua, desigur , în conditii optime de stimulare din ce în ce mai apropiate de ritmurile normale ale dezvoltarii pentru vârsta data.

Probele formative permit, "elaborarea unor planuri de recuperare cognitiva mult mai tintite decât se pot concepe pe baza rezultatelor oferite de testele psihometrice". Aceste aspecte se refera însa, la modele de interventie corectiv-formativa sau terapeutica, a caror promovare mai insistenta în practica scolara ar putea avea consecinte pozitive, în sensul înlaturarii treptate a uneia dintre contradictiile importante , care afecteaza în prezent, subsistemul educatiei speciale pentru handicapati, limitându-i eficienta posibila.

Tipuri de evaluare: initiala, continua, sumativa, periodica, finala, predictiva, etc.

Înaintea orientarii copiilor cu deficiente sau a celor cu nevoi speciale spre o forma corespunzatoare de interventie ameliorativa este etapa stabilirii diagnosticului initial, mai scurta ca durata, dar având un caracter intensiv si desfasurându-se în cadrul unui organism teritorial abilitat, etapa în finalul careia se realizeaza orientarea spre o institutie corespunzatoare de învatamânt(obisnuit sau special) si /sau spre un program de terapie compensatorie. Aceasta etapa trebuie sa se desfasoare cât mai de timpuriu , adica în perioada imediat urmatoare observarii(depistarii)unor abateri de la parametrii obisnuiti ai dezvoltarii, observarea putând fi realizata de catre unul din urmatorii factori:

-familia, mama jucând un rol important în primii ani de viata ai copilului;

-medicul,chiar de la nastere sau cu ocazia vizitelor periodice efectuate în familiile micilor copii;

-educatoarea sau asistenta de cresa;

-învatatoarea la debutul scolar sau în clasa I .

-dirigintele si alte persoane care vin în contact activ cu copilul în clasele mai mari, când se trece la un alt stil de lucru si de socializari.

Indiferent însa, de cine anume realizeaza observarea (depistarea)starii de abatere de la traseul normal al dezvoltarii, faptul trebuie urmat operativ de orientarea copilului în cauza spre comisia de evaluare complexa, în scopul precizarii diagnosticului si al recomandarii masurilor ce trebuie initiate.

Etapa evaluarii diagnostice este etapa fundamentala , de lunga durata , al carei obiectiv consta în precizarea si influentarea activa a diagnosticului , în însusi procesul activitatilor de învatare, orientare formativ-terapeutic.În aceasta etapa , când are loc derularea interventiei compensatorii , se organizeaza evaluarea periodica, ori de câte ori se constata aceasta necesitate la un copil anume , si în mod obligatoriu, la toti elevii în momentele de trecere de la o etapa la alta a interventiei educativ-compensatorii, de exemplu , la sfârsitul anului scolar. Rezultatele acestei evaluari sunt consemnate în caracterizari individule de etapa.

Evaluarea periodica si , în caz de nevoie, reorientarea scolarului în cauza -la propunerea celor în drept si prin intermediul comisiei teritoriale de evaluare spre o institutie mai potrivita sau spre un alt program de interventie terapeutica, reprezinta una dintre particularitatile sistemului de diagnoza si orientare a scolarilor cu handicap , adica a celor cu nevoi speciale complexe, dar si a scolarilor cu întârzieri temporare si cu esec la învatatura, adica cu nevoi speciale doar în domeniul instruirii si al educatiei.

La încheierea unui ciclu de educatie corectiv-formativa, desfasurata într-o scoala speciala sau într-o forma de învatamânt integrat, se face o evaluare finala în perspectiva continuarii procesului într-o noua etapa (scoala profesionala, forma de calificare).

Activitatea eficienta de evaluare complexa presupune atât aplicarea unor metodologii si instrumente investigative-bazate pe învatare formativa, pe observare sistematica, pe analiza produselor activitatii copiilor, pe probe docimologice, pe investigatii sociometrice-cât si folosirea unor mijloace si instrumente de înregistrare si interpretare a informatiei.

Mijloacele si instrumentele de înregistrare a informatiei dobândite sunt:

-Caietul de observatii

-Fisa psihopedagogica individuala

-Caracterizarile de etapa

Caietul de observatii -este un instrument de lucru ,care trebuie sa se afle permanent la îndemâna dirigintelui,

atât pentru a putea nota manifestarea unor evenimente semnificative, cât si pentru a gasi operativ, în caz de nevoie, datele referitoare la elevii în cauza.

Fisa psihopedagogica individuala -este un document cu caracter permanent, care se întocmeste la începutul activitatii cu copilul în cauza, notându-se datele stabile, care de regula, nu se modifica de la o etapa la alta. Se completeaza periodic, cu date semnificative referitoare la dinamica dezvoltarii.

Exista mai multe tipuri de modele de fise elaborate special pentru centralizarea informatiei referitoare la scolarii cu handicap.

Astfel sunt:

-fisa psihopedagogica de cunoastere si caracterizare a copiilor din gradinitele, scolile speciale;

-fisa individuala a copilului;

-fisa de anamneza-care se refera la cauzele generatoare si evolutia starii de handicap pâna în momentul investigatiei psihodiagnostice;

-fisa de observatie psihopedagogica si de evaluare a evolutiei înregistrate;

-fisa de cunoastere si evaluare a copilului;

În practica scolara ,toate fisele enumerate pot fi gasite în diferite surse bibliografice-sunt utilizate, de regula , nu ca sabloane fixe, ci ca modele de lucru, pe care majoritatea dirigintilor le simplifica si le adapteaza propriilor necesitati si obiective.

Rolul profesorului în evaluarea continua a elevului deficient mintal

Evaluarea continua valorifica rezultatele masurate anterior care stabilesc nu numai diagnoza clasei si a unor elevi ci si prognoza,predictia schemei de desfasurare în continuare a lectiei, în partea sa substantiala.

În acest proces sunt implicate decizii partiale care pot confirma sau ajusta proiectul initial al lectiei, la nivelul secventelor urmatoare.

În psihopedagogia speciala se înregistreaza, în prezent, o preocupare deosebita pentru optimizarea activitatilor de evaluare a dezvoltarii psihice la persoanele cu deficiente, preocupare decurgând din nevoile actuale de ameliorare a procesului orientarii lor spre forme si masuri adecvate de recuperare si integrare sociala, inclusiv scolara. Aceste preocupari îsi gasesc, însa, corespondent si în perioadele anterioare de dezvoltare ale domeniului educatiei speciale, când, de asemenea, s-au cautat solutii ameliorative într-o directie sau alta, inclusiv în domeniul perfectionarii metodologiilor psihodiagnostice.

Referindu-se tocmai la raportul dintre psihodiagnoza starii în care se afla copilul la un moment dat (adica în momentul investigatiilor) si previziunea perspectivei schimbarilor imediate, pe care el le va suporta, Mihai Golu (1997) pune accentul pe importanta deosebita pe care o au, în psihodiagnoza, schimbarile petrecute la vârstele timpurii: "la acest nivel, raportul dintre stare si schimbare (transformare) este în favoarea celei din urma: starea este un scurt ragaz pe continuumul schimbarilor, ai devenirii" .

Este evident ca, evaluând copilul pentru a-l putea mai bine stimula in procesul dezvoltarii sale, pe lânga elucidarea nivelului la care acesta se afla în momentul dat - adica, pe lânga delimitarea zonei dezvoltarii sale actuale - este cel putin la fel de importanta evidentierea ritmurilor specifice în dezvoltare, a vitezei cu care el avanseaza în propria zona a proximei dezvoltari.

Încercând sa prezentam, acum, sintetic, câteva dintre elementele de specific al psihodiagnozei la copiii cu deficiente, este necesar sa mentionam ca specificul nu trebuie înteles în mod absolut. Practic, nu exista cerinte valabile, exclusiv pentru psihodiagnoza, doar la anumiti copii, ci exista cerinte care, fiind valabile si în psihodiagnoza generala, dobândesc o semnificatie aparte în diagnoza complexa a starilor de handicap, inclusiv a starilor de handicap mintal.

De exemplu, eficienta interventiei recuperatorii, mai ales in cazul copiilor cu deficiente mintale, depinde, în mare masura, de abordarea precoce a acestora în procesul organizat de terapie complexa. De aici, necesitatea imprimarii unui caracter timpuriu activitatilor de depistare si diagnoza a copiilor cu deficiente mintale, precum si a altor copii cu nevoi speciale (mai usoare decât cele decurgând din deficienta mintala propriu-zisa).

Desigur, nu se poate formula cerinta unui diagnostic diferentiat al deficientei mintale, chiar din primii ani de viata, desi, în unele forme etiologice si de manifestare clinica - de pilda, în cazul maladiei Down - acest lucru posibil. Trebuie observata, însa, cât mai devreme, aparitia si manifestarea unor eventuale întârzieri si abateri de la traseul obisnuit al dezvoltarii, pe care le prezinta unii copii, abateri care trebuie interpretate ca semnale de alarma ale unor posibile deficiente, ce vor deveni evidente mai târziu. Asa cum subliniaza unii specialisti, este foarte important ca - pornind de la manifestarile concrete ale copilului si urmarind cu atentie evolutia sa, - în concluziile actului psihodiagnostic, sa admitem, mai degraba, o subestimare a gravitatii starii de handicap, decât o exagerare a acesteia, adica este mai bine sa pornim de la premisa existentei unor capacitati potentiale mai ridicate decât sa ignoram aceste capacitati si sa ne situam, în interventia terapeutica, pe o pozitie defavorabila copilului.

O alta cerinta a psihodiagnozei la copiii cu deficiente se refera, la necesitatea prelungirii sale în timp si la implicarea, ca element defeed-back, în interventia terapeutica. în acest context, stabilirea diagnosticului psihologic la copiii cu deficiente are, mai degraba, un caracter de permanenta, chiar daca, pe parcursul desfasurarii apar momente de "acalmie" -corespunzator unor etape de echilibru relativ în dezvoltarea subiectului vizat - si momente "agitate", pe fondul unor eventuale dezechilibre, intervenite în procesul dezvoltarii.

Caracterul de permanenta al psihodiagnozei la copiii cu deficiente mintale are implicatii si asupra modului concret de organizare a procesului de evaluare diagnostica. Astfel, investigatiile periodice la comisia de specialitate, implicând aplicarea de probe si tehnici standardizate, trebuie sa alterneze cu observarea permanenta si cu analiza comportamentului celui vizat în activitatile de autoservire, de învatare, de munca manuala si, desigur, în mod deosebit, în activitatile ludice la care el participa atât în familie, cât si în institutii de educatie si învatamânt.

În strânsa legatura cu caracterul de permanenta si influentându-se reciproc, este o alta trasatura a psihodiagnozei în educatia speciala: caracterul sau complex. Asa cum am vazut, psihodiagnoza face parte, ca veriga principala, dintr-un întreg lant al procesului de cunoastere si de stimulare a dezvoltarii la copiii cu deficiente. Dar psihodiagnoza are ea însasi o structura complexa, implicând, în varianta sa clasica, diagnoza etiologica (genetica) si diagnoza de stare, în timp ce diagnoza etiologica sondeaza originile si urmareste traseul si dinamica dezvoltarii la persoana cu handicap, cea de stare vizeaza elucidarea caracteristicilor negative, dar si a celor pozitive, cu alte cuvinte, scoate în evidenta dificultatile întâmpinate de subiectul în cauza, dar si elementele mai bine pastrate în structura sa psihica, de la care trebuie sa se porneasca în interventia ameliorativa.

Înca o trasatura a psihodiagnozei, în varianta sa moderna, trasatura care trebuie avuta în vedere în mod deosebit, mai ales atunci când ne referim la domeniul educatiei speciale, o reprezinta caracterul sau dinamic-formativ, precum si de predictie a proximei dezvoltari, de proiectare a pasilor ce trebuie realizati în interventia terapeutica. Aceasta presupune, totodata, transformarea instrumentelor de investigare clasica a nivelului dezvoltarii psihice, atins în momentul dat, în exercitii de învatare formativa, inclusiv de sondare a dinamicii dezvoltarii în perspectiva, în cazul copiilor cu deficiente, adica al celor cu nevoi speciale complexe, este vorba despre o aprofundare a cunoasterii psihodiagnostice în chiar procesul de rezolvare a acestor nevoi.

Este etapa stabilirii diagnosticului initial, mai scurta ca durata, dar având un caracter intensiv si desfasurându-se în cadrul unui organism teritorial abilitat, etapa în finalul careia se realizeaza orientarea spre o institutie corespunzatoare de învatamânt (obisnuit sau special) si/sau spre un program de terapie compensatorie.

Aceasta etapa trebuie sa se desfasoare -asa cum am vazut mai sus - cât mai de timpuriu, adica în perioada imediat urmatoare observarii (depistarii) unor abateri de la parametrii obisnuiti ai dezvoltarii, observarea putând fi realizata de catre unul dintre urmatorii factori:

-familia, mai adesea mama sau persoana care îngrijeste copilul în primii ani de viata;

-medicul, chiar la nastere sau cu ocazia vizitelor (controalelor) periodice efectuate în familiile micilor copii;

-educatoarea sau asistenta din cresa, camin, gradinita, institutii de ocrotire la vârsta ante- si prescolara;

-învatatoarea, la debutul scolar sau în clasa I, mai rar în clasele urmatoare, atunci când deficienta sau abaterea de la parametrii unei dezvoltari normale se asociaza (si provoca) o stare evidenta si stabila de esec la învatatura si de inadaptare la cerintele (minimale) ale scolii;

-dirigintele si alte persoane care vin în contact activ cu copilul în clasele mai mari, de regula în clasa a V-a, când se trece la un alt stil de lucru si de solicitari.

Indiferent, însa, de cine anume realizeaza observarea (depistarea) starii de abatere de la traseul normal al dezvoltarii, faptul trebuie urmat operativ de orientarea copilului în cauza spre comisia (teritoriala) de evaluare complexa, în scopul precizarii diagnosticului si al recomandarii masurilor ce trebuie initiate.

Cea de a doua etapa a evaluarii diagnostice este etapa fundamentala, de lunga durata, al carei obiectiv consta în precizarea si influentarea activa a diagnosticului, în însusi procesul activitatilor de învatare, orientate formativ-terapeutic. în aceasta etapa, când are loc derularea interventiei compensatorii, se organizeaza evaluarea periodica, ori de câte ori se constata aceasta necesitate la un copil anume, si, în mod obligatoriu, la toti elevii în momentele de trecere de la o etapa la alta a interventiei educativ - compensatorii, de exemplu, la sfârsitul anului scolar. Rezultatele acestei evaluari sunt consemnate în caracterizari individuale de etapa.

Evaluarea periodica si, în caz de nevoie, reorientarea .scolarului (a adolescentului sau a tânarului) in cauza - la propunerea celor în drept si prin intermediul comisiei teritoriale de evaluare - spre o alta institutie mai potrivita sau spre un alt program de interventie terapeutica, reprezinta una dintre particularitatile sistemului de diagnoza si orientare a scolarilor cu handicap, adica a celor cu nevoi speciale complexe, dar si a scolarilor cu întârzieri temporare si cu esec la învatatura, adica cu nevoi speciale doar în domeniul instruirii si al educatiei.

La încheierea unui ciclu de educatie corectiv-formativa, desfasurata într-o scoala speciala sau într-o forma de învatamânt integrat, se face o evaluare finala în perspectiva continuarii procesului într-o noua etapa (de exemplu, într-o scoala profesionala, sau de ucenici, sau într-o alta forma de calificare).

Activitatea eficienta de evaluare complexa presupune atât aplicarea unor metodologii si instrumente investigative - bazate pe învatare formativa, pe observare sistematica, pe analiza produselor activitatii copiilor, pe probe docimologice, pe investigatii sociometrice etc. - cât si folosirea unor mijloace si instrumente de înregistrare si interpretare a informatiei.

La subcapitolul precedent, ne-am referit, mai pe larg, la unele metodologii si instrumente folosite. Ele sunt descrise, de asemenea, în literatura inclusa în recomandarile bibliografice de la sfârsitul capitolului. De aceea, în continuare, ne vom referi doar la câteva mijloace si instrumente de înregistrare a informatiei dobândite, si anume: a) caietul de observatii; b) fisa psihopedagogica individuala si c) caracterizarile de etapa, prezentând, totodata, si unele modele ca sursa de inspiratie.

Caietul de observatii este un instrument de lucru, care trebuie sa se afle permanent la îndemâna dirigintelui, atât pentru a putea nota manifestarea unor evenimente semnificative, cât si pentru a gasi operativ, în caz de nevoie, datele referitoare la elevii în cauza.

În caietul de observatii, fiecarui elev trebuie sa i se rezerve un numar suficient de pagini, dar cel mai potrivit este ca, pentru fiecare elev inclus într-o forma de educatie speciala dirigintele sa întocmeasca un caiet de observatii separat, lucru posibil, având în vedere numarul restrâns al acestor elevi în clasa. La flecare elev, pe prima pagina se completeaza datele generate:

- numele si prenumele elevului

- data nasterii

- data luarii în evidenta

- diagnosticul stabilit la comisia teritoriala

- adresa si alte coordonate, dupa care pot fi gasiti parintii (tutorii)

Paginile urmatoare, destinate notarii observatiilor curente, este util sa aiba urmatoarea rubricatie:

Data observarii evenimentului

Descrierea foarte succinta a acestuia

Cauze posibile (explicatia psihologica) 

Masuri initiate

Evolutia fenomenului observat

Fisa psiho pedagogica individuala este un document cu caracter permanent, care se întocmeste la începutul activitatii cu copilul în cauza, notându-se datele stabile, care, de regula, nu se modifica de la o etapa la alta. Ulterior, ea se completeaza, periodic, cu date semnificative referitoare la dinamica dezvoltarii.

Modele pentru întocmirea fiselor psiho-pedagogice se gasesc în diferite surse bibliografice. Pe lânga modelele prezentate în literatura psihologica si pedagogica, exista modele de fise elaborate special pentru centralizarea informatiei referitoare la scolarii cu handicap. Astfel sunt:

- Fisa psihopedagogica de cunoastere si caracterizare a copiilor din gradinitele, scolile speciale (ajutatoare, de surzi si hipoacuziei, nevazatori si ambliopi) si din casele de copii (prescolari si scolari), elaborata de Emil Verza (1994).

- Fisa individuala a copilului (tânarului) din caminele spitale, elaborata de Mariana Neagoe (1992).

- Fisa de anamneza propusa de Matty Chiva si Yvette Rutschmann, care se refera la cauzele generatoare si evolutia starii de handicap pâna în momentul investigatiei psihodiagnostice.

- Fisa de observatie psihopedagogica si de evaluare a evolutiei înregistrate, model adaptat de Ioan Dorin Radu la conditiile muncii cu elevii din scolile speciale ajutatoare cu semiinternat (în: 9, p. 137-144).

-Fisa de cunoastere si evaluare a copilului, întocmita de Emil Verza si Florin Emil Verza (2000), instrument complex, destinat "studentilor în psihologie, psihopedagogie speciala si stiintele educatiei; specialistilor si cadrelor didactice, care doresc sa cunoasca si sa evalueze potentialul si nivelul de dezvoltare a copilului"

În practica scolara, toate fisele enumerate - sau altele care mai pot fi gasite în diferite surse bibliografice - sunt utilizate, de regula, nu ca sabloane fixe, ci ca modele de lucru, pe care majoritatea dirigintilor le simplifica si le adapteaza propriilor necesitati si obiective.

Personal, în activitatea desfasurata ca profesor educator din cadrul scoalii speciale nr.1 C-ta, am folosit urmatorul model:

Fisa psihopedagogica individuala sumara:

l. Date generale despre elev:

-Numele si prenumele

-Locul si data nasterii

-Tatal (nume, prenume, vârsta la nasterea copilului, starea de sanatate înainte de nasterea copilului, profesie, locul actual de munca etc.)

-Mama (aceleasi date ca si la tata)

-Caracteristici ale familiei (organizata sau nu si din ce motive); din câti membri este formata familia; conditii de locuit si de viata; atitudinea fata de copil etc.)

-Alte eventuale informatii cu caracter general

2.Anamneza

- Antecedente familiale

- Cum a decurs sarcina

- Cum s-a desfasurat nasterea

-Dezvoltarea timpurie a copilului (îmbolnaviri, accidente, debutul principalelor functii, alte evenimente deosebite)

- Educatia prescolara (în familie, în gradinita, în cadrul unor eventuale programe de terapie timpurie etc.)

3.Situatia copilului la venirea în scoala speciala

-Motivele orientarii spre scoala speciala (insucces la anumite discipline scolare, esec scolar global, infantilism si dezinteres pentru activitatea scolara, fuga de la scoala si vagabondaj, nivel material si educativ scazut în familie etc.)

-Nivelul achizitiilor la venirea în scoala speciala (deprinderi de citit-scris, calcul elementar, autocontrol si autocoordonare etc.)

- Diagnosticul stabilit de comisia teritoriala de expertiza complexa si recomandarile acesteia referitor la scolarizare

4.Dezvoltarea psihica a copilului la venirea în scoala speciala

- Nivelul reprezentarilor; eventuale insuficiente senzorial-perceptive

- Starea limbajului; eventuale logopatii, caracteristici ale vocabularului, participarea la dialog, capacitatea de verbalizare a propriilor actiuni etc

- Caracteristici ale atentiei si memoriei

- Vârsta mintala si coeficientul de inteligenta (stabilite -când, de cine si cu ce instrumente)

- Nivelul operatiilor mintale (analitico-sintetice, de abstractizare si generalizare, de clasificare, comparare, concretizare, de aplicare în practica, de transfer ai cunostintelor etc)

- Particularitati ale sferei motivational - afective

- Particularitati ale sferei actionai - volitive

- Personalitatea, în general (gradul de maturizare raportat la vârsta, trasaturi de caracter, comportamente, eventuale aptitudini, nivel de socializare)

5. Concluzii si propuneri cu privire la programul de educatie si recuperare

Aceasta fisa psiho-pedagogica sumara este, de fapt, doar prima parte a documentului, în care sunt înregistrate informatiile despre starea copilului, la debutul sau în învatamântul special. Dupa cum am mai spus, acestei fise i se adauga ulterior - de regula, Ia sfârsit de an scolar sau la sfârsit de ciclu - o caracterizare individuala de etapa, a carei menire este sa sintetizeze informatiile referitoare la dinamica dezvoltarii copilului respectiv, în secventa de timp vizata, sub influenta programului de educatie si recuperare de care a beneficiat.

8. Factori care participa la procesul de educatie speciala si de recuperare a deficientilor de intelect. *

Rolul dirigintelui clasei, al psihopedagogilor, al psihologului, al educatorului, al parintilor etc.

Forme concrete si modalitati de colaborare intre acesti factori.

La nivel national exista trei comisii de expertizare a nevoilor speciale: Comisia de expertiza medicala a copiilor cu handicap, fosta comisie de diagnostic si triaj, Comisia pentru protectia copilului si Comisia de expertiza complexa.

Comisia de expertiza medicala a copiilor cu handicap este subordonata Ministerului Sanatatii si Secretariatului de Stat pentru Handicapati.

Obiective:

-Identificarea copiilor între 0-18 ani care necesita protectie speciala

-Stabilirea tipului si gradului de handicap

-Orientarea spre Comisia de expertiza complexa sau catre serviciul public de specialitate în functie de solicitarea subiectului

Atributii:

-Examineaza cererile privind încadrarea într-o categorie de persoana cu handicap ce necesita protectie speciala

-Emite certificate privind încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap care necesita protectie speciala

Orientarea spre aceasta comisie este realizata de :

-Medicul de familie la cererea parintilor

-Personalul din învatamânt sau din institutiile de ocrotire

Categoriile de copii ce intra în competenta comisiei

-Copii cu deficiente senzoriale, fizice, mentale,

-copii cu afectiuni cronice, somatice,

-copii cu handicap sever care nu pot fi îngrijiti în familie,

-copii abandonati,

-copii din institutii de ocrotire pentru reorientare

-copii cu dificultati de învatare, copii cu tulburari de comportament

Componenta comisiei

-medic pediatru

-neuropsihiatru

-medic specialist oftalmolog/ORL

-psiholog

-asistent social

Comisia pentru protectia copilului

Obiective:

-Elaborarea strategiilor referitoare la dezvoltarea sistemului de protectie a copilului

-Asigurarea implementarii acestor strategii

-Identificarea copiilor aflati în dificultate

-Stabilirea masurilor de protectie a acestora

-Identificarea familiilor sau a persoanelor carora sa le poata fi încredintat sau dat în plasament copilul, cu prioritate printre rudele acestuia (pâna la gradul al IV-lea inclusiv)

Atributii:

-Hotaraste încredintarea sau plasamentul copilului unei familii sau persoane care consimte la aceasta si care prezinta garantiile morale si conditiile materiale necesare dezvoltarii armonioase a copilului

-Hotaraste încredintarea sau plasamentul copilului serviciului public specializat sau unui organism privat autorizat în conditiile legii

-Încredinteaza copilul în vederea adoptiei familiei care a primit atestat ca este apta de adoptie pe o perioada de minim 3 luni

-Stabileste o masura educativa penala (dar care nu raspunde penal)

-Asigura plasamentul copilului în regim de urgenta

-Administreaza bunurile copilului numai în folosul acestuia

-Verifica si reevalueaza cel putin o data la trei luni împrejurarile legate de încredintarea sau plasamentul copilului pe baza rapoartelor si propunerilor prezentate de serviciul public specializat pentru protectia copilului sau dupa caz de organismul privat autorizat

-Revoca sau înlocuieste masura stabilita în conditiile legii daca împrejurarile care au determinat stabilirea acesteia s-au modificat

-Încredinteaza sau da în plasament copilul altei familii sau persoane, unui serviciu public specializat pentru protectia copilului, daca interesul copilului o impune

-Sesizeaza instanta competenta daca împrejurarile care au determinat decaderea parintilor din drepturile parintesti au încetat sa existe

-Supune parintii copilului unei perioade de proba de minim 3 luni în scopul revenirii acestuia în mediul sau familial, perioada în care acestia sa fie supravegheati de serviciul public specializat

-Stabileste , daca e cazul, cuantumul contributiei lunare a parintilor la întretinerea acestuia în conditiile stabilite de Codul familiei

-Autorizeaza organismele private de nationalitate româna care pot desfasura activitati în domeniul protectiei copilului.

Categorii de copii de care se ocupa CPC

-Copii cu handicap, incapacitati sau deficiente

-Copii infectati cu HIV

-Copii aflati în dificultate care trebuie sa beneficieze de o anumita forma de ocrotire: plasament familial, ocrotire rezidentiala

-Copii în conflict cu legea

Orientarea spre CPC poate fi realizata de :

-Parintii copilului sau oricare alt membru al familiei, vecinii copilului, orice cetatean

-Directorii de institutii (leagan, centru de plasament, camin scoala, camin spital)

-Cadre didactice din gradinite sau scoli

-Cadre medicale

Componenta CPC

-Presedinte, în persoana secretarului Consiliului judetean, respectiv secretarul Primariei

-Vicepresedinti: directorul Directiei de Munca si Protectie Sociala, directorul Directiei Judetene pentru Protectia Copilului

-Membrii: câte un reprezentant al serviciilor publice de specialitate, ale Ministerului Sanatatii, Ministerului Educatiei si Cercetarii, Ministerului de Interne, Secretariatului de Stat pentru Handicapati si 4 reprezentanti care desfasoara activitati în domeniul protectiei copilului sau specialisti independenti din acest domeniu, propusi de secretarul Consiliului judetean.

Comisia de expertiza complexa

Obiective:

-Examinarea complexa multidisciplinara: examinare medicala, psihologica, pedagogica, sociala, în scopul stabilirii tipului si gradului de deficienta/handicap în perspectiva psihopedagogica, precum si evaluarea capacitatii, a potentialului de adaptare, dezvoltare, învatare a copilului cu CES

-Orientarea si reorientarea scolara si profesionala a copilului cu CES

-Stabilirea tipului sau gradului deficientei copiilor din perspectiva psihopedagogica se realizeaza prin psihodiagnoza, evaluare curriculara, predictie scolara, predictie profesionala

-Formularea deciziei de înscriere a copiilor cu CES în unitati scolare speciale, în grupe/clase speciale, în unitati scolare obisnuite precum si în alte forme prevazute în normativele MEC

-Evaluarea capacitatii de învatare si de adaptare scolara în vederea corelarii continuturilor de învatare, posibilitatilor elevului, sau de recomandare a unor programe de interventie educationala individualizata

-Evaluarea curriculara privind achizitiile scolare si potentialul de învatare la data examinarii

-Revizuirea periodica a starii de progres/regres a copilului pentru a se realiza o evaluare continua

-Orientarea si reorientarea catre structuri/tipuri de forme si niveluri în functie de dezvoltarea progresiva sau de starea regresiva a copilului

-Modificarea graficului de interventie dupa fiecare revizuire a programului de evaluare

-Elaborarea instrumentelor si materialelor de administrare ale acestora pentru toate sectoarele de expertiza complexa psihopedagogica

-Interpretarea datelor de referinta preluate de la CPC cu privire la situatia de handicap a copilului si a necesitatii de educatie speciala (dpdv al componentei sociale) si a datelor preluate de la CEMCH privind formularea diagnosticului sub aspect medical

-Asigurarea colaborarii permanente cu toate institutiile ce sunt implicate în planul national de actiune în favoarea copilului

-Transformarea comisiilor de expertiza interna în centre de resurse pentru educatia speciala la nivelul zonei de interventie.

Functiile comisiei de expertiza complexa

Expertizarea este un proces coerent si continuu de planificare si de programare. Acest proces se concretizeaza în doua directii: elaborarea planului de servicii personalizat (PSP) si a programelor de interventie personalizata (PIP). Aceste actiuni sunt doua instrumente esentiale de planificare, programare, coordonare a resurselor, a serviciilor comunitare care pot contribui la ameliorarea starii de deficienta/handicap, a actiunilor de un anumit tip de interventie oferita unei persoane cu dificultati de adaptare, dezvoltare, învatare.

Planul de servicii personalizat este un instrument de planificare si coordonare a serviciilor individualizate, care vizeaza asigurarea continuitatii, complementaritatii si calitatii serviciilor, ca raspuns la cerintele multiple si complexe ale copilului cu dizabilitati/handicap. Scopul final al PSP este de a raspunde cerintelor speciale ale copilului în vederea asigurarii dezvoltarii sale, mentinerii si îmbunatatirii autonomiei personale si a facilitarii insertiei sociale. PSP permite asigurarea coerentei si complementaritatii interventiilor, precum si centrarea asupra cerintelor si nevoilor copilului, tinând cont de contextul familial si de mediul sau de viata.

Planul de interventie personalizata (PIP) este o componenta a PSP reprezentând tot un instrument de planificare si coordonare. Acesta este un instrument de lucru permanent în directia realizarii obiectivelor propuse de PSP pentru copilul respectiv pe fiecare domeniu de interventie.

PSP serveste ca directie (orientare) pentru fiecare PIP. Acesta din urma detaliaza modalitatile de interventie pe domenii. Cele doua tipuri de instrumente sunt complementare.