PARTICULARITATILE INDIVIDUALE ALE PERSONALITATII

PARTICULARITATILE INDIVIDUALE ALE PERSONALITATII

7.1. Vointa

Constientizand necesitatea de a actiona si luind o decizie corespunzatoare, omul nu intotdeauna trece la realizarea ei.

Numai prin motivatie aceasta trecere este imposibil de explicat, cum este imposibil a explica si faptul, din ce cauza uneori oamenii nu intreprind nimic real pentru realizarea planurilor, deciziilor sale, pentru a satisface din cind in cind 151h75b chiar si cele mai emotionale interese. Atunci cind oamenii ce poseda cunostinte si deprinderi analogice, au aceleasi pareri si conceptii despre viata, incep solutionarea problemei, actionand cu diferit grad de hotarare si intensitate, acest fapt este considerat ca manifestare a vointelor.

Vointa - este reglementarea constienta de catre om a comportamentului si activitatii sale, exprimata prin insusirea de a depasi dificultatile interne si externe la savarsirea actiunilor si faptelor orientate spre un anumit scop. Vointa coreleaza cu toata constiinta omului ca una din formele reflectorii realitatii, functia careia este autoreglarea constienta a activitatii lui in conditiile dificile ale activitatii vitale. In baza acestei autoreglari sta interdependenta proceselor de excitare si inhibitie a sistemului nervos. In conformitate cu acest fapt psihologii evidentiaza in calitate de concretizare a functiei generale indicate mai sus, altele doua - de activizare si de inhibare. Uneori prima functie mai este numita prin termenul motrice sau stimulativa.

Actiunile volitive si voluntare se dezvaluie in baza miscarilor si actiunilor involuntare. Cele mai simple din miscarile involuntare constituie cele reflectorii, ca, de exemplu, micsorarea si marirea pupilei, clipitul, inghititul, stranutul etc.

Particularitatea specifica a comportarii volitive se manifesta in retrairea starii "Eu trebuie", dar nu "Eu vreau", desi, desigur, urmeaza a tine cont de posibilitatea coincidentei comportarii volitive si impulsive ("Eu vrea sa-mi indeplinesc datoria"). Din aceasta cauza, exprimandu-ne la figurat, viata noastra reprezinta o lupta permanenta intre comportarea volitiva si cea obisnuita, de toate zilele. Contrar actiunilor involuntare, cele constiente sint mai caracteristice pentru comportarea omului, orientate spre realizarea scopului pus. Anume orientarea constienta spre un anumit scop a actiunilor caracterizeaza comportarea volitiva.

Inca o particularitate importanta a comportarii volitive este considerata legatura ei cu depasirea obstacolelor, interne sau externe. Obstacolele interne subiective sint conditionate de comportarea omului, subiectul actiunii volitive si pot fi generate de oboseala, dorinta de a se distra, frica, rusine, mandrie neintemeiata, inertie, lene etc.

Un rol important in invingerea dificultatilor in calea realizarii scopului joaca constientizarea semnificatiei ei, si totodata constientizarea obligatiei sale. Cu cat este mai semnificativ scopul pentru om, cu atit mai multe obstacole el depaseste. In unele cazuri realizarea scopului se dovedeste a fi mai scumpa decit viata si atunci actiunile volitive pot genera moartea subiectului. Ca confirmare a acestei situatii pot servi exemplele de moarte a ostasilor in timpul torturilor sau rezultatele mortale ale luptelor sportive.

Conceperea materiala a naturii vointei nu presupune recunoasterea acelui fapt, ca cauzele actiunilor si faptelor sint generate de mediul inconjurator material si social. Vointa, alaturi de alte laturi ale psihicului, are baza materiala in forma de procese cerebrale nervoase.

In general vointa are o natura conventional reflectorie. Informatia receptionata despre actiuni se compara cu programul deja existent. In cazul, cind informatiile primite nu corespund programei, create in scoarta creierului, atunci se schimba sau insasi activitatea, sau programul.

Astfel, comportarea volitiva reprezinta rezultatul interactiunii multor procese fiziologice destul de complicate ale creierului cu actiunile mediului inconjurator.

Actiunile volitive se deosebesc conform dificultatii lor. In acel caz, cind intr-o initiativa se vede clar scopul, ce trece nemijlocit in actiune si nu iese in afara situatiei existente, se vorbeste despre act volitiv simplu. Actiunea volitiva complicata presupune patrunderea intre impuls si actiunea nemijlocita a elementelor suplimentare. Momentele si etapele esentiale ale procesului volitiv sant: aparitia impulsului si formularea scopului; etapa analizei (discutiei) si lupta motivelor, luarea deciziei; executarea.

Continutul principal al primei etape in dezvoltarea actiunii volitive constituie aparitia impulsului si constientizarea scopului. Nu orice impuls poarta un caracter constient. In dependenta de faptul in ce masura este constientizata acea sau alta necesitate, ele sint divizate in pasiune si dorinta. Daca individul constientizeaza doar nesatisfacerea situatiei curente si in aceasta imprejurare insasi necesitatea se constientizeaza nu destul de clar, si ca rezultat, nu se constientizeaza caile si mijloacele pentru realizarea scopului, atunci motivul realitatii constituie pasiunea. Pasiunea este vaga, neclara: omul constientizeaza, ca lui ceva ii lipseste sau el are nevoie de ceva, dar ce anume, nu intelege.

Insa a dori, inca nu inseamna a actiona. Dorinta - mai degraba este a cunoaste ceea, ce da impuls spre actiune. Pana ca dorinta sa se transforme in motiv nemijlocit al comportarii, iar mai tarziu in scop, ea este apreciata de omul, care analizeaza toate conditiile, ce ajuta sau impiedica realizarea ei. Avand o forta de imbold, dorinta acutizeaza constientizarea scopului actiunii viitoare si formarii planuui ei, se constientizeaza, deasemenea caile si mijloacele eventuale de realizare a scopului.

In rezultatul schimbarii semnificatiei diferitor necesitati ale omului poate aparea lupta motivelor. Lupta motivelor include analiza in gand de catre om a acelor principii, care spun despre toate plusurile si minusurile actiunilor in acea sau alta directie, analiza faptului, cum anume trebuie de actionat. Lupta motivelor deseori este insotita de o tensiune interioara considerabila si reprezinta retrairea conflictului interior profund dintre argumentele ratiunii si sentimentele, motivele de caracter personal si interesele sociale, intre "vreau" si "trebuie" etc.

Luarea deciziei constituie momentul final al luptei motivelor: omul hotaraste sa actioneze intr-o anumita directie, preferind unele scopuri si motive si respingand altele. Luind decizia, omul simte, ca desfasurarea ulterioara a evenimentelor depinde de al, si acest fapt initiaza sentimentul responsabilitatii specific pentru actul volitiv.

Procesul de luare a deciziei este destul de complicat si tensiunea interioara, ce-l insoteste, creste progresiv. Insa dupa primirea deciziei, omul simte o anumita usurare, asa cum tensiunea interioara se micsoreaza.

Insa a lua decizia nu inseamna a o realiza. Uneori intentia poate fi nerealizata si lucrul inceput nu se duce pina la sfarsit. Esenta actiunii volitive consta nu in lupta motivelor si nu in luarea deciziei, ci in realizarea ei. Doar acel, ce poate realiza deciziile sale poate fi considerat om cu vointa puternica.

Etapa de executare a actiunii volitive are a structura interioara complicata. In fond, executarea deciziei de obicei tine de o oarecare durata de timp-termen. Daca executarea deciziei se amana pe un termen lung, atunci se vorbeste despre intentie. Insa doar intentia este insuficienta pentru realizarea actiunii volitive. Ca si in oricare alta actiune, aici se poate de evidentiat etapa de planificare a cailor de realizare a sarcinii puse. Planificarea reprezinta o activitate mintala complicata, cautarea celor mai rationale metode si mijloace de realizare a deciziei luate.

Actiunea planificata nu se realizeaza automat: pentru ca decizia sa treaca in actiune, este necesar un efort volitiv constient. Efortul volitiv se retraieste ca o tensiune constienta, ce gaseste o descarcare in actiunea volitiva. In prezent prin efort volitiv se subintelege forma stresului emotional, ce mobilizeaza resursele interioare ale omului si ce creeaza motive suplimentare spre actiune pentru realizarea scopului. Efortul volitiv patrunde in toate elementele actului volitiv, incepand cu constientizarea scopului si terminand cu executarea deciziei.

Una din caracteristicile integrale ale vointei este puterea ei. Puterea de vointa se manifesta la toate etapele actului volitiv, dar cel mai clar, in faptul, care obstacole au fost depasite cu ajutorul eforturilor volitive. Puterea de vointa se manifesta de asemenea si in faptul, care tentatii si ispite au fost refuzate de om, cum poate sa-si retina sentimentele, sa nu admita actiuni impulsive.

La etapa de initiere a actiunii volitive nu se poate de a nu mentiona si asemenea calitate a vointei ca stapanirea de sine. Stapanirea de sine permite a inhiba actiunile, sentimentele, gandurile, situatiile neadecvate. In esenta, stapanirea de sine este manifestarea functiei de inhibitie a vointei.

7.2. Sentimentele

Totul, cu ce are contact omul in viata sa, genereaza o oarecare relatie, oarecare sentimente. Sentimentele sint foarte variate. Unele relatii personale ale omului se manifesta chiar si fata de calitatile si particularitatile obiectelor inconjuratoare - omului poate sa nu-i placa culoarea obiectului, tembrul vocii, gustul mancarii etc. O relatie mai complicata apare fata de faptele si situatiile din viata. Domeniul sentimentelor include in sine ciuda si patriotism, bucurie si frica, exaltare si tristete.

Sentimentele - atitudinea omului fata de obiectele si fenomenele realitatii, retraita in forme diferite.

Cercetand particularitatile specifice ale omului, urmeaza, mai intai de toate, a mentiona, ca sentimentele poarta un caracter personal: in ele se reflecta semnificatia obiectelor si fenomenelor pentru omul in cauza intr-o situatie concreta. Asadar hrana, propusa unui am satul si unui flamand, va genera sentimente diferite.

Sentimentele nu doar reflecta relatiile omului fata de obiecte, ci si au o oarecare informatie despre ele. In acest sens reflectarea obiectului constituie un component cognitiv al emotiilor, iar reflectarea starii omului in acest moment - componentul ei subiectiv. Sentimentele sint legate indisolubil cu necesitatile personalitatii. Conform corelatiei si functiilor specifice in satisfacerea necesitatilor subiectului sentimentele pot fi divizate in doua grupe fundamentale. Prima grupa consta din retrairi, ce redau o nuanta emotionala obiectelor necesitatilor, transformandu-le prin aceasta in motive. Pentru aparitia acestor retrairi este suficienta acutizarea oricarei necesitati si prezenta obiectului ce-i corespunde.

La grupa a doua a fenomenelor emotionale se refera acele, care apar la prezenta impulsului principal, adica activitatii (interne si externe) si exprima o anumita atitudine a subiectului fata de conditii aparte, ce inlesnesc sau impiedica realizarea ei (frica, manie), fata de realizarea concreta in ea (bucurie, intristare), fata de situatiile create sau eventuale etc.

Astfel, sentimentele au o conditionare dubla: pe de o parte, de catre necesitatile omului, care determina relatia lui fata de obiectul emotiilor, pe de alta parte - de capacitatea lui de a reflecta si concepe unele particularitati ale acestui obiect. Relatiile de reciprocitate ale obiectivului si subiectivului concretizeaza, din ce cauza alaturi de aprecierea rationala a obiectului omul referitor la el are pozitia sa personala, ce include retrairea emotiva.

O caracteristica specifica a sentimentelor reprezinta polaritatea lor. Aceasta se manifesta atat in cele mai simple retrairi: satisfactie sau nesatisfactie, cat si in sentimente mai complicate: dragoste - ura, bucurie - scarba, veselie - tristete etc.

O latura hotaratoare a sentimentelor constituie integritatea, adica exceptionalitatea in raport cu alte stari si alte reactii. Sentimentele cuprind tot organismul, ele atribuie starii omului un anumit tip de retrairi.

Inca o particularitate foarte importanta a sentimentelor constituie legatura lor cu activitatea vitala a organismului. Sub influenta sentimentelor se modifica activitatea organelor interne ale omului: organelor circulatiei sangvine, respiratorii, digestive, glandelor de secretie interna si externa. Intensitatea si durata excesiva a retrairilor poate genera dereglari in organism. Astfel, M. Astvataturov considera, ca inima mai des este afectata de frica, ficatul - de manie, stomacul - de apatie si stare de depresiune sufleteasca.

Un rol hotarator in decurgerea sentimentelor efectueaza scoarta emisferelor mari. I. Pavlov a demonstrat, ca anume scoarta regleaza decurgerea si exprimarea emotiilor, tine sub control toate fenomenele, ce au loc in corp. Acorda a influenta de inhibare asupra centrelor subcorticoli, ii dirijeaza.

Animalele cu emisferele mari inlaturate dau dovada de o excitare emotionala foarte mare si permanenta la cea mai neinsemnata ocazie.

Conform formei decurgerii toate starile emotive se divizeaza in ton emotiv, dispozitie, emotii, afect, stres, frustrare, presiune si sentimente superioare. Cea mai simpla forma a retrairii emotive este asa-numitul ton sentimental emotiv. Prin ton sentimental se subintelege o nuanta emotionala, o nuanta calitativa specifica a procesului psihic, ce dau un impuls subiectului pentru pastrarea sau inlaturarea lor. Este cunoscut faptul, ca unele culori, sunete, mirosuri pot de sine statator, indiferent de semnificatia lor, de amintiri si ganduri, legate de ele, sa ne genereze un sentiment placut sau neplacut.

Prin dispozitie se subintelege starea emotiva generala, ce da nuanta comportarii individului pentru o perioada indelungata de timp. Dispozitia depinde considerabil de starea generala a sanatatii, de functionarea glandelor de secretie interna, in special de tonusul sistemului nervos.

Emotiile reprezinta retrairea nemijlocita, temporara a unui oarecare sentiment. Exemplu de emotii poate servi placerea, admiratie, pe care o simte suporterul, urmarind un joc bun a sportivilor de inalta clasa.

Traditional, se evidentiaza urmatoarele tipuri de emotii: bucurie, suferinta, manie, repulsie, dispret, frica, rusine.

Cea mai puternica reactie emotionala este afectul. Afectul in traducere din latina inseamna "framantare sufleteasca", "pasiune". Este o stare emotionala puternica si, relativ, de scurta durata, ce tine de schimbarea brusca a circumstantelor vitale, importante pentru subiect, si urmata de manifestare motorice exprimate categoric si de schimbarea in functiile organelor interne. Orice sentiment poate fi retrait intr-o forma de aspect. Uneori afectul se manifesta in stangacia tensionata a miscarilor tinutei, vorbirii. Afectul apare brusc, pe neasteptate in forma de izbucnire, impuls. Afectele se reflecta negativ asupra activitatii omului, coborand brusc nivelul caracterului organizat al ei. In stare de afect omul nu-si da seama ce face, faptele lui sint lipsite de sens, se savarsesc fara a lua in consideratie circumstanta.

Inca un domeniul vast al starilor omului se concentreaza prin notiunea stres. Prin stres (din engleza - "presiune", "tensiune") se subintelege starea emotionala, ce apare ca raspuns la diverse actiuni extremale.

Conform manifestarilor sale, apropiata de stres este starea de frustrare. Frustrarea (din latina - "frustratio" - "minciuna", "dereglare", "esuare a planurilor") - starea omului, generata de greutatile de neinvins, ce apar in calea realizarii scopului. Frustrarea - este insotita de o gama intreaga de emotii negative, capabile de a dezorganiza constiinta si activitatea. In stare de frustrare omul poate manifesta iritari, deprimari sufletesti, agresivitate externa si interna.

O forma speciala a retrairii emotive reprezinta pasiunea. Conform intensitatii excitatiei emotive pasiunea se apropie de afect, iar conform duratei si stabilitatii seamana cu dispozitia. In ce consta specificul pasiunii? Pasiunea reprezinta un sentiment puternic, stabil, autocuprinzator, ce determina directia gandurilor si faptelor omului. Cauzele formarii pasiunii sint destul de diverse - ele pot fi stabilite de convingeri constientizate (de exemplu, pasiunea savantului pentru stiinta), pot reiesi din pasiunile trupesti sau sa aiba provinenta patologica.

O forma deosebita a retrairii reprezinta sentimentele superioare, in care este cuprinsa toata bogatia relatiilor omenesti. In dependenta de domeniul concret, la care ele se atribuie, sentimentele se divizeaza in etice (morale), estetice si intelectuale.

Sentimentele etice (morale) se numesc sentimentele, retrairi de oameni la perceptia fenomenelor realitatii si comparatia acestor fenomene cu normele, elaborate de societate.

La sentimentele etice se refera simtul datoriei, omenia, bunavointa, dragostea, prietenia, patriotismul, compatimirea etc.

Sentimentele intelectuale se numesc retrairile, ce apar in procesul activitatii cognitive a omului. Cea mai tipica situatie, ce genereaza sentimentele intelectuale reprezinta situatia problematica.

Sentimentele estetice reprezinta atitudinea emotiva a omului fata de frumosul in natura, viata oamenilor, arta.

Trebuie de mentionat, ca divizarea examinata a sentimentelor este conventionala. De obicei sentimentele, traite de om, sint atit de complicate si multilaterale, incat este greu a le atribui unei anumite categorii.

7.3. Temperamentul

Problema, despre care va merge vorba, preocupa omenirea mai mult de 25 veacuri. Interesul pentru ea tine de caracterul evident a deosebirilor individuale dintre oameni. Psihicul fiecarui om este unical, exceptionalitatea lui tine atat de particularitatile constructiei biologice si fiziologice si dezvoltarea organismului, cit si compozitia relatiilor si contactelor sociale, unica in felul sau. La substructurile biologic conditionate ale personalitatii se atribuie in primul rand temperamentul. Cand se vorbeste despre temperament, se au in vedere deosebirile psihice dintre oameni - deosebiri conform profunzimii, intensitatii, stabilitatii emotiilor, impresiei emotive, ritmului, energiei actiunilor si alte particularitati dinamice, individual-statornice ale vietii psihice, comportarii si activitatii. Cu toate acestea, temperamentul si in prezent ramane in multe privinte o problema discutabila si nesolutionata. Insa, necatand la variatiile abordarii problemei savantii si practica recunosc, ca temperamentul este o temelie biologica pe care se formeaza personalitatea cu fiinta sociala.

Fondatorul stiintei despre temperament se considera medicul din Grecia Antica Hipocrat (sec. V i.e.n.). El afirma, ca oamenii se deosebesc prin corelatia celor patru "sucuri ale organismului" de baza: sangelui, flegmei, fierei galbene si fierei negre, ce intra in componenta lui. Reiesind din aceasta doctrina, cel mai renumit medic antic dupa Hipocrat Claudiu Galenus (sec. II i.e.n.) a elaborat prima tipologie a temperamentelor. Conform doctrinei lui tipul temperamentului depinde de predominarea unuia din sucuri in organism. El a evidentiat temperamentele, care si in prezent se bucura de o mare popularitate: sanguinic (din latina sanguis - sange), flegmatic (din greaca phlegma-flegma), holeric (din greaca chole - bila, fiere) si melancolic (din greaca melas chole - bila, fiere neagra). Aceasta conceptie fantastica a avut o influenta puternica asupra savantilor pe parcursul a multor secole.

Asadar, temperamentul este totalitatea individual-specifica, natural conditionata a manifestarilor dinamice ale psihicului, care se manifesta identic in activitatea diversa, indiferent de continutul, scopurile si motivele ei, ramanand permanente la virsta matura si in legatura lor reciproca caracterizeaza tipul temperamentului.

In prezent stiinta dispune de un numar enorm de date, ca sa dea o caracteristica deplina tuturor tipurilor de temperament conform unui program armonios. Insa pentru alcatuirea caracteristicilor psihice a celor patru tipuri traditionale, de obicei se evidentiaza urmatoarele particularitati de baza ale temperamentului.

Senzitivitatea se determina prin faptul, care este cea mai mica putere a actiunilor externe pentru aparitia unei reactii psihice a omului si care este viteza aparitiei acestei reactii.

Reactivitatea se caracterizeaza prin gradul de spontaneitate a reactiilor la actiunile exterioare si interioare de aceeasi putere (observatie critica, cuvant jignitor, ton ridicat, chiar si un sunet).

Activitatea demonstreaza faptul, cit de intensiv (energic) omul influenteaza asupra lumii externe si depaseste obstacolele in realizarea scopurilor (insistenta, orientarea spre un anumit scop, concentrarea atentiei).

Raportul intre reactivitate si activitate determina, de ce depinde in mai mare masura activitatea omului: de circumstantele neprevazute externe sau interne (dispozitie, evenimente neprevazute) sau de scopuri, intentii, convingeri.

Plasticitate si rigiditate - dovedesc, cit de usor si maleabil se adapteaza omul la influentele externe (plasticitate) sau cit de inactiva (inerta) si refractara la nou este comportarea lui.

Ritmul reactiilor caracterizeaza viteza de dezvaluire a diferitor reactii si procese psihice, ritmul vorbirii, dinamic gesturilor, agerimea mintii.

Extraversia, introversia determina de ce depind preponderent reactiile si activitatea omului-de impresiile exterioare, ce apar in momentul dat (extravert), sau de la imaginile, reprezentarile si gindurile ce tin de trecut si viitor (introvert).

Excitarea emotionala se caracterizeaza prin faptul, cit de neinsemnata influenta este necesara pentru aparitia reactiei emotive si cu ce viteza ea apare.

Tinand cont de proprietatile enumerate, se fac urmatoarele caracteristici psihologice ale tipurilor principale ale temperamentului:

Sanguinic - este omul cu o vadita activitate psihica, ce reactioneaza iute la evenimentele din jur, ce tinde spre schimbarea deasa a impresiilor, comparativ usor retraieste insuccesele si neplacerile, este mai vioi, mobil, cu o mimica si miscari expresive, extravert.

Flegmatic este omul stapanit, calm cu tendinte si dispozitie ferme, cu perseverenta si profunzime a simturilor, cu regularitate in actiuni si vorbire, cu exprimare externa neinsemnata a starilor sufleteste. De regula, el se imprietineste greu cu oamenii noi, reactioneaza slab la impresiile externe, este introvert.

Holeric - om foarte energic, capabil a se considera lucrului cu o deosebita pasiune, este rapid si impulsiv, nestapanit, predispus spre izbucniri emotionale impetuoase si schimbari bruste a dispozitiei, cu miscari iuti. Sant posibile dificultati in comutarea atentiei, el este mai degraba, extravert.

Melancolic - om sensibil, cu retrairi profunde, impresionabil, dar in aparenta ce reactioneaza slab la lumea inconjuratoare, cu miscari retinute si vorbire inabusita. Majoritatea melancolicilor sint introverti.

Se poate considera stabilit faptul, ca tipul temperamentului la om este innascut, iar de care anume particularitati ale organizarii lui innascute el depinde nu este stabilit definitiv.

7.4 Caracterul

In traducere din greaca "caracterul" inseamna "imprimare", "indiciu".

Intr-adevar, caracterul reprezinta niste indicii speciali, care ii capata omul, traind in societate. La fel cum individualitatea personalitatii se manifesta in particularitatile desfasurarii proceselor psihice (memorie buna, imaginatie bogata, agerime etc.) si in trasaturile temperamentului, ea se observa si in trasaturile de caracter.

Caracterul reprezinta totalitatea particularitatilor individuale stabile ale personalitatii ce se formeaza si manifesta in activitate si comunicare, conditionand metodele de comportare tipice pentru individ.

Personalitatea omului se caracterizeaza nu doar prin ceea ce el face, dar si prin ceea cum el face aceasta. Actionand in baza intereselor si conceptiilor comune, tinzand spre aceleasi scopuri in viata, oamenii pot depista in comportarea lor in societate, in faptele si actiunile lor, particularitati individuale inegale, uneori contrare.

Particularitatile individuale, ce formeaza caracterul omului se atribuie mai intai de toate la vointa (de exemplu, fermitatea sau incertitudinea, timiditatea) si la sentimente (de exemplu, optimism sau deprimare) si intr-o oarecare masura si la intelect (de exemplu superficialitate sau chibzuinta). De astfel, manifestarile caracterului sint formatiuni complexe si intr-un sir de cazuri, practic, nu pot fi repartizate conform categoriilor volitive, emotionale si proceselor intelectuale (de exemplu, suspiciunea, marinimia, darnicia, vrajmasia, etc.).

Un moment important in formarea caracterului este faptul cum omul se atarna fata de mediul ambiant si fata de sine insusi - asa si fata de altul. Aceste relatii constituie baza pentru clasificarea celor mai importante trasaturi de caracter.

Caracterul omului se manifesta, in primul rand, prin faptul cum el se atarna fata de alti oameni: rude si apropiati, colegi de serviciu si de studii, cunoscuti etc. Atasarea stabila sau instabila, principialitatea si lipsa de principialitate, sinceritatea si falsitatea, tactul si brutalitatea) demonstreaza atarnarea omului fata de altii.

In al doilea rand, specific pentru caracter este atarnarea omului fata de sine: amorul propriu, sentimentul propriei demnitati, umilinta, sau neincrederea in propriile puteri. La unii oameni pe primul plan se plaseaza amorul propriu si egocentrismul (plasarea pe sine insusi in centrul evenimentelor), la altii - spiritul de sacrificiu in lupta pentru scopul comun.

In al treilea rand, caracterul se observa in relatiile omului fata de actiune. Astfel, la cele mai pretioase trasaturi ale caracterului se refera constiinciozitatea si punctualitatea, seriozitatea, entuziasmul, responsabilitatea pentru lucrul insarcinat si preocuparea pentru rezultatul lucrului.

In al patrulea rand, caracterul se manifesta in atarnarea omului fata de obiecte: nu numai atarnarea in general fata de proprietate, ci si acuratetea sau neglijenta in adresarea cu obiectele sale, cu imbracamintea, incaltamintea, cartile, materialele didactice etc.

Activitatea omului si comportarea lui, mai intai de toate, se determina de acele scopuri, care si le pune in fata si determinanta principala a comportarii lui si activitatii totdeauna ramane orientata personalitatii lui - totalitatea intereselor, idealurilor si conceptiilor lui. Insa doi oameni, la care in orientarea personalitatii se observa multe nuante comune si scopurile carora coincid, pot esential sa se deosebeasca prin metodele de realizare a acestor scopuri, folosite de ei. In baza acestor diferente stau particularitatile caracterului personalitatii. In caracterul omului ca si cum ar fi instalat un program al comportamentului lui tipic in circumstante tipice. Trasaturile de caracter astfel poseda un anumit stimul, o forta de motivare, care in cea mai mare masura se descopera in situatii de criza la necesitatea de a face o alegere a actiunilor, depasirea dificultatilor considerabile.

Caracterul, ca si temperamentul, demonstreaza dependenta de particularitatile fiziologice ale omului si, inainte de toate, de tipul sistemului nervos. Particularitatile temperamentului lasa o amprenta asupra manifestarilor caracterului, determinand particularitatile dinamice ale aparitiei si decurgerii lor. In ultima instanta trasaturile temperamentului si caracterului formeaza, practic, un aliaj indisolubil, ce determina oblic chipul general al omului, caracteristica lui individuala.

Particularitatile temperamentului se pot opune sau pot contribui la dezvoltarea anumitor laturi ale caracterului. Unui flegmatic ii este mai greu decit unui holeric sau sanguinic sa-si formeze initiativa si fermitatea. Pentru un melancolic o problema serioasa este depasirea timiditatii si nelinistirii. Formarea caracterului, ce se infaptuieste intr-un grup de un nivel inalt de dezvoltare, creeaza conditii favorabile pentru dezvoltarea la holerici a stapanirii de sine mai mari si autocriticii, la sanguinici - sarguinta, la flegmatici-activitatea.

Aparitia particularitatilor caracterului, natura lui, posibilitatea sau imposibilitatea schimbarii constituie tema discutiilor de demult ale psihologilor si deseori - un motiv pentru aprecieri categorice, ce sint proprii unei constiinte obisnuite.

Individul atinge maturitatea sociala, posedand un sistem de trasaturi de caracter formate.

Cum se explica, ca viata "imprima" personalitatea omului chiar si in conditii similare conform diferitor modele. Inainte de toate trebuie de recunoscut, ca "materialul initial" intr-adevar la oameni diferiti nu este egal.

Omul se naste cu diferite particularitati ale functionarii creierului, sistemului endocrin. Aceste particularitati determina conditiile in care se vor dezvolta psihicul personalitatii. Aceste deosebiri in conditiile fiziologice este doar prima cauza a diferentelor caracterelor oamenilor.

Se va tine cont si de faptul, ca "conditiile de viata similare" (chiar si intr-o familie) este o notiune foarte si foarte relativa. Doar acest fapt, ca fratele mai mare s-a obisnuit sa se considere mai matur si in ceva superior celui mic, creeaza circumstante absolut nesimilare, ce contribuie si impiedica formarea a asemenea trasaturi de caracter, cum sant: trufia si grija, responsabilitatea si indiferenta, spiritul de sacrificiu sau invidia.

Insa odata cu acestea exista si multe alte conditii, care nu sint identice. Caracterul in mult este rezultatul autoeducatiei. In caracter se acumuleaza deprinderile omului. Caracterul se manifesta in activitatea oamenilor, insa in ea el si se formeaza. Caracterul nu este dat omului de la natura. Nu exista caracter, care nu ar fi posibil de corectat. Referirile la aceea ca "eu am asa caracter si num pot face nimic cu mie" din punct de vedere psihologic sint neintemeiate. Fiecare om este responsabil de manifestarile caracterului sau si este in stare sa se ocupe de autoeducare.

Asadar, caracterul este o insusire a personalitatii, obtinuta in timpul vietii, ce se include in sistemul relatiilor sociale, in activitatea in comun si comunicarea cu alti oameni si, astfel, obtinand individualitatea sa.

Imprimandu-se asupra exteriorului omului, caracterul capata o exprimare mai clara prin faptele lui, comportament, activitate. Despre caracter se judeca, in primul rand, in baza faptelor oamenilor, prin care mai deplin se reflecta esenta lor.

Este cunoscuta zicala orientala: "Seamana fapte, vei culege deprinderi, seamana deprinderi - vei culege caracter, seamana caracter - vei culege soarta". Sistemul actiunilor si faptelor obisnuite reprezinta fundamentul caracterului omului. De la analiza faptelor spre sinteza lor in caracter in chipul psihologic al personalitatii si de la caracterul inteles - la faptele asteptate si preconizate - iata calea de patrundere in esenta caracterului individual.

Omul in esenta sa este activ. Miscarile si actiunile, indeplinirea carora in anumite conditii devin o necesitate pentru om, precum e cunoscut, se numesc obisnuinte. Cel mai reusit portret nu va da atatea date despre caracterul omului, cit vor da miscarile si actiunile obisnuite de el.

Si totusi, datele obiective si incontestabile despre caracterul omului le redau nu aceste actiuni si miscari spontane ale omului si nu trasaturile exterioare ale chipului sau, ci actiunile si faptele lui constiente si intentionate. Anume dupa fapte judecam despre ceea ce reprezinta omul.

Asadar, caracterul are o esenta sociala, adica depinde de conceptia despre lume a omului, continutul si caracterul activitatii lui, de grupul social in care el traieste si activeaza, de interactiunea activa cu alti oameni.

7.5. Aptitudinile

Doi elevi raspund la o lectie aproape identic. Insa pedagogul apreciaza diferit raspunsurile lor. Pe unul il lauda, de altul nu este multumit "ei au aptitudini diferite, - explica al. Al doilea elev ar fi putut raspunde cu mult mai bine." Doi tineri se inscriu la institut. Unul sustine examenele, altul - nu. Marturiseste oare acest fapt, ca unul dintre ei poseda aptitudini mai inalte? La aceasta intrebare nu se poate da raspunsul, pina nu va fi determinat, cat timp pentru pregatire a intrebuintat fiecare tanar. Prin singurul factor - insusirea cunostintelor - nu se determina aptitudinile.

Aptitudinile - sint asemenea particularitati ale omului, de care depinde reusita insusirii cunostintelor, priceperilor, deprinderilor, insa care nu se reduce la prezenta acestor cunostinte, deprinderi si priceperi.

Aptitudinile si cunostintele, aptitudinile si priceperile, aptitudinile si deprinderile nu sint identice unele altor. Referito la deprinderi, priceperi si cunostinte aptitudinile se manifesta ca o oarecare posibilitate.

Aptitudinile - sint posibilitati, iar nivelul necesar de maiestrie intr-un oarecare domeniu - este actualitatea. Aptitudinile muzicale ce s-au descoperit la un copil, nici intr-un caz nu este garantia, ca acest copil va deveni muzician. Aptitudinile se arata numai in activitatea care nu poate fi realizata in lipsa acestor aptitudini. Nu se poate vorbi despre aptitudinile omului pentru desen, daca nu s-a incercat a-l invata sa deseneze, daca nu a insusit nici o deprindere, necesara pentru desen.

Vorbind despre aptitudini, este necesar a caracteriza particularitatile lor calitative si cantitative. Pentru un pedagog in mod egal este important sa cunoasca si fata de ce manifesta aptitudini elevul, iar ca urmare, care particularitati individuale ale personalitatii lui se includ in procesul de activitate ca conditii obligatorii a reusitei (caracteristica calitativa a aptitudinilor), si in ce masura este capabil elevul sa execute cerintele, inaintate de aceasta activitate, cit de repede, mai usor si mai fundamental el insuseste deprinderile, priceperile si cunostintele in comparatie cu alti elevi (caracteristica cantitativa a aptitudinilor).

Aptitudinile reprezinta o totalitate a calitatilor psihice, cu o structura compusa. Aptitudinile generale sau calitatile generale ale personalitatii - sant manifestari psihologice destul de concrete, care deja au inceput sa fie cercetate de psihologi. La asemenea calitati generale ale personalitatii, care in conditii de activitate concrete se pot manifesta ca aptitudini, se refera calitatile individual-psihologice ale omului, ce caracterizeaza apartenenta lui unuia din cele trei tipuri de oameni.

Pentru tipul artistic este specifica claritatea imaginilor, aparute in rezultatul influentei directe, impresiilor vii, emotiilor. Pentru tipul ganditor - predominarea abstractiilor, constructiilor logice, teoretizarii. Apartenenta omului tipului artistic nici intr-un caz nu indica faptul, ca el este total destinat activitatii artistice. Este evident altceva - reprezentantului acestui tip ii este mai usor decit altui sa insuseasca o activitate, ce necesita impresionabilitate, atitudine emotionala, asupra evenimentelor, expresivitate si viabilitate a fanteziei.

Asadar, structura fiecarei aptitudini concrete ca pregatire a personalitatii pentru activitatea data, se distinge printr-o complexitate inalta, include in sine un complex de calitati, printre care sint principale si secundare, comune si speciale.

Treapta suprema de dezvoltare a aptitudinilor se numeste talent. Talentul este imbinarea aptitudinilor, ce permit omului posibilitatea de a efectua o oarecare activitate de munca complicata in mod reusit de sinestatator si original. Ca si aptitudinile talentul reprezinta doar posibilitatea insusirii maiestriei inalte si reusitelor semnificative in creatie. In ultima instanta realizarile creative depind de conditiile social-istorice de existenta a omului.

Talentul este imbinarea aptitudinilor, o totalitate a lor. O aptitudine aparte, izolata nu poate fi un analog al talentului, chiar daca ea a atins un nivel foarte inalt de dezvoltare si este clar pronuntata.

Structura talentului se determina in ultima instanta, de caracterul cerintelor ce sint inaintate personalitatii de catre activitatea data. De aceea aptitudinile componente ale talentului vor fi total diferite, daca comparam, de exemplu, un compozitor talentat si un constructor de avioane talentat.

In rezultatul studierii unui sir de copii talentati , s-a reusit depistarea unor aptitudini importante, care in totalitatea formeaza o structura a dotatiei intelectuale.

Prima particularitate a personalitatii, care poate fi depistata in acest mod este atentia, concentrarea, disponibilitatea permanenta pentru o munca intensiva. A doua particularitate a personalitatii unui copil dotat este in legatura indisolubila cu prima si consta in faptul, ca disponibilitatea pentru munca se transforma la el in inclinatie pentru munca, in dragoste de munca, in necesitate de a munci. Al treilea grup de particularitati tine direct de activitatea intelectuala: acestea fiind particularitatile gandirii, rapiditatea proceselor de gandire, sistematizarii intelectului, posibilitati mari de a analiza si generaliza, productivitatea inalta a activitatii mintale.

Aptitudinile indicate, care in totalitate formeaza o structura a vocatiei intelectuale, conform multor observari psihologice asupra copiilor dotati, se manifesta la majoritatea covarsitoare a asemenea copii si se deosebeste doar prin nivelul de exprimare a fiecarei din aceste aptitudini in parte.

Ca si toate particularitatile individual-psihice ale personalitatii, aptitudinile nu se obtin de catre om in mod definit, ca ceva dat lui de la natura, innascut, ei se formeaza pe parcursul vietii si in activitate. Pe lume omul se naste fara proprietati psihice, ci doar cu posibilitatea obtinerii lor. In asa sens si urmeaza a concepe principiul folosit in psihologie, ca aptitudinile nu sint innascute.

Negarea aptitudinilor ca fiind innascute nu are caracter absolut. Nerecunoscand aptitudinile ca innascute, psihologia nu neaga aptitudinile diferentiale innascute, incluse in structura creierului si care pot deveni conditia executarii reusite a unei actiuni oarecare. Aceste particularitati morfologice si functionale ale constructiei creierului, organelor de simt si motrice, care se manifesta in calitate de premise naturale de dezvoltare a aptitudinilor, se numesc predispozitii.

Sa cercetam raportul intre aptitudini si predispozitii in baza unui exemplu concret. Astfel la predispozitiile innascute se atribuie si mirosul foarte fin sensibilitatea foarte inalta a analizatorului olfactiv. Constituie acest fapt o oarecare aptitudine? Nu, pentru ca orice aptitudine este o aptitudine fata de cave, fata de o oarecare activitate umana. In caz contrar, insasi cuvantul "Aptitudine" isi pierde sensul. Din aceasta cauza o asemenea particularitate a organizarii neuropsihice a omului ramane o predispozitie impresoinala.

De constructia creierului nu este preconizat, ce specialitati si profesiuni, ce tin de simtul olfactiv perfect, se vor institui istoric in societatea umana.

Un factor de o importanta esentiala al dezvoltarii aptitudinilor omului sint interesele speciale stabile. Interese speciale sint interesele fata de continutul unui anumit domeniu al activitatii umane, care se dezvolta intr-o inclinare de a se preocupa profesional de acest fel de activitate. Se mentioneaza, ca aparitia interesului fata de o oarecare activitate de munca sau de studiu este strans legata de ea si serveste drept punct initial pentru dezvoltarea ei. "Dorintele noastre, - conform lui Goethe, - sint presimtirile aptitudinilor noastre latente, prevestitorii celor, ce von fi in stare sa le savarsim".