Acceptiunile notiunii de perceptie
Perceptia este o forma superioara a cunoasterii senzoriale. Spre deosebire de senzatie, care reproduce in subiectivitatea individului insusirile simple ale obiectelor si fenomenelor, perceptia asigura constiinta unitatii si integralitatii obiectului.
Diferenta dintre senzatii si perceptii poate fi demonstrata cu ajutorul „spiralei” lui Fraser si ea devine evidenta atunci cand examinam figurile duble. Cea mai cunoscuta figura dubla este „Vasul lui Rubin”. Senzatia vizuala de la ochi pana la creier este aceeasi, insa ea da loc la doua perceptii distincte, ireductibile una la alta.
Perceptia este definita ca reflectare subiectiva nemijlocita, in forma de imagine, a obiectelor si fenomenelor externe ce actioneaza in momentul dat asupra noastra prin ansamblul insusirilor si componentelor lor.
In literatura de specialitate s-au conturat, pana la momentul actual, trei acceptiuni ale conceptului de perceptie: perceptia ca activitate, perceptia ca deformare a obiectului si perceptia ca expresie a personalitatii.
Perceptia ca activitate
Perceptia nu este un eveniment izolat, nici izolabil al vietii, ea trebuie considerata ca o faza a actiunii. In conditii normale, la omul adult, perceptia pare a fi un act instantaneu, care se produce in mod automat, de la sine. In realitate, ea are o desfasurare procesuala, chiar daca se intinde pe o durata foarte scurta, de la 0,5 la 1,5-2 sec.
Cercetarile de laborator au dus la evidentierea urmatoarelor faze:
a) Orientarea – consta in directionarea si „acordarea” aparatului de receptie in raport cu „locul” si specificul sursei externe de stimulare;
b) Explorarea – consta intr-o succesiune de operatii senzorio-motorii de parcurgere a campului stimulator extern, in vederea stabilirii coordonatelor principale in interiorul carora se situeaza stimulul propriu-zis si a precizarii schemelor optime de captare a actiunii acestuia;
c) Detectia – inseamna surprinderea existentei stimulului si „extragerea” lui din contextul elementelor de fond;
d) Discriminarea – marcheaza acel grad de prelucrare, in care informatia rezultata la iesire este suficienta pentru a detasa obiectul de fond si pentru a nu-l confunda cu altele, date simultan sau succesiv;
e) Identificarea – reprezinta un stadiu in care determinarile cantitative fuzioneaza in determinari calitative de ordin semantic. Operational, identificarea se realizeaza ca o succesiune de testari ale coincidentei dintre modelul informational actual al obiectului si modelul informational etalon, constituit in cursul experientei perceptive anterioare;
f) Interpretarea – consta in evaluarea importanteisi utilitatii obiectului perceput si are la baza un grup de operatii de relationare si comparare a proprietatilor obiectului cu starile interne de motivatie si cu scopurile activitatii noastre.
Produsul final al procesualitatii perceptive este perceptul. Acesta este un model informational de tip imagistic sau figural-designativ, structurat spatio-temporal si logico-semantic, care permite subiectului diferentierea si identificarea obiectelor ce actioneaza in momentul dat asupra unuia sau a mai multor organe de simt.
In cadrul activitatilor umane se stabilesc, prin consemne si programe, legaturi functionale precise intre anumite semnale si comportamentele pe care subiectul trebuie sa le efectueze la aparitia lor (semnale de circulatie rutiera, indicatoarele si semnalele acustico-luminoase la tablourile de comanda ale instalatiilor automatizate).
Perceptia ca deformare a obiectului
Aceasta acceptiune a conceptului de perceptie s-a impus ca urmare a studierii iluziilor perceptive, care nu sunt altceva decat perceptii deformate.
Iluzia este perceptia denaturata a unui obiect sau fenomen, deci o reflectare eronata in anumite privinte, neconforma cu realitatea. In marea majoritate a cazurilor, iluzia apare cand peste un sistem vechi si bine consolidat de legaturi temporare se suprapune un sistem nou care are unele puncte comune cu primul, dar in altele il „contrazice”.
Dupa opinia lui Piaget, exista doua tipuri de iluzii:
iluzii primare – datorate efectelor de camp, adica interactiunii imediate ce se produce intre elementele percepute simultan ca urmare a unei singure fixari a privirii;
iluzii secundare – provocate indirect de activitati fara de care ele nu ar aparea.
Cele mai multe dintre aceste iluzii rezulta din punerea in relatie a marimii si mai ales din efectele de contrast. Foarte cunoscute sunt iluziile vizuale, datorate unor particularitati ale diverselor figuri geometrice, din care cauza se mai numesc si iluzii optico-geometrice. Extrem de interesanta este si iluzia miscarii. Tot in categoria iluziilor intra si asa-numitele „obiecte-imposibile”, adica obiectele desenate, dar care nu pot fi construite in realitate deoarece incalca principiile logicii.
Pentru Piaget o mare importanta in producerea iluziei o are asa-numitul efect de centrare, care consta in fixarea unui singur elemen-etalon pentru o perioada mai mare de timp, fapt ce duce in final la supraestimarea valorii lui, insotita de subestimarea valorii altor elemente. Pentru a evita instalarea acestui efect, este utila intrarea in functiune a unui fenomen opus celui de centrare, si anume a fenomenului de decentrare, de comutare si explorare succesiva a mai multor elemente ale obiectului.
Perceptia ca expresie a personalitatii
Alaturi de elaborarea senzoriala, o serie de alti factori, cum ar fi inteligenta, trebuintele, emotiile etc., au un rol deosebit in perceptie. Unele trasaturi de personalitate, obisnuinte, mentalitati, habitudini, prejudecati etc. isi pun amprenta asupra receptarii si prelucrarii informatiilor.
Datorita faptului ca omul traieste intr-o lume pe care o percepe ca pe o situatie de viata. Comportamentul sau va fi influentat nu numai de „lumea in sine”, ci si de felul in care este ea perceputa. Unii oameni folosesc o perceptie sincretica, globala, imediata, primitiva, confuza, nediferentiata. Campul perceptiv este perceput in globalitatea lui, fara a fi suficient analizat. Perceptia sincretica este de regula naiva, spontana, afectiva, impregnata de impresii sau emotii de moment. Astfel de perceptii se intalnesc la copii ca urmare a insuficientei formarii mecanismelor perceptive si la adultii frustrati.
Alti oameni au tendinta de a percepe analitic. Aflati in fata campului perceptiv ei sunt incapabili de a-l structura, de a-l percepe global. Acestia se centraza pe detalii, pe amanunte, dar adeseori nu pot numi ansamblul. Aceasta este o forma de perceptie inferioara, care ingusteaza posibilitatile comportamentale ale individului.
Exista si o alta categorie de oameni caracterizati printr-o perceptie sintetica, ce presupune reunirea elementelor intr-o structura avand calitati sau valori noi in raport cu elementele constitutive. Cu toate ca prin globalitatea sa se aseamana cu perceptia sincretica, se deosebeste de aceasta prin caracterul mijlocit. Daca perceptia sincretica este spontana, imediata, confuza, perceptia sintetica este filtrata de gandire, devenind astfel organizata.
Angajandu-se in activitate cu astfel de modalitati perceptive, omul va ajunge in final la performante diferite.
Determinantii perceptiei
Perceptia este influentata in desfasurarea sa concreta de o serie de factori:
factori externi – obiectul, miscarea, organizarea etc.;
factori interni – setul, atentia, motivatia;
factori relationali – rezulta din interactiunea primelor doua categorii.
Factorii externi ai perceptiei. In aceasta categorie intra in principal, caracteristicile stimulului (intensitate, durata, frecventa etc.), dar si unele particularitati ale contextului in care acesta apare (volumul campului perceptiv, omogenitatea si heterogenitatea acestuia, raporturile spatio-temporale dintre stimuli).
Referindu-ne la intensitatea stimulului, cercetarile au demonstrat ca intensitatea medie a stimulului asigura o perceptie optima. Intensitatile puternice sau foarte slabe produc unele efecte nefavorabile (tocesc acuitatea senzoriala, favorizeaza omisiunea semnalelor, ceea ce duce la scaderea capacitatii rezolutive si produc o stare generala de disconfort psihic). Daca durata de actiune a stimulului scade sub o anumita limita, identificarea si diferentierea devin dificile; dimpotriva, daca depaseste o anumita valoare, imaginea devine stearsa datorita saturatiei. Un stimul mai frecvent se percepe mai repede decat altul care apare la intervale mari de timp. Cand un stimul se detaseaza de fond, este perceput mult mai usor.
Acesti factori sunt foarte numerosi, incepand cu prezenta sau absenta atentiei si motivatiei si terminand cu trasaturile dispozitionale de personalitate, dar cei mai importanti sunt cei care se grupeaza in jurul set-ului.
Setul este starea de asteptare a obiectelor, a trasaturilor lor caracteristice, a evenimentelor sigure, implicand restrangerea numarului de evenimente pentru care subiectul este pregatit. Setul se exprima in promptitudinea, pregatirea de a percepe sau de a raspunde intr-un anumit mod, atitudinea care faciliteaza sau predetermina un anumit efect.
Interventia setului in perceptie se soldeaza cu urmatoarele efecte:
asimilarea pozitiva – integrarea adecvata, rapida a stimulilor;
asimilarea negativa – denaturarea imaginii actuale a obiectului, identificarea lui eronata;
transformarea – rezultata din imbinarea celorlalte doua categorii de efecte care duce la aparitia unei imagini perceptive, categorial concordanta cu stimulul real, dar anumite insusiri particulare ale stimulului fiind denaturate.
Perceptia este influentata de relatia directa dintre particularitatile stimulului si cele ale starii subiective a celui care percepe.
Evidentierea rolului factorilor relationali a condus la formularea unei teorii asupra perceptiei, si anume teoria tranzactionala (Ittelson, anii ’60). Aceasta teorie introduce conceptul de „tranzactie” ce are loc intre subiect si stimul, dar nici unul dintre cele doua elemente implicate in tranzactie nu poate fi studiat separat, ci numai in relatie unul cu altul.
Perceptia este asadar o tranzactie, un fel de interrelatie sau schimb intre organism si mediu, dar in care fiecare parte a situatiei intervine ca participant activ si isi datoreaza existenta tocmai acestei participari active
Legile perceptiei
Psihologia moderna distinge urmatoarele legi ale perceptiei:
|
