PRIMATUL DIMENSIUNII SOCIALE

PRIMATUL DIMENSIUNII SOCIALE.

Bresele determi-nist-cauzale, foarte largi în definitiv, pe care Adler însusi le face în teoria sa declarat finalista, îsi gasesc explicatia în abordarea fenome­nelor prin prisma realitatilor sociale, a existentei sociale a omului, în societate indivizii nu se pot misca numai pe baza "motoarelor" lor interioare, fara carburantul relatiilor interpersonale si, deci, fara interventia unor cauze exogene, care infirma precara constructie teoretica a determinismului intrapsihic. Examinând în mod pertinent esenta sociala a vietii psihice ("soziale Beschaffenheit des Seelenlebens"), Adler pare sa uite toate asertiunile sale finaliste. " Viata psihica a omului - scrie el de data aceasta - nu este în stare sa se guverneze în mod liber, ci se gaseste în perman 333j94d enta înaintea

unor sarcini stabilite de undeva din afara. Toate aceste sarcini sunt inseparabil legate de logica vietii în comun a oamenilor, conditia esentiala care actioneaza neîntrerupt asupra individului si care nu se lasa influentata de el decât într-o anumita masura"78. Suntem, asadar, la antipodul finalismului exclusivist, Adler neezitând acum sa recunoasca faptul ca viata psihica a omului este determinata de existenta sociala. Iar ceva mai încolo Adler arata ca "cerintele colectivitatii au reglat în asa fel relatiile dintre oameni, încât ele au aparut de la bun început ca un «adevar absolut»79, de la sine înteles, axiomatic. Deoarece societatea a preexistat vietii individuale a oamenilor. Nu exista în istoria culturii umane nici o forma de viata fara caracter social. Nicaieri oamenii nu au aparut altfel decât în societate"80. în DerSinn des Lebens, sinteza a întregii sale opere, el chiar sustine ca este necesar sa se aiba în vedere "natura factorului exogen care a declansat simptomele morbide"81, deschizând prin aceasta câmp de actiune determinismului social în practica psihote-rapeutica. Extrem de semnificativ în acest sens este faptul ca, în Psihologia scolarului greu educabil, Adler marturiseste ca, oricând i se prezinta un caz dificil (un nevrotic, un criminal), el se straduieste sa descopere "cauzele adevarate" ale actiunilor gresite, anti­sociale82. Din cazurile descrise si discutate în aceasta carte reiese ca asa-numitul "stil de viata" nu este nicidecum o constructie arbitrara a individului (o "libera determinare", cum se exprima J. Rattner, sau mai curând o "autodeterminare"), ci o structura subiectiva rezultata din interactiunea cauzala cu un mediu de viata dat. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca atunci când prescrie actiuni pedagogice de reprofilate a "stilului de viata" Adler are în vedere factorii genera­tori ai unui alt comportament, deci cauze eficiente, bineînteles refractate prin "stilul de viata" a carui remediere se are în vedere, ceea ce, fara îndoiala, este întru totul rezonabil. "Educatoarele - scrie el - iau în primire copii pe care nu-i putem compara cu o pagina nescrisa. La o anumita vârsta copiii poseda deja o individua­litate'^.

Din felul în care lucreaza în aceasta directie Adler si colabo­ratorii sai, determinând la copil "prize de constiinta" si lasându-i initiativa corijarii conduitei, precum si din structura dialogului psihoterapeut-pacient, întelegem ca "psihologia individuala" este

în realitate o psihologie centrata pe problematica sociala a omului, pe necesitatea integrarii sociale a individului, pe linia de forta a unui sanatos "sentiment de comuniune sociala". "Adler simtea - remar­ca pe buna dreptate Harold H. Mosak - ca omul nu poate fi înteles decât ca fiinta sociala. în consecinta, de-a lungul întregii sale cariere a privit problemele omului în legatura cu sarcinile vietii"84.

Putem spune, în concluzie, ca punctele de maxima rezistenta ale operei lui Alfred Adler sunt de fapt situate în afara psihologiei propriu-zise, în etica sa socializanta si în pedagogia sa. Daca "descoperirile" si "inovatiile" sale în psihologie nu sunt adesea decât simple reformulari sau travestiri terminologice ale unor idei ale lui Freud, ambitia originalitatii si a surclasarii adversarilor ducându-1 la unele incongruente si inconsecvente flagrante, în schimb el a avut vocatie de educator, solutionând cu succes numeroase cazuri dificile (a se vedea, între altele, cele doua volume Heilen und Bilden, scrise în colaborare cu Cari Furtmiiller si E. Wexberg sau Individualpsychologie in der Schule), pe linia integrarii sociale, pe care o prescrie înca din prima copilarie85. Centrele de consultatii psihopedagogice înfiintate de el la Viena si acele "Childhouses" organizate mai târziu în S.U.A. urmareau sa imprime copiilor un solid comportament social, punând accentul nu pe instruire, nu pe informatie ("tete bien pleine"), ci pe formatie C, tete bien faite'"), întocmai ca Montaigne, Rousseau, Pestalozzi sau Froebel.

Marile probleme ale vietii sunt, dupa Adler, trei: viata în societate, munca si iubirea, deoarece - ne explica el - "fiinta umana privita ca produs al acestei planete nu si-a putut mentine si dezvolta relatiile cu restul lumii decât prin încorporarea în comu­nitate, prin aportul material si spiritual pe care i-1 furnizeaza aces­teia, prin diviziunea muncii, prin efort sustinut siprintr-opropagare suficienta a speciei"86. Ca si pentru Pestalozzi, pentru Adler mama este aceea care are datoria sacra de a-si educa copiii în acest spirit. Este de remarcat ca, mai evident decât în cazul freudismului, Adler pune problema probabilitatii statistice a comportamentului uman, cu toate ca si aici el opune în mod transant probabilitatea si cauzalitatea, gasindu-le incompatibile. "Asa cum am aratat - scrie el -, exista si alte handicapuri care, ca si faptul de a rasfata un copil,

împiedica dezvoltarea sentimentului de comuniune sociala. Luând în considerare aceste obstacole, trebuie, o data mai mult, sa respin­gem orice principiu fundamental, directional sau cauzal, vazând în manifestarea lor numai un element înselator care poate fi exprimat în termenii unei probabilitati statistice. Diversitatea si singularitatea fiecarei manifestari individuale nu trebuie sa ne scape. O manifes­tare de felul acesta este expresia puterii creatoare, aproape arbitrare, a copilului în formarea legii sale dinamice"87. Cu toate acestea, cauzalitatea este manifest implicata, si înca din exterior (rasfatarea copilului de catre parinti). Desi se impune sa nu confundam notiunea de probabilitate cu aceea de posibilitate, cu toata marea asemanare dintre ele88, gradul de probabilitate fiind în functie de realitate, nu riscam atunci când admitem corelatia cauzalitatii cu statisticitatea, pentru ca exista realmente raporturi cauzale statistice, cu caracter probabilist. "Coeficientul mai mare sau mai mic de certitudine în cadrul probabilitatii - observa Ion Tudosescu - variaza direct proportional cu functia de distribuire a parametrilor cauzali si conditionali, necesari si întâmplatori, caracteristica starii initiale. Nu putem prevedea cu certitudine absoluta starea viitoare a sistemului, dar, o data desfasurata (realizata) una din posibilitatile sale, aceasta stare (finala) constituie efectul starii initiale cu care se gaseste într-un raport cauzal (genetic) obiectiv. în acest raport cauzal, efectul nu a depins numai de cauza initiala care 1-a produs, desi aceasta are un rol primordial în producerea sa. într-o mai mare sau mai mica masura (aici apare probabilitatea, necoincidenta relativa a cauzei si efectului), efectul este generat deopotriva atât de cercul initial de conditii si cauze, cât si de complexele ulterioare de interactiune si factorii aleatori care însotesc procesul respectiv"89. Oricum, Adler are meritul major de a fi luat în considerare problema legilor probabiliste ale comportamentului uman, depasind din acest punct de vedere determinismul de fapt nestatistic al psihanalizei lui Sigmund Freud, în care totusi Norbert Wiener vedea un reprezentant al probabilismului modern90, având pesemne în vedere impondera­bilele pe care le-a introdus în analiza determinarii multiple ("supra-determinare") a comportamentului.

Unii exegeti l-au comparat pe Alfred Adler cu Socrate, în favoarea "socratismului" sau fiind invocate, pe lânga adoptarea imperativului cunoasterii de sine, unele similitudini superficiale (pasiunea cu care Adler dialoga în agora, lipsa sa de entuziasm pentru exprimarea în scris etc). în realitate, "socratismul" sau este unul mai de adâncime, la Adler cunoscutul precept Gnothi seauton (Cunoaste-te pe tine însuti!) capatând pe parcurs dimensiuni de profunda si ampla rezonanta sociala: Cunoasteti-va unii pe altii! Acesta este, la urma urmei, mesajul major al întregii sale opere. "Oamenii - scrie Adler - ar duce o viata în comun mult mai buna daca cunoasterea omului ar fi mai profunda, deoarece anumite forme perturbatoare ale vietii în comun ar fi suprimate, forme care sunt astazi posibile pentru ca nu ne cunoastem unii pe altii"91. Preceptul adlerian înseamna, desigur, mult mai mult decât acela al lui Socrate în orizontul existentei reale si al conduitei realiste, din moment ce pâna si simpla cunoastere de sine este, dupa cum o demonstreaza studiile moderne92, esentialmente conditionata de descifrarea propriilor relatii sociale definitorii,ceea ce echivaleaza, în definitiv, cu cunoasterea semenilor cu care avem de-a face si care au de-a face cu noi.

Dincolo de teorie si de "sistem", cititorul gaseste în cartile lui Alfred Adler extrem de penetrante si exacte observatii caracte­rologicele o mare utilitate în orientarea practica pe planul relatiilor sociale concrete în care fiecare om se afla necesarmente angajat, ca fiinta prin excelenta sociala, dupa cum va gasi si o sanatoasa pedagogie a integrarii si a colaborarii, bazata pe etica datoriei, de perpetua actualitate.