Aceste principii au aparut din ratiuni de ordin metodologic dat fiind continutul complex al stiintei psihologiei dar mai ales al unor directii si orientari al caror continut genera contradictii.

1. Principiul determinismului extern (extrapsihic)

Asa cum afirma M.Golu una dintre întrebarile fundamentale la care se cere raspuns definit si întemeiat este întrebarea "de ce?", de ce se produce un fenomen si nu altul în domeniul dat?

Cautarea raspunsului pe schema cauza-efect a fost posibila în stiintele pozitive, preluarea acestei scheme de catre psihologie a facut ca aceasta sa traverseze un proces destul de complicat, cu multiple ezitari, drame si exagerari, între determinismul absolut si cel intrapsihic.

Revizuirea pozitiilor psihologiei introspectioniste si a celei behavioriste a fost posibila abia dupa ce s-a instituit ca metoda teoria generala a sistemelor, datorita faptului ca relatia cauza-efect în psihologie nu se verifica.

Evolutia continua a gândirii stiintifice a dus la admiterea legaturii posibile (probabile) între un set de conditii si evenimente, efect.

Revizuirea s-a concretizat în introducerea unor corectii:

a. relativizarea pozitiilor cauzei si efectului, cei doi "termeni" schimbându-si succesiv locul: ceea ce este cauza în momentul actual, poate deveni efect în momentul urmator;

b. înlocuirea schemei liniare univoce cauza-efect cu schema interactionala sau circulara, în care efectul influenteaza asupra cauzei (conexiunea inversa) efect-cauza;

c. completarea teoriei generale a determinismului prin introducerea alaturi de notiunea de relatie cauzala, a notiunii de relatie de conditionare, si, alaturi de notiunea de actiune cauzala directa, cu efect neconditionat si riguros previzibil a notiunii de cauzalitate mediata sau indirecta, cu efect probabil.

În contextul dat de aceste corectii putem emite enuntul ca determinismul în psihologie este relativ, indirect si nedeterminat: exemplu - la copil reactiile sunt previzibile si identificabile imediat comparativ cu cele ale adultului care sunt mai putin previzibile si identificabile cu anticipatie.

Principiul determinismului extern postuleaza necesitatea interpretarii psihicului ca rezultat al actiunii factorilor externi asupra organismului: stimuli mecanici, fizici, chimici sau semnale purtatoare de informatie.

Atât în plan filogenetic (istoric) cât si în plan ontogenetic (individual), existenta si influenta factorilor externi reprezinta conditia "sine qua non" a producerii aparitiei si dezvoltarii psihicului în general, si a dfieritelor procese psihice diferentiate: senzatie, perceptie, reprezentare, gândire, emotie s.a.

Determinismul psihologic nu este cauzal unidirectional, ci unul mediat, de tip interactionist, în care cauzele sau influentele externe interactioneaza si se proceseaza prin intermediul conditiilor interne.

Schema interactionist-circulara presupune ca pe masura ce se formeaza si se consolideaza componentele psihice, acestea sa se includa în multimea conditiilor interne (variabilelor intermediare) si sa participe activ la procesarea influentelor externe ulterioare.

Conform acestei scheme, unul si acelasi stimul va produce transformari si efecte psihocomportamentale diferite, în diferite stadii de dezvoltare la aceeasi persoana.

Ansamblul conditiilor interne prezinta deosebiri semnificative de la o persoana la alta, ceea ce face ca unul si acelasi stimul aplicat mai multor persoane de aceeasi vârsta sa produca efecte diferite.

Determinismul vietii psihice la om atinge un mare grad de complexitate în functie de mediul extern si de ansamblul conditiilor interne.

Mediul extern o data cu aparitia omului si a vietii sociale va deveni mai complex în sensul ca, la componenta naturala initiala se va adauga componenta - socio-culturala, care se va diversifica permanent, generând surse de stimulatie-informatie superioare pe masura evolutiei istorice. Principiul determinismului extern se va completa cu principiul conditionarii social-istorice si istorico-culturale drept urmare, psihicul uman este determinat în structura si continutul sau în mod preponderent de factorii socio-culturali si istorico-culturali. Acestia se concretizeaza, pe de o parte în produsele obiectivate ale activitatii de cunoastere, de creatie si practice ale generatiilor anterioare (tezaurul spiritual si material al omenirii), iar, pe de alta, în actiunea educationala speciala, care se exercita asupra persoanei pe tot parcursul devenirii sale.

Conform cu M.Golu, organizarea psihocomportamentala specific umana se poate asigura numai în masura în care persoana comunica si interactioneaza cu mediul socio-cultural, asimilându-i treptat continutul.

Dependenta dezvoltarii psihice a persoanei de contactul si interactiunea cu mediul socio-cultural se va accentua continuu, cu fiecare noua perioada istorica, ajungând ca pentru dezvoltarea psihocomportamentala normala a omului contemporan aceasta dependenta sa devina absoluta.

În epoca preistorica izolarea omului de mediul social si inserarea lui numai în mediul natural erau posibile, deoarece nu ar fi avut consecinte pagubitoare, iremediabile pentru dezvoltarea sa, însa, azi acest lucru nu ar mai fi posibil.

În ceea ce priveste ansamblul conditiilor interne, acesta este determinat de complexitatea organizarii structural-functionale a creierului uman, care permite realizarea unei procesari calitativ superioare a fluxurilor informationale externe si de superioritatea structurilor psihice elaborate, care se implica în receptionarea, prelucrarea si integrarea noilor informatii.

Variabilele intermediare de natura psihica se constituie si se amplifica treptat pe parcursul ontogenezei, astfel ca ponderea si rolul lor în determinismul actual sunt mult mai mari la adultul de 30 de ani si mai mici la copilul de 3 ani.

2. Principiul relationarii neuro-psihice

Psihicul trebuie interpretat ca o functie a sistemului nervos central, o latura a creierului. Acest principiu a fost introdus în psihologie dupa ce I.P. Pavlov a generalizat notiunea de reflex asupra modului de functionare a scoartei cerebrale. Anterior aceasta notiune era aplicata doar în explicarea functionarii segmentelor inferioare ale sistemului nervos central.

Ideea legaturii dintre psihic si creier a început sa prinda contur înca din antichitate, o regasim în lucrarile lui Hipocrate si Galenus. Problema cea mai importanta era aceea de a evidentia natura si caracterul legaturii între viata psihica si creier si mai putin de a afirma existenta unei asemenea legaturi.

În forma sa transanta, problema raportului dintre suflet si corp, dintre constiint& 14414f53o #259; si materie a fost formulata de catre Descartes, ideea a devenit dominanta atât pentru gândirea filosofica cât si pentru cea stiintifica.

Descartes postula existenta a doua începuturi: spiritul - în acceptiunea lui - gândirea si substanta, care coexista în timp si spatiu ca doua linii paralele care nu se influenteaza si nu se intersecteaza niciodata.

Modelul dualist al lui Descartes avea sa se concretizeze în cazul relatiei psihic - creier în modelul paralelismului psihofizic si psihofiziologic în doua variante:

a. paralelismul absolut, care excludea cu desavârsire orice coincidente si influente între seria fenomenelor fiziologice si cea a fenomenelor psihice ( Fechner, Paulsen);

b. paralelismul relativ, care admitea posibilitatea unor asemenea coincidente si influente, fara a determina însa modoficari de natura calitativa ( Sherrington).

Încercându-se iesirea din criza epistemologica creata de dualism s-a ajuns la formularea modelului monist reductionist al materialismului vulgar (Büchner, Vogt si Moleschott), în cadrul caruia fenomenele psihice se reduceau si se identificau cu starile si procesele biofizice si biochimice ale creierului.

A devenit faimoasa expresia conform careia "creierul secreta gândirea la fel cum bila secreta fierea".

Principiul relationarii neuropsihice în acceptiunea actuala depaseste limitele paralelismului psihofiziologic si ale monismului reductionist, postulând urmatoarele:

a. psihicul apare si se realizeaza permanent ca functie specifica a sistemului nervos; nu se poate concepe existenta si manifestarea nici unei stari si nici unui preces psihic concret, de la senzatie la gândire, în afara unui mecanism neurofiziologic.

În sprijinul postulatului de mai sus sunt aduse urmatoarele argumente:

- modificarea chimismului cerebral dincolo de anumite limite - hipoxie, hipoglicemie, intoxicatie alcoolica, intoxicatie cauzata de alte droguri, fenomene farmaco-dinamice determina modificari semnificative în tabloul general psihocomportamental, de la manifestari delirante, halucinatorii la stari de coma;

- orice proces patologic fie organic fie functional la nivelul creierului are ca efect o tulburare mai mult sau mai putin semnificativa în sfera cognitiei, afectivitatii motivatiei, limbajului, praxiei s.a.

- deosebirile calitative existente între nivelul de organizare-functionare a psihicului uman si animal se datoresc nu numai deosebirilor din mediul lor de viata, ci si deosebirilor existente în nivelul de organizare structural functionala a creierului uman, pe de o parte, si animal, pe de alta parte. Faptul ca nu putem, oricât ne-am stradui, sa "inplantam" un psihic uman (o gândire umana, o afectivitate umana, o vointa umana) unui animal, fie el si superior, se datoreste pur si simplu limitelor funciare ale organizarii creierului sau, limite ce nu pot fi depasite;

- deosebirile existente în nivelul de organizare al psihicului unui copil si al unui adult se explica nu numai prin diferenta de experienta acumulata, ci, în primul rând, prin diferenta semnificativa existenta în nivelul de organizare functionala a creierului celor doi (maturizarea functionala a creierului uman se încheie în jurul vârstei de 18 - 20 de ani iar pefectionarea functionala se întinde pâna la 30 de ani;

- exista un paralelism legic între dezvoltarea creierului si dezvoltarea psihicului pe tot parcursul evolutiei.

b. Creierul este organul psihicului, dar nu si izvorul sau sursa lui - sursa psihicului se afla în afara creierului în influentele mediului extern si ale mediului intern al organismului.

Izolat de comunicarea cu mediul extern si cu cel intern, creierul nu va putea niciodata sa genereze psihic, în virtutea simplei sale structuri celulare interne. Psihicul nu este, pre-existent si pre-format în structura celulara interna a creierului; creierul va începe sa "produca" functii psihice specifice dupa intrarea sa în comunicare cu sursele de informatie din mediul extern; neuronii, ca elemente structurale bazale ale creierului, se "încarca" de fuctionalitate psihica, adica devin "neuropsihoni" numai în masura în care au receptionat (sau receptioneaza), au procesat (sau proceseaza) si au stocat (sau stocheaza) informatii extrase din sursele externe (din afara lor).

c. Fiind functie a creierului si având la baza procese de natura neurofiziologica, psihicul nu poate fi redus sau identificat cu acestea: senzatia, perceptia, gândirea, sentimentele etc. sunt calitativ cu totul altceva decât procesele nervoase fundamentale, excitatia si inhibitia, cu proprietatile lor naturale - intensitatea (forta), echilibrul si mobilitatea, cu toate ca interactiunea acestor procese este indispensabila pentru realizarea oricarei entitati psihice.

Ireductibilitatea psihologicului la fiziologic se concretizeaza si în relativa autonomie pe care o dobândesc structurile psihice pe masura consolidarii lor. Având si un rol reglator functiile psihice, îndeosebi gândirea si vointa, prin intermediul limbajului pot exercita influenta asupra dinamicii proceselor nervoase si biologice.

Astfel ca, pe lânga reactia primara somato-psihica, în cadrul careia se evidentiaza dependenta starii si dinamicii structurilor interne de modificarile biofiziologice ale creierului si ale organismului în ansamblu, se constituie si relatia secundara psiho-somatica, extrem de importanta la om, în cadrul careia se evidentiaza dependenta inversa a starilor bio-fiziologice ale organismului de starea sistemului psihic.

Starile emotionale au o influenta directa si neconditionata asupra echilibrului fiziologic al organismului care poate fi:

- pozitiva, optimizatoare, sporind rezistenta si capacitatea de mobilzare energetica (emotiile zise stenice);

- negativa, perturbatoare, favorizând aparitia unor tulburari patologice - tulburari psihosomatice (emotiile zise astenice, starile anxios-depresive).

Admiterea relatiei psiho-somatice, respectiv a posibilitatii exrcitarii de catre psihic a unei influente asupra propriului organ - creierul, nu înseamna o separare a lui de creier sau o absolutizare a autonomiei pe care o dobândeste în cursul dezvoltarii ontogenetice. Aceasta relatie concorda si se inegreaza pe deplin în principiul biologic general al unitatii contradictorii dintre structura si functie. Potrivit acestui principiu, nu exista structuri inerte, imobile, predeterminate, lipsite de o disponibilitate functionala intrinseca, dupa cum nu exista nici functii pre-formate, în sine, care sa se ataseze din afara unor structuri; structura este chemata la viata de o anumita necesitate adaptativa, a carei satisfacere reclama exercitarea unei functii specifice; functia respectiva, aparuta initial în stare embrionara, se va dezvolta si perfectiona treptat si permanent pe masura ce-si va crea si perfectiona structura proprie, care s-o realizeze.

În ultima instanta, din pespectiva evolutiva, filogenetica, relatia ce se impune ca premisa obiectiva a analizei psihologice este urmatoarea: cresterea complexitatii modului de viata (existenta) dezvoltarea functiilor psihocomportamentale ca necesitate a unei echilibrari optime cu mediul extern de diversitate si complexitate crescânde diferentierea, specializarea si perfectionarea sistemului nervos, a creierului, ca organ al psihismului.

În ordine inversa si secunda, se poate afirma ca: cu cât organizarea neuronala este mai evoluata, mai diferentiata în structura sa interna si mai pefectionata, cu atât devine mai capabila de realizarea unor functii psihice de rang înalt, în contextul modului de existenta definitoriu pentru o specie de animale sau alta.

Superioritatea absoluta a psihicului uman în raport cu psihicul altor vietuitoare este data nu numai de complexitatea incomparabil mai mare a modului uman de existenta (care este social si cultural), ci si de superioritatea organizarii structurale a creierului uman, superioritate constituita evolutiv-istoric.

Din punct de vedere anatomo-histologic, aceasta superioritate se evidentiaza în:

a. numarul semnificativ mai mare al neuronilor si al volumului de substanta cenusie;

b. nivelul mult mai înalt de dezvoltare si de pondere al scoartei cerebrale, formatiunea cea mai noua din punct de vedere filogenetic si ai carei neuroni poseda o capacitate combinatorie si rezolutiva mult mai mare decât neuronii segmentelor inferioare;

c. gradul mai înalt de dezvoltare al lobilor frontali, îndeosebi a portiunii lor anterioare (la om se vorbeste de "frontalizare cerebrala", la celelalte animale, portiunea frontala anterioara este slab dezvoltata, fiind tesita, adica aplatizata);

d. cresterea considerabila a ponderii zonelor asociativ-integrative, de ordinul II, III, IV, carora le revin 2/3 din masa de substanta nervoasa a scoartei cerebrale;

e. disponibilitatea intrinseca a creierului uman individual de a achizitiona din afara un sistem perfectionat de codificare a informatiei, atât pentru procesare-vehiculare interna, cât si pentru exteriorizare-obiectivare, si anume limbajul, care se suprapune peste modalitatile primare înnascute de codificare - codificarea bioelectrica si codificarea biochimica.

Document Info

Accesari:
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta

Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul:
in pagina web a site-ului tau.

eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare