ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
PROGRESUL MORAL
|
Tema progresului moral în filosofia contemporana. Sensul vietii si progresul moral Ideal si progres moral. |
Standarde de performanta: La sfârsitul activitatii didactice studentii:
Exprima opinii pertinente cu privire la progresul moral.
Identifica tema morala a sensului vietii si explica legatura acesteia cu progresul moral
Explica cu convingere si competenta rolul idealului moral în realizarea progresului moral
Bibliografie:
Ioan Grigoras, Probleme de etica, Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi, 1999.
Carmen Cozma, Elemente de etica si deontologie, Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi, 1997
Bernard Williams, Introducere în etica, Editura Alternative, 1993, p. 80-87
Nicolae Bellu, Morala în existenta umana, Editura Politica, Bucuresti, 1989, p. 138-160
Nikolai Losski, Conditiile binelui absolut, Editura Humanitas, 757q167h 1997, p. 286-290
Ioan Grigoras, Personalitatea morala, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982, p. 94-103.
Marietta C. Moraru, Valoare si etos, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976, p.98-105; 126-131; 177-182
Traian Gânju, Discurs despre morala, Editura Junimea, Iasi, 1981.
Filosofie contemporana, texte alese, traduse si comentate de Al. Boboc si I.N. Rosca, Editura Gramond, p. 149-168
Lucian Blaga, Orizont si stil, Editura Humanitas, 757q167h p 84-101
Dictionar de filosofie, Editura Politica, Bucuresti, 1978
TEMA PROGRESULUI MORAL ÎN FILOSOFIA CONTEMPORANĂ
Progresul moral este o tema etica mai putin analizata, ca atare, de filosofi dar, asa cum vom vedea în cele ce urmeaza, este o tema fara de care morala, ca dimensiune fundamentala a existentei umane, nu este pe deplin înteleasa si mai ales argumentata pentru cei care trebuie sa o înteleaga, sa o accepte si sa o aplice. Corelata, din punctul nostru de vedere, cu doua categorii etice de mare profunzime - sensul vietii si idealul moral - tema progresului moral capata substanta si este pe deplin ancorata în problematica desavârsirii morale a personalitatii umane.
Idei filosofice cu privire la progresul moral
Esenta problemei progresului moral consta în a da raspunsuri adecvate si argumentate, din punct de vedere etic, la cel putin trei întrebari esentiale:
Se poate pune problema progresului în domeniul moralei?
Care este raportul dintre progresul moral si progresul social?
Este progresul moral un fenomen de continuitate sau de discontinuitate?
Raspunsul la aceste probleme se regasesc în înteriorul conceptiilor despre morala, în general, asa cum sunt ele cunoscute în principalele curente etice.
Conceptiile rationaliste asupra moralei sunt cele care, în principiu, accepta ideea de progres moral, ele diferentiindu-se în functie de statutul ontic al rationalismului lor:
Cei care aseaza la baza rationalismului ideea creationista despre existenta identifica progresul moral cu perfectionarea morala a insului si a societatii ca apropiere continua de perceptele divine si îndepartarea de sine. Iata ce spune, în acest sens, Nicolai Losski: "Voi folosi termenul de <<progres>> în acceptiunea de urcare progresiva a fiintelor lumii pe treptele desavârsirii, respectiv realizarea de catre ele a unor valori tot mai înalte având ca scop apropierea de Împaratia Domnului si, ulterior, primirea îndumnezeirii." (5, p. 286) Autorul citat îsi exprima îndoiala asupra posibilitatii progresului moral al insului sau al omenirii în ordine pamânteasca, argumentând cu numeroasele exemple de regres moral prin care trece lumea în diferitele ei momente istorice: "Epoca noastra a oferit exemple zguduitoare de regres care au subminat atitudinea optimista fata de istoria pamânteana a umanitatii. Ne-a fost dat sa fim martorii reinstaurarii torturii în cele mai variate si cumplite forme; a reaparut institutia ostaticului, au aparut lagarele de concentrare unde sute de mii de oameni, în majoritatea lor fara nici o vina, au fost schingiuiti cu salbaticie; au aparut îngradiri umilitoare în ce priveste libertatea presei si a scrisului literar în genere, libertatea stiintei, constiintei, amestecul statului în viata familiei cu scopul educarii copilului în spiritul unor idealuri sociale aberante si revoltatoare pentru constiinta crestinului; cresterea egoismului statal s-a resimtit în actiuni frizând culmea cinismului si în uneltiri împotriva altor state". (5, p.289)
Cei care aseaza la baza rationalismului ideea de ordine universala obiectiva identifica progresul moral cu unitatea moralitate-cunoastere rationala, ca împlinire a cerintelor ordinii universale. (Socrate, Platon, Seneca, Descartes, Spinoza, Kant, Hegel etc.) . "Ajunge sa cunoastem binele pentru a-l înfaptui", spunea Socrate. "si este un om virtuos -spune Seneca - daca judecata lui este limpede si dreapta si daca e adaptata scopului naturii lui. Aceasta se numeste virtute, aceasta este valoarea morala si unicul bine omenesc". Iar Descartes, dupa ce enumera cele trei maxime morale fundamentale - supunerea fata de legi si obiceiuri; hotarâre si statornicie în a urma parerile foarte sigure; autodisciplinare în raport cu ordinea lumii - concluzioneaza ca "nu pot face altceva mai bun decât . sa-mi folosesc întreaga viata pentru a-mi cultiva ratiunea si pentru a înainta cât voi putea mai mult în cunoasterea adevarului dupa metoda pe care mi-o prescrisesem" (cf. 8, p. 210)
La polul opus se situeaza conceptiile empiriste, psihologiste, subiectiviste care fie ca neaga ideea de moralitate, în ansamblu, fie ca, acceptând moralitatea ca relatie subiectiva, individuala, considera ideea de progres moral fara sens. Un loc aparte îl ocupa conceptii relativ individualizate, aparent detasate de sisteme filosofice de mare anvergura care, în baza unor analize ale societatii de natura sociologica, economica, tehnologica, ecologica, elaboreaza scenarii si imagini care definesc regresul moral al societatii si chiar sfârsitul imanent al moralei. Prezentam, spre exemplificare, punctul de vedere al lui Schopenhauer, pentru care morala este anulata în numele egoismului, rautatii si milei, care guverneaza totul, sau pe cel al lui Nietzsche, teoreticianul supraomului, pentru care "<<progresul>> e o idee moderna, altfel zis o idee falsa".
Consideram ca este de acceptat un punct de vedere intermediar, care valorifica ideile valoroase ale tuturor conceptiilor filosofice despre progresul moral, pornind de la câteva fapte incontestabile:
Tema, ca atare, exista, ea fiind obiect de disputa filosofica;
Exista cel putin un domeniu etic în care progresul este incontestabil: evolutia cantitativa, dar si calitativa a conceptiilor filosofice despre morala.
Progresul moral poate fi conceput, indiferent de realitatea acestuia. El poate fi gândit ca evolutie ascendenta a individului la scara vietii lui si a comunitatii umane, la scara istoriei, spre un ideal de moralitate la fel de inteligibil ca oricare ideal de conformitate a omului cu un sistem normativ.
Ca realitate a moralitatii, sunt evidente, pe segmente ale timpului istoric, pe zone distincte sociale sau culturale, pe momente distincte sau pe cazuri concrete ale individualitatii umane momente de regres moral de mai mare sau mai mica anvergura.
Este de retinut, însa, faptul ca morala însasi este gândita, cel putin la o parte dintre filosofi, ca un imperiu al lui "Trebuie", (Sollen) mai degraba decât unul al lui Este (Sein). Prin consecinta, tema progresului moral, fiind în interiorul conceptiei despre morala, se va situa în aria de semnificatii ale aceluiasi Trebuie.
Realizarea lui Trebuie este posibila, iar sub presupozitia libertatii de alegere, specific umana, ea devine realitate în tot atâtea variante ale evolutiei moralei câte posibilitati sunt de constituire a relatiei dintre necesitate, posibilitate, subiectivitate si realitate în evolutia moralei.
Consideram, prin urmare, ca :
Progresul moral este necesar, ca parte a necesitatii perfectibilitatii fiintei umane.
Progresul moral este posibil, atât în ansamblu, cât si în diferitele arii ale umanitatii, atâta timp cât acesta nu presupune nimic din ceea ce ar fi omeneste imposibil si atâta timp cât exista suficiente exemplaritati umane ale moralitatii autentice pentru a eclipsa acele exemplaritati care neaga moralitatea; de altfel, nimic din ceea ce apartine firii, asa cum am vazut deja, nu este doar bun sau doar rau. În confruntarea inevitabila dintre bine si rau exista doua posibilitati: fie învinge binele (nu definitiv, ci ca tendinta) si atunci asistam la progres moral, fie învinge raul (tot ca tendinta), si atunci regresul moral este evident. Sta în puterea oamenilor de a alege calea, fie ca sunt dotati de la natura cu libertatea de alegere, fie ca sunt înzestrati de Dumnezeu cu liberul arbitru, înca de la pacatul originar.
Continutul si modul de manifestare a progresului moral
În valorosul sau "Discurs despre morala", Traian Gânju prezinta esenta si indicatorii progresului moral al individului si al colectivitatii. De la început marturisim deplinul acord cu autorul, drept pentru care sintetizam ideile acestuia, cu unele comentarii.
Sunt de remarcat doua precizari preliminare ale autorului:
Progresul moral si cel individual se întrepatrund, se influenteaza reciproc, determinant, în ultima instanta, fiind progresul moral al societatii.
Consideram ca aceasta interdeterminare este mai degraba sub forma cercului, fiind greu de închipuit vreo determinare morala în afara individului.
Progresul moral are "o dinamica interna ", fiind mai degraba de natura calitativa decât cantitativa (numarul de fapte morale sau imorale).
Iata principalele criterii pe baza carora, asa cum sustine autorul, "putem sesiza, calcula chiar statistic, ascensiunea sau decaderea morala a unui om sau a unei colectivitati." :
La nivel individual:
Substanta cauzelor, calitatea subiectului si obiectului moral, normele, valorile si idealurile manifestate în viata concreta .
Trecerea de la mentalitate la convingere si la conceptie;
Diminuarea abaterilor de la morala si sporirea repertoriului de norme morale asumate.
Ridicarea coeficientului de creativitate si idealitate integrate în structura faptului moral singular si în sistemul faptelor morale care dau profilul manifestarii sociale.
Volumul si calitatea initiativelor asumate si materializate;
Exemplaritatea, puterea de rezonanta a faptului moral în spatiul social.
La nivel social:
Criteriul normativ: numarul reglementarilor morale raportat la cele juridice. O crestere a spatiului reglementat moral în defavoarea celui reglementat juridic este o dovada a progresului moral.
Remarcam, si aici, tendinta domeniului juridic de a urma normativitatea morala pas cu pas, ceea ce poate pune sub semnul întrebarii autenticitatea acestui criteriu, cu toate ca el ramâne, cel putin teoretic, un criteriu justificat. Credem ca progresul moral se identifica, aici, mai degraba cu scaderea actiunilor juridice efective, ca factor punitiv administrativ, în favoarea celor morale, ca factor punitiv al opiniei publice si al propriei constiinte.
Criteriul relational: gradul de solidaritate a indivizilor în împrejurari care solicita interventia moralizatoare a colectivitatii.
Criteriul valoric: apropierea valorilor morale ale unei comunitati sociale de valorile morale fundamentale ale umanitatii.
Criteriul actional extern: manifestarile morale de care este capabila comunitatea fata de alte grupuri sociale: familii, colectivitati teritoriale, nationale etc.
Chiar daca nu este nemijlocit de natura eticului, mai adaugam la lista autorului prezentata mai sus criteriul sociologic, cel mai des utilizat pentru masurari cantitative în diferite medii sociale. Pe baza acestui criteriu putem identifica progresul sau regresul moral utilizând indicatori statistici cum sunt: criminalitatea, divortialitatea, numarul copiilor abandonati, consumul de droguri, procentul atitudinilor favorabile unui fenomen social cu implicatii morale etc. Maximizarea acestor indicatori semnaleaza momente de criza morala, dupa cum tendintele descrescatoare semnaleaza posibile tendinte de progres moral.
2. SENSUL VIEŢII sI PROGRESUL MORAL
Este indiscutabil faptul ca progresul moral acceptat este rezultatul unei anumite atitudini morale, teoretice si practice, în fata vietii. O atitudine care include termenii de încredere, aspiratie, optimism, realism, ideal, înaltime spirituala etc. O atitudine care este produsul asumarii constiente, la nivel individual si colectiv, a sensului vieti.
2.1. Tema sensului vietii în filosofie
În istoria filosofiei problematica sensului vietii a ocupat un loc important în judecatile de valoare ale filosofilor de toate orientarile.
Considerata o tema general-umana de cea mai mare profunzime, într-un anumit sens însasi problema fundamentala a omului înca din momentul nasterii constiintei de sine a acestuia, ea vine nu atât din experienta teoretica a filosofilor, cât din experienta vietii umane însasi. Ea este o generalizare a unor întrebari tulburatoare cu care omul se deprinde odata cu descoperirea finitudinii vietii si cu care intra în eternitate, fara sa aiba un raspuns precis si satisfacator:
Ce este omul?
Care este rostul omului în lume?
De ce moare omul?
Ce rost au toate, daca omul moare?
Ce se întâmpla cu omul dupa moarte?
De ce este omul uneori fericit, alteori nefericit?
De ce omul sufera si se bucura?
Ce este binele si raul?
Ce ar trebui sa faca omul ca sa fie bine? etc.
Filosofii n-au facut altceva decât sa prelucreze aceste întrebari si sa caute raspunsuri dupa modelul constiintei lor filosofice, precum si sa clasifice raspunsurile posibile dupa tipurile fundamentale de atitudine umana în fata existentei.
Una dintre cele mai sintetice interpretari ale universului întrebarilor umane asupra existentei a fost data de Immanuel Kant, care reduce interogatia omului la trei întrebari fundamentale:
Ce pot sa stiu?
Ce trebuie sa fac?
Ce-mi este îngaduit sa sper?
Pâna la Kant, însa, atitudinea umana în fata vietii a fost teoretizata de numerosi filosofi, începând cu scrierile vedice sau daoismul chinez, continuând cu filosofia antica greac, cu cea medievala, apoi cu cea clasica.
La rândul lor, întrebarile kantiene au fost reluate de scolile filosofice neokantiene sau neohegeliene, au fost acceptate, respinse sau resemnificate în întreaga filosofie contemporana, fie pe componenta axiologica, fie pe cea antropologica si mai ales pe cea etica. Întrucât spatiul rezervat prezentului curs nu permite o analiza de detaliu asupra tuturor solutiilor filosofice, vom face doar o caracterizare a tendintelor si orientarilor principale, în doua viziuni distincte:
A. Viziunea antinomica
De-a lungul întregii istorii a umanitatii, asupra sensului vietii s-au confruntat doua curente de gândire, relativ opuse: pesimismul si optimismul.
Pesimismul a fost profesat în antichitate îndeosebi de religiile budista si brahmanista, de autorii tragediilor, dar si în filosofia cireniacilor, a stoicilor si a fost ridicat, în filosofia contemporana, la rangul de doctrina filosofica de Schopenhauer sau profesat ca filosofie de Spengler, de von Hartman sau de filosofii existentialisti. (9, p.536-537). Potrivit acestui curent, raul, iluzia, suferinta predomina în lume si fie nu pot fi înlaturate, fiindu-i inerente; înlaturarea lor se face fie prin renuntarea la natura omeneasca din noi, la placerile lumesti, fie prin abandonarea lumii în favoarea izolarii, fie prin renuntarea la viata.
Optimismul a fost prezent, ca alternativa teologica în confucianism si de crestinism, iar pe linie filosofica în cele mai multe curente filosofice, de la momentul socratic al întoarcerii filosofiei spre problematica omului, trecând prin ruptura umanista a renasterii (Rabelais, Erasmus), prin optimismul naiv al clasicismului (Leibnitz) si pâna la filosofia contemporana
de factura pragmatica sau marxista.
B. Viziunea stilistica
Analiza sensului vietii din perspectiva stilistica este prezenta, nu atât explicit cât implicit, în conceptiile filosofice ale unor mari filosofi ca W.Friedrich Nietzsche si Lucian Blaga. Esenta acestei viziuni asupra sensului vietii este înlocuirea solutiilor antinomice cu tipuri stilistice de viata.
Facând analogie cu modelul eroului din poemele grecesti, Nietzsche prezinta spiritul apollinic, al contemplarii senine, rationale a existentei, al echilibrului, armoniei, unitatii, rigorii, claritatii în gândire, în creatie si faptele de cultura în opozitie cu spiritul dionisiac, expresie a tendintelor sumbre, irationale si rascolitoare ale existentei. (11, p. 41)
Lucian Blaga priveste sensul vietii într-o viziune stilistica mult mai complicata, raportata la tipurile stilistice ale timpului ca orizont al subconstientului: (10, p.87-95)
Timpul havuz, orientat spre viitor, caracterizat de optimism, de preocupare pentru îmbogatire continua a vietii. "Sufletul statornicit într-un asemenea orizont temporal gusta certitudinea prin nimic demonstrata, dar nu mai putin traita, ca totdeauna clipa urmatoare poseda prin ea însasi semnificatia unei înaltari fata de ceea ce este sau a fost"
Timpul cascada, orientat spre trecut, caracterizat, dimpotriva, de degradare continua a existentei, prin cadere, devalorizare, decadenta. "Timpul cascada are semnificatia unei necurmate îndepartari în raport cu un punct initial, investit cu accentul maximei valori"
Timpul fluviu, orientat în prezent, caracterizat de curgere uniforma a vietii, de egalitate valorica. "Fiecare clipa devine, prin aceasta, scop în sine, deoarece ea cuprinde totul. Prezentul nu este treapta în slujba viitorului, nici pervaz de reprivire elegiaca asupra trecutului; prezentul este el însusi autonom, siesi stapân"
2.2. Sensul vietii ca ipoteza
Valoarea unei vieti - spune Traian Gânju - se vede în ipotezele pe care se cladeste. Sensul vietii este ipoteza". (8, p. 83)
Aparent împinsa spre o rationalitate excesiv filosofica, afirmatia autorului este extrem de simpla, explicata, de altfel, în rândurile premergatoare acesteia.
Ce este o ipoteza?
Termenul apartine, prin excelenta, logicii si epistemologiei, el desemnând, pe scurt, un punct de vedere asupra realitatii, care se vrea adevarat si care urmeaza sa fie demonstrat. Ipoteza poate fi confirmata sau infirmata, la capatul demonstratiei.
Care este sensul ipotezei în lumea morala?
Potrivit lui Traian Gânju, care foloseste termenul, ipoteza este o alegere a unei variante de a trai, din multitudinea variantelor posibile pe care omul le are la îndemâna. Daca omul alege ceea ce el numeste Destinul, ca "disponibilitate creata de viata", ca "datorie suprema pe care o are de îndeplinit omul", (8, p.80-81) atunci el alege un sens al vietii. Dimpotriva, daca omul nu alege nimic si traieste la întâmplare, atunci viata lui este fara sens. La capatul drumului, vine confirmarea sau infirmarea "ipotezei". Daca si-a ales un destin si a luptat pâna la capat pentru împlinirea lui, atunci adevarul ipotezei (al alegerii) este evident prin autenticitatea trairii si a realizarii de sine; dimpotriva, daca nu si-a ales un destin, atunci raspunsul vietii este tot atât de confuz ca si ipotezele pe care s-a cladit. Falsul unei asemenea vieti este marcat prin inautenticitatea trairii : "ajungi din om, neom", adica un om fals. Logic, asistam, aici, la modul specific de functionare a rationamentului practic, specific lumii morale (Kant):
Ipoteza este alegere, demonstratia este traire, iar solutia este autenticitatea trairii, evaluata pe baza Legii morale.
Deosebit de sugestiva este, la Traian Gânju, dihotomia între cele doua principii de viata posibile ale omului, ca rezultat al alegerii: principiul naturalist si principiul genetic.
Potrivit principiului naturalist, omul ia "lumea asa cum este si pe el însusi asemenea"; potrivit principiului genetic, "individul traieste în imperiul initiativei si creatiei".
Iata, schematic, ce ne confera cele doua principii: (8, p. 80)
Ca sentiment al vietii - solitudinea - solidaritatea
Ca idee a vietii - eficienta - creatia
Ca stare a vietii - ingerinta - suveranitatea
Ca sens al vietii - conservarea - perfectionarea
În concluzie, asa cum rezulta din punctul de vedere al autorului, sensul vietii umane sta sub semnul alegerii, al optiunii între cele doua variante. A treia cale nu exista. Autorul refuza cu vehementa alegerile de tipul "a fi" si "a nu fi", într-o marturisire ce reprezinta modelul întregii sale constructii morale: (8, p. 77)
"A fi sau a nu fi? Aceasta învocatie blocheaza realizarea omeneasca a fiintei încununate cu ratiune. Prima dovada de moralitate ne-o asigura gândul profund al obligatiei de a trai, ratiunea neputându-se legitima autentic justificându-si anihilarea, ci doar propulsând existenta. Sub cupola vietii, omul ramâne dator sa decida asupra perfectibilitatii lui. Ceea ce înseamna ca pendularea nefasta a gândirii între a fi si a nu fi trebuie repudiata si substituita cu elanul devenirii morale"
Opinii asemanatoare sunt prezente în întreg spatiul de gândire filosofica, inclusiv în cel de influenta teologica. Pentru filosofia crestina, de exemplu, omului i se refuza categoric dreptul de a decide asupra sfârsitului sau, acesta stând în puterea divina, de la care, de fapt, emana viata. Este motivul pentru care atât filosofia, cât si teologia crestina contemporana au o pozitie transanta în ceea ce priveste moralitatea avortului sau a eutanasiei, refuzându-le.
O mare apropiere cu punctele de vedere exprimate de Traian Gânju o identificam în opera filosofica a lui Nicolai Hartmann.
Reluând temele majore ale filosofiei dupa modelul kantian, Hartmann pune cea de-a doua întrebare ("ce trebuie sa fac"), ca prima problema fundamentala a eticii, "între realitatea dura a vietii si idealurile oscilante ale perspectivei vizionare", deopotriva ancorata în realitate si în posibilitate, în particularitate si în "marile probleme hotarâtoare de viata, în fata carora particularul se vede situat din nou undeva".
Din aceasta perspectiva, întrebarea kantiana "ne împinge deodata spre decizie si actiune, iar în fata acestui <<trebuie sa hotarâm>> nu exista scapare". Consecinta este ca "fiecare se raporteaza la sine însusi, ia hotarârea singur si de la sine. si el singur poarta, daca a gresit, raspunderea sau vina" (5, p. 151)
Indiscutabil, din punctul de vedere al lui N. Hartmann, varietatea ipotezelor este nedefinita: "ceea ce însa trebuie sa facem noi ramâne înca nefacut, ireal, fara o experienta în sine, data în prealabil" (5, p. 155), întrucât sub impactul cotidianului, principiile etice "le gasim întotdeauna schimbatoare, deplasabile, înselatoare, contestabile" (5, p. 156).
Aceasta este baza conceptuala ce semnifica dificultatea alegerii, a stabilirii ipotezelor. Pe aceasta baza se ridica, totusi, marile probleme morale ale omului:
Viata este zadarnica pentru acela care trece insensibil pe lânga ceea ce este omenesc: durere, suferinta, înaltare etc.
Viata este lipsita de însemnatate pentru acela "caruia îi lipseste organul necesar pentru sensul raporturilor vitale, pentru inepuizabila însemnatate a persoanelor si situatiilor".
Viata este fara sens, daca omul nu "participa la plinatate", daca nu este deschis la tot ce este "sens si valoare".
A doua problema fundamentala a eticii, dupa N. Hartmann, este : ce este valoros în viata, în lume, în general?
Cu raspunsul la aceasta întrebare ne aflam în esenta problemei sensului vietii: "sensul vietii omului, spune N. Hartmann, nu este epuizat prin sublinierea menirii sale aparte, în raport cu creatorii si fauritorii lumii", "în simpla captare a tabloului". Sensul vietii presupune "luare de atitudine", "deschidere a ochilor prin propria vedere", "cedare a unei parti prin propria participare".
Prin contrast, N. Hartmann prezinta adevarata "tragedie a omului ": "aceea a flamândului care sta în fata mesei puse si nu întinde mâna, deoarece nu vede ce se gaseste în fata lui".
În fata omului care alege este "viata reala . impregnata si prea plina de valoare, si ori de unde o apucam, ea este numai miracol si maretie". (5, p. 161-162)
Solitudinea alegerii ipotezelor si deplinatatea participarii sunt, la N. Hartmann, cele doua coordonate fundamentale ale sensului vietii. Subliniind gravitatea implicarii în fiecare dintre aceste coordonate, N. Hartmann face un mare serviciu eticii, coborând-o de la înaltimea principiilor, la dificultatea aplicarii lor în viata reala. Un punct de vedere în acelasi timp provocator si reconfortant. Prin el autorul îi cere omului angajare fara limite, dar în conditii de luciditate, de comprehensiune a scopurilor. Asa cum remarca autorul, un fapt de viata neluat în seama este definitiv ratat. În acelasi timp, implicarea pasiva, în necunostinta de cauza, este implicare oarba. Acestea sunt, de fapt, particularitatile majore ale pozitiei lui N. Hartmann, în raport cu cea a lui T. Gânju.
Împotriva acestui punct de vedere, dincolo de literatura Shakespeariana, care ramâne un fapt literar, se situeaza unii filosofi existentialisti, pentru care solutia autosuprimarii este singura solutie morala, în fata lipsei de sens a vietii (Camus).
IDEAL sI PROGRES MORAL
Ideea legaturii dintre idalul moral si progresul moral nu este una de conjunctura didactica. Prin continutul si modul de fiintare a idealului moral, acesta este generator de progres moral. Mai mult chiar, este de neconceput progresul moral ca realitate în afara unei multiplicitati a idealurilor morale individuale si a constituirii, pe aceasta baza, a unui ideal moral colectiv. În comunitatile umane în care idealul moral nu este prezent si nu produce contagiune sociala progresul moral ramâne un domeniu al teoreticului si al ipoteticului. Absenta idealului moral poate genera chiar situatii de regres moral, pe fondul absentei comandamentelor morale înalte, ca suport al mentinerii omenescului la cote acceptabile.
2.1. Continutul si semnificatia idealului moral.
Literatura filosofica acorda idealului moral deopotriva determinatii individuale si sociale.
Preeminenta, însa, este considerata componenta individuala, idealul moral fiind, prin excelenta, "o creatie perpetua a omului determinat" (7, p.177), "modalitate de actiune a individului marcata de forta interioara a repetarii la infinit a aceluiasi gest moral". (8, p. 12)
Componenta individuala apare ca preeminenta si din perspectiva modalitatii de identificare a idealului moral în actiune. Aceasta presupune prezenta personalitatii morale, care "nu este numai conditia realizarii idealului, dar si finalitatea acestuia". (6, p. 94) . Idealul moral apare, astfel, ca produs al unui anumit statut social realizat, care nu este cu necesitate de natura morala, dar care influenteaza gradul de contaminare a colectivitatii cu valorile idealului moral: prestigiul personal. (8, p. 12)
O sinteza a punctelor de vedere asupra idealului moral evidentiaza principalele determinatii ale acestuia:
Angajarea totala, pâna la epuizare, pentru respectarea moralitatii.
Asumarea statutului de exponent al colectivitatii, ca exemplaritate.
Solidaritate cu toti oamenii, prin exemplu personal. (Gânju)
Constientizarea unei contradictii între prezentul considerat nesatisfacator si viitorul proiectat ca obiect al aspiratiei si vointei.
Asumarea depasirii, a unui model superior de fiintare umana. (Grigoras)
Componenta sociala a idealului moral este rezultatul modului specific de fiintare a idealului individual ca factor dinamizator la nivelul socialului. Prin mobilizare si contagiune, prin exemplaritate, prin audienta si credibilitate (Grigoras), personalitatea morala este creatoare de ideal moral la nivelul colectivitatii; un ideal care, la acest nivel, se realizeaza mai degraba ca posibilitate decât ca realitate, masura în care se realizeaza trecerea de la posibil la real fiind tocmai masura progresului moral.
2.2. Progresul moral ca finalitate a idealului moral
Relatia dintre idealul moral si progresul moral este sesizata de numerosi eticieni. Ea se manifesta prin unitatea dintre aspiratiile morale legitime ale personalitatii umane autentice si sensul progresului moral.
Din moment ce "animat de idealul moral, omul se supune istoriei, facând din sine proba cea mai elocventa a vitalitatii si viabilitatii idealului promovat si în jurul caruia tinde sa-si mobilizeze semenii" (8, p. 13), el este implicat nemijlocit în realizarea progresului moral, asa cum l-am definit în capitolul anterior. Tot ceea ce reprezinta, în sens individual, coordonate ale idealului moral potenteaza si face posibila realizarea progresului moral. Omul mânat de un ideal moral este, asa cum subliniaza Traian Gânju, "creator de moralitate si model istoric", "membru al omenirii si luptator pentru cauza devenirii ei ca totalitate indestructibila, deci creator de istorie morala". (8, p. 13)
Idealul este, cum spune Marietta C. Moraru, "un fel de <<justificare>> a prezentului si determinatului relativ, prin viitor (posibil mai bun), ca determinat absolut, specifica omului ce tinde mereu sa se depaseasca , sa se împlineasca în umanizare". (7, p. 180)
Autoarea citata realizeaza un tablou deosebit de sugestiv al trecerii idealului moral în progres moral:
"Realizarile conditiei umane în plan obiectiv si subiectiv ca esentializare a umanizarii individuale si sociale , prin progresul istoriei si a societatii, valoricul limitat istoric, în concretitudinea faptelor si epocilor, fuzioneaza astfel în ideal cu valoricul posibil al esentializarii conditiei umane într-o perfectibilitate valorica niciodata realizata total". (7, p. 181)
Rezulta, din tabloul de mai sus, unitatea dintre real si ideal în perspectiva evolutiei moralitatii, o unitate sui-generis, în care idealul este proiectat ca potentialitate reala, individuala si colectiva a prezentului trait si resemnificat ca potentialitate a valorii morale, în genere, în idealitatea ei practic de necuprins. Acolo, la nivelul, inteligibil doar, al idealitatii morale se proiecteaza dimensiunea progresului moral, o dimensiune mereu reproiectata, pe masura ce experienta morala accede spre ea ca actualitate.
|
