PSIHOLOGIE EXPERMENTALA - ABORDAREA EXPERIMENTALA A PROCESELOR SENZORIALE SI ATENTIEI

UNIVERSITATEA BUCUREsTI

Facultatea de Psihologie si stiintele Educatiei

Sectia Psihologie

CURSUL

PSIHOLOGIE EXPERMENTALĂ

MODULUL II

ABORDAREA EXPERIMENTALĂ A PROCESELOR SENZORIALE sI ATENŢIEI

Titular curs:  Conf. univ. dr. MIHAI ANIŢEI

BUCURESTI

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I

ABORDAREA EXPERIMENTALĂ A SENZAŢIILOR

Continuturi:

Psihofizica, pragurile senzoriale, variabile experimentale în studiul senzatiilor.

Pragurile senzoriale

Metode pentru determinarea pragurilor senzoriale

Variabile experimentale

Abordarea experimentala a modalitatilor senzoriale

Obiective:

1. Analiza metodelor pentru de determinare a pragurilor senzoriale.
2. Prezentarea modalitatilor de abordare experimentala a senzatiilor.

Precerinte:

Nu este cazul.

Expunere:

Psihofizica si pragurile senzoriale

Termenul de psihofizica a fost introdus în vocabularul stiintelor la jumatatea secolului al XIX-lea si este practic sinonim cu psihologia experimentala pe care o initiat-o prin cercetarile autorilor enumerati mai sus. Psihofizica este legata inseparabil de problema pragurilor senzoriale si ale determinarii acestora.

Pragurile senzoriale

Pragul absolut minimal se defineste fiind cantitatea minima de energie, intensitate a stimulului necesara pentru ca sa declanseze o reactie din partea subiectului. Cercetarile din domeniul psihofizicii au determinat pentru fiecare dintre modalitatile senzoriale valorile minimale ale stimulilor necesare pentru a produce o reactie.

Trebuie sa facem distinctia între conceptul de prag si conceptul de sensibilitate. Conceptul de prag vizeaza particularitatile fizice ale stimulului, iar conceptul de sensibilitate defineste reactivitatea psihofiziologica a subiectului. Prima lege a sensibilitatii stabileste existenta unui raport invers proportional între valoarea pragului si  nivelul sensibilitatii. Cu cât pragul este mai scazut cu atât nivelul sensibilitatii va fi mai ridicat.

Pragul absolut maximal reprezinta cantitatea de energie (intensitate) a stimulului necesara pentru a produce înca o senzatie specifica. Dincolo de acest prag se instaleaza o senzatie nespecifica de durere.

Registrul sensibilitatii se defineste ca arie ce se desfasoara între nivelul pragului absolut minim si cel maxim. Evident, acest registru, prezinta particularitati individualizate si exprima capacitatile omului în privinta acuitatii senzoriale.

Pragul diferential se defineste prin cantitatea minima de energie (intensitate) ce trebuie sa fie adaugata stimularii initiale pentru a produce o noua senzatie constientizata de catre subiect. Cel care a studiat cu minutiozitate aceasta problema a fost Weber care a definit un raport legic al ratei de crestere a intensitatii stimulului necesara pentru modificarea intensitatii senzatiei. Weber a descoperit ca aceste raporturi sunt constante. constant. Mai apoi, Fechner a reluat studiile lui Weber si a descoperit o expresie matematica mai riguroasa bazata pe procedeul covariatiei si al calculului diferential si integral. Legea lui Fechner sau legea pragului diferential ne spune ca pentru a obtine o crestere a intensitatii senzatiei în progresie aritmetica este necesara o crestere a intensitatii stimularii în progresie geometrica. Formula matematica a acestei legi este: E = k log X + C unde E = estezie, senzatie; X = valoarea stimulului; k si C sunt constante ale analizatorului. Cu alte cuvinte, daca dorim sa determinam o crestere a intensitatii senzatiei trebuie sa multiplicam valoarea energetica a stimulului cu o câtime constanta. În timp ce stimul creste într-o progresie geometrica, senzatia va creste în progresie aritmetica. Cercetarile ulterioare au confirmat aceasta ecuatie logaritmica si au pus în evidenta o serie de raporturi între pragul absolut si cel diferential: la valori mari ale pragului absolut inferior corespund valori ridicate ale pragului diferential si invers. Pe de alta parte, cercetarile ulterioare au semnalat faptul ca raporturile constante descoperite de catre Weber sunt valabile în zona de intensitati medii ale stimulului. La intensitati scazute ale stimulului legea Weber - Fechner este contrazisa de legea semnificatiei. Valoarea de semnalizare ridicata a unui stimul poate face ca acesta sa fie receptat fara ca sa fie nevoie de cresteri logaritmice ale intensitatii. La intensitati foarte ridicate legea este contrazisa de catre legea adaptarii. Mecanismul adaptarii intervine în vederea protectiei analizatorului astfel încât orice cresteri ulterioare ale intensitatii stimulului peste aceste valori nu mai sunt receptate.

1.1.2. Metode pentru determinarea pragurilor senzoriale

Metoda stimulilor constanti

Aceasta metoda apeleaza la capacitatea discriminativa a subiectului, solicitându-l sa raporteze valoarea unui stimul la un stimul etalon. În determinarea pragurilor absolute, cu ajutorul acestei metode, mai întâi se va proceda la o delimitare a ariei stimulilor care vor fi folositi. La una dintre extreme stimulul va fi foarte slab astfel încât subiectul va relata prezenta acestuia foarte rar iar la cealalta extrema intensitatea stimulului va fi suficient de mare încât subiectul sau relateze prezenta lui aproape întotdeauna. Valoarea pragului absolut se afla undeva între aceste extreme. Experimentatorul va adauga între acesti stimuli si altii la intervale egale astfel încât numarul total de stimuli folositi poate sa varieze între 4 si 10. Stimulii sunt prezentati într-o maniera aleatorie si fiecare dintre ei va fi prezentat de acelasi numar de ori. Dupa ce se prezinta într-un numar suficient de ridicat fiecare stimul, se calculeaza procentajul cu care a fost identificata prezenta acelui stimul. Pragul absolut constituie valoarea cea mai mica a stimulului care poate fi identificata în peste 50% dintre încercari. Pentru mai multa precizie se realizeaza o expunere grafica cu valorile stimulului pe abscisa si procentajul pe ordonata. În raport cu curba obtinuta se coboara o perpendiculara pe abscisa de la punctul de 50% de pe curba. Acest punct va indica valoarea pragului absolut. O metoda mai simpla este cea a interpolarii liniare si consta în calcularea mediei distributiei valorilor.

Pentru determinarea pragurilor diferentiale cu ajutorul metodei stimulilor constanti se procedeaza în modul urmator. Sa luam drept exemplu chiar maniera în care Weber a demonstrat posibilitatea masurarii pragurilor diferentiale în cazul kinesteziei. În fiecare masuratoare a operat cu doi stimuli, unul etalon iar celalalt variat. Greutatea etalon este de 100 g iar celelalte greutati sunt de aceeasi marime, au acelasi aspect dar variaza în greutate. Subiectul este legat la ochi si este solicitat sa diferentieze fiecare greutate în raport cu cea standard. Cea mai usoara greutate este de 90 g, cea mai grea de 110 g, cu intervale de câte doua grame între ele. Fiecare greutate este comparata cu cea standard de mai multe ori într-o ordine aleatoare. Subiectul lucreaza cu o singura mâna, cântarindu-le pe rând. Pentru un control mai bun al variabilelor în jumatate din cazuri subiectul ridica prima data greutatea standard. în cealalta jumatatea variabila. de fiecare data subiectul trebuie sa relateze daca a doua greutate ridicata este mai usoara sau mai grea decât prima. Weber si-a pus întrebarea cu cât trebuie modificata greutate variabila peste greutatea etalon pentru ca subiectul sa sesizeze o diferenta. Pragul diferential este reprezentat de distanta sau magnitudinea cu care o schimbare se produce înainte ca ea sa fie sesizata în 50% dintre încercari.

Metoda limitelor

Pentru determinarea pragurilor absolute stimulii sunt prezentati pe doua coordonate: ascendent si descendent. În maniera ascendenta se creste treptat intensitatea stimulului pornind de la o valoare infraliminala pâna când subiectul relateaza o senzatie. Se consemneaza aceasta valoare si se continua prezentarea succesiva de stimuli în proportie ascendenta pâna în momentul în care subiectul nu mai suporta intensitatea crescuta a stimulului. În prezentarea descendenta, se porneste de la o valoare puternica a stimulului si se scade treptat intensitatea pâna când subiectul declara ca nu îl mai percepe. Pe aceasta cale se obtin doua valori: pragul absolut ascendent si pragul absolut descendent. Trebuie sa subliniem faptul ca avem de-a face cu un numar mai mare de masuratori astfel încât va trebui sa realizam o medie aritmetica a valorilor pragului absolut ascendent si o medie aritmetica a valorilor pragului absolut descendent. Este important de retinut ca aceasta este media rezultatelor obtinute în urma unui numar de minimum 10 masuratori pentru fiecare directie ascendent si descendent. Valoarea pragului absolut va fi definita de media aritmetica a valorilor medii ale pragurilor absolute ascendente si descendente.

Pentru determinarea pragului diferential cu ajutorul metodei limitelor se procedeaza într-o maniera asemanatoare. Stimulii se prezinta în perechi în cadrul carora un stimul este etalon si celalalt variabil. Experimentatorul va induce modificari ascendente si descendente ale stimulului variabil iar subiectul va trebui sa aprecieze daca aceste valori sunt inferioare, superioare sau egale cu valoarea etalonului. În prezentarea ascendenta se porneste de la o valoare inferioara a etalonului apoi se creste treptat intensitatea trecând prin etalon pâna în momentul în care subiectul declara ca intensitatea este mai mare decât a etalonului. Prin prezentarea descendenta se procedeaza invers. Apoi se va calcula media valorilor în sens ascendent si media valorilor în sens descendent, iar media acestor valori medii ascendente si descendente va constitui valoarea pragului diferential (P. Fraisse, J. Piaget, 1963, 1989; J. Underwood, 1966; N. Lungu, 2000).

Metoda erorii medii

Este cea mai simpla dintre metodele pentru determinarea pragurilor senzoriale si presupune ca experimentatorul sa utilizeze un stimul etalon pe care subiectul va încerca sa-l reproduca. Desigur ca aceasta metoda este mult mai putin precisa si este influentata de antrenamentul sau experienta anterioara a subiectului. Se consemneaza fiecare valoare în plus sau minus raportata la stimulul etalon. În final se calculeaza media aritmetica a acestor abateri fata de etalon. Media aritmetica se va calcula tinându-se seama de valorile pozitive si negative. În aceste conditii valorile se vor anula reciproc bazându-se pe erori variabile dar în mod obisnuit vom obtine si o valoare reziduala ce reprezinta punctul egalitatii subiective. În fapt, asa cum arata Al. Rosca (1971), metoda erorii medii este utilizata în special pentru determinarea erorilor sistematice de tip senzorial a marimii acestora în studiul iluziilor perceptive.

Teoria detectiei semnalelor s-a impus începând cu anii '70 ai secolului al XX-lea, oferind o noua directie de abordare în psihofizica si schimbând conceptul de prag valabil de pe vremea lui Fechner .

În conformitate cu aceasta teorie, receptia semnalelor este controlata de doua procese interne de baza. Input-ul (intrarea) unui semnal sau stimul la nivelul unui receptor creeaza o impresie senzoriala care în general este dependenta de intensitatea stimulului. Totusi, aceas 23523o1412x ta impresie nu este suficient pentru a determina un raspuns de genul "da" chiar si în cazul unor stimuli puternici. Acest lucru se întâmpla datorita faptului ca amplitudinea impresiei senzoriale este evaluata în cadrul unui proces ulterior de decizie. Însa orice decizie este dependenta de costurile si avantajele asociate acesteia si nu de stimulul în sine. Procesarea senzoriala transmite o anumita valoare procesului decizional si daca aceasta valoare este mare atunci probabil subiectul va fi înclinat sa raspunda "da" o data ce pierderile si câstigurile probabile au fost evaluate.

1.1..3. Variabile experimentale

Variabilele dependente. În studiile de psihofizica ce vizeaza atributele senzatiilor în mod obisnuit subiectii sunt solicitati sa evalueze într-o maniera dihotomica prezenta/absenta stimulului. Dar, sunt situatii în care, aceasta reactie simpla nu este suficienta si se impun estimari, aprecieri cu privire la anumite proprietati ale stimulului: "ce nuanta cromatica vezi?", "ce greutate simti?!, "din care parte vine sunetul?",.

Performantele subiectului pot fi cuantificate în valori numerice vizând numarul de raspunsuri corecte, numarul de raspunsuri eronate, numarul de omisiuni, precizia si finetea unei miscari, valoarea unor abateri în raport cu un etalon s.a.m.d. În mod obisnuit în determinarile senzoriale cu stimuli simpli se procedeaza la mai multe aplicari, apoi se exclud din seria de valori, valorile extreme care se pot datora unor erori de receptie senzoriala si apoi se procedeaza la calcularea unor indici statistici de baza cum sunt: media aritmetica, mediana, abaterea standard sau cvartila. Aceste valori ne permit sa comparam serii de performante între ele obtinute la acelasi subiect sau la grupuri diferite de subiecti.

Variabilele independente tin de calitatile stimulilor si aici avem în vedere intensitatea, frecventa, durata, intervalul dintre stimuli, greutatea, cantitatea, marimea, luminozitatea, stralucirea, nuantele cromatice s.a.m.d. Avantajul cercetarilor în domeniul psihofizicii îl constituie posibilitatea de manipulare riguroasa a variabilelor independente astfel încât psihologia experimentala clasica a constituit un real succes si o dovada puternica a faptului ca psihologia este o stiinta pozitiva a faptelor masurabile într-o maniera cantitativa, obiectiva.

Controlul variabilelor

În mod obisnuit studiul senzatiilor este realizat în laboratoarele de psihologie, în conditii controlate. Aceasta ofera un grad ridicat de încredere în rezultate si posibilitatea generalizarii rezultatelor. Din acest motiv, cercetarile de laborator, utilizeaza un numar restrâns de subiecti, în mod obisnuit 10 subiecti pe conditie experimentala. Cu toate acestea experimentatorul trebuie sa se asigure ca nu intervin o serie de variabile care sa modifice particularitatile comportamentului de raspuns. Spre exemplu în teoria detectarii semnalelor se presupune ca observatorul ofera un raspuns bazat pe o decizie care depinde atât de stimuli cât si de factorii psihologici implicati cum ar fi costurile relative si avantajele deciziei.

Variabilele de control obisnuite de care trebuie sa tinem seama în studiile de laborator au fost prezentate detaliat într-o lucrare anterioara (M. Anitei, 2003). Enumeram: izolarea subiectului de influenta unor alti stimuli; asigurarea unei ambiante placute, confortabile; motivarea subiectului pentru a participa si a oferi raspunsurile într-o maniera corecta etc.

Variabila subiect, proiectul experimental de tip "n"

În cercetarile experimentale în psihofizica se utilizeaza în mod obisnuit un numar mic de subiecti. În acest caz controlul experimental înlocuieste controlul statistic fiind o metoda adecvata de reducere a erorii de variatie si de crestere a coeficientului de fidelitate. Spre deosebire de experimentele, cercetarile din psihologia sociala sau din psihologia mediului unde numarul mare de subiecti este menit sa contracareze dificultatile de control al variabilelor straine implicate în tehnica experimentului de laborator din psihofizica avem posibilitatea unui control riguros al situatiei experimentale. Aici putem obtine aceleasi rezultate de fiecare data. Putem folosi aceleasi conditii în experimente repetate. În acest caz este mai simplu si mai usor de manipulat variabilele independente într-o maniera directa si la fel mai usor de replicat experimente anterioare descrise într-o maniera precisa.

Experimentele din psihofizica impun un numar foarte ridicat de încercari succesive chiar daca se foloseste un numar restrâns de subiecti. Efortul total din psihofizica experimentala, respectiv numarul de încercari înmultit cu numarul de subiecti, îl depaseste pe cel din experimentele mai putin controlate. Astfel, utilizarea unui numar mic de subiecti ("n") nu constituie o economie menita sa reduca efortul experimental global. În acest gen de experimente sunt utilizate metode statistice foarte precise care conduc la rezultate mult mai precise decât în alte tipuri de experiment.

La întrebarea daca este mai bine sa folosim un numar mare de subiecti si analiza diversitatii sau un numar mic cu o multitudine de încercari nu exista un raspuns unanim acceptabil dar cei mai multi psihologi prefera un control experimental riguros al variabilelor decât evaluari statistice ulterioare necesare analizei diversitatii.

Desi termenul de psihofizica pare desuet l-am preferat, în acord si cu alti autori, întrucât exprima cel mai bine continutul investigatiei experimentale din domeniul senzorial. În continuare vom analiza metodele, tehnicile de abordare experimentala ale fiecareia dintre modalitatile senzoriale.

1.2 Abordarea experimentala a modalitatilor senzoriale

Senzatiile proprioceptiv-kinestezice si de echilibru

În laboratoarele de psihologie precum si în investigatiile clinice determinarea starii functionale a sensibilitatii proprioceptice si a celei kinestezice presupune procedee relativ distincte. Starea functionala a sensibilitatii proprioceptive se poate verifica prin metoda pozitionarii si miscarii pasive: subiectul trebuie sa stea cu ochii închisi si cât mai relaxat din punct de vedere neuromuscular; experimentatorul va imprima diferitelor segmente ale corpului subiectului mici deviatii de la pozitia initiala sau va efectua miscari pe diferite traiectorii. Dupa fiecare interventie de acest tip subiectul trebuie sa relateze modificarea posturala produsa. Variabila dependenta în acest caz este data de promptitudinea si corectitudinea raspunsurilor ca indicatori ai capacitatilor de discriminare proprioceptiva.

În cazul sensibilitatii kinestezice se utilizeaza metoda praxiei: subiectul este solicitat sa efectueze diferite tipuri de miscari (obiectuale, instrumentale, conventionale) cu sau fara control vizual pe baza unor comenzi si instructaje verbale. În acest caz variabila dependenta este data de corectitudinea traiectoriei si succesiunii miscarilor, amplitudinea si forma acestora.

În baza experientei acumulate prin utilizarea acestor metode mai simple de investigare a starii functionale a sensibilitatii proprioceptive si kinestezice s-a ajuns la concluzia ca oamenii pot oferi informatii mai complete si mai exacte despre postura si miscarile active decât despre cele pasive. Oamenii tind sa acord prioritar o atentie mai mare modificarilor de postura si de traiectoriile a miscarilor oricât de mici ar fi acestea decât starilor statice, de repaus. În starile de repaus, de confort si de echilibru postural atentia este mai putin solicitata decât în starile incomode, de disconfort, în pozitiile nefiresti.

Tehnici, procedee, aparatura

Probe de apreciere a greutatii

Metoda rangului dezvoltata înca de Fechner consta în urmatoarele: se utilizeaza 10 greutati în ordine aleatoare pe care subiectul trebuie sa le aseze într-o ordine descrescatoare sau crescatoare dupa greutate. Subliniem ca între greutati exista greutati de (pragul diferential stabilit de Fechner). Diferentele între ordinea stabilita de subiect si cea reala constituie diferenta de rang iar cota acestei diferente este indicatorul capacitatii de discriminare a greutatilor. Se realizeaza mai multe examinari (minimum 10) iar rezultatul final îl constituie media rezultatelor acestor examinari.

Metoda etalonului consta în urmatoarele: se ofera subiectului o greutate etalon si acesta trebuie sa compare alte greutati oferite cu greutatea etalon. Evaluarea este data de numarul de raspunsuri corecte.

Metoda cadrului de referinta consta în urmatoarele: se dau subiectului un numar de greutati (de obicei cinci) într-o maniera aleatorie fiecare de cinci ori si i se cere sa-i atribuie o valoare raportata la o scala cu cinci gradatii (foarte usor, usor, mediu, greu, foarte greu)

Probe pentru determinarea sensibilitatii kinestezice

Kinezimetrul Michotte este un dispozitiv alcatuit dintr-o bara gradata în lungime de 50 cm asezata pe un suport. Bara dispune de un dispozitiv ce se poate deplasa si fixa într-o anumita zona si un alt dispozitiv care poate fi manevrat de catre subiect de la o extremitate pâna la reperul fix. În mod obisnuit experimentele de acest gen se desfasoara fara control vizual. Subiectul legat la ochi trebuie sa deplaseze reperul mobil pâna la întâlnirea reperului fix apoi experimentatorul aduce în pozitie initiala reperul mobil, muta reperul fix la extremitatea opusa si conduce mâna si degetul subiectului pe reperul mobil solicitându-l sa îl deplaseze pâna unde crede el ca a întâlnit reperul fix. Se masoara diferenta în centimetri, cu plus daca a depasit pozitia initiala a reperului fix si cu minus daca s-a oprit înainte de aceasta pozitie. Pe aceasta cale se pot determina tendintele de sub sau supraestimare în aprecierea pe cale kinestezica si fara control vizual a distantelor. Trebuie sa fie realizate un numar mai mare de determinari la diferite distante si deplasarea de la stânga la dreapta si de la dreapta la stânga. În final se realizeaza o medie a abaterilor. Aceasta proba ofera si în acelasi timp indicatii asupra memoriei kinestezice.

Probe pentru determinarea capacitatii de apreciere a vitezelor si distantelor. Sunt probe mai complexe realizate pe calculator cu interfata si lucru pe monitor. Un exemplu ilustrativ îl constituie proba DEST (Viena Test Sistem). Pe ecranul monitorului apare o bara fixa verticala amplasata în stânga sau în dreapta ecranului. Din partea opusa se deplaseaza cu viteze variabile un reper mobil în directia barei fixe. La o anumita distanta reperul nu mai este vizibil si subiectul trebuie sa evalueze momentul în care reperul a atins bara fixa. Se accepta o limita de toleranta de ±5 mm. Calculatorul ofera indicatii asupra numarului de reactii corecte, numarului de subestimari si al supraestimarilor în mm. Proba permite evaluarea complexa a capacitatilor de evaluare complexa, a capacitatilor de apreciere a vitezelor si distantelor, a comportamentului de asumare a riscului în conditii de control vizual insuficient. Este implicata si capacitatea de anticipare a vitezei si distantei. Se pot realiza comparatii între capacitatea de evaluare a distantelor pe cale kinestezica fara control vizual si cea pe cale vizuala fara control kinestezic. Cert este ca semnalele vizuale si cele kinestezice se combina si ofera posibilitatea realizarii unor comportamente adecvate în raport cu cerintele activitatii.

Probe pentru determinarea senzatiei de echilibru

Statokinezimetrul Dufour este o proba complexa alcatuita din: postament - dotat cu senzori capabili sa preia micromiscarile corporale, si un dispozitiv electronic, dotat cu osciloscop catodic si aparat foto polaroid menit sa surprinda pe imagine modificarile de postura ce apar pe osciloscopul catodic. Într-o varianta experimentala a acestei probe realizata la Institutul de Medicina Aeronautica si Institutul National de Medicina Aeronautica si Spatiala de catre V. Ceausu, F. Boanta si Maria Magureanu subiectul era introdus într-o camera obscura si urmarea pe un perete miscarile unei bare luminoase. S-a constatat o tendinta neconstientizata a subiectilor de a-si modifica postura în functie de sensul de miscare al barei luminoase. Cercetarile elaborate de catre Maria Magureanu si Baloescu au demonstrat ca persoanele care prezinta oscilatii majore în mentinerea posturii manifesta o tendinta marita de sugestibilitate si o rezistenta scazuta la iluziile specifice pilotarii avionului.

Scaune rotative sunt folosite în special în selectia si expertiza personalului aeronavigant si sunt menite sa depisteze disfunctiile neurovegetative de la nivelul urechii interne legate de mentinerea posturii de echilibru si rezistenta la modificarile acesteia. Scaunului în care este asezat subiectul i se imprima miscari rotative într-o directie sau alta pentru ca apoi medicul specialist ORL sa identifice simptomele dezadaptarii neurovegetative manifestate prin incapacitatea mentinerii unei priviri fixe si coordonate sau prin tulburari neurovegetative mai severe de ordin digestiv (voma). În medie cca. 30% dintre candidatii la scoala de aviatie sunt eliminati la aceasta proba ceea ce sugereaza slaba adaptare a aparatului vestibular.

Platforme instabile sunt dispozitive complexe (Firma "Struktura" din Budapesta sau Firma "RQ+" din Bucuresti) alcatuite dintr-un suport plat amplasat pe o bila; subiectul trebuie sa îsi mentina cât mai mult si cât mai bine pozitia de echilibru. Abaterile de la aceasta pozitie sunt prelate pe cale electronica si calculatorul ofera indicatii asupra numarului de miscari si directiei acestora. Aceasta proba este folosita mai ales în investigarea capacitatilor de mentinere a echilibrului si de integritate neuropsihica a personalului care lucreaza la înaltime.

Proba electromiografica - EMG, este menita sa determine activitatea electrica a muschilor situati sub piele. Semnalul electromiografic ofera indicatii asupra variatiei diferentelor de potential electric în milivolti, variatii masura între doi electrozi aplicati pe piele la câtiva cm unul de celalalt deasupra unui muschi activ. Semnalele EMG constituie un indicator al activitatii de contractie al muschiului datorita faptului ca activitatea bioelectrica preceda cu cca. 50 ms. aparitia tensiunii mecanice în muschi. Cercetarile au demonstrat ca exista o relatie de proportionalitate între amplitudinea semnalului EMG si forta dezvoltata de muschiul respectiv.

Probe de înregistrare video a miscarilor. Aceste tehnici moderne asociate si cu programe computerizate specifice permit analiza tridimensionala a miscarilor complexe executate în anumite conditii. În general, deplasarea mâinii dintr-o pozitie spatiala în alta nu se efectueaza cu o viteza constanta ci dimpotriva mereu variabila. S-a elaborat un anumit profil de viteza ce caracterizeaza miscarea spatiala orientata într-o larga varietate de sarcini si conditii cum ar fi miscari de apucare, de punctare (tapping), alinierea unui reper pe o tinta, miscari efectuate liber sau cu o singura articulatie, miscari efectuate în diferite directii, pe diferite distante cu viteze diferite.

Senzatiile cutanate

Putem vorbi despre trei submodalitati senzoriale în cadrul senzatiilor cutanate: senzatiile tactile, senzatiile termice si senzatiile algice cutanate.

Senzatiile tactile:

Variabile experimentale

a) Variabile dependente - sunt constituite din senzatiile propriu-zise de atingere, presiune sau prurit si se exprima prin identificarea, discriminarea cât mai rapida si corecta a informatiei

Evaluarea acestor variabile presupune masuratori fine ale presiunii sau ale pragului spatial cu ajutorul unor dispozitive speciale cum sunt esteziometrele.

b) Variabile independente - presupun manipularea stimulilor mecanici avându-se în vedere registrul foarte restrâns al trecerii de la un tip de senzatie tactila la altul. Finetea discriminarilor tactile implica o aplicare gradata si fina a stimulilor.

c) Variabile de control - tin de integritatea morfo-functionala a pielii precum si de starea subiectiva, afectiva a participantilor la experiment. Faptul ca într-un timp foarte scurt se poate ajunge la o senzatie de durere poate conduce la modificari ample ale setului perceptiv si reactivitatii subiectilor. O variabila de control relevanta de care trebuie sa se tina seama este nivelul de desensibilizare prezent la unele persoane pe anumite zone ale pielii, mai ales palma, degete în conditiile exercitarii intense a unor activitati de munca manuale. Vârsta este o alta variabila de control întrucât o data cu înaintarea în vârsta se constata un declin al sensibilitatii cutanate.

Tehnici, procedee, aparate

1. Metode generale nespecifice:

a) Anestezia locala a unei portiuni a pielii prin care se urmareste ordinea pierderii si restabilirii formelor de senzatii cutanate. Cercetarile experimentale au stabilit urmatoarea ordine a pierderii sensibilitatii: rece, cald, durere, tact iar la restabilire ordinea se inverseaza.

b) Abolirea totala a sensibilitatii prin sectionarea nervului, prin injectarea cu alcool sau novocaina sau prin oprirea circulatiei sanguine. În acest caz ordinea disparitiei si restabilirii formelor specifice ale sensibilitatii cutanate se modifica în functie de procedeul stabilit.

c) Sectionarea si înlaturarea unor portiuni reduse de piele sau lezarea lor pe cale chimica. În acest caz sensibilitatea tactila este prima care dispare.

2. Metode specifice. Pentru explorarea pragului senzorial de presiune se utilizeaza urmatoarele aparate: esteziometre cu fir de par, ace tactile, esteziometre magnetice, tactometre cu placi. Esteziometrele sunt dispozitive care permit exercitarea unei senzatii de presiune foarte usoare cu ajutorul unei lamele sau a unui fir de par aspru de camila sau din coama de cal. Esteziometrul dispune de un cadran pe care se prezinta valoarea presiunii exercitate în mg si g. Tactometrele permit investigarea sensibilitatii suprafetei interne a degetelor prin discriminarea fina a diferentelor de suprafata între doua placute. Diferenta este reglabila si subiectul trebuie sa relateze momentul în care resimte aceasta diferenta sau când aceasta dispare.

Pentru masurarea pragului diferential al senzatiilor de presiune se foloseste esteziometrul tip compas care dispune de doua vârfuri cu distanta reglabila. Aplicându-se pe suprafata pielii se poate identifica momentul în care subiectul relateaza doua senzatii diferite de atingere.

Senzatiile cutanate termice au un rol adaptativ important în reglarea homeostaziei organismului. Astfel actiunea stimulilor reci, frigul, declanseaza reactii de conservare a caldurii corpului prin manifestari de vasoconstrictie, piloerectie, tremuratul si intensificarea miscarilor de încalzire. În schimb, actiunea stimulilor calzi provoaca vasodilatatie, deschiderea porilor, încetinirea arderilor, diminuare ritmurilor motorii, transpiratie, cautarea unor locuri racoroase.

Variabile experimentale

În studierea si determinarea senzatiilor termice trebuie sa se tina seama de implicarea factorilor afectivi datorita faptului ca frigul ca si caldura declanseaza rapid stari de disconfort însotite de reactii afective negative. De asemenea, trebuie sa se tina seama de fenomenul de contrast care se manifesta foarte puternic la senzatiile termice. O alta particularitate importanta a senzatiilor termice este numarul si distributia punctelor sensibile la rece care este mult mai mare decât al celor sensibile la cald. Desigur aceasta diferenta exprima importanta adaptarii la frig. Apoi, o alta particularitate, este ritmul si amploarea adaptarii la rece mult mai redus decât adaptarea la cald. În general adaptarea la rece este dificila si lenta. O alta particularitate o constituie slaba precizie a relatarilor subiectului privitoare la valorile de temperatura. Oamenii raporteaza în mod obisnuit senzatia de frig sau de cald, de confort termic, si nu valorile în grade Celsius ale temperaturii. Aceasta sugereaza ca o variabila de control importanta este antrenamentul, exercitiul.

Tehnici, procedee, aparate

Pentru determinarea senzatiilor termice sunt folosite dispozitive numite termoestiziometre. Termoestiziometrul este un rezervor pentru apa la diferite temperaturi, permite reglarea temperaturii lichidului iar aplicarea se face pe puncte cu picatura. Un alt tip de termoestiziometru foloseste tot lichid încalzit sau racit în grade variate dar se realizeaza o transmitere indirecta a temperaturii cu ajutorul unui ac esteziometru. Acesta preia temperatura lichidului si prin aplicarea pe suprafata pielii se poate evalua cu mai multa precizie nivelul de sensibilitate.

Un alt procedeu de investigare este prin radiere utilizând surse de caldura amplasate în apropierea diferitelor zone ale pielii. S-a constatat ca exista diferente semnificative între stimularea radianta si cea de contact. Astfel în stimularea radianta, daca portiunile stimulate sunt mici, senzatia de cald este aproape insesizabila. La o suprafata mai mica de 7 cm² si o radiatie termica mai puternica se produce senzatia de durere. În procedeul stimularii prin contact senzatia de cald poate fi provocata stimulând chiar si o suprafata mai mica de 1 mm². În cazul stimularii simultane radiante a doua zone se produce fenomenul de sumatie: daca este o stimulare simultana prin contact efectul este o sumatie negativa respectiv cresterea valorii pragurilor cu una-doua unitati în raport cu situatia în care zonele au fost stimulate succesiv.

Senzatiile algice cutantate

Senzatia de durere semnalizeaza o agresiune mecanica, termica, chimica, electrica asupra tegumentului. Acest tip de senzatii se elaboreaza relativ lent astfel încât în stare de veghe trebuie sa treaca cca. o secunda pentru a fi activat cortexul. Problema cea mai delicata din punct de vedere neurofiziologic este aceea a specificitatii acestui tip de senzatii. S-a conturat ideea ca în realizarea senzatiilor algice cutanate caile nespecifice au un rol fundamental si s-a conturat modelul celor trei sisteme de transmisie: doua sisteme "cognitive" si unul "afectiv".

Variabile experimentale

Studiul experimental al durerii este foarte dificil datorita implicatiilor de ordin afectiv astfel încât nivelul sensibilitatii algice este extrem de variat de la o persoana la alta si la aceeasi persoana în situatii diferite. Societatea moderna pune un accent deosebit, mai ales în civilizatia occidentala, pe îndepartarea durerii ca forma de dobândire a senzatiei de bunastare si de fericire. Din acest motiv, cercetarile farmacodinamice privitoare la analgezice sunt într-o expansiune deosebita si numarul, varietatea analgezicelor creste exponential. În ceea ce priveste studiile experimentale de laborator acestea sunt orientate în special asupra determinarii pragurilor sensibilitatii algice precum si asupra dinamicii senzatiilor de durere.

Variabilele dependente sunt exprimate mai ales prin adjective care descriu intensitatea senzatiei de durere sau prin evidentierea momentului instalarii unei senzatii de durere. Evidentierea în valori numerice este practic imposibila. Totusi, avându-se în vedere componenta afectiva, se poate evalua intensitatea durerii, intensitatea senzatiilor algice pe o scala de intensitati care poate utiliza trepte de la insesizabil la foarte puternic sau prin solicitarea subiectului sa consemneze pe o linie lipsita de gradatii cu un punct zona de intensitate resimtita. Daca, sa zicem, segmentul de dreapta are 10 cm vom putea transpune în valori numerice intensitatea resimtita subiectiv de catre participant. Se mai poate folosi si scala Lickert în cinci trepte pentru a evidentia masura prezentei unei anumite senzatii de durere. Variabilele independente sunt foarte dificil de controlat datorita registrului extrem de limitat al senzatiilor de durere. Stimulii pot fi mecanici, termici, chimici sau electrici. Este important sa se stabileasca cu precizie intensitatea, magnitudinea, valorile acestor stimuli pentru a avea un control asupra variabilei dependente.

Variabilele de control sunt puternic implicate si controlul acestora este esential daca dorim sa avem o masura cât de cât riguroasa a senzatiei de durere. Între variabilele de control amintim rezonanta afectiva, starea afectiva, starea de sanatate, particularitatile mediului ambiant (confortul termic) dar si alte particularitati ce tin de sex, vârsta, etnie, religie, traditii, obiceiuri, cutume.

Tehnici, procedee, aparate

În laboratoarele de psihologie experimentala s-au folosit aparate, numite algometre sau algesimetre, cu ajutorul carora se realizeaza o crestere treptata a presiunii pâna la obtinerea senzatiei de durere. Avantajul acestui tip de aparate îl constituie posibilitatea investigarii pe zone punctiforme cea ce permite elaborarea unei harti a punctelor de durere. Apar însa probleme de evaluare subiectiva, drept urmare, se mai poate folosi ca indicator obiectiv al instalarii durerii nivelul de dilatare al pupilei.

Alte variante de stimulare algica pot folosi clesti care ciupesc pielea sau stimulare electrica.

O problema majora în ceea ce priveste sensibilitatea cutanata fie ea tactila, termica sau algica este harta punctelor de sensibilitate. Aceasta harta nu este precis determinata mai ales în ceea ce priveste punctele de sensibilitate algica. Apoi s-a constatat ca harta nu pare sa fie stabila în timp ceea ce înseamna ca s-au produs erori de localizare sau variatii în modul de aplicare al stimulilor.

Senzatiile olfactive

Pragurile olfactive

Pragurile olfactive variaza între 12 grade de intensitate. Pentru stimulii puternici olfactia poate functiona la parametri teoretici obisnuiti. Schimbarile minore în molecule pot modifica pragurile. Aceste modificari reflecta în primul rând alterarea solubilitatii. Metodele de evaluare a pragurilor nu reusesc sa masoare solubilitatea si selectivitatea mucoasei nazale. Din acest motiv, pragurile olfactive, sunt influentate atât de nivelul solubilitatii cât si de numarul receptorilor olfactivi excitati. În ciuda acestor dificultati si probleme se pare ca dintre toate formele de sensibilitate chimica cea olfactiva poseda acuitatea cea mai înalta. Raportându-ne la concentratia moleculara, mirosul este de 10 mii de ori mai sensibil decât gustul, în schimb sensibilitatea diferentiala nu este atât de ridicata. Valorile pragurilor absolute cunosc o variabilitate larga si dificultati de masurare. În general valoare pragului se determina în functie de distanta în cm dintre substanta-sursa si nas. Marimea acestei distante variaza de la o substanta la alta. Valorile pragului absolut tind sa creasca pe masura trecerii timpului de expunere. Cercetarile lui Steriver (1958), dupa S.S. Stevens (1989) au aratat faptul ca pe masura trecerii timpului de expunere pragul se va ridica la nivelul adaptarii concentratiei substantei stimul. Expunerea la o concentratie adaptabila data va îngreuna mai mult perceperea valorii concentratiei scazute decât cea a concentratiei crescute. În acest sens olfactia implica vazul, gustul si simtul tactil. Cercetarile de psihofiziologie olfactiva sugereaza ca durata de actiune a unui stimul adaptabil are o influenta redusa fata de concentratia stimulului. În ceea ce priveste pragurile diferentiale dificultatile de masurare sunt si mai mari. Ceea ce se stie sigur este faptul ca nivelul pragurilor diferentiale depinde de gradul de concentratie al substantei ca si de specificitatea substantei.

Problematica pragurilor olfactive este indisolubil legata de identificarea mirosului. Olfactia este modalitatea senzoriala în sfera careia sub posibile discriminari calitative de nivel superior. Acest lucru reiese din capacitatea oamenilor de a aprecia o varietate de arome, parfumuri fine sau chiar cele mai fine urme de miros. Aceste discriminari calitative nu par sa implice în mod necesar o anumita abilitate de identificare a mirosurilor. Experimentele au aratat ca persoane necalificate pot transmite în medie patru unitati de informatie, adica pot identifica 16 mirosuri fara eroare. În procesul identificarii un rol important îl are memoria implicata în efectuarea unor asociatii între miros si denumirea sau eticheta lui. Exista o anumita disparitate între discriminare si identificare datorita absentei unei asociatii între mirosul respectiv si denumirea acestuia sau datorita incapacitatii de a reactualiza denumirea din memorie. Învatarea acestor asociatii este un proces care se realizeaza în timp. Pentru un nespecialist mirosul de lamâie sau de trandafir s.a.m.d. îi apar din punct de vedere fenomenologic imposibil de analizat. Reiese ca mirosurile difera foarte mult de gusturi care sunt percepute într-o maniera analitica (sarat-acru, dulce-amar). Identificarea mirosurilor a devenit o tehnica utila în surprinderea diferentelor intergrupale în cadrul proceselor de informare olfactiva (esantioane cu substante odorifice, parfumuri s.a.m.d. prezente în unele reviste). Experimentele au aratat ca femeile obtin rezultate mult mai bune decât barbatii în ceea ce priveste identificarea mirosurilor uzuale, incluzându-le si pe acelea care sunt considerate, atât de femei cât si de barbati, ca fiind mai usor identificabile de catre barbati (Cain, 1982, dupa S.S. Stevens, 1989)

Timpul de reactie în olfactie

Valorile timpului de reactie la stimulii olfactivi sunt ridicate pornind de la minimum 500 ms pentru aproape toate mirosurile, iar la concentratii slabe se poate depasi o secunda. Paradoxal, aceste valori depasesc net intervalul de timp necesar pentru transportul moleculelor de la nivelul narilor spre mucoasa olfactiva si apoi pentru transmiterea mesajelor neuronale la sistemul limbic. Modelul explicativ al acestei latente ridicate presupune ca un neuron va fi excitat atunci când concentratia critica a substantei odorante difuzeaza prin mucoasa pâna în profunzime la nivelul zonei receptoare, respectiv la aproximativ 10 - 70 μm. Cercetarile sistematice pe variate substante si în diferite laboratoare sugereaza faptul ca nivelul mediu la care sunt situati receptorii este de 46 μm.

Tehnici, procedee, aparatura

Investigarea experimentala a olfactiei este dificil de realizat iar laboratoarele de psihologie obisnuite nu dispun de aparatura specifica în acest domeniu. Al. Rosca (1971) prezinta pe larg o serie de probe, aparate clasice în domeniu cum ar fi metoda Toulouse-Pieron, olfactometrul Zwaademaker, olfactometrul Elsberg-Lewy. În laboratoarele moderne mai ales cele legate de industria parfumurilor sau în activitatile legate de combaterea traficului cu narcotice se utilizeaza procedee mai complexe cum ar fi camera olfactoriu sau detectoare de produse chimice numite osmofile ("nasul artificial").

Desi este atât de veche, metoda lui Toulouse si Pieron, este accesibila studentilor în laboratoarele de psihologie experimentala. Cei doi autori îsi propuneau sa masoare acuitatea olfactiva într-o atmosfera inodora la o atmosfera de 15 grade cu ajutorul unor flacoane ermetic închise continând solutii lichide de substante odorifice. Flaconul este deschis (atentie flacoanele nu trebuie sa fie pline) si i se da subiectului sa îl miroasa timp de trei secunde prin inspiratie naturala, fara efort; i se cere sa denumeasca mirosul si daca nu-l poate determina va spune ca pur si simplu a mirosit ceva. Flaconul este agitat înainte si se lasa destupat câteva secunde pentru a permite emanatiilor olfactive acumulate sa se evapore. Aplicarea se face pentru fiecare nara separat. Se realizeaza 3-4 încercari apoi se face o pauza de câteva minute pentru a se evita oboseala olfactiva. O regula importanta este sa se porneasca de la concentratii slabe spre concentratii mai mari pâna ce subiectul recunoaste mirosul.

Olfactometrele sunt dispozitive mai complexe care permit un control mai bun al variabilelor mai ales cele care tin de temperatura substantei-stimul si de concentratia acesteia.

Camera olfactoriu permite cel mai bun control experimental întrucât subiectul este în prealabil supus îmbaierii apoi îmbracat într-un costum special care sa nu permita eliminarea propriilor mirosuri este introdus într-o încapere si în aceasta încapere primeste într-o maniera dozata substantele odorifice printr-un control deplin al umiditatii, temperaturii si concentratiei.

În cazul persoanelor care lucreaza în industria cosmetica si parfumerie exista proceduri specifice de antrenare, pregatire si mentinere a capacitatilor de identificare si discriminare olfactiva.

Senzatiile gustative

Gustul este unul dintre simturile chimice ce se bazeaza pe capacitatea limbii de a dizolva si de a recepta calitatile chimice ale stimulilor. Limba are un aspect poros dat de cele patru tipuri de papile aflate pe suprafata ei. Mugurii gustativi se gasesc la suprafata epiteliala a celor patru tipuri de papile. Mugurul gustativ este o aglomerare de celule globulare aranjate sau dispuse ca o felie dintr-o portocala. Deschizatura acestor celule care leaga mugurul gustativ de limba este denumita por gustativ.

Cele patru gusturi de baza si-au dovedit utilitatea pentru descrierea experientei gustului si pentru organizarea datelor psihofizice (praguri, contrast, adaptare) si probabil ca vor continua sa domine gusturile psihofizice chiar daca va aparea un sistem mai util.

Dificultati în studiul experimental al senzatiilor gustative

La fel ca si în cazul sensibilitatii olfactive exista o serie de dificultati rezultate din variabilitatea factorilor care influenteaza sensibilitatea gustativa. În experimentele asupra sensibilitatii gustative trebuie sa tinem seama de urmatoarele particularitati:

stimularea concomitenta si a altor receptori (termici, de presiune, tactili, algici si în deosebi olfactivi) poate modifica senzatia de gust;

procedee si metode de stimulare si înregistrare cu un coeficient mai scazut de siguranta si cu dificultati de control a variabilelor implicate;

absenta unor criterii si parametri riguros-obiectivi de estimare a senzatiilor gustative;

existenta unor criterii subiective de evaluare ce tin de starile psihofiziologice interne ale subiectului precum si de alti factori subiectivi amintiti.

Pragurile absolute variaza în functie de:

metoda de administrare a excitantului,

cantitatea solutiei utilizate,

marimea suprafetei stimulate a limbii.

Pentru determinarea pragurilor este necesar ca stimulul sa fie administrat pe portiunea limbii care prezinta sensibilitatea cea mai ridicata fata de el. În acest caz, datorita reducerii suprafetei zonei stimulate, trebuie marita concentratia solutiei. Se constata ca între intensitatea senzatiei de gust si concentratia minima a substantei stimul este un raport invers proportional cu suprafata excitata, respectiv cu numarul de papile irigate. În cazul stimularii punctiforme valoarea pragului pentru clorura de sodiu este 0,19%. În 1887 Schreiber (dupa P. Popescu-Neveanu si M. Golu, 1970) a masurat urmatoarele valori medii ale pragurilor absolute minimale: 0,1% pentru solutia de zahar la temperatura de 30şC; 0,05% pentru solutia de NaCl; 0,0025% pentru solutia de acid citric si 0,0001% pentru solutia de chinina.

Pentru obtinerea unor senzatii gustative optime care sa determine o dispozitie afectiva pozitiva concentratia substantelor sapide nu trebuie sa depaseasca anumite limite.

Astfel, pentru o senzatie de dulce agreabila concentratia maxima a solutiei de zahar trebuie sa fie de 20%, cresterea concentratiei dincolo de aceasta limita nu îmbunatateste senzatia gustativa ci conduce la reactii opuse; pentru sare concentratia optima maxima este de 10%; pentru acid clorhidric - 0,2%; pentru chinina - 0,1% .

Pragurile diferentiale sunt si mai dificil de estimat iar valorile au un caracter relativ. Se utilizeaza mai frecvent metoda comparari succesive dar inertia ridicata a analizatorului gustativ face ca intervalele sa fie mari iar adaptarea rapida conduce la riscul transformarii într-o proba de memorie gustativa. Cu toate acestea cercetarile experimentale au impus câteva concluzii valide:

prin trecerea de la solutii slab concentrate la solutii mai concentrate valoarea pragului diferential scade. Aceasta implica drept regula de baza în cercetarea sensibilitatii gustative diferentiale pastrarea stricta a acestei ordini;

concentratiile medii favorizeaza obtinerea celor mai mici praguri diferentiale;

concentratiile foarte ridicate conduc la cresterea pragului diferential si la scaderea sensibilitatii.

Adaptarea la nivelul sensibilitatii gustative este foarte rapida. Spre exemplu, pentru sarat timpul necesar adaptarii este de 14-16 sec., pentru amar 47-50 sec.

Se impun urmatoarele particularitati ale adaptarii gustative:

adaptarea gustativa este proportionala cu intensitatea sau forta de actiune a stimulului;

viteza adaptarii difera pentru fiecare dintre cele patru modalitati de baza ale sensibilitatii gustative. Cea mai rapida adaptare este la dulce si apoi la sarat;

efectul adaptarii gustative nu se generalizeaza astfel încât nivelul sensibilitatii se pastreaza pentru alte categorii de stimuli sau chiar creste prin contrast.

Sensibilizarea, contrastul si amestecul sunt foarte bine reliefate la nivelul sensibilitatii gustative. Astfel, daca vom determina initial concentratia liminala a substantei-stimul si apoi vom stimula la intervale de aproximativ 2-3 minute zonele receptoare corespunzatoare vom obtine o crestere a sensibilitatii fata de aceeasi substanta chiar în concentratii subliminale.

Contrastul apare ca efect al interactiunii a celor patru grupe de receptori. Spre exemplu, dupa badijonarea jumatatii stângi a limbii cu 1,5% solutie de acid acetic, sensibilitatea jumatatii drepte creste în raport cu toate celelalte substante gustative. Un efect asemanator se înregistreaza daca se aplica pe jumatatea stânga o solutie de 20% NaCl. Substantele dulci provoaca o crestere a sensibilitatii fata de substantele acide (A. Allen si Wainberg, Bronstein, 1950 în M. Golu, 1978).

Amestecul se obtine prin combinarea a doua sau mai multe substante cu gust pur. Rezultatul este o senzatie gustativa complexa ce înglobeaza caracteristicile proprii fiecarei substante combinate. Pentru un amestec optim concentratia substantei trebuie sa fie mai mica. Daca domina una dintre substante atunci senzatia de gust va fi dominata de aceasta substanta. Trebuie sa spunem ca un amestec absolut în sfera senzatiilor gustative este imposibil de realizat.

Curiozitati. Al cincilea gust: UMAMI (în japoneza "delicios").

La baza acestui gust se afla substanta numita acid aminat glutamat, identificata înca în 1909 de cercetatorul japonez K. Ikeda. Cercetari recente au demonstrat existenta unor receptori specializati pentru substantele glutamate. Majoritatea cercetatorilor nu îl accepta ca gust în sine ci doar faptul ca substantele glutamate stimuleaza celelalte gusturi fundamentale provocând un gust particular cum este cel al: carnii, brânzei, pestelui, ciupercilor.

O dificultate majora în acceptarea acestui gust provine din motive de ordin socio-cultural. Oamenii sunt obisnuiti cu un anume set de reprezentari asociate cu denumirea celor patru gusturi primare.

Tehnici, procedee, aparatura

1. Procedeul degustarii este cel mai simplu si usor de realizat si de catre studenti în laborator. Subiectul în prealabil si dupa fiecare ilustrare îsi va clati gura cu apa distilata la 38şC, facându-se o pauza de cca. un minut între degustari. I se va da subiectului sa soarba o cantitate mica de solutie care (Atentie! Nu se înghite). Subiectul este solicitat sa identifice, sa discrimineze, sa denumeasca substanta degustata sau sa descrie anumite calitati ale acesteia.

2. Procedeul stimularii punctiforme, metoda Touluse-Vaschide.

Se utilizeaza 60 de flacoane prevazute cu pipeta si se aplica cu picatura pe ariile gustative ale limbii. O problema în acest gen de investigatii este cantitatea de lichid care iriga papilele gustative întrucât picatura contine o cantitate uneori prea mare de substanta sapida. Din acest motiv se prefera utilizarea unei mici pensule îmbibata cu solutia respectiva. Evident fiecare flacon trebuie sa dispuna de propria pensula. O precautiune importanta a fost amintita ceva mai sus si anume explorarea ascendenta pornind de la stimulii cu o concentratie foarte scazuta întrucât începerea cu stimuli supraliminali produce efecte de mascare sau denaturare. O alta precautiunea este examinarea la cca. Doua ore dupa masa. Astfel încât sa dispunem de un nivel mai ridicat al sensibilitatii gustative.

3. Aplicatoare gustative. Sunt aparate mai complexe care permit reglarea temperaturii substantei precum si identificarea temperaturii la suprafata limbii.

Senzatiile auditive

În abordarea experimentala a senzatiilor auditive trebuie sa se porneasca de la particularitatile stimulilor acustici: frecventa, amplitudinea si forma. Cercetarile de psihofizica auditiva sau psihoacustica studiaza relatia dintre stimulii fizici (sunetele) si reactiile subiectului la acesti stimuli. În cercetarea psihoacustica s-au impus trei metode: discriminarea, egalizarea si gradarea senzoriala.

Discriminarea permite masurarea celor mai mici diferente între doua sunete care pot fi distinse cu certitudine. Subiectul trebuie doar sa fie capabil sa distinga în mod cert un zgomot de celalalt. În mod obisnuit stimulii difera dupa o singura dimensiune fizica cum ar fi de exemplu diferenta de intensitate între doua semnale sinusoidale de aceeasi frecventa. Astfel, se poate reduce intensitatea unui sunet unic pentru a stabili daca poate fi detectat în prezenta altui sunet. Acesta este un experiment de detectare.

Egalizarea este folosita pentru a stabili ce se întâmpla atunci când doi stimuli sunt egali în ceea ce priveste perceperea subiectiva chiar daca în mod clar sunt inegali din punct de vedere al unei alte dimensiuni subiective. Sunetele diferite ca spectru fizic sunt în general usor de distins si trebuie sa instruim subiectul sa egalizeze o dimensiune cum ar fi intensitatea a doua sunete în timp ce ignora frecventa lor. Nivelele de intensitate egala a sunetelor ne arata modul în care frecvente sinusoidale diferite trebuie sa fie modificate pentru a le receptiona la acelasi nivel de intensitate.

Gradarea senzoriala permite modificarea raporturilor de intensitate si frecventa ale sunetului în conditiile în care un subiect antrenat reuseste sa opereze distinct cu cei doi indicatori. Stevens (1975) a încercat pentru prima data aplicarea acestei metode într-o varietate de conditii si modalitati senzoriale. Se poate cere subiectului sa ofere estimari pentru orice dimensiune imaginabila a stimulilor. Dezavantajul este ca trebuie sa se asigure un consens între observatori în ceea ce priveste dimensiunile evaluate întrucât diferentele individuale introduc surse nedorite de variatie.

Pragurile senzatiilor auditive

Problema pragurilor senzoriale în sfera sensibilitatii acustice trebuie sa fie studiata în raport cu cele doua particularitati fundamentale ale stimulilor sonori si anume: frecventa si intensitatea. De asemenea, nu pot fi ignorate raporturile dintre frecventa si intensitate în studiul pragurilor acustice. În aceste conditii M. Golu (1978) face diferenta între sensibilitatea auditiva sub forma ei absoluta si diferentiala care se raporteaza la frecventa si pragurile auditive absolute si diferentiale care se raporteaza la intensitate.

Sensibilitatea absoluta reprezinta capacitatea de a aprecia corect, prin intermediul senzatiei de înaltime, frecventa sunetului sau de a identifica dupa înaltime un sunet izolat. Registrul sensibilitatii este cuprins între 20 si 20.000 Hz. În studiul experimental al sensibilitatii auditive se impun urmatoarele variabile: vârsta, starea functionala a analizatorului, specificul organizarii structurale a analizatorului si exercitiul. Cercetarile au demonstrat faptul ca nivelul sensibilitatii absolute creste de la nastere pâna spre vârsta de 18 ani, când atinge valoarea maxima; se mentine relativ constant pâna la 30-35 ani dupa care se constata o curba descendenta tot mai accentuata o data cu înaintarea în vârsta.

Pragul sensibilitatii absolute auditive se exprima si prin capacitatea oamenilor de a descompune în plan subiectiv un sunet complex în elementele sale componente si de a evalua înaltimea, frecventa fiecarei componente în parte. Aceasta capacitate exprima în fapt o aptitudine înnascuta care prin exercitiu si antrenament poate atinge un nivel ridicat de performanta la muzicieni.

Sensibilitatea diferentiala evaluata asa cum am aratat mai sus în baza metodei discriminarii reprezinta capacitatea subiectului de a distinge sub aspectul frecventei doua sau mai multe sunete de aceeasi intensitate. Valoarea pragurilor sensibilitatii diferentiale este situata între 2 si 13 Hz. La unele persoane se constata fenomenul de surditate fata de înaltime, manifestat prin incapacitatea de a sesiza, sub aspectul înaltimii, doua sunete dispuse la o distanta foarte mare pe scala de frecvente (peste 100 Hz.)

Sensibilitatea diferentiala ofera oamenilor posibilitatea de a realiza o ordonare în sens ascendent sau descendent a sunetelor dupa înaltime si elaborarea unor etaloane interne de comparare-evaluare a structurilor melodice.

În experimentele care vizeaza studiul sensibilitatii absolute si diferentiale trebuie sa se tina seama si de nivelul amplitudinii undei sonore întrucât este nevoie de o intensitate optima. În experimentele care vizeaza studiul desfasurarii frecventelor în cadrul registrului sensibilitatii auditive se recomanda utilizarea unei intensitati standard de 40 dB.

Pragurile absolute

Pragurile senzatiilor auditive se raporteaza la indicatorul de intensitate sau amplitudine. Pragul absolut defineste energia sau intensitatea necesara detectarii unui semnal în absenta altor sunete. Primele cercetari au avut loc în 1933 în Laboratoarele Bell Telephon si au fost realizate de catre Sivian si White (dupa D. Green, 1989). Cei doi autori au luat în considerare si pragul absolut masurat cu castile pe ureche. Masurarea pragului intensitatii trebuie sa tina seama si de nivelul frecventelor. Se constata diferente semnificative în masurarea pragului absolut în conditiile unei încaperi fara ecou si cu castile pe ureche. Cea mai simpla explicatie pentru aceasta diferenta este ca acoperind urechea cu casca se poate introduce un zgomot camuflat ceea ce face ca sunetul sinusoidal sa fie auzit mai tare. Alte explicatii amintesc despre fluctuatiile de tensiune care apar din contactul dintre cap si casca, fluctuatii induse de pulsul cardiac. Este vorba despre un asa numit zgomot fiziologic. Rezulta ca prin acoperirea urechii cu casca se produce un zgomot de o frecventa scazuta dar care are o intensitate suficient de ridicata pentru a creste nivelul pragului absolut la aceste frecvente scazute de sub 1000 Hz. Dupa cum sustine David Green (1989) pentru rezolvarea acestor discrepante este nevoie de un esantion mare de masuratori pe subiecti tineri cu un auz bun în vederea stabilirii pragului minimal acustic la nivelul unei populatii. Acest gen de studii au fost realizate în S.U.A. cât si în alte tari iar în 1963 Organizatia Internationala de Standarde a adoptat o recomandare pentru nivelele de auz normal. Cercetari ulterioare au reliefat, în continuare, diferente dar, totusi, sunt diferente minore ce tin de sensibilitatea metodelor si aparatelor folosite.

Pragul absolut inferior reprezinta intensitatea minima a tonului standard, cu frecventa de 1000 Hz, necesara pentru a provoca o senzatie de tarie abia sesizabila. Raportat la scala decibelica, pragul absolut minimal este 0 dB. Se constata cresteri ale valorilor acestui prag la hipoacuzici, la persoanele învârsta si în conditii de oboseala auditiva.

Pragul absolut superior reprezinta intensitatea maxima a sunetului luat la frecventa standard de 100 Hz, intensitate care continua sa provoace o senzatie de tarie specifica. Valoarea medie a pragului absolut superior este de 140 dB. Intensitatea optima medie pentru audibilitatea umana este de 60 dB.

Pragul diferential al intensitatii reprezinta cea mai mica modificare de intensitate adaugata la intensitatea initiala a sunetului si care permite o detectare sesizabila de catre subiect. Valoarea pragului diferential este de dar acest raport îsi mentine valabilitatea doar pentru valori medii de intensitate. La sunete de intensitate slaba sau puternica apar fenomene de iradiere a excitatiei care conduc la modificari ale valorii pragului diferential dupa o functie exponentiala descrisa de catre Stevens (1975).

Cercetari recente au demonstrat ca raportul de se pastreaza constant pe o plaja întinsa de frecventa cuprinsa între 200-8000 Hz. Acest consens privitor la ecuatia lui Weber nu se mentine atunci când se discuta despre valoarea exacta a pragului diferential. Cercetatori diferiti au ajuns la valori diferite ale acestor valori. Se considera ca diferentele se datoreaza procedeelor diferite utilizate.

Nivelul pragurilor intensitatii este influentat în mod evident si de nivelul frecventelor. Din acest motiv determinarea pragurilor intensitatii se realizeaza în conditiile unei valori standard de 1000 Hz a frecventei. Modificari ale valorilor frecventei induc modificari în sfera pragurilor intensitatii astfel în zonele frecventelor joase si înalte taria subiectiva a sunetului creste mai repede decât în zona frecventelor medii. Concluzia psihologica a acestui fenomen este ca sunetele puternice joase sau înalte sunt mai greu tolerabile decât cele cu frecventa medie.

O alta observatie legata de tehnicile de masurare a pragului intensitatii sunetului este aceea ca senzatia de tarie a sunetului nu constituie o reproducere fidela a intensitatii obiective a sunetului ci un model aproximativ al ei. Nu vom putea spune cu precizie ca sunetul A este de doua ori mai puternic sau mai slab decât sunetul B. Pentru ca, în realitate, daca vom reduce intensitatea obiectiva a unui sunet de la 100 la 80 dB subiectul va relata o diminuare a intensitatii percepute de peste doua ori.

Determinarea sensibilitatii si pragurilor intensitatii acustice este influentata de auzul monaural sau binaural. Desigur, valorile pragurilor determinate binaural sunt mai mici decât cele determinate monaural. Rezulta ca nivelul sensibilitatii binaurale este mai mare decât cel al sensibilitatii monaurale. Acest fenomen se explica prin efectul de tonifiere si compensare functionala reciproca realizat în cadrul interactiunii dintre componentele pereche ale analizatorului. Daca un stimul actioneaza un timp mai îndelungat (peste 30 de minute) se constata ca aparatul receptor din cele doua urechi intra într-un regim de functionare prin rotatie care permite mentinerea la un nivel optim al sensibilitatii pe o durata mai lunga de timp.

O ultima precizare, în ceea ce priveste raporturile dintre frecventa si intensitate în procesul receptiei sunetelor, rezulta din cercetarile lui Neff si Diamand (1958), M. Golu (1966, 1978). Imposibilitatea practica de a disocia frecventa de intensitate poate conduce la urmatoarele manifestari: situatii în care perceperea înaltimii înregistreaza valori maxime iar discriminarea intensitatii se afla la nivel scazut sau situatia în care discriminarea tariei se realizeaza la un nivel optim iar discriminarea înaltimii este mai slaba. Se pare ca, în timp ce, estimarea înaltimii se subordoneaza legilor distributiei normale dupa o curba gaussiana, evaluarea tariei sau a intensitatii se supune legilor distributiei dimodale. Rezulta ca diferentierea si identificarea sunetelor se realizeaza alternativ si succesiv, când înaltimea, când taria.

Variabile experimentale

Variabilele dependente trebuie sa puna în evidenta comportamentul de raspuns al subiectului. Avem în vedere discriminarea, identificarea semnalului sonor. Modalitatile de masurare pot fi: apasarea pe un buton, o cheie semnalizând pe aceasta cale momentul în care subiectul recepteaza sunetul respectiv. O alta modalitate o pot constitui raspunsurile verbale de tipul DA sau NU, care sugereaza prezenta sau absenta stimulului. Timpul de reactie este un indicator al acuitatii auditive si al masurarii pragului auditiv ceea ce presupune latenta între prezentarea stimulului si reactia subiectului. Masuratorile mecanice sau semnalarea pe cale verbala sunt destul de imprecise si din acest motiv de fiecare data când este posibil sunt preferate masuratori electronice si electrofiziologice.

Variabilele independente sunt constituite în principal din particularitatile undei sonore: frecventa, intensitatea, forma, durata de expunere, intervalul dintre stimuli, valoarea de semnificatie a stimulilor, natura stimulilor (zgomote, sunete melodice, cuvinte).

Variabilele de control tin mai ales de valoarea de semnalizare a sunetelor pentru om. Lumea sunetelor prezinta o importanta exceptional de mare mai ales în conditiile în care informatia vizuala este deficitara. Din acest motiv cercetarile experimentale asupra sensibilitatii auditive trebuie sa tina seama de efectele în plan subiectiv ale sunetelor. Astfel cercetarile realizate într-un mediu total izolat fonic realizeaza un bun control al altor variabile dar, în schimb, induc subiectului o stare anxioasa greu de stapânit. Pe acest fundal, daca se adauga si absenta ecoului asociata cu o hipersensibilizare în raport cu sunetele emise de propriul organism (puls, respiratie) putem aprecia ca se dezvolta reactii subiective ce prezinta implicatii majore asupra comportamentului de raspuns al subiectului. Din acest motiv se impun masuri speciale de pregatire a subiectilor înainte de începerea experimentului propriu-zis.

Tehnici, procedee, aparate

Diapazonul constituie un dispozitiv la îndemâna, usor de manevrat în experimentele de laborator. Desigur ca nivelul de precizie este mai scazut se utilizeaza seturi de diapazoane construite astfel încât sa emita sunete de o anumita frecventa. Tehnica examinarii presupune prinderea capetelor diapazonului cu doua degete si eliberarea lor brusca, în apropierea urechii subiectului. Subiectul având la îndemâna un cronometru trebuie sa îl porneasca în momentul în care începe sa auda sunetul si sa îl opreasca în momentul în care nu mai aude sunetul. Pe aceasta cale se poate evalua registrul acuitatii senzoriale acustice pentru variate lungimi de unda ale sunetelor. Desigur, cu cât timpul de auditie este mai lung cu atât acuitatea auditiva este mai buna. Se realizeaza examinarile la fiecare ureche în parte, iar în timp ce se examineaza cu o ureche, cealalta va trebui sa fie acoperita sau astupata cu un dop de ceara. Se realizeaza mai multe încercari si apoi se face o medie a acestora.

O serie de alte aparate clasice în laboratoarele de psihologie experimentala sunt prezentate în Al. Rosca (1971).

Generatorul de sunete este un dispozitiv electronic utilizat în vederea studiului pragurilor frecventei si intensitatii. Avantajul acestui aparat este faptul ca permite o modulare a registrului de frecvente si intensitati într-un spectru foarte larg. De asemenea, un alt avantaj îl constituie faptul ca subiectul poate fi instruit sa realizeze singur modularea anumitor caracteristici în vederea obtinerii unor indicatii mai fine privitoare la resursele receptorului auditiv.

Audiometrul este un aparat utilizat atât în laboratoarele de fonoaudiologie în scop clinic - pentru determinarea tulburarilor auditive -, cât si în laboratoarele de psihologie experimentala - pentru determinarea caracteristicilor acuitatii auditive. O conditie importanta este asigurarea unui mediu izolat fonic, de dorit camere izolate fonic. Semnalele sonore pot fi transmise pe cale aeriana din surse amplasate în diferite pozitii fata de ascultator, fie prin intermediul castilor. Raspunsul este dat de catre subiect fie pe cale verbala - la un microfon, fie prin apasarea pe un buton de raspuns. Audiometrele moderne testeaza capacitatea aparatului auditiv si prin preluarea vibratiilor ce se transmit pe cale osoasa. Audiometrele permit evidentierea rezultatelor prin intermediul audiogramelor care prezinta, într-o maniera grafica, performantele auditive atât monaural cât si binaural.

Senzatiile vizuale:

Pragurile vizuale

Pragul minim absolut al sensibilitatii vizuale a fost masurat pentru prima data cu o mare acuratete de catre Hecht, Schaler si Pirenne în 1942 (dupa Bartlett, 1966; I. Ciofu, 1978). Cei trei autori au procedat în modul urmator: se asigura subiectului în medie 30 min de adaptare la întuneric, apoi se proiecteaza timp de s un flash cu lungimea de unda de 510 μm pe o arie retinala restrânsa la 10', diametrul situat la 20ş de axul orizontal în partea temporala. Cantitatea minima de unitati energetice care a provocat un raspuns senzorial a fost de 3,89 x 10^-12 ergi.

Valoarea pragului minim pentru foveea centrala se poate determina la o lungime de unda de 560 μm, iar pentru zona periferica a retinei la 500 μm.

Partea periferica a retinei are o sensibilitate mai crescuta la lumina ceea ce înseamna ca vederea fotopica (diurna) realizata cu ajutorul celulelor cu cornuri are o sensibilitate mai scazuta la intensitatea luminii. Dupa cum spunea fizicianul Arago "pentru a percepe un obiect foarte slab luminat aflat în apropierea pragului minim trebuie sa nu-l privesti" deci sa nu fie fixat vizual, sa nu fie proiectat pe fovee. Rezulta ca celulele cu bastonase sunt mult mai sensibile la lumina si ca retina are o sensibilitate maxima la lumina în conditii de obscuritate sau întuneric.

Determinarea pragului minimal absolut este dependent de marimea suprafetei receptorilor excitati, de regiunea retinei excitata, de durata stimularilor si a pauzelor dintre acestea.

Metoda mai sus prezentata este una cu caracter electrofiziologic si implica aparatura si procedee de lucru complicate. În cabinetele de oftalmologie precum si în laboratoarele de psihologie experimentala expresia pragului minimal este acuitatea vizuala evaluata cu ajutorul tabloului octometric.

Tabloul octometric prezinta un sir de rânduri de litere, cifre, semne sau imagini diferite ca marime de la aproximativ 90 mm la 5 mm. Pe tablou în mod obisnuit este specificata distanta de la care subiectul trebuie si poate sa recunoasca semnele pentru fiecare rând. Subiectul trebuie sa citeasca literele sau sa descrie semnele pe care i le arata examinatorul. Se coboara pe fiecare rând pâna când subiectul nu mai reuseste sa identifice semnul sau literele respective. De exemplu, o persoana care este amplasata la o distanta fixa de 5 m vede doar literele care în mod normal sunt vazute de la 20 m prezinta urmatoarea acuitate vizuala: . Examinarea trebuie sa aiba loc în conditii de întuneric dar cu tabloul octometric bine iluminat. Se examineaza fiecare ochi separat si amândoi împreuna.

Pragul diferential

Determinarea pragului diferential vizual presupune factori si dificultati mai numeroase astfel trebuie sa se tina seama de:

nivelul iluminarii ochiului în momentul anterior;

tehnica utilizata;

forma câmpului vizual;

acuitatea focarului pe retina;

predispozitiile individuale;

dispozitia de moment;

nivelul atentiei;

atitudinea fata de sarcina;

setul pregatitor.

Toti acesti factori se instituie în variabile de control implicate în determinarea pragului diferential.

Metoda cea mai frecvent utilizata în determinarea pragului diferential al sensibilitatii vizuale este cea a erorii medii. Valorile statistice confirma constanta lui Fechner si nivelul unanim acceptat al pragului diferential vizual este de . Se impune precizarea ca nu exista cresteri constante ale valorii intensitatii care sa reprezinte în acelasi timp si marimi subiective constante. Din acest motiv, la o intensitate luminoasa extrema, orice adaos nu mai înseamna din punct de vedere subiectiv nimic întrucât subiectul este "orbit" partial sau total.

Pragul temporal al acuitatii vizuale sau frecventa critica de fuziune (FCF)

Termenul si metoda au fost propuse de catre fiziologul Allen în 1926.

În cazul în care o sursa stationara de lumina produce licariri succesive, atunci când intervalul dintre doua licariri succesive este de o secunda subiectul va percepe numai o serie de licariri dar daca intervalul dintre doua licariri succesive este redus treptat, la un moment dat, subiectul nu mai sesizeaza intervalele si va relata existenta unei lumini continue. Lungimea intervalului dintre licaririle succesive la care subiectul raporteaza perceperea unei lumini continui este numita frecventa critica de fuziune. Indicatorul FCF desemneaza frecventa licaririlor periodice pe unitatea de timp data. Cu cât este mai mare frecventa licaririlor cu atât este mai mic intervalul dintre licaririle succesive.

Determinarea FCF se realizeaza în doua sensuri ascendent si descendent pentru a surprinde mai bine capacitatea de fuziune a imaginilor pe retina.

În sens ascendent determinarea se realizeaza pornind de la o amplitudine mare si frecventa scazuta care treptat se modifica prin scaderea amplitudinii si cresterea frecventei licaririlor (c/s sau Hz) pâna în momentul în care subiectul relateaza faptul ca vede o lumina continua. În sens descendent se porneste de la o frecventa foarte ridicata, cu amplitudine scazuta ce apare ca lumina continua si treptat scade frecventa, creste amplitudinea iar subiectul va trebui sa relateze sau sa semnaleze momentul în care vede o lumina discontinua, licaritoare. Se considera ca limita de sus a FCF, care poate fi perceputa, este dependenta mai ales de procesele fotochimice decât de cele corticale. FCF semnalata verbal nu corespunde cu cea stabilita obiectiv, electroencefalografic. Astfel pe cale verbala subiectul semnaleaza ca fuziunea are loc la o frecventa mai mica (de exemplu 50 c/s) în timp ce la EEG este de 70 c/s. Din acest motiv se considera ca FCF este un indicator obiectiv al proceselor vizuale influentate de anumite conditii subiective cum ar fi: reducerea aportului de hrana, lezarea creierului, oboseala vizuala

În cercetarile experimentale asupra FCF trebuie sa se tina seama de urmatorii factori (variabile) care influenteaza dinamica FCF:

intensitatea si culoarea licaririlor,

durata licaririlor si intervalul dintre ele,

vârsta subiectilor (odata cu înaintarea în vârsta se constata o scadere a FCF),

starea subiectiva, în special oboseala vizuala,

temperatura ambianta care poate influenta ritmul reactiilor fotochimice,

ritmul biologic circadian,

zona retinala excitata,

viteza de recuperare a substantei fotosensibile descompuse sub influenta luminii; s-a constatat ca marimea intervalului dintre licariri afecteaza aceasta viteza de recuperare.

Pentru determinarea FCF fizicianul Aubert a inventat aparatul numit Episcotister sub forma unui disc rotativ la nivelul caruia se putea regla proportia de lumina care putea fi perceputa. Atunci când discul este amplasat în fata unei surse de lumina si este rotit cu o viteza tot mai mare la început subiectul percepe o lumina intermitenta pentru ca pe masura ce creste viteza sa se produc frecventa critica si sa semnaleze existenta unei lumini continui.

În zilele noastre se utilizeaza aparate mai perfectionate denumite Flicker bazate pe dispozitive electronice si cuplate prin interfata la calculator. Spre exemplu, la aparatul Flicker oferit de catre firma Viena Test Sistem subiectul priveste în interiorul unui tub iar stimulul este reglat la parametrii constanti în serii ascendente si descendente, subiectul trebuind sa semnaleze prin apasarea pe un buton atunci când s-a produs modificarea de stare în frecventa de fuziune. Programul computerului proceseaza în timp real rezultatele si ofera valorile statistice de baza, respectiv media si abaterea standard a performantelor subiectului. Masuratorile se fac fie doar în sens ascendent sau doar în sens descendent, fie alternativ.

Tehnici si aparatura

Aparatul Flicker

Studiul fuziunii Flicker are aplicatii variate in diferite domenii, precum: psihologie clinica, farmaco - psihologie, psihiatrie, neurologie, gerontologie, ergonomie, psihologia muncii, psihologie sportiva, fiind folosit pentru determinarea frecventei fuziunii stimulilor vizuali prezentati în trei moduri diferite:

• frecventa crescatoare,
• frecventa descrescatoare,
• frecventa crescatoare si descrescatoare.

Valoarea frecventei poate fi selectata la alegere dintre parametrii programului, cu prezentarea sirului fuziunii oscilatorii periferice extinse de la 10 - 80 Hz. Schimbarea frecventei se face în intervale de 0,1 Hz.

Echipamentul testului si tubul de expunere, în special, au fost create în asa fel încât sa minimalizeze variabilele fiziologice sau de mediu nedorite. Stimularea luminoasa este emisa cu luminozitate constanta de un LED rosu. Un sistem de lentile acomodeaza ochiul la distante prin axe vizuale paralele. Structura stimulului luminos este sursa asigurarii excitatiei intrafoveale.

Prin procedura de testare se controleaza testul propriu-zis, se prezinta stimulii, se înregistreaza reactiile subiectului testat si la sfârsit se stocheaza datele pe harddisk sau pe discheta.

Pentru a familiariza subiectul cu procedeul de testare, exista o prima faza de pregatire in care este prezentata o lumina constanta. In a doua faza se va prezenta o oscilatie de 10 Hz a luminii. Faza de pregatire pentru test contine 5 cicluri (crescator, descrescator sau crescator descrescator) ce au scopul de a familiariza subiectul cu procedeul de testare, fara a fi luate in consideratie in momentul evaluarii. Fiecare început de ciclu este marcat de un semnal acustic lung de 50ms, urmat de un interval de 700ms. Apoi lampa stimulatoare este activata.

Masuratoarea începe:

în modul crescator, cu frecventa selectata initial ce va creste continuu în

intervale de 0.1 Hz pâna când subiectul apasa unul din cele doua butoane. Daca nici unul dintre butoane nu este apasat, ciclul se va opri la vârful sirului de frecvente selectat.

în modul descrescator, cu vârful frecventei, care scade continuu în intervale de 0.1
Hz pâna când subiectul apasa unul din cele doua butoane sau este atinsa cea mai mica frecventa a sirului.

în modul crescator/descrescator, cu cea mai joasa frecventa (secventa de frecvente
crescatoare) si continua pâna când subiectul testat apasa unul din cele doua butoane sau când este atinsa frecventa cea mai înalta. Apoi secventa descrescatoare porneste cu vârful frecventei si continua sa scada pana cand subiectul apasa o tasta sau este atinsa cea mai joasa frecventa a sirului.

Testul permite afisarea rezultatelor sub forma unui raport ce contine numele programului, identificarea TS (a subiectului testat, vârsta, sexul si codul evaluarii), data când testul a fost realizat, apoi frecventa realizata, valoarea medie si abaterile standard ale valorii medii pentru fiecare ciclu masurat.

De asemenea, frecventele realizate sunt reprezentate grafic într-o diagrama, în care punctele frecventelor singulare sunt unite cu linie continua (ciclul crescator) sau linie punctata (ciclii descrescatori), ce permite dobandirea unei imagini clare si o recunoasterea rapida a frecventei de fuziune.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

ABORDAREA EXPERIMENTAŢĂ A PERCEPŢIEI

Continuturi:

Metodologia abordarii experimentale a perceptiei

2.1.1 Perceptia directa, perceptia indirecta

2.1.2 Perceptia înnascuta, perceptia dobândita

Perceptia subliminala

Iluziile perceptive

Efectele consecutive

Aprehensiunea perceptiva

Variabile experimentale

Tehnici, procedee, aparate

Obiective:

1. Prezentarea metodologiei de abordare experimentala a perceptei

2. Prezentarea abordarii experimentale a variatelor manifestari ale perceptiei

3. Prezentarea variabilelor si tehnicilor experimentale în studiul perceptiei.

Precerinte:

Nu este cazul.

Expunere:

2.1 Metodologia abordarii experimentale a perceptiei

Dupa cum am vazut în capitolul anterior dedicat senzatiilor chiar si la nivelul celor mai simple senzatii nu se poate vorbi despre o corespondenta deplina între prezentarea stimulului, calitatile acestuia si raspunsul subiectului. Acest fapt este cu atât mai bine pus în evidenta în cazul perceptiei, experimentatorul spera ca subiectul sa relateze ceea ce vede într-o maniera obiectiva în schimb acesta cel mai adesea spune ceea ce crede el ca vede. În experimentele pe care le initiem în studiul perceptiei ne asteptam ca subiectii sa prezinte relatari obiective si riguroase. Daca avem asteptari absolute, în aceasta privinta, vom constata ca realitatea ne contrazice. Sa luam de exemplu o fotografie, o carte postala ilustrata a unui oras dintr-o zona de munte. Prezentând aceasta imagine ce are atribute bidimensionale vom constata ca nici unul dintre subiectii nostii nu întâmpina dificultati în a surprinde indicii de profunzime si de a percepe în relief cu ajutorul unei imagini bidimensionale. Aceasta aduce în discutie o prima problema metodologica în studiul experimental al perceptiei si anume relatia dintre perceptia directa si cea indirecta (B. Kantowitz, H. Roediger III, D. Elmes, 2005).

2.1.1. Perceptia directa - perceptia indirecta

Aceasta polarizare metodologica îsi are originile într-o disputa mai veche de la începuturile psihologiei stiintifice, si anume, cea a relatiei dintre senzatii si perceptii. Daca asociationistii considerau ca perceptia este rezultatul unei sume de impresii senzoriale în schimb gestaltistii apreciau ca perceptia este primara în raport cu senzatia si rezulta din tendintele înnascute ale omului spre integralitate perceptiva si spre alte calitati ale perceptiei cum ar fi profunzimea. Mai târziu, aceasta disputa, o regasim în conceptiile a doi mari cercetatori în domeniul perceptiei.

Gibson (1979) sustine ca impresiile senzoriale ofera într-o maniera directa informatii despre profunzime si perspectiva. Perspectiva de abordare directa presupune ca în procesul perceptiei omul capteaza informatiile pe care le ofera mediul într-o maniera spontana, fara sa reflecteze asupra lor.

Gregory (1970) afirma ca în procesul perceptiei se produce o interpretare a informatiei în vederea elaborarii impresiei de adâncime si perspectiva. De aici rezulta o perspectiva de abordare indirecta în conformitate cu care perceptia adâncimii, profunzimii, distantelor, perspectivei se realizeaza pe baza experientei anterioare prin utilizarea diferitilor indici asupra acestor calitati perceptive. Atunci când ne propunem sa investigam aceste calitati ale perceptiei va trebui sa definim contributia celor doua forme de perceptie.

Aceasta controversa între abordarea directa si indirecta se regaseste în psihologia cognitiva în termenii de procesare perceptiva de tip top-down (directa) si bottom-up (indirecta).

Perceptia directa se realizeaza în baza unei procesari a informatiei senzoriale directionata de date. Este o procesare de tip inductiv, care porneste de la baza de date de tip senzorial si ajunge la elaborarea unor perceptii mai complexe rezultate din integrarea informatiei senzoriale. Cu alte cuvinte se accentueaza rolul senzatiei ca fundament si factor determinant al perceptiei.

Perceptia indirecta este rodul unei procesari perceptive orientata de sus în jos, respectiv de la concepte, experiente si indici ai profunzimii si perspectivei. Este o procesare dirijata conceptual într-o maniera deductiva. Cu alte cuvinte, informatiile despre profunzime si perspectiva sunt deduse chiar daca acestea nu exista în realitate.

În studiul experimental al variatelor manifestari ale perceptiei putem constata implicarea celor doua mecanisme explicative. Un prim exemplu sunt figurile imposibile (Atentie! Se vor pune ilustratii.). În cazul acestor figuri, la o prima privire (directa), ne lasam înselati de informatia senzoriala si acceptam drept veridice informatiile prezentate. Apoi, în baza unui proces de decentrare perceptiva (J. Piaget) prin interventia mecanismelor cognitive realizam o interpretare adecvata a informatiei.

Un alt exemplu îl constituie fenomenul de constanta a marimii care apare atunci când utilizam indici de profunzime pentru a aprecia distanta dintre noi si un obiect perceput. În acest caz perceptia directa ar trebui sa creeze probleme serioase întrucât imaginea formata pe retina este cu mult mai mica pentru obiectele îndepartate decât pentru cele îndepartate. Cu toate acestea raporturile perceptive functioneaza corect si evaluam adecvat constata de marime a obiectelor. În fenomenul de constanta a marimii sau a formelor sunt implicate doua categorii de mecanisme care exprima foarte bine interactiunea dintre perceptia directa si perceptia indirecta. În prima categorie de mecanisme intra procesele retinale si mecanica oculara care priveste acomodarea ochiului în raport cu distanta. Aceste procese fiziologice permit o evaluare adecvata a constantei în limitele unor distante mici de pâna la 23 de metri. La distante mai mari intervine perceptia indirecta dirijata de experienta anterioara si de indicii de profunzime si de perspectiva pe care îi acumulam începând de la nastere.

Un alt exemplu din care deducem raporturile dintre perceptia directa si cea indirecta îl reprezinta iluziile ce deriva din perceperea perspectivei. O iluzie clasica în acest fel este cea a sinelor de cale ferata care dau senzatia ca se unesc. Cercetarile experimentale au încercat sa analizeze mecanismele perspectivei prin utilizarea unor iluzii care provoaca erori puternice de perceptie. Asa este cazul camerei trapezoidale utilizate de catre Kilpatrick (1952). Imaginea prezinta o încapere rectangulara cu doua ferestre egal distantate de privitor. Cu toate acestea cele doua persoane prezente în fiecare fereastra apar ca fiind foarte diferite ca marime. Efectul este dat de forma trapezoidala a camerei astfel încât persoana aflata în stânga imaginii apare în departare si mica de dimensiuni, iar persoana care apare în dreapta imaginii apare în apropiere si de dimensiuni mari. Diferite alte iluzii exploateaza sugestiile de perspectiva si demonstreaza, în acelasi timp, relatia dintre perceptia directa si cea indirecta. Adevarul este ca majoritatea perceptiilor implica o interactiune între abordarea directa si cea indirecta.

Psihologia cognitiva a demonstrat în mod convingator acest aspect. Sa luam urmatorul exemplu: sA/-\ M/-\T

Daca vom prezenta acesti stimuli verbali vom constata ca majoritatea covârsitoare a oamenilor nu vom avea dificultati sa citeasca de prima data corect sah mat, cu toate ca nici litera h, nici litera a nu apar în aceasta configuratie. Perceptia acestor litere în fiecare dintre cuvinte este determinata atât de literele înconjuratoare (perceptie directa, senzoriala, de tip jos-sus) cât si de ceea ce oameni stiu despre cele doua cuvinte în limba româna (perceptie indirecta, de tipul sus-jos). Cercetarile lui Mc. Clelland si Rumelhart (1981) au identificat trei niveluri de procesare perceptiva: nivelul particularitatilor sau de aspect exterior în care conteaza aspectul, înfatisarea unei litere; nivelul literei unde unitatile de recunoastere a literei sunt activate de informatia specifica si nivelul cuvântului în care elementele sunt activate de unitatile literei. Astfel, imediat ce unitatea de cuvânt este activata de litere atunci ea, la rândul ei, reactiveaza literele. Acest model al conexiunii inverse, între procesarea directa si cea indirecta, este un model circular care dovedeste interactiunea dintre cele doua tipuri de prelucrari perceptive. Într-o maniera mai analitica, se poate spune ca, literele sunt activate pozitie cu pozitie simultan apoi nivelul particularitatilor (aspectul exterior) sau mesajul vizual activeaza detectorii de trasaturi care vor activa detectorii de litere ce se inhiba reciproc, pozitie cu pozitie. În continuare detectorii de litere stimuleaza recunoasterea cuvântului care contine acele litere. La rândul lor unitatile de cuvânt se inhiba reciproc una pe alta astfel încât cuvântul perceput este acela al carui nivel de stimulare este mai înalt decât al altor unitati de cuvânt.

2.1.2. Perceptie înnascuta - perceptie dobândita

Problema relatiei dintre înnascut si dobândit în perceptie se subordoneaza si ea primei directii metodologice care se refera la relatia dintre perceptie directa - perceptie indirecta. În fapt, aceasta problema se reduce la reliefarea rolului experientei anterioare si a factorilor înnascuti în perceptie. Încercând o abordare dintr-o perspectiva istorica va trebui sa ne referim pentru început la teoria empirica a lui Helmholtz care aprecia ca toate impresiile noastre despre profunzime sunt rezultatul experientei anterioare. Atunci când percepem o scena vizuala noua tindem sa o interpretam printr-un proces de inferenta cu ajutorul caruia deducem impresiile de perspectiva pe care le sesizam în baza unor indici sau a unor "deductii inconstiente", cum le numea Helmhotz, care apar rapid, fara o gândire constienta în baza unui automatism vizual. Acest mod de a aborda perceptia ca rezultat al unor experiente dobândite este superpozabil cu modelul perceptiei indirecte dirijate de date, a procesarii de tip "sus-jos".

La polul opus se afla teoria nativista proprie curentului gestaltist si care considera ca oamenii manifesta o tendinta înnascuta spre a percepe aspectele de profunzime, perspectiva. Cel mai sugestiv experiment invocat este cel realizat de catre Gibson si Walk (1960) cunoscut sub numele de "prapastia vizuala". Dispozitivul este compus dintr-o platforma centrala flancata pe ambele laturi de câte o placa orizontala din sticla. Sub sticla, dar numai pe o latura, se afla un spatiu gol (prapastie vizuala). Suprafetele vazute prin sticla au un desen caroiat. În experimentele lor autorii au utilizat variate animale si bebelusi. Problema pe care si-au pus-o autorii este daca animalele terestre manifesta o reactie înnascuta la profunzime sau daca aceasta reactie este învatata. S-a constatat ca la puii de gaina, miei, capre, pisici, maimute si la copiii mici se manifesta o tendinta clara de oprire în fata prapastiei vizuale. Copiii mici, îndemnati de catre mama lor, se vor deplasa totusi si deasupra prapastiei vizuale. Pentru a demonstra ca profunzimea declanseaza automat reactii de teama animalelor s-a modificat experimentul astfel încât animalele au fost puse sa stea pe sticla de deasupra prapastiei vizuale dar având o scândura opaca amplasata direct sub suprafata transparenta pe care stateau ele. Câta vreme scândura ramânea nemiscata, animalele erau linistite, dar imediat ce era miscata dadeau semne de panica. La fel copiii care puteau sa-si vada mamele de partea cealalta a prapastiei vizuale începeau sa plânga atunci când situatia le provoca frica. Se pare ca aceste reactii sunt cu adevarat înnascute pentru animalele terestre deoarece apare chiar si la animalele crescute pe întuneric pâna la vârsta când se pot deplasa. Un aspect particular a rezultat din experimentele facute pe sobolani si pisici. Aceste animale nu manifestau reactii de panica la traversarea prapastiei vizuale deoarece, utilizând palparea cu ajutorul mustatilor a suprafetei de sticla, se deplasau mai prudent dar totusi se deplasau. În schimb, daca li s-au taiat mustatile, reactia de panica s-a manifestat la fel ca si la celelalte animale. Acest experiment este sugestiv pentru a demonstra reactiile de panica ale celor mai multi oameni fata de adâncime, cadere în gol sau fata de cutremur. Faptul ca atâtia oameni practica alpinismul, zborul la înaltime, parasutismul, plonjarile cu coarda sau ca în zonele marcate de dese cutremure oamenii manifesta reactii de panica mai scazute sugereaza ca factorii nativi nu actioneaza în mod absolut si ca cele mai multe dintre actele noastre perceptive constituie rezultatul unei interactiuni complexe între componentele native si cele dobândite.

În urma acestei discutii privitoare la perceptia directa-indirecta, înnascuta-dobândita rezulta ca o disputa exhaustiva privitoare la relatia dintre senzatii si perceptii este neproductiva. Nimeni nu poate pune în discutie autonomia functionala a celor doua procese si specificitatea lor. În concluzie, putem încerca o definitie a perceptiei mai apropiata de realitatea acestor interactiuni: definim perceptia ca proces psihic de integrare a informatiei senzoriale într-o imagine cu sens pentru subiect.

2.2 Perceptia subliminala

Investigarea perceptiei subliminale trebuie sa raspunda la urmatoarele întrebari:

În ce masura stimulii pot fi perceputi subconstient si daca exista sau nu perceptie subliminala?

Care sunt diferentele dintre perceptia constienta si cea subconstienta?

Care este durata de influenta a stimulilor subliminali?

Diverse studii au încercat sa dovedeasca existenta perceptiei subliminale prin demonstrarea faptului ca stimulii sunt perceputi atunci când subiectii nu sunt constienti de acesti stimuli. În principiu, se urmareste stabilirea conditiilor în care nu apare perceptia constienta si apoi demonstrarea perceptiei stimulilor în aceste conditii. Cele mai frecvente metode pentru stabilirea acestui fapt au fost rapoartele verbale si masurarea obiectiva a comportamentului.

Rapoartele verbale constituie expresia unei evaluari introspective a nivelului de constientizare. Probabil ca cel mai vechi experiment, de acest tip, a fost realizat de catre Boris Sidis la Universitatea Harvard, în 1898. El a prezentat subiectilor cartoane ce contineau o singura cifra sau litera. Subiectii erau plasati foarte departe de acesti stimuli astfel încât continutul nu se afla în câmpul lor vizual; ei vedeau ceva nedefinit, chiar un punct, iar unii subiecti au reclamat ca nu pot vedea nimic. Apoi, Sidis le-a cerut sa spuna ce era scris pe cartoane si proportia raspunsurilor corecte a fost semnificativ mai mare decât ar fi fost normal sa fie în baza întâmplarii. Sidis a concluzionat ca exista un nivel de constiinta care percepe si stimuli de care eul nostru nu este constient.

si alti cercetatori au ajuns la rezultate similare cu cele ale lui Sidis: Peirce si Jastrow (1884), Stroh, Shaw si Washburn (1908). Rezultatele acestor cercetari demonstreaza ca subiectii pot face discriminari perceptive adecvate chiar daca nu au perceptii constiente care sa le ghideze alegerile. Totusi, ideea ca rapoartele verbale, evaluarea introspectiva ar fi un indicator valid pentru experienta perceptiva subliminala a fost supusa unor serioase semne de întrebare. Motivul cel mai des invocat a fost ca modul în care subiectii relateaza o experienta constienta nu poate fi controlat. Respectiv, faptul ca, relatarile ce indica absenta unor experiente constiente relevante pot sugera cel mult o manifestare individuala a modului în care perceptiile ne orienteaza comportamentul si nu o absenta reala a perceptiei constiente.

Indicatorii comportamentali ai nivelului de constientizare au intrat în atentia psihologilor în cercetarile desfasurat în anii '70 si '80 ai secolului al XX-lea: Balota (1983), Eich (1984); Fowler, Woldford, Slade si Tassinary (1981); Marcel (1974/1983); McCauley, Parmelee, Sperber si Carr (1980). Rezultatele acestor studii sugereaza ca stimulii sunt perceputi în anumite conditii care nu permit discriminarea între stimuli alternativi. Aceste studii au pornit de la premisa ca incapacitatea de a discrimina între stimuli indica absenta totala a perceptiei constiente. Aceasta ipoteza s-a dovedit a fi plauzibila si rezultatele au oferit dovezi convingatoare pentru existenta perceptiei subliminale.

Un exemplu relevant este studiul realizat de catre Kunst-Wilson si Zajonc, în 1980. Cei doi cercetatori au încercat sa demonstreze faptul ca stimulii perceputi subconstient tind sa influenteze reactiile afective consecutive. Proiectul lor experimental pornea de la ipoteza ca preferinta pentru anumiti stimuli se poate baza pe evenimente percepute subconstient. În cadrul experimentului subiectilor li s-au prezentat 10 forme geometrice, neregulate, lipsite de semnificatie. Fiecare figura a fost prezentata la tahistoscop timp de 1 ms, conditie în care nici un subiect nu a raportat ca ar fi perceput ceva. Apoi, în partea a doua a experimentului, s-a trecut la o sarcina de recunoastere fortata ca indicator al constientizarii si una de preferinta fortata ca indicator al perceptiei subliminale. În ambele sarcini subiectilor li s-a prezentat 10 perechi de figuri cu fiecare pereche constând dintr-o figura veche (care a fost prezentata la tahistoscop) si una noua (adaugata). În sarcina de recunoastere fortata subiectii au fost solicitati sa aleaga o singura figura dintr-o pereche, figura pe care au "vazut-o" în expunerea initiala. Pentru sarcina de preferinta fortata subiectii au fost solicitati sa selecteze figura preferata. Rezultatele au demonstrat ca subiectii au raspuns la aceste sarcini mai bine decât în cazul unei alegeri bazata pe simpla probabilitate: 50% raspunsuri corecte pentru sarcina de recunoastere fortata si 60% raspunsuri corecte pentru sarcina de preferinta fortata.

Mai sugestiv dar mai simplu este experimentul realizat de catre R. Fowler (1981). Acesta a prezentat subiectilor la tahistoscop mai întâi un mesaj subliminal cu un singur cuvânt: lodge (adapost). Apoi, a expus supraliminal doua cuvinte: hotel si book sarcina subiectilor a fost sa mentioneze care dintre aceste doua cuvinte are aceeasi semnificatie cu mesajul subliminal. Procentul de raspunsuri corecte a fost foarte ridicat: 95%. Concluzia autorului a fost ca se poate vorbi despre o procesare semantica a mesajului subliminal.

Dar poate ca cel mai sugestiv experiment ce utilizeaza indicatori comportamentali obiectivi ai constientizarii este cel propus de catre Lazarus si McCleary (1951). Cei doi autori au prezentat subiectilor o lista cu 10 cuvinte fara înteles., iar la 5 din aceste cuvinte în momentul prezentari au asociat si un mic soc electric. La o prezentare ulterioara a celor 10 cuvinte fara soc electric a constatat o manifestara electrodermala puternica pentru cele 5 cuvinte ce au fost însotite initial de socul electric. În schimb, timpul de recunoastere nu a crescut. Cei doi autori au introdus în psihologie termenul de subception (perceptie subliminala) si au sustinut ca experimentul lor demonstreaza existenta unei perceptii subliminale independente de mecanismele de aparare perceptiva.

În încercarea de explicare a mecanismelor perceptiei subliminale sunt autori care si-au propus sa depaseasca explicarea simplista prin mecanismele de aparare perceptiva. Wiener si Schiller (1960); Wiener si Kleespies (1968) sustin ca identificarea unui cuvânt nu se supune legii "tot sau nimic". Într-o prezentare rapida a unui cuvânt subiectul utilizeaza indici de recunoastere (câteva litere) înainte de a identifica cuvântul. Aceasta informare partiala poate fundamenta decizia de a împiedica orice perceptie ulterioara a cuvântului afectogen. Acesti indici partiali sunt suficienti pentru a declansa o reactie electrodermala înainte chiar de a recunoaste cuvântul. De altfel, în 1956, Eriksen considera ca raspunsul verbal trebuie sa fie asociat cu raspunsul electrodermal în demonstrarea existentei perceptiei subliminale. Este foarte adevarat ca diferentele calitative dintre cei doi indicatori sunt majore: reactia electrodermala este mult mai putin precisa si nu realizeaza distinctii calitative între stimuli ci doar de intensitate afectogena; în schimb raspunsul verbal presupune constientizare, evaluare, raportare precisa.

Daca punem problema unor indicatori obiectivi comportamentali si daca acesti indicatori exista înseamna ca perceptia subliminala prezinta consecinte, efecte constatabile asupra comportamentului.

Influenta perceptiei subliminale asupra reactiilor afective a fost demonstrata într-un experiment realizat de catre Zajonc si Murphy (1993). În cadrul experimentului subiectilor le-au fost prezentate în mod vizibil ideograme chinezesti si li s-a cerut sa evalueze pe o scala în cinci trepte daca aceste figuri reprezentau ceva "rau" sau ceva "bun". Subiectii au fost împartiti în doua grupuri. Primului grup, imediat dupa fiecare ideograma i-a fost prezentata o figura umana zâmbitoare sau înfricosatoare, pentru o durata foarte scurta de 4 ms (4 miimi de secunda). Pentru al doilea grup, timpul de prezentare al figurilor umane a fost de 1 s, suficient pentru ca acestea sa fie percepute constient. Subiectilor din al doilea grup li s-a cerut sa ignore fetele umane si sa se concentreze numai asupra evaluarii ideogramelor. Rezultatele experimentului au aratat urmatoarele: doar în prezentarea pentru foarte scurt timp a figurilor umane se constata influenta asupra modului de evaluare a ideogramelor; astfel, atunci când subiectii nu sunt constienti de prezentarea acestor figuri par sa fie mai mult influentati de ele si tind sa evalueze ideogramele ca fiind "bune" daca sunt urmate de o fata zâmbitoare si "rele" daca sunt urmate de una înfricosatoare. În situatia în care figurile umane au fost percepute constient subiectii au reusit sa le ignore si sa nu se lase influentati de ele în evaluarea ideogramelor. Acest experiment demonstreaza ca perceptia subliminala exercita o influenta calitativa semnificativa asupra reactiilor afective fata de perceptia constienta.

În ceea ce priveste natura procesarii si codurile dominante în perceptia subliminala este semnificativ sa amintim experimentul lui Groeger (1984). Acesta a utilizat stimuli vizuali având un singur cuvânt tinta la fiecare sesiune experimentala si solicitând subiectilor sa selecteze acest cuvânt dintr-o matrice de 24 de cuvinte prezentata imediat dupa cuvântul tinta. Important de retinut pentru proiectul experimental este faptul ca matrice nu continea niciodata cuvântul tinta prezentat efectiv. Matricea cuprindea cuvinte care erau similare din punct de vedere semantic precum si cuvinte care erau similare din punct de vedere structural cu cuvântul tinta. De exemplu, daca era prezentat cuvântul town (oras) ca si cuvânt tinta, un echivalent semantic putea fi cuvântul city (oras) si unul structural time (timp). S-a constatat ca, în situatiile în care cuvântul tinta era prezentat pentru o durata foarte scurta, astfel încât subiectii sa nu fie constienti de el, se realiza o alegere pe baza similaritatii semantice. În schimb, daca era prezentat o durata suficienta pentru a fi perceput constient alegerea era bazata pe similaritate structurala. Autorul a replicat acest experiment utilizând stimuli auditiv si rezultatele au fost asemanatoare. Concluzia este ca în perceptia subliminala se realizeaza o procesare semantica.

Dirijarea comportamentului cu ajutorul perceptiei subliminale constituie una dintre convingerile puternice legate de aceasta forma a perceptiei. Multi considera ca informatiile percepute la nivel subconstient provoaca reactii automate ce nu pot fi controlate de persoana care le percepe. În schimb, perceptiile constiente ne-ar permite sa utilizam informatiile percepute pentru a actiona asupra lumii si a produce efecte constatabile. S-a conturat astfel o directie de cercetare privitoare la consecintele pasive si active ale perceptiei.

Într-un experiment realizat de catre Merikle si Joordens (1997) a fost prezentat un singur cuvânt într-o singura sesiune experimentala si calitatea perceptiva a acestuia a fost controlata de timpul de expunere. Durata a fost fie scurta, de 50 ms astfel încât sa se realizeze o perceptie subconstienta, fie destul de lunga, de 150 ms astfel încât majoritatea stimulilor sa fie perceputi constient. Dupa prezentare subiectii au realizat o proba de memorie si li se dadeau drept punct de sprijin primele trei litere ale cuvântului si li se cerea sa completeze aceasta secventa de litere cu orice cuvânt ce le trece prin minte cu exceptia celui prezentat anterior. S-a constatat ca subiectii care fusesera stimulati o durata scurta de timp au întâmpinat greutati în a urma instructiunilor, pe când, în cazul în care durata de expunere a fost de 150 ms subiectii au reusit sa excluda cuvântul afisat înainte.

Un alt exemplu ilustrativ pentru modul în care perceptia subliminala provoaca reactii automate, iar cea constienta permite oamenilor sa îsi modifice reactiile, îl constituie experimentele care arata ca predictia pe baza redundantei stimulului survine numai daca stimulii perceputi sunt constientizati. O serie de experimente realizate de Cheesman si Merikle (1986); Merikle si Cheesman (1987); Merikle si colab. (1995) au drept punct de pornire comun celebrul experiment realizat de catre Stroop (1935). Efectul Stroop rezulta din conflictul culoare-cuvânt în conditiile în care subiectul vede o lista de cuvinte scrise în culori diferite si i se cere sa numeasca rapid culoarea fiecarui cuvânt în conditiile în care, spre exemplu, cuvântul "verde" este scris cu rosu. Acest conflict determina o latenta a raspunsurilor mai mare spre deosebire de situatia în care exista o convergenta între cuvânt si culoarea care-l desemneaza (spre exemplu, "albastru" scris cu albastru). Autorii amintiti mai sus au procedat, pentru început, la prezentarea fie a cuvântului ROsU, fie a cuvântului VERDE în doua variante: cu timp suficient pentru a fi percepute constient si cu o expunere foarte scurta fara sa fie percepute constient. În continuare, subiectilor le era prezentata o pata de culoare fie rosie, fie verde si sarcina subiectilor era de a numi cât mai repede pata de culoare. S-a constatat ca raspunsul este mai dificil atunci când culoarea este precedata de cuvântul care desemneaza o alta culoare. Foarte interesant este faptul ca acest efect se manifesta independent de durata de afisare a cuvântului. Aceste rezultate ofera un argument în plus în sprijinul teoriei ca perceptia subliminala provoaca reactii automate.

Un alt aspect pe care cercetatorii l-au avut în vedere în studiul perceptiei subconstiente este influenta contextului în care sunt percepute obiectele sau evenimentele. Marcel (1980) a avansat ipoteza conform careia influenta contextului asupra perceptiei este limitata la informatia perceputa constient. Pentru a verifica aceasta ipoteza Marcel a realizat un proiect experimental în cadrul caruia a prezentat subiectilor secvente de trei cuvinte: primul cuvânt din serie era contextual, al doilea era polisemantic, cu doua semnificatii iar al treilea era un cuvânt tinta, cuvânt legat de unul dintre cele doua sensuri ale cuvântului polisemantic. Cuvintele contextuale au facut posibila directionarea interpretarii cuvântului polisemantic si ipoteza lui Marcel era doar ca perceptia constienta a cuvintelor contextuale este de natura sa influenteze interpretarea stimulului polisemantic. În absenta constientizarii semnificatiile multiple ale cuvântului polisemantic ar fi activate. Pentru a demonstra daca erau activate ambele semnificatii ale stimulului polisemantic sau numai una a fost utilizat timpul de reactie la cuvântul tinta. rezultatele au validat ipoteza conform careia numai cuvintele contextuale, percepute constient influenteaza interpretarea cuvântului polisemantic. concluzia acestui experiment este ca perceptia constienta a unui stimul este influentata de context iar cea subconstienta conduce la reactii automate relativ independente de context.

Ultima întrebare propusa, la începutul discutiei noastre, privitoare la perceptia subconstienta se referea la durata influentei stimulilor perceputi subconstient. În cele mai multe dintre experimente memorarea informatiilor percepute la nivel subconstient a fost efectuata la intervale foarte scurte de secunde sau minute, ceea ce limiteaza posibilitatea generalizarii rezultatelor. E greu de spus, în baza acestor experimente, cât de lunga poate fi durata acestei influente asupra comportamentului persoanelor supuse stimulilor subliminali.

Fenomenul Poetzl a capatat notorietate în urma cercetarilor întreprinse de Poetzl (1960, 1971). Autorul a studiat impactul perceptiei subliminale asupra continutului manifest al viselor. În cadrul experimentul, subiectilor le-a fost prezentate figuri complexe ce reprezentau scene naturale pentru o durata foarte scurta de timp (100 ms). Poetzl a masurat reconstructia constienta a acestor scene naturale dupa expunerea stimulilor cerând subiectilor sa descrie sau sa deseneze ceea ce au vazut. Apoi, cercetatorul le-a cerut sa îsi noteze detaliat visele pe care le aveau în timpul noptii si sa revina a doua zi cu aceste descrieri. S-a constatat ca descrierea viselor continea foarte multe elemente comune cu stimulii prezentati. Concluzia cea mai importanta a acestui experiment este ca informatiile percepute la nivel subconstient pot fi pastrate în memorie pentru mai multe ore. Alte cercetari au demonstrat ca reconstructia imaginilor prezentate subliminal este mai buna daca subiectii sunt angajati ulterior într-o sesiune de asociatii libere înainte de a trece la reconstructia din perioada visului.

Cercetatorii si-au pus problema în ce masura anumite evenimente, stimuli la care subiectul este supus într-o stare de absenta a controlului constient, se pot instala în memorie si pot fi reamintite dupa un timp mai îndelungat. Astfel au fost gasite dovezi pentru mentinerea în memorie a informatiilor percepute în timpul anesteziei. Merikle si Daneman (1966, 1998) sunt optimisti în aceasta privinta considerând ca informatiile percepute subconstient pot sa-si mentina persistenta în memorie pe o perioada mai lunga de 24 ore. O problema delicata a studiilor efectuate pâna acum este ca stimulii folositi nu au avut nici o relevanta personala pentru subiecti aflati sub anestezie. Putem cita un singur experiment, în literatura de specialitate, care afirma ca stimulii cu grad de relevanta personala au un impact pentru o perioada de timp considerabila. Levinson (1965) descrie un astfel de experiment. În timpul interventiei chirurgicale, cu subiectul aflat sub anestezie, experimentatorul a simulat o situatie de criza spunând urmatoarele: "Un moment! Pacientul acesta nu-mi place cum arata. E cam albastru! Sa îi dam mai mult oxigen." Toti cei zece pacienti s-au recuperat foarte bine din punct de vedere medical. La o luna dupa interventie, patru dintre ei îsi aminteau foarte exact respectivul incident si alti patru subiecti si-au amintit câte ceva despre acest incident; doua persoane nu si-au amintit nimic.

2.3 Iluziile perceptive

Gregory (1973, 1980) ca reprezentant al traditiei empiriste lansate de catre Helmholtz prezinta o abordare diferita de cea a lui Piaget. El concepe iluzia drept un esec comparabil celui la care ajunge uneori cercetarea stiintifica. O perceptie poate fi falsa deoarece se bazeaza pe ipoteze gresite sau pentru ca recurge la o argumentatie eronata. Cu toate acestea nu toate iluziile deriva dintr-o ipoteza gresita întrucât unele au la baza tulburari de ordin fiziologic cum ar fi paralizii ale sistemului oculomotor. Sunt si iluzii cu origine fiziologica dar care nu au nimic patologic. Gregory vorbeste despre trei categorii de astfel de iluzii:

iluzii datorate adaptarii fiziologice cum ar fi efectele consecutive de miscare, de temperatura si de culoare;

iluzii datorate functionarii inadecvate a unui mecanism fiziologic, cum ar fi iluzia autocinetica;

iluziile datorate interventiei inadecvate a unui mecanism fiziologic, cum ar fi miscarea aparenta.

Facând aceste precizari, Gregory încearca sa asigure o definire operationala corecta teoriei sale asupra iluziilor ca efect al unor ipoteze perceptive eronate. Aceste ipoteze perceptive eronate ar rezulta din strategii cognitive eronate si nu din motive de ordin fiziologic.

Tipologia iluziilor perceptive, dupa Gregory

Iluzii datorate unei procesari inadecvate a datelor. O serie de iluzii optico-geometrice cum ar fi Müller-Lyer si Ponzo s-ar explica prin functionarea gresita a mecanismului constantei perceptive datorita prezentei indicilor de adâncime la nivelul stimulilor. În cazul unei procesari directe subiectul este tributar acestor indici fara sa ia în considerare ipoteza de distanta. Din acest motiv se impune si o procesare indirecta, descendenta. De exemplu, în cazul cubului lui Necker se compara dimensiunea fatetei vazuta ca mai îndepartata cu dimensiunea fatetei vazuta ca mai apropiata si se observa inevitabil ca cea mai îndepartata pare mai mare. O inversare perceptiva a acestor raporturi antreneaza o corectare a dimensiunilor aparente.

Iluzii datorate incapacitatii de a extrage din stimul o ipoteza privitoare la natura obiectului. Un exemplu îl constituie falsele ipoteze nascute din încercarea de a identifica figuri lacunare cum sunt cele ale lui Street. Un alt exemplu sunt formele percepute în plansele testului Rorschach.

Iluzii datorate unor legi înselatoare. Apar atunci când avansam ipoteze false neglijând schimbarile intervenite si ne servim de ipoteze care au fost corecte într-o situatie trecuta. De exemplu, atunci când urmarim cu privirea un obiect acesta tinde sa ocupe o pozitie relativ stationara pe retina. Daca vom face acelasi lucru pentru o imagine consecutiva aceasta ne va aparea în miscare. Cu alte cuvinte aplicam o lege care nu exista decât pentru obiecte reale la un obiect care nu exista în realitate.

Iluzii datorate unor articulari gresite a datelor senzoriale si a faptelor obiective. Unele iluzii sunt produse de ipoteze ce se sprijina pe probabilitati. De exemplu, în iluzia greutatii probabilitatea ca un obiect mai mare ca dimensiuni sa fie mai greu îl face sa fie perceput ca fiind mai usor decât este în realitate.

Iluzii bazate pe ambiguitate. Figurile ambiguii declanseaza ipoteze perceptive incompatibile si echiprobabile cum ar fi de exemplu figura vaza-profil a lui Rubin. În acest caz asistam la schimbari perceptive spontane care denota mecanismele selectivitatii perceptive în relatia obiect-fond.

Iluzii bazate pe paradox. Paradoxul rezulta din suprapunerea unor concepte incompatibile. În plan perceptiv se pot elabora imagini paradoxale denumite figuri imposibile cum ar fi furca cu doua sau trei brate sau triunghiul imposibil. Aceste figuri paradoxale sunt posibile pentru ca desenul poate fi compus din indici perceptivi incompatibili.

Iluziile generate de creativitate cum ar fi iluzia contururilor imaginare, conceputa de catre Kanisza. Gregory considera ca absenta unei parti presupuse din planul îndepartat indica mascarea cercurilor de catre o forma apropiata.

2.4 Efectele consecutive

Procesul adaptarii senzoriale provoaca diminuarea sensibilitatii în conditiile unei stimulari prelungite. La încetarea stimularii se constata asa numitele efecte consecutive, un gen aparte de iluzii perceptive. Cele mai interesante fenomene consecutive le regasim în perceptia culorilor: adaptarea cromatica realizata de timp de cca. un minut prin privirea unei imagini colorate este urmata de o scurta imagine consecutiva pozitiva de aceeasi culoare cu cea vazuta în faza anterioara manifestata ca o persistenta a senzatiei cromatice. Apoi, urmeaza o imagine complementara corespunzatoare culorii complementare. Acest efect consecutiv poate fi de durata mai lunga si este relevant în privinta consecintelor adaptarii sau a oboselii selective a receptorilor cromatici.

În ceea ce priveste efectele consecutive cromatice, primele cercetari remarcabile apartin tot lui W. Köhler, din 1962 (dupa Delorme, 1994). În experimentul sau a realizat o adaptare cromatica de lunga durata obligând subiectul sa poarte ochelari bicolori timp de 60 de zile. Fiecare lentila avea o jumatate galbena si una albastra; cele doua jumatati erau distribuite la fiecare lentila dreapta - galben, stânga - albastru. În aceste conditii când subiectul priveste spre dreapta vede în albastru, iar când priveste spre stânga vede în galben. Dupa ce s-a renuntat la purtarea ochelarilor s-a constatat un efect cromatic de tip complementar a carui natura depindea de directia privirii: când subiectul privea spre dreapta el vedea mai întâi în galben, iar când privea spre stânga vedea în albastru. S-a produs un efect consecutiv de tip complementar fenomenului adaptarii.

Un alt experiment remarcabil amintit de Delorme apartine lui McCollough (1965). Acesta a prezentat alternativ un patrat format din dungi verticale portocalii si negre si un altul din dungi orizontale albastre si negre. Fiecare stimul a fost prezentat timp de 10 secunde si apoi subiectul este solicitat sa exploreze ansamblul figurii cuprinzând cele doua patrate. La 10 minute dupa aceasta alternare i le prezinta din nou dar dungile orizontale si verticale sunt albe si negre. Efectul consecutiv rezultat este urmatorul: subiectul percepe dungile albe verticale ca fiind albastru verzui si pe cele orizontale ca fiind portocalii. Aceste culori sunt doar aproximativ complementare stimulilor de control si efectul consecutiv nu putea fi atribuit oboselii selective a receptorilor retinei pentru ca aceleasi regiuni au fost adaptate alternativ celor doua culori. Autorul explica fenomenul prin adaptarea celulelor corticale cu dubla specializare la orientare si culoare.

Explicarea mecanismelor efectelor consecutive ramâne o problema deschisa pentru neurostiintele contemporane. Unii autori avanseaza implicarea mecanismelor de conditionare corticala al caror substrat psihologic este înca putin cunoscut.

Adaptarea perceptiva si efectele consecutive au fost studiate si prin utilizarea procedeului inversiunii. Acest procedeu a fost utilizat pentru a verifica constanta, stabilitatea orientarii spatiale pe verticala si orizontala, prin implicarea factorilor vizuali, kinestezici si proprioceptivi. Anumite date de observatie clinica au semnalat manifestari episodice de inversiune a raporturilor spatiale însotite de senzatia de ameteala. Cercetari experimentale sunt foarte putine, desi procedeul de investigare este relativ simplu. Experimente remarcabile au fost realizate de catre Stratton (1897) si de catre Köhler (1947), descrise în Popescu-Neveanu (1976) si Delorme (1994).

În experimentul sau, Stratton a purtat el însusi timp de mai multe zile un monoclu, în conditiile în care vederea celuilalt ochi a fost obturata. Monoclul era format din lentile prismatice ce produceau inversiunea sistemelor de referinta sus-jos si dreapta-stânga ale câmpului vizual. Autorul a observat la început, pe lânga producerea unei perceptii vizuale inverse, si o impresie de miscare, deplasare a mediului la fiecare miscare a corpului sau a capului. Aceste stari erau însotite de o senzatie de disconfort neurovegetativ (greata). De asemenea, coordonarea vizual-motorie era puternic afectata si mersul aproape imposibil. La sfârsitul perioadei de adaptare, nu ajunsese sa reinverseze perceptiile dar realizase o adaptare vizual-motorie care îi permitea sa se deplaseze si sa efectueze activitati care solicitau o coordonare vizual-manuala. Starile de greata au disparut. Dar observatiile cele mai interesante se refera la modificarile proprioceptive resimtite în timpul adaptarii. Atunci când îsi privea membrele, pe care le vedea inversare, reusea sa le resimta acolo unde le vedea mai degraba decât acolo unde le simtea în baza senzatiilor proprioceptive. Drept efect se produceau perceptii paradoxale în care noua localizare a membrelor coexista cu cea veche. Dupa revenirea la normal, pe parcursul a opt zile, imaginea care era rasturnata la nivel cortical a început sa redevina treptat verticala în baza unui mecanism de ajustare mediat, probabil, cortical.

În experimentul sau Köhler a aplicat subiectilor prisme construite din doua bucati de lentile astfel încât privind în jos subiectul vedea normal, dar privind în sus vedea rasturnat. Efectul acestui câmp cu dubla referinta a fost masurat de catre Köhler prin metoda ajustarii. Subiectii au primit drept sarcina ajustarea unor linii curbe pâna deveneau drepte sau a unor romburi pâna deveneau patrate. Experimentul s-a desfasurat în patru conditii: în prima conditie, subiectul priveste în sus prin prismele rasturnate; în a doua conditie, subiectul priveste în sus fara prisme; în a treia conditie, subiectul priveste în jos prin prisma; în a patra conditie, subiectul priveste în jos fara prisme. Principalul efect a fost o perturbare a organizarii spatiale dar si o adaptare treptata astfel încât dupa 15 zile abaterea este redusa la 20% fata de prima zi. Fenomenele de postactiune s-au manifestat mai puternic în primele trei zile, apoi au ramas constante pentru privirea în jos si s-au accentuat pentru privirea în sus fara prisma. Dupa încheierea experimentului s-a realizat procesul de readaptare dar subiectul avea nevoie de un efort mai mare la privirea în sus decât la privirea în jos. Durata readaptarii a fost destul de lunga întrucât efectele s-au mentinut si la 40 de zile dupa încetarea experimentului.

Cele doua experimente au pus în evidenta modificari proprioceptive paradoxale si sentimentul de a simti invers într-o lume normala. Daca Stratton raporta efecte paradoxale mai ales în ceea ce priveste proprioceptia, Köhler le raporta în special în legatura cu perceptia vizuala precum si relatia acesteia cu proprioceptia. Se produceau localizari perceptive contradictorii, de exemplu, obiectele puteau fi localizate corect dar orientarea lor era inversata: afisele de pe ziduri puteau fi localizate corect în timp ce continutul lor scris era vazut ca în oglinda. Köhler a comparat aceasta situatie cu cea a automobilistului care privind în oglinda retrovizoare localizeaza corect masinile pe care le zareste dar vede numarul lor de înmatriculare inversat.

În încercarea de a explica mecanismele adaptarii la inversiune, Harris (1965) a propus o teorie explicativa care sustine ca adaptarea vizual-spatiala trece în primul rând printr-un proces de adaptare proprioceptiva determinata vizual. Astfel, ceea ce se modifica la început este perceperea localizarii bratelor, picioarelor si corpului care sunt accesibile perceptiei vizuale dar nu si localizarea capului si a ochilor care nu sunt accesibile perceptiei vizuale. Fiind percepute vizual într-o noua pozitie, din cauza dispozitivului optic, segmentele corporale vizibile vor sfârsi prin a fi percepute si pe cale proprioceptiva în noua pozitie. Pentru a explica aceste rezultate paradoxale, Harris propune distinctia dintre doua tipuri de perceptie a orientarii spatiale: perceptia directionata si perceptia picturala. Perceptia directionata priveste localizarea unui obiect, raportându-l la o parte a corpului, în special la mâna. Perceptia picturala se aplica la orientarea pur vizuala, fara a fi luate în seama segmentele corpului. Pentru a justifica aceasta distinctie, Harris da exemple de perceptii de orientare directionata implicata în vizualizarea textelor scrise sau imprimate, a orologiilor sau a ceasurilor (pozitia acelor, directia lor de miscare) si hartilor geografice (directia punctelor cardinale). Scrierea este, în schimb, un bun exemplu pentru perceptiile de orientare de tip pictural.

Concluzia lui Delorme (1994) este ca procesele de adaptare la inversiune implica doua tipuri de perceptie a orientarii spatiale: una fondata pe proprioceptie, si alta pe perceptia vizuala si ca, aceste doua modalitati, nu sunt adaptabile în mod egal.

Cercetarile asupra adaptarii vizual-spatiale au vizat si alte modificari precum deplasarea, înclinarea, disparitatea binoculara, curbarea, îngrosarea s.a.m.d. Aceste cercetari au confirmat, în general, experimentele lui Stratton si ale lui Köhler precum si teoria lui Harris, care afirma ca, în conditiile unui conflict între datele vizuale si cele proprioceptive, cele vizuale tind sa domine situatia.

Rolul activitatii a fost pus si el în discutie si a iscat controverse între autori. În general adaptarea perceptiva sugereaza importanta activitatii subiectului în redistribuirea si adaptarea celor doua sisteme. S-a ajuns la concluzia ca activitatea favorizeaza, fara îndoiala, adaptarea dar nu poate fi considerata drept factor determinant.

2.5 Aprehensiunea perceptiva

Pentru a întelege mai bine functionarea perceptiva trebuie sa facem distinctia între doua modalitati de percepere: 1) aprehensiunea perceptiva si 2) comprehensiunea perceptiva. Aprehensiunea se bazeaza în mod esential pe procesarea senzoriala a informatiei si include un prim nivel de procesare semantica în limitele unor calitati simple ale stimulului care vizeaza daca acesta este placut, neplacut, agreabila, periculos. Comprehensiunea perceptiva sau întelegerea perceptiva se bazeaza în mod esential pe o procesare profunda a informatiei. Acest tip de procesare evident urmeaza aprehensiunii perceptive si face ca perceperea sa fie accesibila constiintei. Regasim în aceasta distinctie diferenta dintre perceptia directa si perceptia indirecta.

Din punct de vedere ontogenetic, comprehensiunea perceptiva intervine mai târziu si este influentata de o serie de factori exogeni si endogeni si în primul rând de limbaj.

Putem sa mai operam o distinctie între aprehensiune-comprehensiune vizuala si auditiva.

Capacitatea de aprehensiune vizuala se defineste prin numarul de unitati informationale percepute în urma unei unice explorari în conditiile unei expuneri precis determinate a stimulului. timpul standard de expunere a stimulilor pentru studiul capacitatii de aprehensiune vizuala este de 0,1 secunde.

Cercetarile semnaleaza urmatoarele particularitati ale aprehensiunii perceptive vizuale:

a.       numarul maxim de elemente care pot fi percepute dintr-o singura privire este de patru pâna la cinci daca sunt fara legatura;

b.      cifrele sunt percepute mai rapid decât literele;

c.       cuvintele cu înteles sunt percepute mai rapid decât cele fara înteles; rapiditatea si numarul de cuvinte depinde si de numarul de litere din care este alcatuit fiecare cuvânt precum si de tipul de propozitii: în propozitii simple se percep mai multe cuvinte;

d.      formele geometrice sunt percepute mai rapid decât literele izolate;

e.       la stimulii cuvinte fara sens se percep mai rapid acele cuvinte în care succesiunea literelor este mai familiara limbii materne.

Stimulii utilizati pentru investigarea capacitatii de aprehensiune perceptiva vizuala sunt în mod obisnuit litere, silabe fara sens, cuvinte, cifre, figuri, imagini, scene simple sau complexe.

Factorii, variabilele experimentale în studiul aprehensiunii perceptive vizuale pot fi împartiti în doua categorii: a) factori obiectivi, care tin de particularitatile materialului, intensitatea si durata stimularii, modul de prezentare al stimulilor, succesiunea lor, ordinea acestora, gruparea lor, particularitatile fizice ale stimulului (forma, marime, culoare, profunzime, stralucire, luminozitate); b) factorii subiectivi se refera la vârsta, sex, nivel de educatie, nivel intelectual, stare afectiva, implicare motivationala, experienta anterioara.

Aprehensiunea perceptiva auditiva

Deutsch (1970) considera ca în prezentarea auditiva sunt implicate doua tipuri de codaje: unul pentru stimulii verbali, altul pentru stimulii nonverbali. Dumaurier,(1985, 1992) a comparat performantele raspunsurilor verbale la un material verbal cu performantele raspunsurilor nonverbale la un material nonverbal. S-a cerut subiectilor sa reproduca în ordine sunetele pe care le-au auzit. S-a masurat corectitudinea reproducerii si a ordinii elementelor prezentate. Sunetele prezentate aveau un caracter familiar si durata de expunere a fost de o secunda. La un alt grup s-au realizat masuratori cu stimuli vizuali prezentati câte un element pe secunda. Autoarea a utilizat drept subiecti copii cuprinsi în opt grupe, de la copii sugari pâna la 10 ani, si adulti. Un prim rezultat sugereaza ca aprehensiunea sunetelor este la toate grupele de vârsta net inferioara vitezei capacitatii de aprehensiune a cifrelor. Aceeasi diferenta neta se constata si în ceea ce priveste aprehensiunea cuvintelor fata de sunete. Absenta familiaritatii unor cuvinte sau gradul lor mare de complexitate nu reusesc sa anuleze superioritatea performantelor la stimulii vizuali fata de cei acustici. Aceasta superioritate a performantelor pentru materialul verbal se mentine si dupa o familiarizare prelungita cu stimulii sonori si obiectele care le produc inclusiv dupa un antrenament special în sarcinile de reproducere a stimulilor sonori.

Cercetarile privitoare la capacitatea de aprehensiune au încercat sa identifice, în cazul stimularii vizuale simultane, numarul de elemente percepute dintr-o singura privire. În medie se vorbeste de patru-cinci elemente, dar sunt variatii care tin de procedura utilizata, timpul de expunere, tipul de stimuli. Simultaneitatea prezentarilor si rapiditatea fiecarei prezentari fac verbalizarea improbabila în momentul prezentarii dar nu si în timpul cautarii raspunsului. Oricum, capacitatea de aprehensiune auditiva succesiva este de maximum trei elemente. În aceste conditii, succesiunea auditiva este echivalenta cu simultaneitatea vizuala.

Teoria dublului codaj a fost confirmata si s-a demonstrat ca un sunet ascultat poate fi codat fie sub forma de imagine auditiva (memorie senzoriala), fie sub forma denumirii sale atunci când este posibil (obiectul care emite sunetul, nota muzicala). Dumaurier (1992), în baza cercetarilor proprii, avanseaza ipoteza conform careia codajul sub forma de imagine auditiva (codaj senzorial) activeaza mecanisme subvocale împiedicând astfel un codaj verbal. Aceasta localizare a mecanismelor subvocale în timpul codajului senzorial ar putea face cele doua tipuri de codaj (senzorial si verbal) incompatibile la un moment dat. Dovada psihologica a codajului senzorial si a efectului sau de remanenta îl constituie imaginile auditive reactivate cotidian atunci când ne urmaresc pasaje melodice derivate din muzica ascultata sau din muzica ce însoteste un film sau o reclama. Acelasi lucru se poate întâmpla si în cazul unor zgomote care persista o perioada mai lunga (spre exemplu: lucrari de santier desfasurate în preajma locuintei, zgomote de masini persistente etc.).

2.6. Variabile experimentale

Variabilele dependente ce descriu comportamentul subiectului în urma perceperii unui obiect, a unui stimul, a unei scene vizuale sau a unor cuvinte, melodii, zgomote etc. sunt urmatoarele:

a) Raportul verbal care se bazeaza pe raspunsurile verbale emise de catre subiect în timpul experimentului. O abordare detaliata a rapoartelor verbale si implicatiilor acestora în psihologia experimentala a fost realizata într-o lucrare anterioara (Anitei, 2003). În legatura cu descrierea verbala trebuie sa subliniem ca cel mai important dezavantaj îl constituie faptul ca un observator neatent rareori va fi capabil sa ofere o relatare precisa. Iar daca intervine un antrenament corespunzator apare riscul ca acest antrenament sa modifice variabile dependenta. Rapoartele verbale nu pot fi totusi ignorate. În conditiile unui control riguros al experimentului rapoartele verbale de obicei simple, clare si distincte ofera informatii adecvate pentru comportamentul de raspuns, în special atunci când avem de a face cu stimuli complecsi.

b) Timpul de raspuns este o variabila mult mai frecvent folosita si mult mai precisa. Putem cere subiectilor sa ofere raspunsuri prin actionarea unor dispozitive mecanice, electrice, electronice sau digitale (manete, butoane, taste, pedale etc.).

c) Indicatori ai calitatii performantelor: numarul de raspunsuri corecte, gresite, de omisiuni.

În general este de preferat o combinare a masuratorilor într-o maniera convergenta. Datele convergente ofera un nivel mai ridicat de încredere decât informatiile partiale.

Variabilele independente au fost într-o buna masura descrise în acest capitol la particularitatile stimulului, avându-se în vedere complexitatea problemei pentru psihologia experimentala a perceptiei. În plus putem avansa o clasificare, ordonare mai accesibila studentilor si tinerilor cercetatori:

a) Modificarea caracteristicilor fizice ale stimulilor respectiv marimea, forma, fundalul, perspectiva, unghiul de vedere al stimulilor vizuali. Stimulii auditivi pot fi variati în raport cu frecventa, intensitatea, timbrul, complexitatea.

b) Esalonarea în timp a perceptiei prin prezentarea separata a unor parti ale unui stimul la intervale scurte de timp sau prin reducerea timpului de actiune a întregului stimul pâna la nivelul milisecundelor.

c) Aspecte calitative ale variabilei independente cum ar fi: cresterea animalelor în întuneric, solicitarea subiectilor sa poarte ochelari speciali care le deformeaza vederea, blocarea miscarilor motorii sau modificarea caracteristicilor câmpului vizual sub aspectul omogenitatii, cromatismului, dungilor reiate etc.

Variabilele de control sunt numeroase datorita complexitatii stimulilor perceptivi si reactivitatii specifice a participantilor la experimente. Pe parcursul acestui capitol am pus în evidenta diferite variabile de control astfel încât în continuare vom proceda la o sistematizare si enumerare a acestora.

a) Vârsta: dimensiunea genetica a perceptiei a fost demonstrata în ceea ce priveste dependenta ei evolutia structurilor operatorii la copil precum si de uzura normala a analizatorilor o data cu avansarea în vârsta.

b) Sexul este o variabila care intervine în strânsa legatura cu continutul unor situatii stimul. Din acest motiv situatiile stimul trebuie sa fie pretestate spre a se verifica masura în care diferentele de sex induc una anumit tip de raspuns. Sunt situatii în care este de preferat ca studiile sa se realizeze într-o maniera distincta pe grupuri de barbati si femei

c) Nivelul intelectual: este un fapt dovedit prin cercetarile lui Piaget si alte cercetari amintite chiar în acest capitol care demonstreaza legatura dintre perceptie si inteligenta. Din acest motiv se impune egalizarea subiectilor sub aspectul coeficientului intelectual. Precum se stie inteligenta dobândeste specializari de ordin verbal sau nonverbal (figurativ) tocmai în raport cu particularitatile stimulilor perceptivi si, din acest motiv, egalizarea factorului intelectual trebuie sa aiba în vedere si aceste diferente.

d) Diferente interculturale care au fost analizate pe larg în cadrul acestui capitol.

e) Influenta unor factori emotionali: impactul emotional al situatiei de examinare poate fi în general controlat, dar impactul emotional al unor stimuli constituie o problema delicata întrucât unul si acelasi stimul poate sa dezvolte reactii emotionale variate la persoane diferite sau la aceeasi persoana în momente diferite. Stimulii afectogeni pot constitui atât variabila independenta cât si variabila de control. Pretestarile si solicitarea unor impresii ale participantilor pot sa asigure un nivel de control satisfacator al acestor variabile.

f) Influenta unor factori motivationali se manifesta în functie de starea subiectului, de complexitatea trebuintelor care îsi fac simtita prezenta în contextul experimentului. Trebuintele nutritive sau alte pulsiuni de ordin sexual, stare de neliniste, anxietate, nevoia de interactiune sau teama de relationare sociala sunt doar câteva dintre trebuintele de care trebuie sa tinem seama.

În general toti factorii comportamentali descrisi în teoria starilor centrale directoare (F.H. Allport, 1955) constituie variabile care trebuie sa fie mentinute sub control.

Pe lânga aceste variabile o serie de atribute fizice ale stimulilor, care nu sunt investigati, trebuie sa fie la rândul lor avute sub control: durata, intensitatea, iluminarea, contrastul stimulului trebuie sa fie mentinute la un nivel constant daca nu sunt manipulate ca variabile independente.

2.7. Tehnici, procedee, aparate

Desene cu ajutorul carora se prezinta variati stimuli sau iluzii perceptive. Iluziile optico-geometrice au fost realizate în cea mai mare parte în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, autorii lor fiind fizicieni (Poggendorff, Kundt), astronomi (Uollner), mineralologi (Necker), geometricieni (Delboeuf) sau fiziologi (Hering, Aubert, Müller-Lyer).

Desenele, imaginile pot fi prezentate subiectului în functie de structura experimentului fie separat, fie grupat, fie simultan, fie într-o anumita succesiune. Durata de expunere este si ea variabila. Aspectul cromatic este variabil, dependent de configuratia experimentului. Plansele cromatice sunt influentate de particularitatile iluminatului si de unghiul de incidenta al luminii, ceea ce poate conduce la factori de reflexie si de distorsionare a culorilor.

Tahistoscopul este aparatul cel mai frecvent utilizat în studiul experimental al perceptiei. Cu ajutorul lui se realizeaza studierea perceptiei vizuale în conditii precis determinate de iluminare a stimulului si mai ales de durata de expunere. Principiul de baza care sta la functionarea tahistoscopului îl constituie prezentarea cu o durata precis determinata de timp a stimulilor vizuali.

Primele aparate erau mecanice apoi au aparut tahistoscoapele electronice si digitale. Tahistoscopul electronic este astfel construit încât i se asigura subiectului conditii de adaptare vizuala putând sa priveasca în interiorul aparatului prin intermediul unui dispozitiv care izoleaza subiectul de stimulii vizuali externi. Dispune de fante prin intermediul carora se introduc stimulii desenati pe cartonase sau imagini simple, complexe, acromatice, cromatice s.a.m.d. Subiectul este instruit sa priveasca atent în asteptarea stimulului ce va fi proiectat. Timpul de expunere poate fi reglat cu precizie începând cu o miime de secunda si mergând pâna la zeci de secunde. Timpul standard de expunere a stimulilor pentru cercetarile obisnuite privitoare la aprehensiunea perceptiva este de 0,1 secunde. Subiectul are la îndemâna un dispozitiv de obicei sub forma unui buton pe care va trebui sa apese pentru a semnala ca a vazut stimulul. Variabila dependenta poate fi semnalata si pe cale verbala prin raspunsul DA sau NU sau prin descrierea a ceea ce a vazut. Aparatul permite experimentatorului sa declanseze un flash care lumineaza stimulul facându-l într-o anumita masura perceptiv pentru subiect.

În studiul perceptiei subliminale timpul de expunere al stimulilor este de câteva miimi de secunda, iar pentru comparatie expunerea supraliminala este de o zecime de secunda. În acest gen de studii se practica un "bombardament" subliminal ceea ce presupune un numar mare de expuneri într-o unitate de timp. În acest caz dispozitivele actionate manual de catre experimentator nu ofera un nivel ridicat de încredere si nici nu permit obtinerea unor rezultate viabile. Cea mai buna modalitatea este înregistrarea unor stimuli subliminali pe un fond supraliminal prin programe speciale de calculator sau cu ajutorul tehnicii cinematografice.

Cu ajutorul tahistoscopului se pot modela si experimente complexe în cadrul carora se investigheaza indicatorii fiziologici ca marturie obiectiva a reactivitatii emotionale a subiectului. În timp ce subiectului i se prezinta stimuli la tahistoscop poate fi conectat la poligraf pentru determinarea reactiei electrodermale, frecventei cardiace si ritmului respirator. Acest gen de model experimental este favorabil pentru studiul experimental al stimulilor sau situatiilor afectogene.

Pregatirea subiectului, avertizarea sa în legatura cu prezenta stimulului este importanta pentru a-i mentine atentia treaza si pentru a avea certitudinea ca fiecare stimul a fost perceput. În mod obisnuit, înainte cu unu-doua secunde de prezentare, subiectul este atentionat. În cazul prelevarii si indicatorilor fiziologici momentul atentionarii trebuie sa fie consemnat de catre experimentator pe hârtia inscriptoare a poligrafului. Acest lucru este necesar pentru a se face distinctia între atentionare, care declanseaza rapid reactia electrodermala, si reactia specifica la stimuli. Astfel, va trebui sa fie consemnat, cu precizie, si momentul prezentarii stimulului iar apoi trebuie sa asteptam revenirea curbelor fiziologice la pozitia normala înainte de a prezenta urmatorul stimul.

Procedeul de investigatie tahistoscopica poate fi realizat si cu prezentarea stimulilor pe ecran cu ajutorul diapozitivelor. Dispozitivele tip magazie de diapozitive care se roteste si fiecare diapozitiv este expus are avantajul unor imagini complexe ce pot fi obtinute prin fotografiere dar are si dezavantajul zgomotului care constituie o sursa de preatentionare necontrolata ca si o sursa de distorsionare a atentiei.

Procedeul tahistoscopiei poate fi modelat pe calculator având avantajul unor posibilitati practic nelimitate de elaborare a stimulilor, de combinatii cromatice, de prezentarea unor scene vizuale; un alt avantaj îl constituie precizia deosebita a masuratorilor. În schimb, dezavantajul îl constituie faptul ca subiectul privind ecranul monitorului primeste în acelasi timp stimulatii externe vizuale sau distorsiuni ale imaginii pe ecranul monitorului datorita unghiului de incidenta al luminii ambientale.

Aparate pentru evaluarea miscarilor oculare. Sunt destinate urmaririi modul în care se realizeaza miscarile oculare în conditiile explorarii vizuale sau ale lecturii. Miscarile oculare pot fi identificate prin variate procedee (vezi Rosca, 1971). Ele pot fi masurate prin efectul reflexiei cu ajutorul unor aparate de filmare, pot fi înregistrate fotografic cu ajutorul unor aparate fotografice cu declansare rapida, pot fi înregistrate pe osciloscopul catodic sau pe cale electrofiziologica cu ajutorul unor microelectrozi amplasati în apropierea ochilor în functie de directia anticipata a privirii.

Stereoscopul este utilizat în studiul perceptiei tridimensionale. Principiul de baza al acestui aparat consta în prezentarea a doua imagini plane care redau acelasi obiect dar din pozitii diferite. Fiecare ochi vede o singura imagine dar aceste imagini fuzioneaza în una singura, care ofera impresia de profunzime.

Pentru evaluarea distantelor si pozitiei obiectelor în profunzime au fost imaginate aparate numite stereometre. În mod obisnuit dispozitivul se prezinta sub forma unei cutii paralelipipedice lungi de aproximativ doi metri, în interiorul careia se deplaseaza pe sina o serie de figuri. Interiorul cutiei este iluminat astfel încât sa nu creeze efecte de umbra. Subiectul priveste de la un capat în interiorul cutiei si are posibilitatea sa regleze amplasarea spatiala a figurilor ce se pot deplasa pe sine astfel încât sa le aduca la acelasi nivel. Marimea abaterilor constituie un indicator al perturbarii capacitatii de apreciere a distantelor si pozitiilor în profunzime.

În studiul perceptiei auditive se utilizeaza generatoare de sunete dar mai ales casetofonul sau alte modalitati de înregistrare auditiva cum ar fi CD-ul si calculatorul. Stimulii complecsi melodici, verbali sau zgomote sunt prezentati prin intermediul castilor care permit izolarea de mediul extern. În ultimul timp au fost elaborate softuri de stimulare auditiva sofisticate, complexe si care permit un foarte bun control al variabilelor stimuli. Pentru investigarea localizarii auditive au fost imaginate perimetre acustice în cadrul carora subiectul legat la ochi primeste stimulii acustici din variate unghiuri în raport cu amplasarea celor doua urechi. În mod obisnuit se masoara la 0°, 90°, 180° si 270°.  Dispozitivele pot permite emiterea sunetelor mult mai gradata în conditiile în care sursa poate fi deplasata pe un cerc în jurul capului subiectului. Foarte important este ca sursa de stimulare sa fie amplasata la înaltimea urechilor.

În încheiere trebuie sa precizam ca nu vom putea în nici un caz afirma existenta unor "aparate care masoara perceptia". Aparatele, dispozitivele, procedeele prezentate constituie doar o mica parte dintre resursele investigatiei experimentale asupra perceptiei. Experimentatorii pot sa imagineze procedee de lucru originale si adecvate cercetarilor respective. Cel mai bun exemplu îl constituie camerele înclinate, trapezoidale, circulare care au permis investigarea fructuoasa a variatelor aspecte ale perceptiei.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III

ABORDAREA EXPERIMENTALĂ A ATENŢIEI

Continuturi:

Reactia de orientare

Vigilenta, variabile experimentale

De la vigilenta la atentie

Tehnici, aparatura

Obiective:

Prezentarea abordarii experimentale a reactiei de orientare si a starii de vigilenta

Prezentarea variabilelor experimentale, tehnicilor si aparaturii.

Precerinte:

Nu este cazul.

Expunere:

3.1 Reactia de orientare

Ivan Petrovici Pavlov a acordat o atentie deosebita reactiei de orientare considerând ca acest tip de reflex are o importanta remarcabila pentru comportamentele adaptative ale organismelor. Pavlov considera ca reactia de orientare depaseste simpla orientare a receptorilor catre sursa. El a denumit acest reflex "ce se întâmpla?" considerând ca aria acestuia se extinde de la declansarea receptorilor la sesizarea modificarilor din mediului înconjurator ceea ce constituie timpul de pornire a unor reactii de apropiere de hrana, de sexul opus sau al unor reactii de evitare a pericolului dar, si de curiozitate, orientata spre cunoastere.

si uniformitatea raspunsului. La prima aplicare a unor stimuli se declanseaza reactii de orientare caracterizate prin acelasi tablou, indiferent de natura stimulului. S-a constatat o relatie relativ proportionala între intensitatea stimularii si cea a reactiei de orientare, ceea ce semnifica de fapt mecanismele activarii specifice ale receptorilor în baza legii pragurilor senzoriale.

În conditii de laborator Pavlov (1953), Sokolov (1960), Floru (1967) au identificat urmatoarele manifestari ale reflexului de orientare la animalele supuse experimentelor de studiu a reflexului conditionat:

a)      în plan motor se produce întoarcerea capului, ciulirea urechilor, un întreg sistem de reactii îndreptat spre contactul organismului cu obiectele, ceea ce asigura ajustarea analizatorilor si o mai buna percepere a stimulilor. Dupa Sokolov reflexul de orientare este doar o reactie nespecifica fata de stimulii noi în timp ce activitatea de investigare ce are drept scop explorarea obiectelor, a spatiului înconjurator este achizitionata si alcatuieste un veritabil reflex de orientare conditionat. Se sugereaza astfel doua componente ale mecanismului de functionare a reactiei de orientare: una înnascuta si mai putin elaborata si una dobândita ca expresie a reflexului de orientare-investigare;

b)      modificari respiratorii, cum ar fi hiperpnea sau oprirea respiratiei pentru foarte scurt timp;

c)      cresterea frecventei cardiace (accelerarea pulsului), bradicardie, vasoconstrictia extremitatilor;

d)      reactia electrodermala care se manifesta amplu în reactia de orientare;

e)      dilatarea pupilei (midriaza).

Acest cortegiu de manifestari neurovegetative si musculare asigura pregatirea organismului pentru actiune, raspunde la întrebarea "ce e de facut?". Elementul comun al acestor reactii neurovegetative este nespecificitatea

Variabilele dependente în cercetarea reactiei de orientare se exprima prin efecte comportamentale bogate. Spre exemplu, Sokolov identifica urmatoarele manifestari ale reactiei de orientare la un stimul sonor: midriaza (dilatarea pupilei), cresterea sensibilitatii vizuale, cresterea frecventei biopotentialelor occipitale la EEG, cresterea perimetrului vizual, modificari ale contractiei inimii, ale electrocardiogramei, modificari vasomotorii, respiratorii, electrodermale, eliberarea de hormoni (adrenalina), cresterea tonusului muscular, concomitent cu inhibarea activitatii reflex conditionate aflate în curs.

În modelele experimentale s-a utilizat stimularea luminoasa intermitenta cu 18 cicli pe secunda în 23 de aplicari, ceea ce a provocat o modificare a ritmului alfa de la 10 cicli pe secunda la 9 cicli pe secunda. În stimularea auditiva cu un sunet intens s-a produs o crestere a raspunsurilor cortexului vizual identificate prin EEG (Sokolov, 1960).

Aspectul particular care a atras atentia cercetatorilor este stingerea reactiei de orientare. În mod obisnuit, un reflex neconditionat, înnascut, poate fi inhibat partial sau total prin stimularea concurenta a altui receptor sau prin stimularea unei zone centrale a sistemului nervos. Reactia de orientare se stinge în conditiile în care stimulul îsi pierde din noutate prin aplicarea sa repetata.

Hernández-Péon (1960) considera ca stingerea, pâna la disparitie, a raspunsurilor în urma aplicarii repetate a aceluiasi stimul are la baza urmatoarele mecanisme:

stingerea reactiei de orientare;

învatare negativa, adaptare negativa, oboseala asociativa;

obisnuire.

Termenul de obisnuire (habituation), a fost introdus de catre Dodge (1923, în Floru, 1967) si se defineste prin pierderea semnificatiei unor stimuli senzoriali în urma aplicarii lor repetate. Mai direct spus, obisnuirea se defineste ca simpla învatare de a nu mai reactiona la stimuli care si-au pierdut importanta vitala.

Se impune distinctia dintre termenii de obisnuire si adaptare senzoriala sau acomodarea nervului. Obisnuirea este rezultatul aplicarii repetate a stimulilor pe parcursul a mai multelor minute si poate persista ore sau zile. Efectul obisnuirii este unul specific: absenta raspunsului este caracteristica numai stimulului repetat, nu si pentru cei apropiati (înruditi), iar reaplicarea stimulului sau schimbarea conditiilor în care se aplica acesta conduce la reaparitia reactiei de orientare.

Experimentele desfasurate în laboratoarele lui Pavlov au sugerat doua modalitati de manifestare a stingerii reactiei de orientare: acuta si cronica. În stingerea acuta reactia de orientare se restabileste dupa 10-15 minute; în stingerea cronica reactia de orientare se restabileste greu, în urma unor aplicari repetate, apelându-se si la stimulenti supraadaugati sau cofeina.

Pavlov si scoala sa au interpretat stingerea reflexului de orientare ca dezvoltare progresiva a unui proces de inhibitie conditionata interna. Stimulul care conduce la reactia de orientare, în urma repetarii si a stingerii reactiei, devine un stimul conditionat care poate conduce, în conditiile monotoniei, la instalarea somnului. Pavlov considera somnul ca efect al difuziei procesului inhibitor pe întreaga scoarta cerebrala; în aceste conditii stingerea reactiei de orientare este initiata la nivel subcortical (Pavlov, 1953).

Hernández-Péon (1960) încearca o conciliere conceptuala între "stingere" (Pavlov) si "habituation" (Dodge) si propune distinctia dintre învatarea negativa si cea pozitiva. Învatarea negativa (ca efect al stingerii) se manifesta prin înlaturarea reactiilor inutile, expresie a capacitatii de a nu mai raspunde la un stimul dat; învatarea pozitiva (ca efect al obisnuirii) se manifesta prin capacitatea unui stimul de a da nastere unei reactii pe care nu o producea înainte. Asadar, obisnuirea echivaleaza cu disparitia unor reactii înnascute, iar stingerea prin disparitia celor dobândite (Margareta Sterescu-Volanschi, 1968).

Studiul experimental al reactiei de orientare si al stingerii acesteia se realizeaza prin mijloace diverse pornind de la microelectrozii implantati în cortexul animalelor la înregistrarea modificarilor bioelectrice, vasculare, electrodermale, neuromotorii si ajungând pâna la tomografia computerizata sau rezonanta magneto-nucleara.

În experimentele sistematice întreprinse de grupul lui Sokolov asupra mecanismului stingerii la om s-a apelat la tehnica EEG, urmarindu-se reactia de blocare a ritmului alfa asociata cu componentele senzoriale, motorii si bioelectrice. Un stimul nou (flasch) produce blocarea ritmului alfa însotita de urmatoarele manifestari comportamentale: orientarea privirii spre sursa de stimulare, oprirea respiratiei, reactia electrodermala, cresterea tensiunii musculare. Sub influenta aplicarii repetate a stimulului se elaboreaza la nivel cortical un "model neuronal" al stimulului care integreaza informatia cu privire la intensitatea, calitatea, durata si ordinea de prezentare a stimulilor. Reactia de orientare apare atunci când parametrii stimulilor nu mai coincid cu modelul neuronal. Repetarea aplicarii stimulului conduce la restabilirea ritmului alfa. Obisnuirea este interpretata ca un reflex conditionat în care stimulul neconditionat consta în întreruperea excitatiei conditionate sau ca o forma a inhibitiei conditionate, ceea ce limiteaza dezvoltarea reactiei de orientare.

Reactia de orientare este expresia înnascuta a atentiei, iar modelele de abordare experimentala au constituit debutul investigatiei stiintifice a atentiei. Studiile experimentale asupra fenomenului de stingere sau obisnuire au permis elaborarea unui model explicativ adecvat asupra deficitului de atentie sau a pierderii acesteia precum si asupra modalitatilor de mentinere a atentiei pe o durata cât mai lunga în conditii de performanta superioara.

3.2 Vigilenta, variabile experimentale

Întelegerea mecanismelor atentiei este indispensabil legata de descoperirea suportului neuronal al starii de veghe. Descoperirea metodei EEG a permis punerea în relatie a manifestarilor bioelectrice cerebrale cu starile de veghe si somn. Fondatorul EEG, Hans Berger (1927) a demonstrat ca ritmul fundamental cerebral este ritmul alfa care descrie repaosul, relaxarea senzoriala în stare de veghe. O crestere a frecventei undelor bioelectrice echivaleaza cu intrarea în activitatea senzoriala, motorie sau intelectuala, iar o scadere a frecventei sugereaza trecerea spre somn. Sub aspectul EEG, trezirea se asociaza cu cresterea frecventei si scaderea amplitudinii undelor cerebrale.

Formatiunea reticulata prezinta diferente de nivel de activitate reunite sub numele de tonus reticulat. Aceste variatii sunt demonstrate prin efectele lor la nivelul activitatii corticale, sistemului motor si vegetativ.

Formatiunea reticulata exercita efecte facilitatoare generalizate. Acest lucru este demonstrat de prelungirile axonice ale neuronilor reticulati care constituie cai aferente ascendente spre cortex, iar cele descendente spre neuronii motori si efectori de la nivelul sistemului simpatic al maduvei spinarii

Pornind de la descoperirile lui Moruzzi si Magoun (1949), Lindsley (1951) avanseaza "teoria activarii" prin care pune în evidenta rolul formatiunii reticulate din trunchiul cerebral care are efecte de trezire bioelectrica. Într-un continuum al starilor de activare, la o extrema este situata starea de somn, iar la cealalta cea de excitatie maxima. teoria activatorie nu acopera doar fenomenul emotiei ci si alte manifestari specifice somnului, activitatii de orientare, vigilentei, atentiei sau stresului. Variatiile nivelului de activare se vor regasi, în plan comportamental, si în variatiile starii de vigilenta, care, la rândul ei, va exercita efecte activatorii asupra proceselor nervoase. Aceasta corelatie a fost subliniata înca de Head, în 1923 (dupa Fraisse, 1989), care a introdus în vocabularul neurologiei termenul de vigilenta. El definea vigilenta ca o capacitate cu o valoare adaptativa. Termenul a fost deseori substituit celui de atentie, totusi trebuie sa subliniem ca vigilenta desemneaza capacitatea de detectie a semnalelor imprevizibile aflate la un nivel de intensitate liminala. Între somn si starea de excitatie extrema putem identifica o serie de nivele de trezire sau nivele de vigilenta. Nu exista diferenta de continut între trezire si activarea atentiei; este o trecere de la starea de veghe difuza la cea de veghe atenta.

Freeman (1948) si Hebb (1955) subliniau existenta unui nivel optim de vigilenta amplasat între nivelele înalte la care comportamentele sunt perturbate la nivelele scazute unde comportamentul este inhibat. Acest nivel optim de vigilenta este expresia unui comportament adaptativ.

Variabile dependente - indicatorii starii de vigilenta sunt urmatorii:

biocurentii cerebrali, prelevati cu ajutorul EEG prezinta caracteristici generale comune pentru starea de vigilenta la toate vertebratele studiate. Traseele EEG specifice somnului si starii de veghe difuza descriu o activitate sincronizata, iar în starea de veghe activa o activitate desinscronizata. În starea de veghe putem distinge doua stadii: cel de vigilenta difuza sau "repausul senzorial", însotit de ritmul alfa si cel de veghe activa sau "atenta" care se caracterizeaza printr-un traseu nesincronizat;

debitul sangvin cerebral constituie un indicator valid al fluctuatiilor starii de vigilenta. Chiar sub influenta unor stimuli de intensitate foarte scazuta se constata variatii ale debitului sangvin din zone corticale precis localizate (vezi Anitei, 2003);

indicatorii activitatii musculare sunt relevanti pentru rolul acestei activitati în mentinerea tonusului ceea ce reflecta starea centrilor reglatori ai vigilentei. În conditii de repaus tonusul muscular poate fi evaluat prin înregistrarile fluctuatiilor de excitabilitate ale neuronilor motori. Electromiograma (EMG) pune în evidenta potentialul de actiune al musculaturii prin înregistrarile de pe suprafata pielii. În absenta oricarei miscari se pot constata variatii ale EMG, ceea ce sugereaza ca aceasta activitate bioelectrica reziduala constituie un indicator al tonusului muscular, reflectând un anumit nivel al vigilentei.

Un alt indicator al activitatii musculare sunt reflexele tendinoase care se opun actiunii gravitatiei. Întinzând muschiul ele antreneaza un raspuns reflex de contractie. Antrenarea acestui reflex prin lovirea tendonului cu o forta constanta provoaca raspunsuri fluctuante datorate schimbarilor de excitabilitate a neuronilor motori de la nivelul maduvei spinarii ce coordoneaza motricitatea. Examenul reflexelor tendinoase constituie un bun indicator al nivelului tonusului muscular si al vigilentei;

indicatorii activitatii vegetative

Frecventa cardiaca este coborâta în timpul somnului pentru a se amplifica în sarcinile psihomotorii. S-a constatat ca, în  situatiile care implica o acomodare la mediu (ascultare sau observatie vizuala relaxata), frecventa cardiaca scade. În schimb, în situatiile în care implica participare (calcul mental, construirea de fraze), frecventa cardiaca se amplifica.

Reactia electrodermala (RED) constituie un bun indicator al starii de vigilenta. S-a constatat ca în stari de vigilenta scazuta proprii repausului, relaxarii, somnului, rezistenta electrica a pielii este ridicata; în situatiile în care creste nivelul de vigilenta, implicat de efort, tensiune afectiva, trezire a vigilentei, rezistenta electrica a pielii scade, iar raspunsul electrodermal se amplifica. Bloch, 1965 (în Fraisse, 1989) afirma ca variatiile nivelului de rezistenta electrica a pielii constituie un indicator consistent si valid pentru variatiile nivelului de vigilenta. Autorul citat afirma ca raspunsurile electrodermale sunt comandate de la nivelul formatiunii reticulate, astfel încât variatiile acestor reactii constituie o dovada directa a starii de excitabilitate a sistemului de reglare a vigilentei.

Variabilele independente

"Trezirea", debutul starii de veghe si variatii ale nivelului de vigilenta sunt declansate si sustinute de afluxul stimulilor senzoriali. si în timpul somnului organismul este supus unui aflux continuu de stimulari. Sunt mesaje senzoriale care pot ajunge pâna la cortex fara sa antreneze trezirea. Fluxul senzorial trebuie sa îndeplineasca trei caracteristici pentru a produce "trezirea": intensitatea, noutatea si încarcatura afectiv-motivationala sau semnificatia. Sunt cele mai importante variabile independente folosite în studiul experimental al starii de veghe.

1. Intensitatea afluxului senzorial este prima conditie pentru !trezire". Intensitatea poate constitui o variabila autonoma, existând situatii când actioneaza separat, independent de semnificatia stimulilor, declansând SRAA prin intermediul cailor nervoase nespecifice.

Cu toate acestea, intensitatea nu constituie variabila independenta cea mai importanta pentru realizarea "trezirii" vigilentei. Datele empirice demonstreaza faptul ca, deseori, "trezirea" este provocata de stimuli slabi ca intensitate, la fel cum somnul poate ramâne neperturbat de stimuli foarte puternici.

2. Noutatea este variabile care desemneaza orice schimbare brusca n afluxul senzorial, capabila sa produca "trezirea". În timpul somnului tonusul reticular este scazut, la fel ca si tonusul cortical. Pe masura ce intensitatea stimularii creste, tonusul reticular creste si el lent, iar, în paralel tonusul cortical se amplifica antrenând/provocând inhibarea activitatii reticulare a functiilor motrice si vegetative. Or, daca stimulul (prin noutatea sa) se instaleaza brusc, atunci activarea reticulara este prea rapida pentru a fi controlata cortical, ceea ce antreneaza o trezire totala a cortexului si facilitarea functiilor motrice si vegetative (Hugelin si Bouvallet, 1957; în P. Fraisse, 1989).

3. Semnificatia, încarcatura afectiva sau motivationala constituie cea mai importanta variabila în declansarea "trezirii". Este o variabila cu dubla acceptiune: pe de o parte este o variabila independenta a carei manipulare poate produce nu numai "trezirea", dar si variatii ale nivelului de vigilenta, iar pe de alta parte este si o variabila de control atunci când folosim alte variabile. Ca variabila independenta, ca factor si caracteristica ce declanseaza trezirea, semnificatia este usor de intuit empiric. De exemplu, mama care se trezeste la scâncetul copilului, dar nu reactioneaza la alte stimulari care ar putea-o trezi. Dar aici apare o situatie paradoxala: cum reuseste sistemul nervos sa discrimineze stimuli înainte de a se realiza propria sa trezire? Înseamna ca, în timpul somnului, activitatea sistemului nervos, desi puternic inhibata, totusi nu este suprimata, ba chiar ramâne sensibila la o modificare a mediului. Cercetarile de psihofiziologia somnului au aratat ca, în somn, structurile corticale complexe (scoarta) sunt cel mai puternic deconectate. Înseamna ca zonele subcorticale conserva un anumit nivel de vigilenta cu o capacitate de discriminare senzoriala aparenta în raport cu semnificatia vitala a stimulilor.

În concluzie, trebuie sa acceptam ca, în timpul somnului, se mentine un anumit nivel al capacitatilor de discriminare perceptiva, dar si mijloace de activare reziduala în urma unor conditionari anterioare. Aceste conditionari îsi au locul în zonele subcorticale, antrenând si discriminari perceptive.

3.3 De la vigilenta la atentie

Atentia implica un anumit nivel de vigilenta si un anumit grad de mobilizare al activitatii neuronale. În cadrul unui continuum somn-veghe, atentia se situeaza între starea de veghe difuza si starea de hiperexcitabilitate.

Tabelul - Continuumul somn-veghe si corespondentele sale bioelectrice si comportamentale (adaptat dupa Lindsley, 1952 si Floru, 1967)

Atentia este conditionata de activarea proceselor nervoase, de amplasarea la un nivel optim al starii de veghe. O activare excesiva a starii de veghe suprima comportamentul specific atentiei. Exista o legatura directa, evidenta între mecanismele "trezirii" starii de veghe si atentie ceea ce pune în corelatie nivelul de vigilenta cu nivelul atentiei. S-a constatat existenta unei corelatii dintre estimarile subiectilor ale starii de atentie si prezenta unui ritm EEG de sincronizat. Ritmul rapid si desincronizat ce corespunde stingerii ritmului alfa corespunde unei desincronizari a activitatii zonelor corticale, astfel încât afluxul senzorial va avea impact pe un cortex activ. Atunci când stimularea este precedata de un semnal de avertisment, timpul de reactie este întotdeauna mai scazut. Semnalul de avertisment antreneaza blocarea ritmului alfa, punerea în alerta a organismului prin activarea reticulara.

Timpul de reactie (T.R.) ilustreaza relatia dintre atentie si vigilenta. S-a constatat ca valorile TR se asociaza cu nivelul de vigilenta apreciat prin indicatorul RED (reactia electrodermala), astfel încât se poate vorbi despre un raport direct proportional între viteza TR si nivelul conductibilitatii electrice a pielii. În experimente realizate pe pisici cu masurarea TR simplu auditiv însotit de semnalul pregatitor se constata reactii ale formatiunii reticulate mezencefalice declansate cu 500 ms înainte de semnal. În experimente pe maimute s-a intervenit direct asupra nivelului vigilentei prin stimulare electrica a formatiunii reticulate si s-a obtinut o reducere semnificativa a TR. S-a ajuns la concluzia ca exista o valoare optima a activarii reticulare, corespunzatoare unei pozitii intermediare situata între cea a somnului si cea a trezirii bruste.

Înregistrarea indicatorilor fiziologici ai vigilentei a demonstrat ca TR este cu atât mai scurt cu cât este mai mare amplitudinea descarcarii RED la semnalul pregatitor. Rolul esential al semnalului pregatitor este legat de cresterea nivelului vigilentei cu efecte facilitatoare asupra tensiunii musculare în TR. Raporturile de înlantuire logica integreaza semnalul pregatitor, activarea reticulara, apoi a vigilentei, încordarea, tensiunea, orientarea selectiva a atentiei si apoi reactia motorie.

Convergenta proceselor reticulare, ale vigilentei si atentiei se regaseste deplin exprimata în focalizarea atentiei realizata simultan cu inhibarea zonelor învecinate. Se poate vorbi despre nivele ale focalizarii care pornesc de la organele de simt, cel mai bun exemplu fiind vazul. La nivelul receptorului vizual avem de a face cu un "reflex de fixare" ce are menirea sa aduca în zona foveei imaginea obiectului stimul. În realitate, a fi atent asupra a ceva anume, înseamna, în principal, sa-l fixezi perceptiv. De aici au derivat studiile privitoare la durata fiecarei fixatii succesive prin înregistrarea miscarilor globilor oculari raportate la structura obiectului-stimul. Tehnicile de investigare a miscarilor oculare includ fotografierea deplasarilor unghiulare ale unui fascicol luminos foarte îngust (vizibil sau în infrarosu) reflectat de cornee sau de o oglinda fixata pe ochi; înregistrarea cinematografica sau înregistrarea variatiilor de potential asociate miscarilor oculare.

Fixatia si atentia sunt indisolubil legate si aceasta relatie se exprima sub forma urmatorului mecanism: stimularea periferica declanseaza "trezirea" generala în cadrul careia se integreaza reflexul fixarii care faciliteaza focalizarea ca expresie a atentiei. Centrarea perceptiva nu coincide întotdeauna cu directia privirii; fixarea si orientarea atentiei pot fi disociate pentru ca orientarea selectiva a atentiei implica procesele corticale. Dupa cum sustine P. Fraisse (1989), la variatele nivele ale vigilentei se pot obtine în cadrul cailor senzoriale sau pe cortex, potentiale evocate care desemneaza trecerea mesajelor senzoriale si procesarea lor la nivelul zonelor corticale. Problema este cum se realizeaza amplificarea selectiva si privilegiata a acestor mesaje prin focalizare. Se pare ca exista mecanisme de intensificare a efectului stimulului prosexigen care actioneaza simultan cu mecanismele de inhibare a stimulilor concurenti.

Studiile experimentale asupra vigilentei au scos atentia de sub imperiul interpretarilor introspectioniste. Prima proba standardizata de evaluare a vigilentei a fost realizata de catre Mackworth în timpul celui de al doilea razboi mondial pentru Royal Air Force (dupa Coquery, 1994). "Testul ceasului" constituie un adevarat prototip al probelor de vigilenta. În aceasta proba subiectii trebuie sa supravegheze timp de doua ore un cadran de ceas prevazut cu un ac indicator care-l strabate în 100 de secunde cu o miscare pe secunda. La interval de 45 de secunde, la 10 minute si în medie de 12 ori într-o jumatate de ora limba ceasului face un salt de doua ori mai mare decât normal. Subiectul trebuie sa detecteze aceste discontinuitati si sa le semnalizeze. În experimente care utilizeaza variante ale acestei probe s-a dovedit ca factorii care intensifica trezirea cresc si rata detectarii sau rapiditatea acesteia.

Drumul de la vigilenta la atentie trece prin modelul detectarii semnalelor, model diferit de cel al activarii. Nu putem considera scaderea vigilentei în sarcinile de supraveghere prelungita doar o consecinta a intensificarii trezirii pentru ca aceasta nu afecteaza decât nivelul mediu al detectarii.

Tehnici, aparatura

Testul de vigilenta (VIGIL, Vienna Test System) are la baza notiunea de vigilenta ce se foloseste în psihologie mai ales în sensul mentinerii atentiei în situatiile monotone de excitare. Sub aceste aspecte operationale, vigilenta desemneaza o stare a disponibilitatii organismului de a reactiona la evenimente întâmplatoare si care apar rar. Aceasta veghe durabila în situatii de examinare sarace în excitatii este solicitata de exemplu în activitatile de supraveghere.

Cercetarea conceptului de vigilenta îsi are originea în supravegherea cu radar. Din acest context istoric s-a dezvoltat si masurarea vigilentei cu procedee bazate pe aparate de testare. Ca la supravegherea prin radar, pe un fundal difuz sau monoton sunt descoperite anumite excitatii si se raspunde la ele prin diverse reactii. Modificari ale capacitatii în asemenea situatii de observare au fost masurate pentru prima data de Mackworth (1950). Subiectii sai trebuiau sa priveasca timp de 2 ore o foaie cu cifre, pe care se misca un aratator în salturi regulate. Rar si la intervale neregulate aratatorul facea un salt dublu, la care subiectii trebuiau sa reactioneze prin apasarea unei taste. Pe parcursul experimentului a putut fi observat ca dupa circa jumatate de ora numarul scaparilor a crescut clar. Alte explorari ale vigilentei au aratat rezultate analoage, ca de exemplu ordonarea încercarilor lui Bakan (1955), la care subiectii trebuiau sa diferentieze flash-uri mai luminoase, ce apareau rar, de flash-uri de luminozitate constanta.

Cercetari mai avansate au aratat ca puterea de diferentiere, adica eficienta activitatii dupa un timp mai îndelungat, era cu atât mai buna cu cât excitatia critica se deosebea mai mult în intensitate si marime de fundal.

De asemenea asteptarea aparitiei stimulilor critici a fost investigata de mai multe ori. S-a dedus ca, la stimuli critici, la intervale regulate, constante, acesti stimuli au fost trecuti cu vederea mai rari decât la stimuli distribuiti la întâmplare. Deosebit de multi stimuli critici erau omisi când un stimul de raspuns aparea cu putin dupa un alt stimul critic. O distributie la întâmplare a stimulilor actioneaza contra frecventei asteptarii. Pornind de la aceasta, a fost stabilit experimental de catre Colquhoun (1961) ca numarul reactiilor false este cu atât mai mare cu cât frecventa generala a semnalului este mai înalta si cu cât frecventa aparitiei unui stimul critic e mai mica.

O serie de experimente au aratat ca pentru studierea vigilentei trebuie îndeplinite urmatoarele criterii:

în timpul unei perioade de încercare mai lunga se cere subiectului stare de veghe neîntrerupta,

semnalele ce trebuie observate apar neregulat si fara avertisment,

semnalele nu trezesc atentia, aceasta înseamna ca sunt simtite de cei mai multi observatori ca slabe (intensitate mica a prezentarii stimulilor),

frecventa evenimentelor critice e mica. Cei mai multi autori propun maxim 60 stimuli critici pe ora.

În vederea întelegerii acestui fenomen putem privi si teoriile neuro-fiziologice ale activitatii, ce considera ca daca scoarta cerebrala nu primeste pentru mentinerea anumitor activitati impulsul de trezire corespunzator duce la oboseala si la scaderea eficacitatii. De la rationamente asemanatoare pleaca si teoria dezactivarii: la aport mai mic de informatie (fara stimuli noi sau importanti) si activarea formatiei reticulare e mica. Aceasta conduce la un nivel al trezirii mai mic si de aici la omiterea întâmplatoare a semnalelor la activitati pure de supraveghere.

Graf (citat în Arnold, 1980) a introdus în acest context întelesul de suprasolicitare prin subsolicitare. Rohracher si Henning (citat în Dorsch, 1987) insista asupra factorilor motivationali (vointa, interes) care influenteaza actiunile la satisfacerea cererilor de atentie si vigilenta.

Testul VIGIL a fost construit în doua versiuni. În versiunea "Quatember - Maly" ecranul aparatului de testare prezinta un cerc mare, alcatuit din multe teritorii mici. Ele sunt prezentate printr-un chenar luminos-stralucitor si sunt, ca si întregul fundal al ecranului, întunecate în mijloc. Micile sectoare se lumineaza unul dupa altul în sensul acului de ceasornic, astfel încât apare o impresie de miscare. Punctul luminos sare cu un pas mai departe, spre urmatorul sector, iar câteodata este sarit, în succesiune pseudo-întâmplatoare, un sector. Pentru a îndeplini cu succes tema, subiectul trebuie sa reactioneze la salturile duble.

În a doua versiune, "Müggenburg", un punct luminos sare în acelasi mod, în sensul acelor de ceasornic, de-a lungul unui cerc. Acest traseu, în opozitie cu prima versiune, nu este prezentat pe monitorul subiectului prin sectoare astfel încât acesta sa trebuiasca sa aprecieze salturile duble. Prelucrarea acestei versiuni necesita de aceea un grad mai înalt de concentrare si astfel prezinta un nivel al dificultatii crescut.

Testul integreaza o faza de instructaj si o faza de testare propriu-zisa. În faza de exercitiu, punctul luminos înconjoara o data întregul traseu. Daca subiectul nu reactioneaza la un stimulul critic preexistent sau daca apasa tasta fara ca vreun stimul sa existe, pozitia greselii este prezentata pe monitorul subiectului prin hasurarea punctului corespunzator. La 4 greseli (indiferent daca e greseala de omisiune sau de iluzie) se întrerupe pentru informarea conducatorul testului sau pentru prezentarea din nou a instructiunii.

Dupa terminarea fazei de exercitiu apare pe monitorul subiectului un feedback pozitiv si cererea de a porni testul propriu-zis. Aparitia itemilor în faza de testare decurge analog fazei de exercitiu. Ca diferenta fata de faza de exercitiu, aici nu apare nici un feedback la o falsa apasare a tastei sau la omisiunea stimulului critic, întregul program de testare decurgând fara a da atentie tipului si numarul greselilor.

Indicatori pentru capacitatea de vigilenta sunt exactitatea prelucrarii/recunoasterii stimulilor critici si viteza cu care subiectul poate sa raspunda la item dupa un lung timp. În acest context pot fi observate doua tipuri de greseli: greseala de omisiune în care unui stimul critic nu-i urmeaza nici o reactie si alarma falsa, dupa Mackworth, sau greseala de iluzie, dupa Ables, când, fara vreun stimul critic, este apasata tasta de reactie.

Variabilele dependente masurate cu ajutorul acestui test sunt:

Numarul total al reactiilor corecte la stimuli critici

Aceasta variabila prezinta exactitatea observatiei subiectului de-a lungul întregului test. La o suma totala înalta a reactiilor corecte la stimuli critici corespunzatoare unei note T de peste 60 ca valoare se poate considera ca subiectul are o buna capacitate vizuala de observatie si de cuprindere a detaliilor în situatii de stimulare monotona. Concret, subiectul este în situatia de a recunoaste salturile duble si de a-si mentine atentia un timp mai îndelungat.

Numarul total al reactiilor false (greseli de iluzie, respectiv alarma falsa)

Reactiile fara prezentarea unui stimul critic (greseli de iluzie, respectiv alarma falsa) apar rar în probele comparate respectiv de norme prin sondaj disponibile. Corelatii cu alte variabile nu se pot reprezenta într-un mod interpretabil.

Aceasta variabila este de aceea o variabila de control si se da pentru a putea stabili daca subiectul a înteles instructia, respectiv daca a prelucrat în mod serios tema.

Numarul reactiilor omise (greseli de omisiune)

Valoarea medie a timpilor de reactie (în secunde)

Aceasta variabila desemneaza valoarea medie a prezentarii stimulilor critici pâna la apasarea tastei. Pentru ca schimbarile activitatii în cadrul unor sectiuni fixate în timpul desfasurarii testului sa poata fi comparate unele cu altele, testul este împartit în asa-zisi timpi partiali.

Variabila ne ofera informatii despre viteza de prelucrare a informatiei în situatii de vigilenta si contine si aspecte ale capacitatii de reactie motorie a subiectului. Timpul mediu de la prezentarea saltului dublu pâna la apasarea tastei se întinde în blocul de parametrii standard S1 în versiunea "Quatember - Maly" între 0,44 secunde (observat la lotul de "Sportivi" în cercetarea preyentata în manualul testului) si 0,49 secunde (pentru lotul de "Studenti").

Valoarea medie a reactiilor corecte pe numarul timpilor partiali

Valoarea medie a reactiilor false pe numarul de timpi partiali

Valoarea medie a reactiilor omise, adica al stimulilor critici distribuiti la care n-a urmat vreo reactie împartit la numarul timpilor partiali.

Interpretarea evolutiei activitatii înlesneste concluzii asupra modificarilor de activitate ale subiectului la prelucrarea temelor de vigilenta. Deficiente de activitate se exprima în timpi de reactie mai lungi si într-un numar în scadere al reactiilor corecte la stimuli critici, care îsi gasesc expresia în cresterea (scaderea) dreptelor de regresie.

Testul da posibilitatea examinatorului sa obtina o imagine rapida asupra performantei subiectului la test prin raportul de evaluare rapida. De asemenea exista si o prezentare grafica a rezultatelor, în care rezultatele timpilor partiali izolati sunt reprezentate ca puncte si legate între ele printr-o curba de evolutie. Pe aceasta curba se aseaza dreapta de regresie. Cresterea dreptelor este masurata, din motive de exactitate, nu dupa rezultate ale timpilor partiali, ci dupa itemii separati.