PSIHOLOGIE EXPERMENTALA - BAZELE METODEI EXPERIMENTALE

UNIVERSITATEA BUCUREsTI

Facultatea de Psihologie si stiintele Educatiei

Sectia Psihologie

CURSUL

PSIHOLOGIE EXPERMENTALĂ

MODULUL I

BAZELE METODEI EXPERIMENTALE

Titular curs:  Conf. univ. dr. MIHAI ANIŢEI

BUCURESTI

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I

CURIOZITATE, OBSERVAŢIE, EXPERIMENT

Continuturi:

Psihologia ca stiinta experimentala

Observatie si experiment

Etapele experimentului

Obiective:

1. Prezentarea specificului explicatiei stiintifice în psihologie, domeniul psihologiei experimentale
2. Prezentarea metodei observatiei si relatiei dintre observatie si experiment
3. Prezentarea etapelor experimentului în cercetarea psihologica

Precerinte:

Nu este cazul.

Expunere:

Psihologia ca stiinta experimentala

Vreme îndelungata, psihologia s-a aflat în sfera de actiune a filosofiei. Abia la sfârsitul secolului al XIX-lea, odata cu îmbunatatirea tehnicilor de cercetare, psihologia s-a deplasat spre tarâmul stiintelor pozitive.

Psihologii ar putea fi organizati pe o linie de continuitate în raport cu modul în care ei considera stiintele exacte drept model pentru psihologie. Psihologii "hard" considera ca stiintele fizicii sau chimiei sunt modele perfecte de urmat, în timp ce psihologii "soft" considera ca stiintele sociale trebuie sa constituie modelul de urmat. Toate stiintele dispun de un set de date si de teorii explicative. Ceea ce este distinctiv între diferitele stiinte, ca si între subspecialitatile din interiorul unei stiinte, sunt diferitele tehnici folosite. Astfel, astronomii nu au nevoie de tehnicile labirint, asa cum nici subiectul experimentat de catre psihologi nu are nevoie de telescop. Daca psihologii hard uzeaza de tehnici mult mai rafinate, aceasta se datoreaza în mare parte tipurilor de probleme care impun un anumit gen de analize sofisticate.

Desi distinctia cercetare fundamentala - cercetare aplicativa a intrat în vocabularul cotidian al stiintelor, noi credem ca cea mai importanta distinctie trebuie sa fie facuta între o cercetare buna si alta proasta. Principiile si practicile psihologiei experimentale se aplica în egala masura cercetarii fundamentale si celei aplicative. Ele pot fi folosite pentru a evalua cercetarile psihologice pe care le întâlnim sau le realizam fie ca studenti, fie ca psihologi profesionisti sau ca cercetatori în domeniul psihologiei.

Orice abordare a domeniului psihologiei experimentale trebuie sa înceapa prin a oferi definitiile operationale ale urmatorilor termeni: experiment, metoda experimentala si psihologie experimentala.

Termenul de experiment este larg utilizat atât în limbajul cotidian cât si în cel al diverselor stiinte. Daca stiinta izvoraste din realitate încercând s-o explice, experimentul este demersul prin intermediul caruia realizam extragerea unui esantion din realitate spre a-l supune verificarii (testarii) în vederea cunoasterii. Ce vrem si ce trebuie sa cunoastem? Una dintre trasaturile definitorii ale psihicului uman este ca acesta dispune de cele mai complexe dispozitive de determinare antialeatorii (P. Popescu Neveanu, 1987). A experimenta constituie, în fapt si în esenta, o dimensiune intrinseca a lui "homo sapiens" si raspunde nevoii imperioase de a gasi cauzalitatea, de a raspunde la întrebarea "de ce" si apoi de a se asigura asupra modului cum vor evolua lucrurile în viitor. Oamenii de stiinta nu au facut altceva decât sa formalizeze acest demers si experimentul a constituit si constituie o ambitie marturisita a tuturor stiintelor naturii. Experimentul este o manipulare deliberata a unui esantion din realitate pe care dorim sa-l studiem în scopul de a întelege mai bine modul cum acesta se produce, din ce cauza si cu ce efecte.

Metoda experimentala în psihologie a fost introdusa pe la jumatatea secolului al XIX-lea si putem afirma ca celebra lucrare a lui G.T. Fechner "Elemente de psihofizica" (1860) sta la baza ei. Domeniul psihologiei experimentale se defineste prin intermediul metodei experimentale, considerata ca forma cea mai desavârsita si cea mai convingatoare a demersului stiintific (M. Richelle, X. Seron, 1994). Metoda experimentala constituie cadrul logic, formal si epistemic de utilizare a experimentului. Aceasta implica prezenta si utilizarea (prin verificari si revizuiri periodice) unor instrumente de lucru, reguli de conduita, dispozitive tehnice si proceduri, strategii, planuri de experimente, modalitati de culegere si prelucrare a datelor. Asa cum sustin, pe buna dreptate, autorii mai sus citati, de obicei psihologii insista mai mult asupra modalitatilor de culegere si prelucrare a datelor, neglijându-se rolul capital pe care îl joaca instrumentele tehnice în dezvoltarea psihologiei experimentale. Domeniul psihologiei experimentale s-a conturat, s-a impus, s-a dezvoltat si va progresa în masura în care cercetatorii imagineaza si propun noi mijloace de investigare ce deschid noi orizonturi de cercetare a realitatii psihice.

Psihologia experimentala este o ramura a psihologiei, care, fiind atât de intim legata de metoda, se defineste chiar prin metoda experimentala. Cel mai frecvent criteriu utilizat în clasificarea ramurilor psihologiei este continutul, ori, constatam ca psihologia experimentala se defineste prin metoda. În acelasi timp, fiecare ramura a psihologiei definita de un continut dispune de o parte experimentala mai mult sau mai putin importanta. Unii autori sunt tentati sa nu considere psihologia experimentala ca o ramura obisnuita ci, mai curând, ca metoda aplicabila variatelor domenii ale cunoasterii. Alti autori (P. Fraisse, 1963) considera psihologia experimentala drept sursa de cunostinte acumulate în psihologie prin utilizarea metodei experimentale. Din punctul de vedere al psihologiei americane, care pune accentul mai mult pe atributele experimentului, psihologia experimentala este un demers repetabil si autocorector în studierea manifestarilor vietii psihice (Kantovitz, B.H., Roediger III, H.L., Elmes, D.G., 1991). Din punctul de vedere a lui N. Lungu (2000), domeniul psihologiei experimentale îl constituie teoria si practica experimentului ca metoda de cercetare activa si eficienta, deservind astfel orice cercetare psihologica de tip experimental. Mai departe, acelasi autor ne ofera urmatoarea definitie: "psihologia experimentala reprezinta ansamblul principiilor, normelor si regulilor care stau la baza organizarii si desfasurarii experimentului în psihologie, cu scopul obtinerii de date verificate asupra realitatii psihice" (pp. 15) Dupa cum observam si aceasta definitie trimite la metoda (principii, norme, reguli, organizare), ceea ce este, practic, inevitabil în orice tentativa de definire a psihologiei experimentale.

În concluzie, domeniul psihologiei experimentale îl constituie manifestarile vietii psihice abordate într-o maniera experimentala Obiectul psihologiei experimentale este reprezentat de problemele vietii reale identificate si asupra carora cercetatorul avanseaza ipoteze ce urmeaza a fi testate prin experimente controlate si replicabile în vederea avansarii unor predictii verificabile statistic privitoare la generalizarea rezultatelor obtinute si evolutia comportamentelor studiate

Trebuie sa fim realisti: finalitatea oricarui demers stiintific veritabil este de a prezice fenomenul studiat. Experimentul psihologic, metoda experimentala, psihologia experimentala constituie fundamentul cercetarii stiintifice asigurând aceste exigente la cel mai înalt nivel de vigoare stiintifica si oferind imaginea unei evolutii dinamice a tehnicilor, instrumentelor, mijloacelor de lucru în deplin acord cu evolutia celorlalte stiinte moderne.

Observatie si experiment

Din perspectiva temporala observatia si experimentul constituie doua momente succesive ale cercetarii, astfel încât - desigur - observatia precede experimentul. Aceasta este si o ordine istorica în evolutia stiintelor, implicit a psihologiei. Spunem - în mod obisnuit - ca realitatea fiind observata ne semnaleaza anumite probleme pe care le vom aborda într-o maniera experimentala. Apoi, în timpul experimentului observatia survine ca element ajutator, ca sursa de date suplimentare asupra efectelor variabilei independente.

Înca în sec. al XVIII-lea R. Bacon facea distinctia între observatia pasiva si vulgara si observatia activa si savanta. Elementul comun pentru observatie si experiment este constatarea unor fapte menite a fi un raspuns la o problema. Un lucru pe care adesea îl uitam este ca nu vom gasi decât ceea ce cautam. Laboratoarele de cercetare sunt pline de observatii acumulate în timp si inutile pentru ca cercetatorii nu si-au pus întrebari precise. Or, diferenta dintre observatie si experiment consta tocmai din natura (prezenta) întrebarii. În observatie întrebarea ramâne deschisa si cercetatorul nu cunoaste raspunsul sau nu are decât o idee vaga asupra lui. În experiment - din contra - întrebarea devine ipoteza prin care se avanseaza supozitia existentei unei relatii între fapte, pe care experimentul îsi propune sa o verifice.

În cazul experimentului explorator de tipul "ce se întâmpla daca." experimentatorul nu are întrebari precise si nici raspunsuri asteptate. În acest caz observatia va avea un rol mai important, întrucât ea pare sa fie calea pe care vom pune în evidenta modificarile induse în mod explorator.

Dincolo de diferentele de grad si de nivel de complexitate, poate ca cea mai relevanta distinctie o ofera precizia înregistrarii datelor. Observatia trebuie sa se multumeasca cu proceduri mai putin riguroase decât cele experimentale. În cel mai bun caz, îmbunatatirile metodologice sunt consacrate modului în care se poate asigura o mai buna rigoare a observatiei.

Factorii determinanti ai observatiei

a.      Prezenta observatorului. Se cunoaste ca prezenta observatorului introduce o noua variabila în configuratia cercetarii, experimentului pentru ca ar conduce la modificarea comportamentului observat. Solutii exista si aplicarea lor tine de nivelul de dotare al laboratorului, dar si de inventivitatea cercetatorului. Tehnologiile moderne pun la îndemâna ferestrele cu orientare unidirectionala (one way screen/window) sau camere video. Tot atât de eficiente pot fi si metodele clasice de "spionare": o draperie, un paravan, un orificiu în perete s.a.m.d. Observatorul ascuns ofera posibilitatea unei desfasurari naturale a comportamentului mai ales la copii, la persoanele cu handicap intelectual sau în conditii de grup.

b.      Personalitatea observatorului are un rol important în evaluarea, estimarea conduitelor observate, mai ales atunci când se fac referiri la trasaturi, manifestari de personalitate, atitudinal-caracteriale. Observatia ramâne un demers marcat de subiectivitatea observatorului. Inerent se vor regasi influente care exprima experienta sa, reprezentarile sale asupra fenomenului studiat, atitudinile sale fata de sexul opus, valorile la care adera, conceptiile, prejudecatile, stereotipurile sociale s.a.m.d. Data fiind importanta acestui factor se impune evidentierea principalelor aspecte care tin de personalitatea observatorului.

Continutul observatiei

La prima vedere pare simplu sa spunem ca, prin observatie, constatam manifestarile comportamentale, conduita subiectului. Dificultatile apar atunci când încercam sa analizam, sa descriem conduitele sub multiplele fatete în care se pot prezenta acestea. Suntem obligati la o astfel de analiza si prezentare daca dorim sa facem din metoda observatiei un instrument cât mai riguros de surprindere a variatelor conduite ce pot sa se manifeste în diferitele împrejurari si situatii, inclusiv în experimentul de laborator.

Încercând o sistematizare a conduitelor supuse observatiei, V. Ceausu (1978) le împarte în doua mari categorii: simptomatica stabila (înaltimea, greutatea, largimea umerilor, circumferinta toracica, circumferinta abdominala, lungimea si grosimea mâinilor si picioarelor, circumferinta si diametrele craniene etc.) si simptomatica labila (pantomima, mimica, modificarile vegetative, vorbirea).

Protocolul observatiei

Dupa elaborarea proiectului experimental trebuie sa precizam si câmpul observatiei prin elaborarea unei liste a conduitelor care se cuvin a fi observate în experimentul respectiv. Apoi, pentru fiecare conduita în parte trebuie sa precizam sistemul de notare, de consemnare a datelor observatiei. Este de dorit sa utilizam - pe cât posibil - scale de evaluare cu trepte de 3,5,7 puncte prin care sa definim intensitatea manifestarilor. Se pot utiliza adjective sau adverbe prin care se descrie intensitatea (foarte puternic pâna la foarte slab) sau frecventa (foarte frecvent pâna la foarte rar, adesea pâna la deloc). Unele manifestari nu permit decât evaluari dihotomice prin care se consemneaza prezenta sau absenta, altele solicita descrieri mai amanuntite.

Alcatuirea unei fise de observatie se impune pentru a facilita consemnarea rapida si eficienta a datelor de observatie. Nu exista un model standard al acestei fise, oricum continutul acesteia trebuie sa fie particularizat în raport cu natura experimentului si cu momentele desfasurarii acestuia. În principiu fisa de observatie trebuie sa contina urmatoarele secvente:

datele pasaportale ale subiectului: nume, sex, vârsta, nivel de pregatire si alte elemente de identificare specifice utilizate de catre experimentator;

date privitoare la particularitatile concrete ale situatiei experimentale: data, ora, ambianta, locul de desfasurare, durata observatiei, numarul de observatori, tipul de observatie, tipul de observator, numarul de subiecti observati.

continutul observatiei: tipul constitutional, tipul temperamental, conduita expresiva (pantomima, mimica, modificarile vegetative), conduita verbala, conduita reflexiva (componente senzorial-perceptive, cognitive, mnezice, atentia, motivatia, atitudinile). Fiecare componenta trebuie sa prezinte un sistem clar de consemnare înscris în fisa de observatie. De asemenea, fisa de observatie trebuie sa contina un spatiu aparte dedicat unor observatii curente, specifice subiectului în cauza, dar si consemnarii, evaluarii primare cu caracter sintetic.

Experimentul este precedat de o pre-testare prin care se verifica acuratetea modelului experimental. În acest moment observatia este extrem de importanta, ea permitând sesizarea unor inadvertente, erori, deficiente sau lipsuri. În acelasi timp pre-testarea trebuie sa se aplice si protocolului, fisei de observatie în scopul corectarii, completarii sau restructurarii acesteia.

Etapele experimentului

În general, scopul realizarii unui experiment este reprezentat de adunarea unor date referitoare la o anumita problema care ne intereseaza. Dar aceasta colectare de date nu este facuta la întâmplare, ci urmeaza un anumit tipar bine stabilit care ne ajuta la realizarea unui experiment valid din toate punctele de vedere, astfel încât rezultatele obtinute sa aiba o valoare stiintifica, iar continutul concluziilor obtinute sa poata fi extins la nivelul întregi populatii din care au fost aleş 13313g617n ;i subiectii. Fara un astfel de proiect prealabil, riscam ca experimentul nostru sa nu fie bine realizat (ne referim mai ales la experimentul de laborator).

Alegerea problemei

Adesea studentii se nelinistesc atunci când se vad nevoiti sa aleaga o problema pentru cursul de psihologie experimentala si se întreaba cum reusesc sa gaseasca proiectul corespunzator asupra caruia sa se aplece timp de un semestru. Ideile se gasesc în multe locuri posibile: cursurile anterioare de psihologie, observatia zilnica, sugestiile profesorului sau asistentului, alte studii stiintifice etc.

Trecerea în revista a lucrarilor de referinta

Daca alegeti o problema sugerata de profesorul dumneavoastra, fara îndoiala ca el va va sugera si lucrarile de referinta cu care sa începeti studierea literaturii în domeniu. Daca alegeti subiectul singuri, puteti sa începeti cu referinte din manualele studiate. În caz contrar, veti fi nevoiti sa începeti prin a cauta cea ce va trebuie prin biblioteci. Cartile si tratatele ar trebui sa va asigure accesul la literatura de care aveti nevoie. Rasfoiti cât mai multe din cartile si revistele stiintifice disponibile ca sa aveti o idee de ansamblu asupra subiectului, pentru a avea o idee despre amploarea cunostintelor în domeniu. Dupa ce ati identificat majoritatea articolelor-cheie în domeniul dumneavoastra, dati atentie maxima introducerilor articolelor: ce se stia în momentul când autorii si-au început lucrarea, care sunt teoriile majore, care sunt problemele majore ramase nerezolvate? Citind lucrarile de referinta din domeniul dumneavoastra, veti descoperi ca anumite experimente sunt considerate ca fiind experimente - cheie în respectivul domeniu.

Obiectivul cercetarii trebuie sa precizeze motivatiile, scopurile care ne anima; ce anume dorim sa demonstram prin cercetarea respectiva; ce anume speram sa obtinem în urma investigatiilor. Pe aceasta cale vom încerca sa încadram experimentul nostr într-o anumita arie de preocupari stiintifice. Eventual putem sa sustinem si existenta unor obiective practice, a unei finalitati practice a cercetarii.

Identificarea constructelor ipotetice

În scopul declansarii unei investigatii, trebuie sa decidem ce întelegem prin conceptele pe care ne bazam cercetarea. De exemplu, conceptele de învatare, perceptie, memorie, gândire, motivatie sau inteligenta sunt termeni generali ce se refera la o varietate larga de reactii, judecati si comportamente pe care oameni le exteriorizeaza. Pentru ca reprezinta idei generale pe care se bazeaza "constructia" experimentului, acesti termeni se numesc constructe ipotetice. Un construct ipotetic este un concept abstract folosit într-o maniera teoretica particulara pentru a descrie diferite comportamente în conformitate cu trasaturile si cauzele lor de baza. Este o ide care ne permite sa descriem, sa organizam, sa rezumam si sa comunicam interpretarile comportamentelor concrete.

Stabilirea variabilelor

Introducerea variabilelor reprezinta momentul-cheie al oricarei cercetari. Daca formulam corect variabilele, atunci si ipotezele vor fi formulate corect, deci si demersul experimental va fi corect. Alegem mai întâi variabila dependenta si, pe calea inversa, identificam variabila independenta. Astfel, avem un demers deductiv de inferenta (de la efect la cauza).

Când selectam variabilele pentru studiu consideram, în primul rând, variabilele multiple ce pot reflecta constructele noastre. Odata ce am facut acest lucru, selectam variabilele specifice care vor fi examinate pentru a raspunde la întrebarea cercetarii originale.

Crearea definitiilor operationale

Chiar dupa selectarea unei variabile, ne confruntam cu o varietate de cai în care aceasta este masurata. În final, trebuie sa ne oprim la o singura modalitate. O definitie operationala precizeaza o variabila prin operatiile necesare pentru masurarea ei. Cercetatorii folosesc definitiile operationale pentru a indica exact ceea ce vor sa spuna când pun în discutie orice aspect al unui comportament sau al unei situatii. Traducând constructele ipotetice în definitii operationale specifice ale variabilelor, cercetatorii încearca sa atinga scopul stiintific al observatiilor empirice, obiective, sistematice si controlate.

Stabilirea si formularea ipotezei

Cei mai multi autori identifica trei nivele sau etape în stabilirea si formularea ipotezei: ipoteza generala, ipoteza sau ipotezele operationale sau de lucru si ipoteza statistica sau ipoteza de nul.

Ipoteza generala este de fapt momentul stabilirii ipotezei cercetarii si ea exprima relatia cauzala dintre variabila independenta a variabilei dependenta. Ipoteza generala este, daca vreti, rodul observatiilor noastre sau provine dintr-o teorie. Are mai mult un caracter constatativ. Spre exemplu "familiaritatea cuvintelor influenteaza identificarea lor; sau: emotiile puternice negative îi fac pe oameni sa prefere sa fie împreuna cu alti oameni; sau: intensitatea stimulilor influenteaza timpul de reactie la acesti stimuli. Dupa cum observam, ipoteza generala transcrie într-o relatie cauza-efect (destul de general prezentata) problema de viata pe care noi am observat-o sau ne-a fost sugerata.

Ipotezele operationale sau de lucru vin sa aprofundeze relatiile stabilite în ipoteza generala si aici, într-adevar sunt foarte importante etapele anterioare. În ipoteza operationala trebuie sa anticipam tipul relatiei si - mai ales - sa anticipam nivelul, marimea efectului produs de interventia variabilei independente asupra variabilei dependente. Mai mult decât atât, trebuie sa specificam faptul ca modificarile respective creeaza diferente semnificative din punct de vedere statistic între performantele grupului experimental si cele ale grupului de control.

Având în vedere nivelul de complexitate al studiului, numarul de variabile cu care operam, numarul ipotezelor specifice poate fi mai mare (în limitele rezonabile 2 - 4). Un numar mare de ipoteze specifice pun sub semnul întrebarii probitatea moral-stiintifica a autorului. Sunt, din pacate, nu numai studenti, dar chiar si cercetatori care, dupa prelucrarea datelor constata posibile noi relatii pe care le arunca în fata la ipoteze specifice. Suna cel putin ciudat ca un cercetator sa anticipeze - la începutul studiului - relatii, raporturi, legaturi de amanunt care - în mod evident - nu sunt accesibile capacitatilor normale de predictie. Onest este sa fie amintite, analizate, interpretate: oricum este o realizare cu care ne putem mândri. O eroare pe care este chiar jenant sa o amintim este aceea a formularii ipotezelor dupa ce avem rezultatele. La fel de ciudata este nevoia unora (chiar profesori, conducatori de lucrari) sa condamne, sa blameze faptul ca ipotezele nu s-au confirmat. Desigur, un studiu bine coordonat ar trebui sa ne conduca la confirmarea ipotezelor, dar este cât se poate de normal ca unele ipoteze sa nu se confirme si asta este oricum un câstig pentru cunoastere.

Ipoteza statistica sau ipoteza de nul sustine ca nu este nici o diferenta semnificativa statistic între performantele celor doua grupuri sau între performantele unuia si aceluiasi grup supus experimentului în doua momente diferite. Infirmarea ipotezei de nul echivaleaza cu confirmarea ipotezei specifice.

Pâna acum am insistat asupra ipotezei de tip cauzal, dar mai exista si ipoteza de tip descriptiv care încearca sa descrie un comportament în termenii caracteristicilor sale sau ale unei situatii în care se produce. O ipoteza descriptiva identifica atributele comportamentului si ne permite sa prezicem când acesta se va produce. Ipoteza descriptiva nu încearca sa identifice cauzele unui comportament ci stabileste faptul ca anumite comportamente se produc si pot fi observate si masurate, oferind un tel general si o directie observatiilor noastre.

Criterii pentru o ipoteza stiintifica. O ipoteza trebuie sa reflecte presupunerile noastre despre legitimitatea si inteligibilitatea naturii. Daca nu, atunci ipoteza nu este stiintifica, iar descriptia naturii pe care o contine, ca si evidentele pe care se sprijina, nu sunt stiintific acceptabile. În primul rând, o ipoteza trebuie sa fie atât testabila (verificabila), cât si falsificabila (experimentul poate arata ca ipoteza este incorecta). Ipoteza trebuie sa fie precisa, iar dovada va fi furnizata de o situatie foarte specifica de cercetare unde ipoteza nu merge dincolo de aceasta dovada. Pentru a fi inteligibila, o ipoteza trebuie sa fie, de asemenea, rationala (trebuie sa fie, eventual, adevarata, sa ne ofere ceea ce noi deja stim despre legile comportamentului) si economicoasa (ipoteza trebuie sa fie încorporata în modul nostru de a întelege comportamentul, astfel încât ea ar trebui sa ceara o explicatie cât mai simpla).

Alegerea metodei

Alegerea valorilor stimulilor: multe experimente implica numai doua conditii, ca prezenta sau absenta unei variabile. În alte experimente, numarul conditiilor este strict limitat de considerente practice sau teoretice. Ne vom referi la experimentele care cer mai multe conditii de stimulare în interiorul grupului. Se cer a fi respectate câteva reguli

a) stimulii trebuie sa acopere cât se poate de mult din sfera respectiva de activitate practica. Relatiile dintre variabile vor fi mai bine întelese daca sunt explorate în limitele sistemului. Un stimul prea scurt, de exemplu, poate fi înselator

b) stimulii trebuie sa fie suficient de apropiati unul de altul pentru ca supraevaluarea unui efect între stimuli sa fie putin probabila

c) atunci când subiectul este pus sa experimenteze toti stimulii într-o singura sesiune, ar trebui prezentati cel putin sapte stimuli, daca este posibil. Daca sunt experimentati mai putin de sapte stimuli, subiectul poate identifica si aminti fiecare stimul si raspunsul nu se va baza pe stimulul însusi, ci poate fi legat de memoria stimulilor din procesul anterior. Cu sapte sau mai multi stimuli, subiectul raspunde la stimulul însusi pentru ca nu este capabil sa îl identifice. Totusi, uneori, folosirea a sapte stimuli poate sa nu fie posibila întrucât lungeste prea mult experimentul

d) în ceea ce priveste intervalul dintre variabilele cantitative ( care variaza în cantitate de-a lungul unui continuum), daca planuim sa utilizam numai doi stimuli, îi alegem pe cei care par mai apropriati, iar daca numarul stimulilor este mai mare, va trebui sa alegem un interval. Intervalele dintre stimuli trebuie sa fie egale.

Selectia subiectilor: În mod ideal, subiectii ar trebui sa fie alesi la întâmplare din populatia pe care doriti sa generalizati rezultatele studiului. De exemplu, pentru a generaliza rezultatele experimentului pe studenti la întreaga populatie de adulti a tarii, studentii trebuie alesi la întâmplare din aceasta populatie. Este evident ca acest lucru nu este posibil, dar atunci ar trebui sa fie macar alesi la întâmplare dintre studenti.

În laboratorul de psihologie experimentala se aplica randomizarea (RANDOM - selectie aleatorie). Grupurile sunt selectate la întâmplare dupa principiul ca exista sanse relativ egale de extragere a fiecarui membru al grupului din populatia de baza. Dupa selectia subiectilor urmeaza organizarea grupurilor, ce poate fi, de asemenea, realizata prin randomizare, dar si apelând la anumite criterii.

Esantionarea aleatoare simpla reprezinta selectarea subiectilor dintr-o populatie într-o maniera neinfluentabila, astfel încât toti membrii respectivei populatii sa aiba o sansa egala de a fi selectati.

Esantionarea aleatoare sistematica - selectam fiecare al N-lea subiect dintr-o lista a populatiei. Aceasta tehnica este mai rapida decât selectarea la întâmplare simpla, dar trebuie sa avem grija ca fiecare membru al populatiei în parte sa aiba sanse egale de a fi ales (de exemplu, daca populatia de femei este listata dupa vârsta, trebuie sa avem grija ca esantionul sa nu fie alcatuit din femei tinere înainte sa ajungem la sfârsitul listei).

Câti subiecti ar trebui testati? Exista un mod rational de a decide câti subiecti vor fi folositi în experiment cu conditia sa stiti la ce variabilitate sa va asteptati de la datele pe care le aveti. În experimentele obisnuite de laborator aproape nimeni nu foloseste aceasta baza pentru a decide numarul de subiecti. Motivul este simplu si practic. Sa presupunem ca doriti sa realizati un anumit grad de precizie al rezultatelor obtinute. Desigur, cu cât aveti mai putini subiecti, cu atât mai putin vor devia mediile datelor voastre de la valorile lor reale. Modalitatea uzuala de a reprezenta aceasta eroare de masurare este denumita eroarea standard a mediei.

Pentru a reduce la jumatate eroarea standard a mediei, trebuie sa dublati radacina patrata a lui N. Pentru a dubla radacina patrata a lui N, trebuie quadruplat N. Presupunem ca eroarea standard a mediei are valoarea 1 pentru 10 subiecti. Pentru a reduce eroarea standard a mediei la 0,5 unitati, trebuie sa crestem numarul de subiecti la 40. Daca dorim sa reducem din nou eroarea standard a mediei prin factorul 2 (deci la 0,25) trebuie sa folosim 160 de subiecti!

Observam ca marirea numarului de subiecti nu produce descresterea liniara a erorii de masurare. Dublarea numarului de subiecti reduce doar erorile standard cu 30 %. (Nu toate experimentele folosesc eroarea standard a mediei în analiza datelor, dar efectul este acelasi în alte statistici.) Din acest motiv, majoritatea experimentelor folosesc circa 10 subiecti sau, în cazul în care au mai mult de o conditie, câte 10 subiecti pentru fiecare conditie. Unii autori propun, dupa cum vom vedea în capitolul urmator, un numar cuprins între 15 si 30 de subiecti pentru fiecare conditie (grup) experimentala (G. Heiman, 1995). În orice caz, este bine sa vedeti câti subiecti s-au folosit în experimente similare si cum s-a obtinut precizia.

Instrumente, aparatura: acestea sunt mijloacele tehnice de realizare a experimentului. Pot fi cartonase colorate, cronometru, liste de cuvinte, stimuli simpli sau complecsi sau aparate sofisticate de investigatie a unor functii complexe, dar si situatii experimentale elaborate în raport cu cerintele experimentului. Eroarea frecventa a experimentatorului debutant (student la psihologie) este tentatia de a inversa raporturile dintre instrument si ipoteza. Adesea se invoca o proba, un test (cel mai frecvent) si se propune un studiu experimental, în loc sa se porneasca de la ipoteza, definirea variabilelor si apoi gasirea sau construirea unui mijloc de investigatie. O alta eroare frecventa (de asta data nu doar în rândul studentilor) este asignarea riguroasa a unui proces psihic probelor, aparatelor respective. Astfel, se considera ca avem de-a face strict cu probe de "perceptie", de "memorie", de "inteligenta" s.a.m.d. Se omite dimensiunea sistemic-interactionista a psihicului uman, faptul ca, într-o sarcina aparent specializata sunt implicate multe alte dimensiuni ale vietii psihice. Indicat este sa cunoastem foarte bine diversele probe, tipul de variabile care descriu proba respectiva, sa le aplicam, înainte de toate pe noi însine si abia apoi sa decidem cum sa le folosim mai bine în raport cu exigentele studiului nostru. Trebuie sa cunoastem foarte bine manevrele de utilizare, variantele de lucru, modalitatile de evidentiere a parametrilor performantei, posibilele defectiuni ce pot aparea pentru a putea conduce corect subiectii nostri în realizarea experimentului.

Planurile experimentale

experimentul unifactorial- cea mai simpla si folosita schema de proiectare experimentala; datele cu care se opereaza se organizeaza matriceal;

experimentul bifactorial- doi factori experimentali cu câte doua niveluri;

experimentul cu trei factori- trei factori A, B, C cu câte trei niveluri: a, b, c;

experimentul multifactorial- n factori cu n niveluri, dat fiind irelevanta utilizarii a n factori dar ai posibila interferenta între ei, se recomanda folosirea patratelor latine si greco-latine;

Experimentul unifactorial

Experimentul bifactorial (2x2 factori)

Temperatura din clasa si cofeina ingerata influenteaza performantele la testul grila

Notele obtinute în functie de:gradul de dificultate al testului

si temperatura din clasa (

Planul factorial 2x3

Experimentul cu trei factori:2*2*2: medicatie, terapie, zona de locuinta

(munte, oras)

Pacientii care locuiesc la munte

Pacientii care locuiesc la oras

Experimentul pilot

Odata ce ati dezvoltat protocolul, va trebui sa elaborati un studiu-pilot pentru a gasi deficientele de procedura. Aproape întotdeauna exista probleme care trebuie lamurite. Unul din experimentatori, sau unul dintre prieteni, sau chiar profesorul (coordonatorul) dumneavoastra trebuie sa treaca prin toate etapele experimentului ca si cum acesta s-ar desfasura în realitate. Desi tentatia de a sari peste studiul-pilot este foarte mare, trebuie sa-i rezistati. Aproape toate experimentele care au fost realizate fara a fi testate în prealabil s-au dovedit a fi defectuoase. Tocmai de aceea un efort minor suplimentar poate duce la o crestere foarte mare a preciziei experimentului.

Prelucrarea rezultatelor

Dupa ce s-au stabilit obiectivele, variabilele, ipoteza (sau ipotezele) si dupa ce a fost aplicat studiul-pilot (realizându-se în acest fel ultimele corectii), putem trece la realizarea efectiva a experimentului, respectând însa schema efectuata anterior. Datele obtinute vor fi notate cu atentie în foile de observatie, ca de altfel orice reactii constatate sau interventii neasteptate ale unor factori externi (desi, într-un experiment bine proiectat si realizat, acesti factori ar trebui sa fie tinuti sub control sau chiar sa nu apara deloc). Dupa o triere a datelor obtinute (unii subiecti pot fi eliminati din cercetare din diferite motive) se va trece la prelucrarea statistica a acestora pentru a verifica validitatea ipotezei (ipotezelor) stabilite la începutul experimentului.

În procesul de prelucrare a rezultatelor urmarim testarea (verificarea) ipotezei (ipotezelor) experimentului prin descoperirea unei relatii. Relatia reprezinta o asociere dintre rezultate prin care cercetatorul face o predictie asupra corelatiei dintre doua variabile "daca x creste, va creste si y" "daca x va creste, y va descreste". Aceste relatii simple formeaza modele complexe. Atunci când examinam rezultatele si relatiile, intra în joc procedurile statistice. Scopul cercetarilor este sa demonstram relatiile; o relatie stabila între rezultate constituie elementul de baza pentru o lege a naturii.

Evaluarea critica a studiului

Trebuie sa tinem cont de faptul ca cercetatorii sunt supusi greselii, asa ca întotdeauna este imperios necesar sa evaluam valoarea studiului nostru si a interpretarilor facute. Evaluarea critica a unui studiu înseamna, sa raspundem la întrebarea: cât de siguri suntem ca rezultatele reflecta într-adevar constructele, variabilele si comportamentele pe care noi credem ca le reflecta, si cât de siguri suntem ca relatia observata reflecta, de fapt, relatia pe care credem noi ca o reflecta?

Preocuparea principala, atunci când evaluam critic un studiu, este sa examinam fiecare definitie operationala a variabilelor, subiectilor si situatiilor observate. La fiecare pas ne întrebam daca rezultatele obtinute indica ceea ce credem noi ca indica si daca relatia reflecta ceea ce credem noi ca reflecta.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II

VARIABILELE EXPERIMENTALE

Continuturi:

Variabila independenta

Variabila dependenta

Variabila subiect

Obiective:

Prezentarea modalitatilor de abordare, controlului, si validitatii variabilei independente.

Prezentarea modalitatilor de abordare, controlului si evaluarii variabilei dependente.

Prezentarea reprezentativitatii si modalitatilor de control a variabilei subiect.

Precerinte:

Nu este cazul.

Expunere:

Cele mai multe teorii sistematizeaza, descriu si prezic efectul unor variabile. Conceptul de variabila este crucial pentru psihologia experimentala. Întrucât vom reveni pe larg asupra acestui concept într-un capitol ulterior, aici ne vom rezuma la o scurta prezentare corespunzatoare rosturilor capitolului introductiv. Sa luam un exemplu din fizica, si anume efectele gravitatiei. Putem asocia viteza de cadere a obiectelor cu greutatea lor? Fizica a demonstrat ca se poate: ceva (în acest caz, viteza de cadere) depinde de altceva (greutatea). În mod frecvent, noi observam ceva ce se întâmpla, un efect, un comportament, si ne putem întreba de ce se întâmpla asa, de ce anume depinde, care este cauza. Daca în fizica viteza de cadere a obiectelor este variabila dependenta iar greutatea variabila independenta, atunci, în psihologia experimentala, comportamentul, adica ceea ce face sau întreprinde subiectul, performanta acestuia, constituie variabila dependenta, iar stimulul (în sens generic) este variabila independenta. Daca variabila dependenta depinde, este influentata de variabila independenta, atunci noi ar trebui sa putem studia comportamentul în diferitele lui ipostaze, intervenind asupra variabilei independente. Variabila independenta este manipulata de catre experimentator, iar variabila dependenta trebuie sa manifeste variatii controlabile în functie de variatiile variabilei independente. La prima vedere, între variabila independenta si variabila dependenta este o relatie directa, clara, precisa. Daca asa se întâmpla în experimentele din stiintele naturii, acest lucru nu este valabil pentru experimentul psihologic.

Variabila independenta

. Modalitati de abordare a variabilei independente

a)      manipularea stimulilor. Cercetatorii creeaza conditiile unei variabile independente prezentând subiectilor stimuli diferiti sau schimbând caracteristicile unui stimul.

b)      manipularea contextului. Adesea, variabila independenta se afla într-un context în care este prezentat stimulul, în timp ce acesta este mentinut constant.

c)      manipularea informatiilor date subiectilor. Variabila independenta poate consta în instructiuni sau informatii date subiectilor în fiecare dintre conditii în parte.

d)      manipularea situatiilor sociale cu ajutorul "complicilor". Complicii sunt persoane auxiliare pe care un cercetator le face sa actioneze ca alti subiecti sau ca trecatori "accidentali", creând astfel o anumita situatie sociala particulara la care subiectul "real" poate apoi sa reactioneze.

e)      manipularea nivelului de stres al situatiei experimentale O abordare interesanta în crearea conditiilor experimentale este aceea de a stresa sau supraîncarca situatia si de a deduce din reactiile subiectilor felul în care sistemul opereaza în mod normal.

f)       manipularea indicatorilor fiziologici. Unii cercetatori folosesc procese interne, fiziologice. Aici conditiile pot implica consumul de catre subiecti a unor anumite cantitati de alcool sau alte droguri, folosirea timpului de somn pe care-l au la dispozitie, sau modificarea "privarii senzoriale" pe care o suporta.

g)      manipularea variabilelor intermediare. Adesea cercetatorii folosesc tehnicile de mai sus pentru a manipula o stare psihologica interna, care apoi influenteaza un comportament. Aceasta stare interna este denumita o variabila intermediara. Ea este influentata de variabila independenta, care, în schimb, influenteaza variabila dependenta. Variabila intermediara "intervine" astfel între variabilele independenta si dependenta.

Factorii care afecteaza validitatea variabilei independente

Odata ce o variabila independenta a fost creata, preocuparea noastra este focalizata pe validitatea interna, respectiv masura în care putem trage concluzii valide legate de relatia dintre variabila independenta si variabila dependenta. În experimente validitatea interna este de o importanta majora, deoarece ne permite sa deducem relatii cauzale. Trebuie sa fim convinsi ca doar schimbarea în conditia variabilei independente cauzeaza schimbari în variabila dependenta.

a)              Interventia unor variabile externe: efectele variabilei independente pot fi afectate de interventia unor variabile externe care creeaza confuzie. Riscul este ca nu vom sti daca subiectii sunt influentati de variabile straine în locul variabilelor independente. Va trebui sa anticipam variabilele externe potentiale si sa încercam sa le eliminam, astfel încât singurul lucru care sa diferentieze situatiile, sa fie variabila independenta. Va trebui sa controlam variabilele exterioare ce produc confuzie încercând sa le eliminam. Daca nu putem sa eliminam sau sa tinem constante variabilele exterioare, atunci putem sa le echilibram, permitând ca influentele lor sa se exercite la fel pentru toti subiectii în cadrul fiecarei conditii. De exemplu, noi am putea folosi un experimentator masculin cu jumatate din subiecti si un experimentator feminin cu cealalta jumatate.

b)              Difuzarea consemnului: o alta amenintare pentru validitatea interna este difuzarea consemnului care se întâmpla atunci când subiectii dintr-o situatie experimentala cunosc consemnul (instructajul, modul de lucru) dat în alte situatii. De exemplu subiectii care au participat într-o situatie divulga celorlalti subiecti potentiali amanunte despre experienta lor.

c)              Instructajul dat subiectilor : Instructajul sau consemnul: trebuie sa explice clar sarcinile pe care subiectii le au de îndeplinit, sa prezinte stimulii, modalitatile de raspuns. Prin instructaj descriem secventa de evenimente, identificam stimulii la care ei vor trebui sa asiste si explicam cum sa raspunda.

d)              Aparatura utilizata: tehnicile utilizate, folosirea unor mijloace sigure, automatizate de prezentare a variabilei independente sunt foarte importante pentru asigurarea fidelitatii.

e)              Atitudinea subiectilor fata de situatia experimentala: Experimentul de laborator provoaca reactii diferite subiectilor, datorita ambiantei specifice (aparatura sofisticata, senzori, surse de stimulare)..Din cauza acestor probleme subiecti diferiti vor reactiona diferit, fiind în aceeasi situatie. Unii subiecti tind sa fie excesiv de cooperanti, facând si spunând ce cred ei ca se asteapta de la ei. Alti subiecti ar putea fi excesiv de precauti: iar altii excesiv de defensivi. Cadrul în care are loc studiul poate fi sursa unor asemenea atitudini, astfel încât pot distrage subiectii sau pot sa determine reactia lor la factori externi cum ar fi: zgomote întâmplatoare, schimbari de luminozitate. Acestea se pot întâmpla în laboratoarele cu echipamente complexe care pot induce temeri în sufletul subiectilor.

f)               Persoana experimentatorului: subiectii sunt foarte sensibili la asteptarile experimentatorului. Sunt indicii subtile pe care experimentatorul le furnizeaza în legatura cu raspunsurile ce ar trebui date si care sunt remarcate de catre subiecti. Noi cunoastem predictiile experimentului si le comunicam involuntar subiectilor, ceea ce conduce la efectul de realizare a profetiei. Problema e ca subiectii raspund la aceste indicii, în loc sa raspunda la proba. Noi pierdem validitatea interna când aceste indicii provoaca subiectul sa se comporte în maniera pe care o prezicem.

Controlul variabilei independente

Pentru contracararea efectelor nedorite ale atitudinilor subiectului fata de situatia experimentala putem folosi urmatoarele strategii.

a) Modul de prezentare a situatiei experimentale: în primul rând vom furniza indicii cât mai putine cu putinta. Daca subiectii nu au indicii, singura lor cale este de a se purta natural. De asemenea, nu vom folosi stimuli externi de distragere. (De exemplu, spunând subiectilor ca mai au 5 minute pentru a îndeplini o sarcina, se poate stârni anxietate si sa-i facem sa se concentreze la ceas). A doua strategie consta în a face ca acele indicii sa fie prezentate cât mai neutru. Astfel, cercetatorul încearca sa fie mai degraba amabil, fiind nici prea apropiat nici prea distant. Vom prezenta sarcina fara sa specificam daca e usoara sau dificila, si fara sa indicam cum arata un raspuns bun. De asemenea, încercam sa neutralizam temerile si suspiciunile subiectilor. (de exemplu, când facem un test de memorie le spunem ca realizarile lor nu reflecta inteligenta sau personalitatea lor). A treia strategie este de a face experimentele cât mai realiste. Trebuie sa definim variabila independenta (si alte aspecte ale sarcinii experimentale) în asa fel ca subiectii sa gaseasca sarcina interesanta, provocatoare si sa-i absoarba. Apoi ei ar trebui, sa raspunda la sarcina asa cum dorim noi si nu asa cum cred ca se asteapta de la ei. Totusi, noi nu realizam sarcina la fel de reala precum e viata, asa ca realismul experimental e diferit de valabilitatea ecologica. Mai degraba, ideea e ca indiferent de cât de ciudata li se pare sarcina, raspunsurile subiectilor sunt reale si ei raspund la sarcina. În mod ideal, fiind angajati în rezolvarea sarcinii, subiectii vor uita de caracteristicile situatiei.

b) Tainuirea: o cale de control a efectului atitudinilor subiectilor este tainuirea. Tainuirea implica crearea unei situatii artificiale, a unei "povesti de acoperire" care sa deghizeze procedurile. Subiectii nu sunt constienti de variabila independenta care e folosita si cu ajutorul careia se face studiul, asa ca ei nu se simt presati sa raspunda într-un anumit fel. Astfel ceea ce ar fi putut fi o sarcina bizara, producând înclinatii si comportamente anormale, poate fi transformata într-o sarcina reala, rationala, în care subiectii vor raspunde într-un mod mai natural.

c) Efectul placebo: o metoda potrivita de control a atitudinii fata de situatia experimentala este utilizarea efectului placebo. Daca un grup experimental e expus unor sarcini, ce nu sunt raportate la o conditie de control atunci s-ar putea sa nu stim daca grupul experimental se comporta diferit datorita tratamentului sau datorita atitudinii lor fata de situatie. De exemplu, sa spunem ca dam unui grup experimental o bautura continând alcool, în timp ce altui grup nu-i dam nimic. Pentru ca deteriorarile aparute în manifestarile grupului experimental se poate datora alcoolului sau pentru ca dându-le alcool subiectilor, aceasta presupune ca noi ne asteptam ca ei sa se comporte ca betivii. Pentru a pastra asemenea caracteristici ale cerintelor constante dam grupului de control un placebo, desigur fara stimuli proprii variabilei independente. Astfel, vom da grupului de control ceva ce numim alcool, având gustul si mirosul alcoolului, dar necontinând nici un pic de alcool. Deoarece comunicam ambelor grupuri aceleasi caracteristici ale cerintelor de a actiona ca betivii putem fi încrezatori ca diferentele ce apar în comportamentul lor sunt datorate alcoolului real, dat grupului experimental.

d) Grupul de control: un grup de control este masurat din punctul de vedere al unei variabile dependente dar nu primeste nici o cantitate din variabila independenta sau, altfel spus, nu primeste tratamentul. Grupurile de control se deosebesc de grupurile experimentale, care primesc o cantitate diferita de zero din variabila independenta sau, altfel spus, fac experienta tratamentului. Conditia de control reflecta modul în care subiectii se comporta fara tratament, furnizând un punct de pornire pentru evaluarea influentei variabilei, atunci când aceasta este prezenta.

e) Manipularile puternice pentru a putea pretinde ca am demonstrat ceva despre un anumit comportament trebuie sa gasim o relatie statistica semnificativa în datele cercetarii. În proiectul experimental suntem întotdeauna preocupati sa obtinem puterea statistica maxima, adica probabilitatea de a putea respinge o ipoteza atunci când ea se dovedeste a fi falsa. Putem maximiza aceasta putere daca producem diferente considerabile în rezultate între conditiile noastre. Presupunem ca diferentele între conditii sunt cauza diferentelor masurate prin rezultate. Pentru a produce rezultatele semnificativ diferite vom selecta conditii care difera în mod substantial. Aceasta implica o manipulare puternica pentru crearea conditiilor care vor diferentia semnificativ comportamentul subiectilor, producând diferente mari ale rezultatelor între conditii. Putem provoca aceste manipulari puternice în doua moduri: în primul rând, alegem nivele sau categorii ale variabilei independente care sunt substantial diferite una fata de alta. De exemplu, o manipulare puternica a temperaturii înseamna ca avem conditiile diferite prin nivele mari. Apoi, daca diferitele temperaturi influenteaza agresivitatea, ar trebui sa constatam diferente mari din punctul de vedere al acesteia.

2.2 Variabila dependenta

Variabila dependenta este observata si înregistrata de catre experimentator. Ea depinde de comportamentul subiectului, comportament dependent de variabila independenta. Criteriul unei bune variabile este stabilitatea. Daca un experiment este repetat exact (acelasi subiect, aceleasi niveluri etc.) variabila dependenta ar trebui sa produca acelasi scor pe care l-a avut anterior. Instabilitatea poate aparea din cauza unui deficit în modul în care masuram variabila dependenta.

Rezultatele nule pot fi adesea cauzate de deficiente ale variabilei dependente, chiar daca aceasta este stabila. Cea mai obisnuita cauza este limitarea stricta a variabilei dependente, astfel ca ea se "blocheaza" la vârful sau la baza scalei sale. Sa presupunem ca doriti sa invitati un prieten sa joace popice pentru prima oara. stiind ca recompensa îmbunatateste performanta, va veti propune sa va tratati prietenul cu o bere ori de câte ori loveste bine. Prietenul dumneavoastra loveste numai pe alaturi, asa ca beti berea singur. Deoarece este imposibil sa lovesti mai rau decât pe lânga bile, nu puteti observa nici o înrautatire a performantei pentru ca prietenul vostru este deja la baza scalei. Acesta este numit "efectul limitei inferioare". La polul opus, al reusitei de 100 %, este numit "efectul limitei superioare". Aceste doua tipuri de efecte afecteaza principala asteptare fata de variabila independenta, respectiv aceea de a se reflecta cu acuratete într-o variabila dependenta.

Variabila dependenta si sistemul operational pe care îl utilizam depind de ipotezele si comportamentul pe care le investigam, lotul de subiecti si de perspectiva din care cercetam. Abordarea variabilei dependente necesita una dintre urmatoarele metode:

a) Observatia directa - variabila dependenta implica observatia directa si masurarea comportamentului studiat;

b) Masuratori indirecte ale proceselor psihice - comportamentul pe care îl observam este o indicatie indirecta despre un proces impalpabil, intern. Variabila dependenta masoara un raspuns observabil despre care noi credem ca este corelat cu un proces intern astfel încât, analizând modificarile rezultatelor putem face deductii asupra schimbarilor procesului respectiv. O modalitate uzuala de masurare indirecta este timpul de reactie, adica timpul necesar unui subiect pentru a raspunde la un stimul. Dupa ce se prezinta stimuli ce difera de-a lungul unei dimensiuni fizice sau mentale, pe baza diferentelor timpului de reactie se pot deduce procesele cognitive sau emotionale implicate.

c) Opiniile despre stimul - o alta modalitate este de a cere subiectilor sa-si spuna parerea despre un stimul si apoi sa observam cum se schimba opiniile în functie de conditie. Aceasta modalitate implica o anumita procedura, subiectul trebuind sa aleaga dintre mai multe raspunsuri date (alegeri multiple). Cele mai simple sunt cele cu raspunsuri închise de tip DA / NU.

d) Raportul verbal - daca dorim sa determinam procesele interne care au loc în subiect, putem cere direct subiectului sa le descrie, realizând astfel un raport verbal. Putem solicita subiectilor sa faca comentarii asupra etapelor mentale pe care le parcurg în rezolvarea unei probleme sau emiterea unei judecati.

Controlul variabilei dependente

Pentru a se face o deductie valida asupra comportamentului trebuie sa ne asiguram ca raspunsurile subiectilor nu au fost influentate de variabilele externe. Raspunsul subiectului trebuie sa reflecte variabila si comportamentul care ne intereseaza; el nu trebuie sa reflecte raspunsuri la influente provenite de la subiectii însisi, de la experimentator, din mediu sau din cauza probei.

Se considera ca cea mai mare amenintare directa la adresa validitatii variabilei dependente este reactivitatea. Reactivitatea apare atunci când subiectii sunt constienti ca sunt observati. Subiectii reactioneaza la simpla prezenta a unui experimentator care observa, înregistreaza si probabil "analizeaza" comportamentul lor. Subiectii stiu ca sunt în vizor si pot sa raspunda în mod neobisnuit, pot deveni nervosi sau neatenti, pot sa se concentreze asupra unei sarcini si sa încerce mai mult, sau sa faca mai multe greseli decât daca experimentatorul nu era prezent.

O parte din reactivitatea subiectilor atunci când sunt observati, se datoreaza tendintei de a evita raspunsuri care le-ar putea pune probleme sau care ar putea parea ciudate sau anormale. Aceasta tendinta se numeste dezirabilitate sociala. Dezirabilitatea sociala determina subiectii sa dea un raspuns pe care ei îl considera acceptabil din punct de vedere social. Asa se întâmpla cu descrierea data de subiecti asupra emotiilor, credintelor sau dorintelor rezervate "consumului public". Reactivitatea si dezirabilitatea sociala pot duce si la o restrângere a gamei de rezultate. Daca toti subiectii îsi restrictioneaza agresivitatea, toti vor avea scoruri reduse, producându-se astfel efectul limitei inferioare. Invers, daca, de exemplu studiem masura în care oamenii sunt sau nu de acord cu o afirmatie , putem observa ca ei nu-si exprima o opinie puternica pentru a nu parea extremisti.

Contracararea efectelor reactivitatii si dezirabilitatii sociale echivaleaza cu un bun control al variabilei dependente.Putem enumera urmatoarele modalitati de control al variabilei dependente:

• Obisnuirea subiectilor cu particularitatile laboratorului de psihologie experimentala, familiarizarea lor cu caracteristicile sarcinii;
• Tainuirea anumitor caracteristici si cerinte ale experimentului care ar putea declansa dezirabilitatea sociala.

Controlul variabilei dependente vizeaza si procedele de masurare. Trebuie sa alegem modul în care vom masura si înregistra un comportament astfel încât sa eliminam sursele de eroare. Pentru aceasta este faorte importanta automatizarea procesului de colectare a datelor. În laboratoarele moderne de psihologie, aparatura psihologica este conectata la calculator sau probele sunt prezentate direct prin intermediul calculatorului. Acest fapt sporeste fidelitatea, precizia masuratorilor asigurând obiectivitatea necesara.

Este foarte important ca în experimentele noastre sa ne asiguram ca materialele si aparatele pe care le utilizam nu sunt uzate si functioneaza corect.

De asemenea trebuie sa mentinem cât mai constant comportamentul experimentatorului de-a lungul întregului experiment si fata de toti subiectii. Unii autori sugereaza chiar participarea a doi experimentatori si împartirea grupurilor în variate conditii experimentale la fiecare experimentator.

Dar, cea mai sigura modalitate de control a variabilei dependente si de crestere a nivelului de încredere în rezultatele noastre este repetarea probelor. Pe cât se poate, se vor prezenta subiectilor mai multi stimuli sau serii întregi de stimului pentru a evita efectul neatentiei sau surprizei. De asemenea este important sa evitam asa-numitul "efect de ordine". Dupa mai multe probe, subiectii tind sa-si intre în ritm devenind mai rapizi si mai corecti în raspunsuri. Dupa si mai multe probe, subiectii pot obosi, se pot plictisi sau supraîncarca astfel încât performantele scad. În aceste conditii se impune schimbarea ordinii prezentarii anumitor stimuli, schimbarea ordinii participarii subiectilor la situatia experimentala.

Controlul variabilei dependente trebuie sa aiba în vedere si contracararea asa-numitului "efect de prelungire" ce se manifesta atunci când experienta unui subiect cu o anumita proba influenteaza performanta lui în probele urmatoare.

Controlul efectelor de ordine si de prelungire poate fi contracarat prin doua metode: asigurarea caracterului aleatoriu a participarii subiectilor la diferite faze ale experimentului si contrabalansarea.

Contrabalansarea este procedeul de schimbare sistematica a ordinii probelor pentru diferiti subiecti în mod echilibrat, astfel încât sa cunoastem influenta fiecarei schimbari. Contrabalansarea poate fi partiala sau completa. Desigur ca o contrabalansare completa prin testarea subiectilor în toate ordinile posibile este extrem de dificil de realizat. De obicei se foloseste contrabalansarea partiala. Prin contrabalansarea partiala putem mentine un control asupra experimentului; în schimb, prin contrabalansarea completa creste variatia erorilor din cauza producerii unor diferente majore în punctajul obtinut.

1.3 Variabila subiect

Variabilele subiect sunt caracteristici intrinseci ce fac ca persoana sa poata fi distinsa de o alta. Din punct de vedere fizic subiectii difera prin sex, vârsta, metabolism, hormoni, viteza de ardere a neuronilor, musculatura, înaltime sau greutate. Pentru ca structura fizica nu este identica, nici reactiile fizice nu vor fi identice. Din punct de vedere cognitiv, deoarece ei difera prin stil, strategii, inteligenta si memorie, nu vor prelucra în mod identic un stimul.

Definirea esantionului depinde în primul rând de teoriile si ipotezele experimentului. Daca studiem comportamentul copiilor, atunci esantionul si populatia pe care o reprezinta trebuie sa fie compusa din copii de o anumita vârsta. O populatie nu este însa o entitate fixa, definita de o singura variabila. Membrii unei populatii pot sa difere în functie de multe variabile: grupul de copii, de exemplu, contine baieti si fete având fiecare educatii diferite si provenind din medii diferite, prezentând diferite capacitati si asa mai departe. Acuratetea generalizarilor la nivelul unei populatii va depinde de gradul de asemanare dintre variabilele subiect (ce pot influenta rezultatele) si cele ale populatiei pe care o reprezinta. Asadar, criteriile noastre de selectie trebuie sa scoata în evidenta un model, care este în mod esential o versiune miniaturala a populatiei la care vom face generalizarea. Esantionul de subiecti pe care îl alegem pentru studiere trebuie sa reflecte caracteristicile importante ale populatiei la care vom generaliza rezultatele.

Factorii care afecteaza reprezentativitatea variabilei subiect

Procedeul cel mai frecvent utilizat de selectie a subiectilor în vederea construirii grupurilor este selectia aleatorie care ofera fiecarui subiect sanse egale de a fi selectat. Putem folosi metoda esantionarii aleatorii simple (similar tragerii unor nume dintr-o palarie) sau metoda esantionarii aleatorii sistematice (similar cu extragerea al X-lea nume de pe o lista). Prin selectarea subiectilor într-o maniera nepartinitoare dam posibilitatea de manifestare unor diverse caracteristici la fel de des si în acelasi grad în care se manifesta în cadrul populatiei. De aceea, per total, subiectii inclusi în experimentul nostru trebuie sa fie reprezentativi pentru o anumita populatie.

a)                Caracterul limitat al esantionului: întotdeauna vor exista limitari de facto în esantioanele noastre. În primul rând, nu toata pupulatia poate fi identificata. Daca facem un studiu asupra alcoolismului vom observa ca acesta se limiteaza în mare parte la barbati. În al doilea rând, nu avem posibilitatea sa îi contactam pe toti subiectii ce pot fi identificati. De obicei, esantioanele noastre se vor limita la persoanele ce traiesc în apropierea noastra.

b)                Marimea esantionului: o problema importanta în selectia esantionului tine de reprezentativitatea acestuia raportata la populatia de referinta. Cu alte cuvinte, trebuie sa decidem asupra valorii lui N, a numarului de subiecti pe care ne-am propus sa-i studiem. Simbolul N reprezinta numarul de subiecti într-o situatie (adunând toti n egal N). Pentru a maximiza validitatea externa regula generala este "cu cât mai mult cu atât mai bine". Cu cât mai vast este esantionul nostru, cu atât mai mare este posibilitatea unei mai bune reprezentari a populatiei deoarece studiem, de fapt, o mai mare parte a populatiei. si prin observarea unei mai mari parti a populatiei, creste posibilitatea de a include toate variabilele relevante ale unui subiect. În consecinta, scade posibilitatea de a obtine un esantion necorespunzator si de a face erori atunci când tragem concluzii. Dimpotriva, cu numai câtiva subiecti, suntem expusi sa obtinem un esantion având caracteristici atipice, astfel încât nu este reprezentativ pentru populatie.

"Cu cât mai mult, cu atât mai bine" nu înseamna ca trebuie sa testam sute de subiecti pentru fiecare situatie. În experimentele de laborator, seria N contine între 50 si 100, având n în numar de la 15 la 30. Nu este necesar sa avem acelasi numar de subiecti - "n egali" - pentru toate situatiile (grupurile), totusi daca dorim sa generalizam rezultatele fiecarei situatii si sa obtinem rezultate cât mai fidele pentru fiecare situatie este recomandabil sa evitam a folosi numai câtiva subiecti pentru o situatie (grup). Mai degraba împartim în mod egal subiectii astfel încât sa avem acelasi numar de subiecti si totodata o reprezentare adecvata comparabila cu cea a populatiei pentru fiecare situatie.

c) Voluntariatul subiectilor: un aspect care ridica probleme serioase în calea validitatii externe a experimentului este voluntariatul subiectilor. Suna paradoxal, dar tocmai pentru ca se ofera voluntar, acesti subiecti afecteaza exigentele selectiei aleatorii. Exista diferente considerabile între oamenii care decid sa participe la experiment si cei care nu doresc sa participe. Voluntarii tind sa fie persoane cu un rang social mai ridicat si o mai mare inteligenta, au o mai mare nevoie de aprobare, se conformeaza mai usor si sunt mai putin autoritari. De asemenea, sunt mult mai predispuse sa se ofere voluntar acele persoane ce considera tema studiului ca fiind interesanta sau relevanta pentru propria lor personalitate.

d) Abandonul subiectilor: generalitatea rezultatelor poate fi limitata si de faptul ca printre voluntari exista unii care nu vor duce la capat experimentul. Subiectii pot sa nu se prezinte la studiu sau pot sa-si înceteze participarea înainte ca studiul sa se termine.

Tot asa de bine putem renunta la unii subiecti daca avem dubii serioase asupra modului cum s-au obtinut rezultatele. Din acest motiv se indica testarea unui numar ceva mai mare de subiecti, încât sa ne mentinem N în limitele reprezentativitatii.

Controlul varaibilei subiect

Sunt trei metode de baza pe care le putem utiliza în vederea controlului variabilei subiect: selectia aleatorie, contrabalansarea, restrângerea esantionului.

a) selectia aleatorie:

Trebuie sa avem grija sa desemnam subiectii pe grupuri într-un mod cu adevarat aleatoriu si sa evitam sa permitem unei variabile ocazionale ascunse sa influenteze desemnarea subiectilor.

O alta eroare ar fi selectarea tuturor subiectilor care s-au oferit primii voluntari sau cei care s-au prezentat primii la experiment. Cei care vin de la început pentru a participa la studiu pot crea o situatie particulara, deoarece sunt în mod inerent mai prompti, mai implicati sau mai ambitiosi decât subiectii care se prezinta mai târziu. Este recomandat sa se alterneze aleatoriu selectarea subiectilor pentru grupuri diferite dupa modul în care sosesc.

b) contrabalansarea:

Înainte de a desfasura studiul propriu-zis, testam potentialii subiecti pe baza variabilelor ocazionale pe care dorim sa le controlam. De exemplu, putem masura un atribut fizic (forta subiectilor), o capacitate cognitiva (abilitatea verbala), sau o trasatura personala (nivelul anxietatii). De subliniat faptul ca a conduce un pretest nu este ceva diferit de evaluarea subiectilor pe baza unei variabile dependente, deci avem nevoie de o tehnica de evaluare solida: trebuie sa ne preocupam de problemele obisnuite de înregistrare a criteriilor, a sensibilitatii, de automatizare si instrumente, de probe practice, probe multiple si succesiunea efectelor.

Folosind informatia din pretest, cream astfel o categorie separata de subiecti pentru fiecare aspect al variabilei ocazionale pe care dorim sa o echilibram. De exemplu, putem crea o grupa formata din barbati si o alta din femei pentru a controla variabila ocazionala a sexului. Pentru a controla gradul pregatirii intelectuale, putem identifica studentii buni si pe cei slabi folosind caracterizarea noastra operationala a pregatirii individuale. Apoi, vom selecta din categorii în mod aleatoriu subiecti si îi vom desemna astfel încât fiecare categorie sa fie reprezentata în fiecare situatie în mod echilibrat. De exemplu, am putea selecta si desemna aleatoriu subiecti, astfel încât 25% din subiectii desemnati unei situatii sa faca parte din categoria masculina a studentilor buni, 25% sa faca parte din categoria feminina a studentilor buni s.a.m.d.

Vom demonstra mai bine rostul contrabalansarii raportându-ne la un experiment în care participantii au de realizat doua sarcini, A si B. Imaginati-va ca toti realizeaza sarcina A si apoi sarcina B si ca performanta este superioara în cazul A. Acest efect poate aparea pentru ca participantii au aptitudini mai dezvoltate pentru sarcina A (sau pentru ca sarcina A este mai usoara), dar poate aparea si din faptul ca participantii erau obositi sau plictisiti pâna când au trecut la sarcina B. Oricum, cea de-a doua interpretare poate fi eliminata daca acelasi efect apare dupa contrabalansare, astfel încât jumatate dintre participanti au fost desemnati la întâmplare sa realizeze mai întâi sarcina A iar cealalta jumatate sa realizeze mai întâi sarcina B. Contrabalansarea este o strategie simpla care permite cercetatorilor sa neutralizeze sau sa cuantifice orice efecte asociate cu ordinea în care sunt abordate sarcinile. În mod concret, procedeul contrabalansarii implica suplimentarea proiectului experimental de baza, pre-test, tratament, post-test (adica O₁ - X - O₂) cu un control suplimentar pre-test - post-test (adica O₁ - O₂). Aceasta conditie controlata implica participanti diferiti într-un pre-test si post-test care sunt identice din toate punctele de vedere (de ex., incluzând exact aceleasi proceduri de masurare si aceeasi experimentatori). Prin O₁, O₂ desemnam observatia, masurarea, determinarea în pre si post-test. Daca participantii sunt repartizati la întâmplare în aceste doua conditii, putem compara rezultatele obtinute la post-test (O₂) în conditia experimentala cu cele obtinute la post-test (O₂) în conditia de control (ca si schimbarea dintre pre-test si post-test în ambele cazuri). Daca exista o diferenta suficient de mare, atunci aceasta trebuie sa fie rezultatul tratamentului experimental (manipularea variabilei independente).

c) restrângerea esantionului:

O alternativa a contrabalansarii unei variabile ocazionale este restrângerea populatiei bazate pe acea variabila. Cu cât populatia este mai numeroasa cu atât este mai heterogena în termeni de variabile ocazionale. Dar daca limitam în mod intentionat populatia, definind-o într-un mod mai restrâns, excludem sau mentinem constante anumite variabile ocazionale, nepermitându-le sa influenteze rezultatele noastre. De exemplu, daca ne asteptam ca barbatii si femeile sa difere major în nivelul de anxietate, am putea limita populatia numai la barbati.

Restrângerea populatiei se face prin criteriile obisnuite de selectare. Daca este necesar, vom supune subiectii la un pretest, pentru a-i identifica pe acei care se încadreaza în criteriile noastre si pe aceia ale caror rezultate sunt aproximativ egale. Apoi, din aceasta categorie selectam si desemnam în mod aleatoriu subiecti pentru grupurile noastre. Astfel obtinem un grad ridicat de precizie.

Avem, asadar, la dispozitie trei metode pentru controlarea variabilelor ocazionale: selectarea aleatorie pentru a echilibra variabilele, contrabalansarea anumitor variabile aleatorii, sau limitarea populatiei astfel încât o variabila ocazionala sa fie exclusa sau mentinuta constanta. Aceste metode nu se exclud reciproc. Putem sa limitam populatia pe baza sexului subiectului si apoi sa contrabalansam nivelul de pregatire profesionala.

În selectarea unei metode sau a unor combinatii de metode ne confruntam cu doua considerente. În primul rând, cât de importanta este variabila ocazionala ? Cât de mult ar putea influenta variabila independenta sau variabila dependenta? Nu vom lasa controlul unei variabile foarte importante pe seama selectiei aleatorii: ori o contrabalansam ori limitam populatia pentru a o mentine constanta.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III

VARIABILE DEPENDENTE FAVORIZATE

Continuturi:

Indicatorii fiziologici

Timpul de reactie

Raspunsurile verbale

Obiective:

1. Prezentarea indicatorilor fiziologici implicati în cercetarea experimentala.
2. Prezentarea timpului de reactie.
3. Prezentarea rapoartelor verbale si a experimentului asociativ verbal.

Precerinte:

Nu este cazul.

Expunere:

Indicatorii fiziologici

Variabilele dependente cel mai frecvent utilizate în experimentul psihologic sunt: raspunsurile fiziologice, motorii, verbale si timpul de reactie. Variate manifestari comportamentale sunt însotite de diverse reactii fiziologice (puls, ritm respirator, reactie electro-dermala), reactii motorii (miscari, actiuni coordonate), reactii verbale (raspunsuri verbale, descrieri verbale, asocieri verbale) sau timp de reactie (viteza, corectitudine). Unul si acelasi comportament poate fi descris simultan prin mai multe tipuri de raspuns (fiziologic, motor, verbal) si aceste raspunsuri convergente sporesc validitatea variabilei dependente.

Vom trece în revista, în cele ce urmeaza, principalii indicatori fiziologici utilizati în laboratoarele de psihologie experimentala, indicatorii motricitatii, experimentul asociativ-verbal si timpul de reactie ca variabile dependente.

Ritmul cardiac (pulsul) prezinta urmatoarele corelate de ordin psihologic:

. sub 60 pulsatii/minut, exprima o frecventa cardiaca diminuata, sub medie, caracteristica persoanelor echilibrate, bine structurate neurovegetativ psihologic si emotional;

. între 60-80 pulsatii/minut exprima un puls în limite normale, care evidentiaza o functionare optima a sistemului cardiovascular si raporturi echilibrate între componentele somatice, neurovegetative si afective;

. între 80-100 pulsatii/minut exprima unele modificari psihofiziologice cu tendinte de accelerare a ritmului cardiac si usoare fluctuatii în planul dispozitiei afective; apare o nota de emotivitate, labilitate neurovegetativa si sensibilitate în fata unor situatii deosebite;

. între 100-160 pulsatii/minut exprima un activism psihofiziologic crescut, labilitate psihofiziologica si afectiva; posibile disfunctii neurovegetative cardiace si organice ce necesita investigatii medicale;

. peste 160 pulsatii/minut exprima posibile disfunctii neurovegetative si emotionale, cardiopatii, boli organice sau stari psihonevrotice; conduita hiperprudenta, ezitanta, nesigura;

. variatii de ritm (schimbarea frecventei), denota instabilitate, labilitate emotionala, fluctuatii accentuate ale starilor interioare (dupa P. Golu, N. Bogatu, 1993).

Pletismograma

Acest indicator exprima modificarea vasomotricitatii sistemului circulator periferic (capilaro-cutanat). Stimularea subiectului determina reactii de orientare în vederea unui raspuns adecvat, un întreg ansamblu pregatitor al raspunsului. În aceasta activitate pregatitoare sistemul simpatic comanda o vasoconstrictie periferica pentru a elibera o parte din sângele circulant ce "stationeaza" (relativ) în unul dintre rezervoarele organismului (sistemul capilar) pentru a-l dirija mai întâi, în special, catre inima si creier. Exceptie fac zonele capilaro-cutanate ale capului unde va avea loc o vasodilatare. Captarea acestor variatii volumetrice (presiune) se face la locul de contact prin dispozitive pneumatice, fotoelectrice sau cu raze infrarosii.

În cercetarile experimentale psihofiziologice acest indicator se utilizeaza în studierea trecerii de la veghe la somn si invers, reactii de orientare, în elaborarea unei conditionari, în studierea starilor de oboseala, conflict, emotie.

Electromiograma (EMG)

Determina prezenta sau absenta unei activitati motorii, nivelul tonusului muscular, tensiunea musculara (aflata adesea în relatie cu tensiunea nervoasa). Se determina prin amplasarea unor electrozi pe suprafata pielii la grupele de muschi implicate în diferite actiuni motorii (brat, gamba etc.).

Eletrooculograma (EOG)

Miscarile oculare au un rol activ în perceptia vizuala, în raporturile vizuale sai în imaginatie. Miscarile oculare sunt un indicator al activitatii de explorare vizuala si - prin aceasta - si un indicator al proceselor cognitive. Astfel, revenirile indica un anumit control si verificare; durata mare a intervalelor poate sugera dificultati de întelegere. Interesul pentru obtinerea unor astfel de indicatori obiectivi a condus la dezvoltarea unei tehnologii, aparaturi sofisticate de masurare.

În activitatea exploratorie caracterizata prin pauze, variabilele independente vor fi: numarul de pauze si durata lor, numarul sacadelor si amplitudinea lor, sensul sacadei (progresie sau regresie). Ordinea si succesiunea pauzelor permit descrierea strategiei de explorare (J.P. Rossi, 1997).Relatii interesante din punct de vedere experimental apar cu reactiile de aparare, cu starile emotionale - legate mai ales de starea de vis (miscari oculare rapide).

Procedee de determinare

a)      procedeul reflectarii de catre o lentila de contact fixata pe cornee a unei raze provenita de la o sursa de lumina amplasata în apropiere. Miscarea ochiului schimba unghiul de incidenta al razei reflectate astfel încât se poate filma pe o pelicula drumul sinuos al directiilor privirii, al punctelor de stationare. Mai comod pentru subiect este utilizarea unei raze invizibile, în infrarosu.

b)      Procedeul electrozilor amplasati în zona ochiului si care capteaza potentialul electric de actiune. Cuplarea cu un poligraf inscriptor permite vizualizarea sub forma unor curbe de evolutie a miscarilor privirii (dupa I. Ciofu, 1978).

Dinamica pupilara

Indicatorul dinamicii pupilare este expresia contractiilor sau dilatarii pupilei si se determina cu ajutorul unui dispozitiv foto care declanseaza automat de doua ori pe secunda. Se fac investigarile si apoi se proiecteaza secventa cu secventa fiecare imagine marita pe un ecran. Dinamica pupilara ofera date interesante în studiul experimental al reactiei de orientare, al atentiei, starilor emotive.

Modificarile conductibilitatii electrice ale pielii

În literatura de specialitate acest tip de raspuns electrofiziologic este întâlnit sub denumiri precum: reactia electro-dermala (RED), reflexul psiho-galvanic (RPG) sau electrodermograma (EDG). În lucrarile anglo-saxone se întâlneste sub numele de galvanic skim reaction (GSR). În acest capitol vom folosi prima varianta, prescurtata.

RED reprezinta un indicator electrofiziologic important al modificarilor psihofiziologice declansate endogen sau exogen. El este consecinta - în plan somato-vegetativ - a activitatii generalizate a organismului, efectuata asupra unor zone ale trunchiului si scoartei cerebrale, cu ecou nespecific în planul trairilor si manifestarilor neurovegetative si afectiv-emotionale.

RED se defineste ca reactie de scadere a rezistentei sau de crestere a conductantei electrice a pielii ca urmare a unor descarcari provocate de sistemul simpatic ce produce o crestere a secretiei glandelor sudoripare (Edelberg, 1972).

Féré (1888) si Veraghut (1909), dupa Woodworth si Schlosberg (1971, 1972) au determinat modificarile ce se produc la nivelul rezistentei sau conductantei electrice a pielii la trecerea unui curent electric de cca. 2V, continuu, stabil, prin doi electrozi atasati pe piele. Deci voltajul dintre cei doi electrozi variaza liniar cu rezistenta tesutului strabatut de curent, rezistenta modificata ca urmare a unei reactii aparute. Unitatea de masura a conductibilitatii o constituie mho (microohmi). Valoarea de 10 mho, ca marime a conductantei pielii este egala cu 100 ohmi, ca marime a rezistentei electrice a pielii. Întrucât procesele implicate au loc preponderent la suprafata pielii, ele sunt denumite exosomatice.

Tarhanov (1890) (dupa Woodworth si Schlosberg, 1971, 1972) a abordat modificarile ce survin în potentialul electric al pielii cules prin doi electrozi prin care nu trece curent electric. El a captat diferenta de bipotential (exprimabila în mV si putând fi redata printr-o curba) între zonele electrozilor respectivi. Acestea se considera a fi manifestarea unor modificari endosomatice.

Indicatorii RED sunt urmatorii

a)      amplitudinea se exprima prin valoarea maxima atinsa dupa aplicarea

excitatiei masurata în miliamperi;

b) nivelul de revenire, apreciat în miliamperi dupa ce curba s-a stabilizat;

b)      suprafata masurata în cm² cu ajutorul unui urbimetru - indicator sintetic si cu valoare psihodiagnostica mare;

d)      durata sau timpul necesar stabilizarii curbei, apreciata în secunde sau minute.

În cele ce urmeaza vom analiza RED în raport cu diversele stari fiziologice sau situatii cu semnificatie psihologica pentru subiect (dupa Woodworth si Schlosberg, 1971, 1972).

RED în timpul somnului:

Masurându-se rezistenta cutanata la unele intervale de timp de dimineata pâna noaptea s-a constatat o rezistenta ridicata imediat dupa sculare, scazuta în timpul zilei si din nou crescuta seara. În schimb, în timpul somnului profund, rezistenta este ridicata, iar în vis asistam la o scadere rapida a rezistentei.

RED în sugestia hipnotica

Unor subiecti aflati în stare de hipnoza usoara li s-au sugerat doua stari: somn profund unora si ca sunt incapabili sa-si miste mâinile si picioarele altora. S-a constatat la primii o crestere a rezistentei cutanate, iar la ceilalti o tendinta de scadere.

Deci starea letargica a hipnozei seamana cu somnul, pe când starea activa de hipnoza seamana (din punctul de vedere al rezistentei cutanate) cu starea de veghe.

RED si stimulii senzoriali

RED poate fi usor obtinuta la stimulii surpriza (soc electric, zgomot puternic, întepaturi, mirosuri puternice, lumina brusca). S-a constatat ca raspunsul RED este cu atât mai sigur cu cât stimulii sunt mai intensi, iar latenta este mai mare la stimulii vizuali decât la cei auditivi (ceea ce corespunde si latentei la timpul de reactie).

RED si conditionarea stimulilor

S-a constatat ca avertizarea conduce la o cadere brusca a rezistentei electrice a pielii, în schimb amenintarea cu repetarea socului provoaca uneori o RED mai ampla decât stimulul real. Aceste observatii sugereaza ca RED este usor de conditionat. Spre exemplu, daca vom asocia repetat un stimul neutru (clic sonor) cu un usor soc electric, vom obtine apoi o reactie RED evidenta la prezentarea doar a stimulului neutru.

RED ca raspuns la stimuli, situatii cu sens pentru subiect.

S-a constatat ca stimulii complecsi, situatii cu sens pentru subiect cum ar fi muzica, filmele de calatorie si aventuri, activitati, situatii care corespund intereselor, pasiunilor, preocuparilor subiectului sau în cursul povestirii de catre subiect a pasiunilor, poftelor, dorintelor sale provoaca modificari sensibile ale rezistentei cutanate.

RED în experimentul asociativ-verbal

Peterson si Jung au avut în vedere relevanta RED pentru identificarea complexelor cu ajutorul asociatiei libere. Într-un experiment cu 100 de cuvinte au demonstrat ca RED este un foarte bun indicator pentru cuvintele cu încarcatura emotionala. Este relevant sa reproducem aici primele 10 cuvinte, cele cu încarcatura emotionala mare (sarut, dragoste, casatorie, divort, numele propriu, femeie, jignire, dans, spaima, mândrie) si ultimele 10 cuvinte, fara rezonanta afectiva (morcov, boala, foame, alb, pahar, a da, floare, helesteu, creion, a înota).

Studiindu-se nivelul intensitatii emotionale a cuvintelor stimuli pe o scala cu 4 grade s-a constatat o corelatie pozitiva între amplitudinea RED si intensitatea evaluarilor (dar cu multe exceptii). Deci, amplitudinea RED nu poate servi ca indicator al unei emotii recunoscute dupa o experienta unica.

Alte studii au folosit cuvinte si fraze ce sugereaza diferite situatii de viata. Stimulii au fost dati de doua ori la rând, în timp ce subiectii erau conectati la psihogalvanometru, fara sa trebuiasca sa raspunda. Apoi li s-a cerut sa indice stimulii care au determinat o stare emotionala. S-a constatat o buna concordanta între RED si evaluarea subiectiva a intensitatii. Este sugestiva prezentarea primilor trei stimuli utilizati sub aspectul RED: prenume, nume, sarut, iar în evaluarea subiectiva apare o singura modificare: prenume, sarut, mama (cu o valoare foarte apropiata de stimulul "nume". Se poate concluziona ca RED este cea mai buna dovada a emotiei. Aceasta concluzie este întarita si de experimente în care s-au sugerat cuvintele stimul în trei categorii: agreabile, dezagreabile si indiferente (neutre). Operându-se cu o scala de evaluare în cinci trepte s-a constatat ca RED este foarte slab reliefata la cuvintele neutre, iar dintre celelalte doua categorii mai intensa la cele dezagreabile.

Tipul de emotie recunoscut cu RED:

Pentru a identifica frica s-au utilizat în experimente urmatorii stimuli: zgomot violent (revolver etc.), sa tina un chibrit aprins pâna când arde degetele, soc electric, erori la calcul aritmetic, prelevarea si prelingerea unei picaturi de sânge pe deget, lectura unei povesti sinistre, vizionarea unor imagini terifiante, filme de groaza etc. Daca subiectul claseaza situatia dupa intensitatea emotiei, s-a constatat o buna corelatie între intensitatea emotiei si amplitudinea RED.

Apelând tot la evaluarea subiectilor, Abel (1930), dupa Edelberg (1972) le da spre rezolvare o serie de probleme si le cere sa tina seama de "atitudinea" sau starea de functionare a organismului. Temele sunt grupate în doua categorii: situatii suparatoare, penibile, dificile si situatii, stari de bucurie, usurare de progres facil. Frecventa RED calculata pe cele doua clase indica 76% pentru situatii suparatoare si 16% pentru starea de bucurie. Autorul considera ca RED nu este atât un indice de sentiment si de emotie, cât atitudinea unui organism orientat spre solutionarea unei dificultati majore.

Landis si Hunt (1935) au experimentat RED într-o multime de situatii, prezentând stimuli foarte variati pentru a trezi frica, amuzamentul, emotia sexuala, stari agreabile sau dezagreabile. Se cere subiectului ca, dupa fiecare raspuns, sa ofere o descriptie verbala a ceea ce se petrece în constiinta lui în perioada stimularii. Apoi au grupat RED în functie de starea mentala descrisa de subiecti si au masurat nivelul RED. În ordine descrescatoare, starile mentale sunt: tensiune, tresarire, confuzie, amuzament, asteptare, inhibitie, dezagreabil, efort, agreabil (dupa Woodworth, 1949). Autorii concluzioneaza ca RDG atasat la o stare specifica constienta este mai relevant pentru tensiune, surpriza, frica, tresarire decât pentru alte stari.

RED în timpul activitatii mentale:

RED în activitatea mentala nu rezulta dintr-un simplu efort intelectual. Adesea o emotie puternica este provocata de surpriza în fata problemei puse, starea de contrarietate în raport cu posibilitatea ca raspunsul sa nu fie corect. Wechsler arata ca subiectul simte ca este testat si ca produce o buna sau proasta impresie. Astfel, la o operatie de calcul aritmetic cu mai multe trepte (7+3+6-2.) se constata o RED mai mare la început si sfârsit, deci în momentul când se ataca problema si când raspunsul este dat, decât în activitatea de calcul propriu-zisa.

Într-un alt experiment s-au dat urmatoarele probe: câteva operatii usoare de rezolvat fara limita de timp si fara rapiditate, urmate de câteva operatii usoare de rezolvat rapid si, în final, câteva operatii mai complexe, dificile. S-a constatat ca RED scade gradual pe masura ce se rezolva prima sarcina pentru a creste brusc la a doua, apoi se produce din nou adaptarea, pentru a urma o crestere brusca la debutul ultimei sarcini.

Într-un experiment al lui Bartlett cu RED în activitatea mentala continua subiectul trebuie sa numere cu voce înalta, tare sau soptita. Se constata ca numararea cu voce înalta produce deviatii mai ample RED. În astfel de situatii subiectul se poticneste si Bartlett atribuie deviatiile mai ample ale RED acestor poticneli acompaniate probabil de o senzatie de esec posibil.

RED combinata cu miscari corporale:

RED nu se produce cu respiratie calma, obisnuita, dar se produce în respiratie profunda. Alte tipuri de miscari respiratorii cu care se asociaza RED: stranutul, suspinul, râsul. Tensiunea musculara se însoteste cu RED în miscari de forta, în miscari rapide si precise sau în timpul de reactie. În general RED însoteste miscarile musculare energice si pregatirea acestor miscari.

Adaptarea negativa la RED:

S-a constatat ca subiectii care sunt obisnuiti zi de zi cu o experienta intensa sfârsesc prin nu a mai da RED chiar la stimuli puternici, dar un weekend odihnitor îi aduce la "normal".

Masurându-se amplitudinea RED la o stimulare luminoasa (flash) la intervale de un minut s-a constatat ca valoarea RED(în ohmi) scade de cinci ori la al treilea flash fata de primul.

Într-un alt experiment s-au aplicat subiectilor în sedinte zilnice cinci socuri electrice puternice la câte un minut interval, consemnându-se RED, miscarile respiratorii si miscarile generale ale corpului. Subiectii realizau dupa fiecare zi de experiment o evaluare subiectiva a intensitatii si gradului de disconfort, neplacere provocat de socul electric. Se constata din aprecieri o scadere a perceptiei negative a situatiei, o obisnuire si evaluarea acestora ca stimuli obiectivi, localizati. Aceasta adaptare apare si la miscarile respiratorii si cele corporale.

În experimentele asociativ-verbale se constata de asemenea o adaptare a RED odata cu repetarea listei de cuvinte, mai ales la cuvintele cele mai neutre sau care apar mai la coada listei.

Fenomenul de adaptare la RED nu poate fi pus pe seama oboselii glandelor sudoripare atâta timp cât trecerea la un stimul diferit reface amplitudinea RED. Receptorii pot - evident - sa se adapteze la un stimul continuu, dar adaptarea RED este explicabila prin mecanisme centrale.

Concluzii cu privire la semnificatia psihologica a RED

Trecerea în revista a corelatiilor dintre RED si diverse situatii, stari ne permite sa sistematizam urmatoarele concluzii:

a) RED este un indicator al activitatii generale a sistemului simpatic si în particular ca indice al conduitei emotionale, în special raportat la starile de tensiune, surpriza, frica;

b) RED este un bun indicator al schimbarii orientarii activitatii mentale, dar în nici un caz o masura adecvata sau directa a acestor schimbari;

c) generalizând, activitatea sistemului simpatic este crescuta: în timpul activitatii musculare efective si în pregatirea acestei activitati; în timpul activitatii mentale care cere un efort sustinut si în pregatirea acestei activitati;

d) activitatea simpaticului este controlata cortical;

e) Sears, dupa Woodworth si Schlosberg (1971, 1972), reuneste comportamentele controlate cortical care activeaza simpaticul si care permit RED sub titlul de "situatie de urgenta". Aceasta poate fi caracterizata ca o trecere de la o stare de dezactivare la o stare de pregatire sau ca mobilizare în vederea actiunii. Starea de urgenta exprima ecoul unui comportament primitiv care impune mobilizare de energie musculara. Acest comportament functioneaza si la "homo sapiens", chiar daca organismul nu are nevoie de o mobilizare musculara (Cannon, 1915). Sistemul nervos simpatic este preponderent legat de comportamentele de teama, mânie, pericol, frustrare. Daca ne gândim la conditiile vietii primitive constatam ca exista cel putin trei tipuri de urgenta cerând o activitate musculara energica: pericol de evitat sau fuga; frustrare, de unde atac si combativitate, prezenta prazii, necesitatea de a o sesiza;

f) daca dorim sa sesizam momentul experimentului când RED îsi are originea (una sau doua secunde înainte de aparitia sa), trebuie sa consemnam foarte precis acest moment;

g) este greu de afirmat ca o experienta care dureaza câteva secunde este agreabila sau dezagreabila, vesela, stimulanta, etc. Subiectii atent examinati relateaza ca în aceste momente îi încearca o senzatie de oprire brusca, un soc, ceva neasteptat, un scurt sentiment de neadaptare urmat, în general, de o recuperare rapida;

h) în experimentul asociativ-verbal, când cuvântul stimul este prezentat, nu trebuie sa presupunem ca avem de a face neaparat cu o emotie inconstienta care declanseaza RED, ci ca probabil subiectul are constiinta abordarii unui subiect periculos;

i) RED nu poate fi supusa controlului voluntar;

j) descarcarea afectiva, tensionala provoaca scaderea RED. Subiectii care au plâns, sau si-au manifestat deschis teama sau mânia manifesta au prezentat o scadere evidenta a RED.

Timpul de reactie

Timpul de reactie (T.R.) este o varianta a raspunsurilor motorii, dar implicatiile si importanta sa ca variabila dependenta cea mai frecvent utilizata în psihologia experimentala au impus o tratare distincta. Desi este aproape nelipsita din activitatea laboratoarelor de psihologie, masurarea timpului de reactie este departe de a fi doar o procedura rutiniera.

Psihologii acorda un mare interes timpului de reactie necesar realizarii diferitelor operatii mentale. Masurând acest timp, ei pot realiza inferente în legatura cu structura si organizarea evenimentelor mentale, care prin natura lor, nu pot fi direct observate.

Modelul lui Donders

Interesul oamenilor de stiinta pentru timpul de reactie a început în secolul al XVIII-lea, când un asistent al observatorului astronomic de la Greenwich a fost concediat pentru ca timpii lui de reactie nu corespundeau cu cei ai sefului sau. Acesta ar fi fost sfârsitul povestii daca astronomul Bessel nu ar fi aflat de acest incident si daca nu ar fi început sa se întrebe daca diferenta sistematica dintre asistentul Kinebrook si seful sau nu ar fi fost cauzata de altceva decât de incompetenta. El si-a pus întrebarea daca nu cumva fiecare persoana observa acelasi eveniment cu timpi de reactie usor diferiti. Într-adevar, când astronomii au început sa-si compare masuratorile lor, au aparut diferente sistematice. Acest fenomen a fost numit "ecuatie personala".

Aceasta ar fi ramas doar o problema de astronomie pâna când fiziologul Donders (1865) si-a dat seama ca ar putea s-o foloseasca pentru a calcula timpul necesar pentru realizarea diverselor operatii mentale. El a stabilit trei tipuri de reactie care sunt cunoscute ca "reactii Donders A, B si C". Într-o reactie A (reactie simpla) aparea o lumina si subiectul reactioneaza, apasând o cheie sau un buton; exista, deci, doar un stimul si un raspuns. Donders credea ca timpul de reactie simplu (A) este de baza, luând în considerare factorii (cum ar fi viteza de conducere a impulsului nervos) care sunt componente ale unor reactii mai complexe. Aceste situatii de reactie, care sunt mai complicate , au fost numite situatiile B si C. Într-o situatie B avem de-a face cu mai multi stimuli: pentru fiecare subiectul trebuie sa aleaga raspunsul potrivit(reactia la alegere). Fiecare stimul are un raspuns propriu si unic. Atunci când ne aflam cu masina la semafor, suntem pusi într-o situatie de alegere (B): daca lumina este verde, acceleram; daca este rosie, frânam. Ce fel de operatii mentale sunt necesare pentru o astfel de reactie la alegere? În primul rând trebuie sa identificam culoarea luminii: rosie sau verde, apoi, trebuie sa selectam pe care pedala trebuie sa apasam acceleratorul sau frâna. Putem vorbi despre operatii mentale de identificare a stimulului si de selectie a raspunsului. Daca vrem sa masuram timpul necesar pentru aceste doua operatii, trebuie sa studiem un al treilea tip de reactie: reactia C. Aici, ca si în reactia B., numai un stimul etc. legat de o reactie. Daca alt stimul va aparea, comportamentul corect va fi sa nu raspundem(reactionam) si, deci, sa nu facem nimic. Când asteptam sa intram la doctor la consultatie pe baza unui bon, nu vom reactiona decât atunci când vom auzi numarul nostru. Ca si în reactia B, trebuie sa identificam numarul când acesta este strigat . cu toate acestea, odata ce acest lucru s-a întâmplat, nu este nevoie sa selectam un raspuns, din moment ce numai un raspuns este compatibil. Deci, reactia C necesita identificarea stimulului, dar nu necesita si selectia raspunsului.

Putem sa evaluam acum timpul necesar pentru operatiile mentale de identificare si selectie, scazând perechile corespunzatoare de timpi de reactie. Reactia C masoara identificarea plus timpii de baza(timpul de conducere a influxului nervos, etc.). Astfel, scazând timpul de reactie A din timpul total de reactie C vom sti cât timp ia identificarea. Similar, scazând timpul de reactie C din timpul de reactie B, vom estima timpul de selectie, din moment ce reactia de tip B include identificarea, selectia si timpul de baza, în timp ce reactia C include numai identificarea si timpul de baza.

Metoda Donders a fost considerata ca fiind foarte promitatoare; când Wundt si-a deschis în 1879 laboratorul de psihologie, studentii lui au dedicat mult efort studierii timpului de reactie, dar nu au reusit sa obtina estimari precise ale timpilor necesari pentru a realiza diferite procese mentale. La începutul secolului urmator introspectionistii au contestat metoda deductiva de masurare a timpilor prin scadere si astfel metoda a fost discreditata si abandonata în psihologie.

Metoda deductiei timpilor prin scadere a lui Donders estima ca atunci când cele trei tipuri de reactii sunt ordonate, reactia B ar trebui sa dureze cel mai mult , apoi reactia C si, în final, reactia A. aceasta predictie îsi are justificarea în faptul ca reactia A consta numai din componente mentale de baza (timpi de baza), reactia C are doua componente (de baza si de identificare), iar reactia B trei componente (de baza, de identificare si de selectie). Într-adevar, atunci când dispunem de date, aceasta predictie este confirmata pe deplin. Totusi, în ciuda unui început promitator, metoda Donders a fost ignorata aproape tot secolul trecut. Pentru a întelege respingerea metodei, trebuie sa avem în vedere faptul ca modul dominant de cercetare psihologica era metoda introspectiei. Cu toate ca psihologia a respins mai târziu aceasta metoda, ea era foarte apreciata la momentul respectiv. Introspectionistii profesionisti realizau reactii A, B, si C si relatau ca o reactie C nu se si simtea ca o reactie C plus înca ceva . În schimb, cele trei reactii erau percepute complet diferit. Desi acum pare ciudat, acest argument parea suficient la timpul respectiv pentru a discredita metoda lui Donders. Astazi, desigur, Donders detine o pozitie respectabila în psihologia experimentala, iar metoda lui (dar si alte extinderi sofisticate ale acesteia) este larg utilizata.

Modelul lui Sternberg

Cea mai cunoscuta aplicatie a metodei lui Donders este "metoda factorilor cumulativi" propusa de Sternberg (1969). Aceasta metoda se serveste de un suport matematic complex. Metoda factorilor cumulativi ia în considerare un timp total de reactie pe care îl împarte în stadii succesive de procesare a informatiei. Definitia unui astfel de stadiu (nivel) a fost lasata ambigua, dar ea corespunde în mare unei subunitati complete de procesare. Exista doua mari diferente între metoda lui Donders si cea a lui Sternberg (Taylor, 1976). În primul rând, Sternberg a utilizat manipulari (modelari) experimentale pentru a modifica durata stadiilor. Variabilele independente experimentale utilizate pentru a realiza aceasta modificare au fost numite factori. În al doilea rând, Sternberg a elaborat o metoda de inferare a relatiei dintre factori si stadii. Factorii care influentau diferitele stadii vor determina influente cumulative (neinteractioniste)asupra timpului de reactie. Factorii care influenteaza acelasi stadiu(sau stadii) vor interactiona. Astfel, realizând experimente factoriale si cautând patternuri de interactiune si cumulare, psihologii ar putea descoperi cum sunt opuse în legatura stadiile de procesare.

Metoda factorilor cumulativi nu evalueaza timpul necesar unui stadiu de procesare. Ea ne spune doar cum sa descoperim aceste stadii. Donders era, deci, din punctul de vedere al metodei folosite, cu o suta de ani înaintea timpului sau si numai recent restul psihologiei l-a ajuns din urma.

Efectele unor variabile independente asupra timpului de reactie

a)      durata intervalului si intensitatea stimulului influenteaza într-o maniera semnificativa valorile timpului de reactie.

b)      perioada pregatitoare: atunci când se foloseste un semnal pregatitor, intervalul dintre cei doi stimuli trebuie sa fie variat pentru a împiedica aparitia reactiilor la acest semnal. Subiectii, daca stiu dinainte ce stimul urmeaza sa primeasca, vor sti si ce reactie se asteapta de la ei. Astfel, viteza reactiei lor va depinde de aceasta perioada pregatitoare. S-a demonstrat ca timpul de reactie simplu tinde sa scada odata cu cresterea intervalului pregatitor. Pentru a evita anticiparile posibile se foloseste un interval variabil de timp. Se recomanda eliminarea valorilor extreme obtinute de un subiect.

c)      inhibitia se manifesta ca întârziere a raspunsului la un stimul imediat dupa raspunsul la stimulul anterior. Acest efect îsi are originea la nivelul fluxului neuronal. Impulsul inhibitor este initiat mai târziu decât impulsul care produce timpul de reactie, ceea ce va avea drept efect o crestere a valorii timpului de reactie pentru stimulul urmator. Inhibitia se produce si în situatia în care subiectii trebuie sa reactioneze la serii lungi de stimuli într-un interval de timp foarte scurt.

d)      Blocajele au fost observate mai ales în sarcini de reactie seriala, când subiectul trebuie sa raspunda rapid la fiecare stimul dintr-o serie. Sunt blocaje scurte de cel mult 1-2 secunde, dupa care activitatea se desfasoara normal. Se considera ca blocajele ar fi rezultatul acelorasi mecanisme neuronale de tip inhibitor.

e)      Dominanta vizuala poate determina modificari ale timpului de reactie. Ea se asociaza cu dominanta manuala, dar este mai greu de pus în evidenta. S-a constatat ca valoarea timpului de reactie este mai scurta pentru ochiul dominant.

f)        Exercitiul, antrenamentul influenteaza valorile timpului de reactie în sensul scaderii acestora. De la o anumita limita, îmbunatatirea performantelor se opreste, se atinge o limita de platou. Din acest motiv trebuie sa ne asiguram de fiecare data când folosim acelasi subiect în conditii variate ale unui experiment ca realizam contrabalansarea conditiilor de lucru pentru a contracara efectele exercitiului.

Particularitati ale utilizarii timpului de reactie.

Utilizarea timpului de reactie pentru estimarea timpului de procesare a informatiei presupune ca activitatea subiectului sa fie în întregime consacrata sarcinii stabilite si pe care el o realizeaza într-un timp minim. Pentru a evita o dispersie prea mare a rezultatelor este de dorit sa se elaboreze situatii experimentale în care constrângerile temporare sa fie puternice. Astfel, stimulul ar fi prezentat rareori cu o durata mai mare de câteva secunde. Stimulul poate fi vizual, sonor sau un cuvânt mai complex, o imagine, o propozitie, o fraza (rareori). Daca stimulul este mai complex (propozitie, fraza), durata de expunere trebuie sa fie mai lunga (10 sec.). În acest caz nu mai avem de-a face cu timpul de reactie propriu-zis ci cu latenta de raspuns care se masoara începând cu momentul în care s-a încheiat exploatarea stimulului si începutul raspunsului. Constrângerile temporale sunt menite sa oblige subiectul sa proceseze stimulul si sa raspunda cât mai repede posibil.

Raspunsul trebuie sa fie simplu de dat: apasarea pe un buton, pe o tasta, pronuntarea unui cuvânt si sa nu implice instructaje sofisticare care sa presupuna procesari suplimentare. Timpul de reactie este masurat de obicei în milisecunde. Pentru durate superioare nu se mai vorbeste de timp de reactie ci de latenta de raspuns. Pentru a limita efectele distragerii atentiei se recomanda utilizarea unui semnal pregatitor care sa preceada cu 1,2 sec. prezentare stimulului. Daca stimulul este vizual, semnalul pregatitor va fi vizual (un led, o lampa de avertizare), daca stimulii sunt complecsi si sunt oferiti la tahistocop, atunci experimentatorul va avertiza subiectul prin cuvântul "atentie" imediat înaintea prezentarii.

Timpul de reactie ca variabila dependenta este masurat într-o varietate de sarcini experimentale: detectie, localizare, discriminare, estimare, lectura, denumiri, recunoasteri, reamintiri, decizie lexicala s.a.m.d.

Clasificarea formelor timpului de reactie se face în raport cu complexitatea sarcinii si a stimulilor. O prima distinctie este între stimul de reactie simplu si timpul de reactie complex.

Timpul de reactie simplu presupune un stimul unic si o reactie unica. Valorile acestor timpi se obtin cel mai adesea în urma prezentarii unor stimuli singulari de diferite calitati senzoriale, intensitati, durate si frecvente la care subiectii trebuie sa raspunda într-o maniera specificata de examinator. Subiectii sunt solicitati uneori sa reactioneze numai la încetarea actiunii unor astfel de stimulari.

Timpul de reactie complex presupune mai mult de un stimul. Daca subiectul trebuie sa raspunda doar la un stimul si sa-i ignore pe ceilalti, atunci vorbim de timp de reactie de discriminare.

O alta clasificare a timpului de reactie se face prin raportarea la natura sarcinii si a raspunsului. În acest caz putem vorbi despre timp de reactie electrofiziologic, motor sau verbal.

Timpul de reactie electrofiziologic presupune masurarea unui fenomen electrofiziologic potential evocat, reactie electrodermala. În aceste situatii nu se obisnuieste utilizarea termenului de timp de reactie ci de latenta a raspunsului.

Timpul de reactie motor este reprezentat de raspunsurile motrice implicate în reactia la un semnal. Aceasta este de fapt timpul de reactie obisnuit, caracterizat printr-un nivel de complexitate si masurat în milisecunde. În prima parte a capitolului am prezentat modelele Donders si Sternberg ale timpului de reactie.

Timpul de reactie verbal masoara latenta unui raspuns exprimat sub o forma verbala. Aici apar dificultati de înregistrare si, de fapt, nu este un timp de reactie veritabil ci latenta a raspunsului.

În ceea ce priveste prezentarea stimulilor, dispozitivele de stimulare sau aparatele trebuie sa raspunda unor exigente de validitate si fidelitate care sa permita un riguros control al variabilelor: durata prezentarii, intensitatea, contrastul, localizarea aspectele cromatice sa de forma, înaltimea. Reglarea acestor parametri trebuie sa fie accesibila si controlabila.

Aceleasi exigente se impun si la înregistrarea stimulilor. Utilizarea calculatoarelor face ca precizia si acuratetea înregistrarii sa fie asigurate. Momentul de debut si de sfârsit al masurarii poate varia în raport cu scopurile cercetarii. În mod obisnuit timpul de reactie se înregistreaza între debutul stimularii si debutul raspunsului, dar pot fi alese si alte limite. În cazul unor stimuli complecsi începutul înregistrarii se face dupa prezentarea stimulului , iar încheierea înregistrarii la debutul raspunsului dat de subiect. În aceste situatii operam - de obicei - cu un cronometru si cu stimuli verbali (de ex. experimentul asociativ-verbal) si vorbim de latenta raspunsului.

3.3 Raspunsurile verbale

Raspunsurile verbale posibile sunt atât de numeroase încât este dificil sa realizam o lista cuprinzatoare. Multe dintre manifestarile comportamentale vizate în experimentul psihologic se traduc prin raspunsuri verbale. Raspunsurile verbale pot fi asignate uneori prin sarcini concrete si atunci se vorbeste despre raport verbal sau pot fi raspunsuri verbale asociate unui stimul verbal si atunci vorbim despre o forma aparte de experiment: experimentul asociativ-verbal.

Raportul verbal

Prin raportul verbal desemnam raspunsurile verbale furnizate de catre subiect în situatia în care nu trebuie sa se raspunda la o întrebare, ci trebuie sa se descrie modul de rezolvare al unei actiuni, sa descrie un obiect sau o situatie.

Dupa cum apreciaza Rossi (1997), descrierea diverselor tipuri de raspunsuri impune distinctia dintre întrebarile închise si întrebarile deschise.

Întrebarile închise. În acest caz se ofera subiectului o lista de raspunsuri dintre care trebuie sa aleaga unul sau mai multe, sau îsi poate manifesta preferinta pentru anumite raspunsuri, clasificându-le (ordonându-le dupa o scala de intensitati), sau atribuindu-le valori numerice. Dintre raspunsurile la întrebari închise, cele mai simple sunt cele care corespund deciziei de a raspunde "da" / "nu". În acest caz, activitatea cognitiva care sta la baza raspunsului este relativ simpla.

Întrebarile deschise: raspunsurile sunt lasate la initiativa subiectului care alege si forma si continutul. Evaluarea raspunsurilor va fi dificila deoarece va trebui sa procedam la o interpretare a ceea ce a dorit sa raspunda subiectul. Raspunsul poate sa cuprinda elemente ale raspunsului corect, dar sa nu corespunda asteptarilor cercetatorului. Putem contracara aceasta dificultate fie elaborând mai multe categorii de raspunsuri, pentru a compara raspunsul dat, fie sa cotam raspunsul pe o scala. Modalitatile de valorificare ca variabile dependente sunt aceleasi ca si la raspunsurile la întrebarile închise.

Relatarile verbale pot lua si alte forme, cum ar fi o amintire, o judecata, un comentariu. În aceste cazuri valorificarea este si mai dificila. Se pot clasifica raspunsurile, la diferitele categorii se pot asigna valori numerice, se poate masura timpul necesar elaborarii raspunsului.

Experimentul asociativ-verbal (metoda asociatiei verbale în psihologia experimentala)

Principiul de baza al asociationismului stipuleaza ca daca doua experiente se produc împreuna si concomitent, atunci fiecare dintre ele, când ajunge în constiinta, are tendinta de a o readuce si pe cealalta. Reproducerea se desfasoara pe baza celor trei legi ale asocierii formale formulate înca de Aristotel

1. dupa asemanare: o perceptie sau o reprezentare readuc în memorie elemente asemanatoare;

2. dupa contrast: aparitia în memorie a unor elemente opuse;

3. coexistenta spatiala si succesiunea temporala: în memorie revin elemente care în trecut au aparut fie împreuna, fie nemijlocit unul dupa altul.

Termenul este atribuit lui John Locke, iar curentul asociationist în psihologie va domina vreme de aproape trei secole.

Metoda experimentului asociativ-verbal a fost pentru prima data propusa de Fr. Galton.

Se pot desprinde trei stadii în evolutia metodei asociativ-verbale:

1. Stadiul mentalist, initiat de Galton. Asociatia reprezinta un echivalent sau un substrat empiric al asociatiei de idei. El a descoperit ca asocierile de cuvinte nu sunt nici arbitrare, nici nelimitate, ca ele apar în numar mic, ca se impun cu claritate constiintei si ca sunt frecvent legate de amintiri din copilarie sau tinerete (Anzieu & Chabert, 1992).

2. Al doilea stadiu, cuprins între 1915-1940, cu doua directii:

a) neoasociationismul si behaviorismul, care descriu legaturile asociativ-verbale în termenii teoriei stimul-raspuns.

b) psihanaliza, din perspectiva careia asociatia verbala este un test de personalitate (cum sunt cele proiective), cu ajutorul careia pot fi depistate complexele afective, culpabilitatea, tensiunile, conflictele interne si refularile (Jung, dar si Wertheimer, Wells, Lafall).

Jung si asistentul lui, F. Ricklin, de la clinica de psihiatrie din Burgholzli au folosit la începutul secolului trecut tehnica asociatiei verbale pentru a depista complexele pacientilor cu diferite tulburari. Ei prezentau subiectului câte un cuvânt de pe o lista de cuvinte, iar instructajul era ca subiectul sa raspunda cât mai repede cu primul cuvânt care îi venea în minte. Jung a observat ca în anumite situatii, subiectul se bloca si nu mai era capabil sa reactioneze imediat, raspunsul fiind dat cu întârziere. Dupa el, aceasta însemna ca stimulul respectiv atinsese un complex. Cuvântul respectiv devenea dintr-o simpla eticheta verbala impersonala un stimul afectogen, care bruia sau chiar paraliza asociatiile mentale din cauza emotiei penibile pe care o trezea.

Adesea subiectul nici nu era constient de blocajele lui asociative si nu-si amintea dupa experienta emotia penibila pe care o traise, dar nici raspunsul pe care îl daduse la anumite cuvinte. Jung a explicat acest lucru prin faptul ca Eul individului reusise sa faca uitat complexul mai mult sau mai putin inconstient care se activase la un anumit stimul. Este vorba de fenomenul pe care Freud l-a denumit refulare, adica tendinta Eului de a uita anumite continuturi psihice (idei încarcate afectiv) iritante, negative sau indezirabile.

Care este principiul de functionare a experimentului de asociere verbala? În opinia lui Jung (1910), cuvintele reprezinta niste obiecte, situatii sau evenimente condensate într-o eticheta verbala. Când i se citeste subiectului un cuvânt de pe lista, el se simte ca si cum ar fi pus în situatia sa descrie ce crede despre cuvântul respectiv sau ce emotii stârneste în el acel cuvânt. Daca subiectul raspunde calm si face asocieri logice, înseamna ca stimulii respectivi sunt neutri afectiv. Daca însa da semne de agitatie iar asociatiile sale mentale sunt perturbate, aceasta înseamna ca obiectul sau situatia desemnata de stimulul respectiv constituie o problema reala pentru individ si îi creeaza dificultati de adaptare. Ceea ce se întâmpla cu subiectul în aceasta situatie este ca si cum ar uita ca se afla doar în fata unor simple etichete verbale si ia stimulul în sens foarte personal, simtindu-se atins de semnificatia lui.

Explicatia fenomenului consta în faptul ca experimentul de asociere verbala implica mecanismele mnezice si conceptualizarea, dar si afectivitatea. În momentul în care subiectului i se citeste un cuvânt de pe lista, si tinând cont de instructajul pe care l-a primit, el începe cautarea în memoria sa de lunga durata a unui cuvânt care sa se potriveasca cel mai bine cuvântului inductor. Odata cautarea începuta, în mintea subiectului apare un fel de lant asociativ de concepte. Toate aceste operatii se desfasoara însa sub influenta sistemului afectiv-motivational (trebuinte, dorinte, emotii, atitudini), iar atunci când cuvântul a atins o zona sensibila a subiectului, va declansa o emotie puternica care perturba cautarea. Rezultatul acestei perturbari se va concretiza fie în înghetarea ei într-o faza preliminara, fie în realizarea de noi lanturi asociative haotice, ceea ce duce la un raspuns lipsit de orice legatura logica cu stimulul inductor (Rapaport, Merton, Schafer, 1974).

Dupa Jung, principalii indicatori care sugereaza probleme de asociere din cauza unor complexe sunt:

1) Blocajul asociativ, adica lipsa raspunsului. Subiectul nu poate oferi vreun raspuns la cuvântul-stimul, afirmând fie ca nu-i vine nimic în minte, fie ca îi vin prea multe idei si nu stie pe care sa o aleaga. Indiferent de ceea ce spune subiectul, blocajul este o forma extrema de perturbare asociativa, indicând faptul ca stimulul a atins un continut psihic important si in acelasi timp dureros pentru subiect.

2) Un timp de reactie (TR) prelungit indica, de asemenea, faptul ca subiectul tulburat în procesul lui de asociere a avut nevoie de mai mult timp ca sa-si revina. Exista, însa, situatii în care efectul perturbator al unui stimul se poate întinde si asupra stimulilor care urmeaza, astfel încât subiectul poate da o serie de raspunsuri consecutive cu un TR mare, desi cauza perturbatoare provine numai de la primul stimul din serie.

3) Reproducerile eronate sau absenta reproducerii, indica incapacitatea subiectului de a-si aminti raspunsurile date la diferiti stimuli. La baza lor se afla tendinta inconstienta a individului de a uita situatiile în care el s-a simtit cuprins de o emotie negativa.

4) Raspunsurile "distante" sunt acele reactii care nu au nici o legatura clara cu cuvântul-stimul. De exemplu: "mama - avion" sau "carte - ardei". Aceasta sugereaza faptul ca adesea, subiectul, în loc sa reactioneze cu primul cuvânt care i-a venit în minte, s-a lansat într-un nou sir de asociatii pentru a ascunde reactia originala.

5) Perseverarea unui raspuns presupune repetarea aceluiasi raspuns la mai multi stimuli. Dupa parerea lui Jung, reactia perseverativa releva întotdeauna o anumita problema a subiectului. El da ca exemplu cazul unui tânar complexat de statura lui scunda si care a raspuns de câteva ori la test cu cuvântul "scund".

Testul original al lui Jung era însa un simplu instrument clinic, destinat sa faciliteze examenul pacientului dându-i medicului o prima apreciere a conflictelor care nu apar spontan în timpul anamnezei, obligându-l pe pacient sa recunoasca existenta în el însusi a unor tendinte inconstiente. El nu este un test etalonat si validat (Anzieu & Chabert, 1992).

Psihiatrii Kent si Rosanoff au realizat aceasta validare. Ei au elaborat în 1910 tabelele de frecventa cu ajutorul carora se încerca stabilirea "indicelui de devianta" al unui individ fata de comportamentul asociativ normal. Ei au stabilit o lista de 100 de cuvinte, mai putin încarcate afectiv decât cea a lui Jung si au aplicat-o pe o mie de subiecti normali, selectând o lista de raspunsuri "obisnuite" sau normale. Confruntate cu aceasta lista, protocoalele bolnavilor mental releva un procentaj ridicat de raspunsuri "subiective". Din acel moment, a fost posibila identificarea raspunsurilor si a reactiilor anormale caracteristice unui anumit sindrom mental (Anzieu & Chabert, 1992).

Tabelele lui Kent si Rosanoff au fost reactualizate de Russell si Jenkins (1954), iar în Franta de Rosenweig 1957). Ulterior, s-a iesit din sfera stricta a interpretarilor psihanalitice si s-a încercat corelarea anumitor trasaturi de personalitate cu caracteristici ale raspunsurilor asociative.

3. Al treilea stadiu este relevant pentru perioada actuala, care urmeaza unei perioade de relativ declin al metodei în anii '50-'70. Se porneste de la depasirea cadrului strict al behaviorismului si de la admiterea ideii ca diferentele individuale nu pot fi corect interpretate decât plecând de la descrierea structurilor generale ale asociatiilor verbale si a modului în care acestea se înscriu în ansamblul conduitei.

O abordare interesanta a metodei asociativ-verbale este legata de încercarea lui Noizet si Pichevin (1966) de a o interpreta din punct de vedere al teoriei psiho-lingvistice. Din punct de vedere lingvistic, relatia dintre raspuns si cuvântul-stimul poate fi de ordin sintagmatic sau de ordin paradigmatic. În primul caz, raspunsul tinde sa constituie, împreuna cu inductorul, un enunt narativ în care termenii diferiti sunt în relatie de continuitate semantica (de exemplu, "câine" induce "latra"). În al doilea caz, raspunsul reprezinta un echivalent al inductorului, fiind cu acesta într-o relatie de similaritate semantica (tautologia, disimilaritatea, sinonimia, antonimia). De exemplu, "câine" induce "pisica". Pentru a relua distinctia fundamentala a lui Jakobson, prima alegere se face pe baza de metonimie; a doua, pe baza metaforei. Odata introduse în practica, aceste categorii lingvistice fac posibila validarea statistica a frecventei lor în functie de vârsta, nivel socio-cultural sau sindroame mentale (Anzieu & Chabert, 1992).

Principalele directii de utilizare a metodei asociativ-verbale

1. Ca proba de personalitate, plecându-se de la ipoteza ca asociatiile, legaturile pe care le emite subiectul si latenta raspunsului constituie o proiectie a trasaturilor sale de personalitate, dezvaluind complexe afective, sentimente si tendinte refulate, pulsiuni inconstiente.

Mai exact, cu ajutorul metodei de asociere verbala putem evalua urmatoarele caracteristici ale subiectului:

a) complexele, în sensul pe care Jung îl da acestui termen. Ele sunt relevate de cuvintele unde apar perturbari asociative. O metoda de a le depista este de a grupa separat toate cuvintele stimul care au produs perturbari asociative si de a încerca sa vezi ce legatura semantica exista între ele. De exemplu, daca un subiect prezinta perturbari asociative la un grup de stimuli cum ar fi "bani", "valoare", "risipa", "bogat", "portofel", înseamna ca subiectul are un complex "pecuniar". Aceasta înseamna fie ca trece printr-o criza financiara, fie ca are niste trasaturi stabile de personalitate asociate cu achizitia si/sau pastrarea de bani sau valori (aviditate, parcimonie, zgârcenie).

De asemenea, sunt foarte relevante acele asocieri personale la anumiti stimuli, care tradeaza imediat o anumita problema sau atitudine a subiectului. De exemplu, o asociere "tata - tiran", exprima clar atitudinea individului fata de figura paterna.

b) adaptarea afectiva. Cu cât la test apar mai multe semne de perturbari asociative, cu atât adaptarea emotionala este mai precara. La extrem, acest lucru poate duce la chiar la diferite forme de tulburari (nevroze, boli psihosomatice etc.).

Testul de asociere verbala poate fi uneori si un indicator al dispozitiei afective a subiectului. De exemplu, daca are un anumit numar de raspunsuri cu o tonalitate afectiva negativa si daca raspunde într-un ritm mai lent, se poate deduce prezenta unei stari depresive.

c) unele trasaturi de personalitate. Tendintele isterice se manifesta la indivizii care dau multe raspunsuri prin care nu fac decât sa-si exprime atitudinea fata de cuvintele stimul (de exemplu: "pian - frumos", "familie - minunat", "câine - oribil"). Subiectii care reactioneaza puternic la cuvintele din categoria semantica oralitate (de exemplu: "gura", "sân", "sticla", "mama") au o puternica tendinta la dependenta (Rapaport, Merton & Schafer, 1974).

Dupa Anzieu si Chabert (1992) se poate afla cu ajutorul TAV chiar si tipul temperamental. Extravertul, orientat spre lumea externa, reactioneaza mai ales la semnificatia obiectiva a cuvântului inductor, este un tip concret. Introvertul (orientat spre sine) este sensibil la rezonanta subiectiva a cuvântului inductor; este tipul egocentric.

d) slabirea asociatiilor mentale. Se iau ca indicatori bizareria si incoerenta asociatiilor mentale. Gradul de deteriorare mentala este direct proportional cu frecventa aparitiei acestor fenomene. De exemplu, la cuvântul "masa", un astfel de subiect poate raspunde cu "vulcanic", sau la "familie" cu "sticla". Asadar, este vorba de asa-numitele reactii distante (asociatii bizare sau fara o legatura directa cu stimulul)

2. Ca mijloc de diagnosticare a capacitatii de învatare, deci ca proba de memorie, urmarindu-se indicatorii de exactitate, fidelitate în reproducerea raspunsurilor asociative.

3. Ca mijloc de investigare si evaluare a capacitatii cognitive, orientare care tinde sa se impuna în prezent. Din aceasta perspectiva, asociatia verbala apare ca un proces complex, caracterizat prin medieri succesive si de reglari cognitive (Ceausu & Cavasi, 1987).

4. Ca metoda de studiu a conceptelor, în psihologia cognitiva. De exemplu, prin metoda asociatiei verbale ne putem da seama care sunt categoriile mentale cele mai active vizavi de un anumit concept. Altfel spus, la ce se gândesc oamenii prima data când au în minte o anumita notiune sau concept (cum ar fi "fruct" sau "mobila"). Asadar, este vorba de studiul prototipurilor, adica acele exemplare definitorii pentru o anumita clasa de obiecte.

Pentru a afla care sunt prototipurile pentru anumite categorii, se ia în calcul timpul de reactie în care subiectul recunoaste un item ca facând parte sau nu din categoria respectiva. Lui i se prezinta câte un exemplar al unei categorii (concept) si i se cere sa raspunda cât mai repede prin "da" sau "nu" daca exemplarul respectiv apartine sau nu acelei categorii. Se pleaca de la premisa ca timpul de reactie va fi mai scurt în cazul exemplarelor tipice (prototipurilor) decât al celor atipice, deoarece primele sunt mai usor de evocat din memorie, fiind asociate mai des cu categoria respectiva. (Miclea, 1999).

Iata un exemplu: pentru categoria "pasari", subiectii dintr-un astfel de experiment raspundeau la "barza" si "rândunica" în medie cu 150-200 milisecunde mai repede decât la "flamingo" sau "liliac", ceea ce înseamna deci ca barza si rândunica reprezinta pentru indivizi în mai mare masura niste prototipuri ale categoriei "pasari" decât celelalte doua exemplare.

Variante experimentale ale metodei

1. Asociatia libera simpla. Pornind de la o lista de cuvinte-stimul, subiectul trebuie sa raspunda cât mai repede posibil cu primul cuvânt care îi vine în minte la auzul (vazul) cuvântului-stimul. Libertatea subiectului este practic nelimitata, el poate raspunde cu orice cuvânt din vocabularul limbii sale. Este simpla pentru ca subiectul trebuie sa ofere un singur raspuns. Prezentarea pate fi vizuala sau auditiva. Raspunsul poate fi dat în scris sau oral. Aplicarea se poate realiza individual sau colectiv. Timpul de raspuns poate fi liber sau limitat.

Experimentatorul masoara timpul de reactie fie cu un cronometru, fie cu un cronoscop. Cronoscopul poate fi pornit sau oprit printr-o ingenioasa cheie pentru voce sau pentru buza. Acest rafinament nu creste întotdeauna precizia masurarii, deoarece cheia pentru voce nu poate fi oprita pâna când silaba accentuata a raspunsului este pronuntata, iar cheia de pe buza poate fi activata prin simpla deschidere a gurii, înainte de raspuns. Mai mult, unii subiecti nu pot evita sa nu spuna, de exemplu, "Uf - rosu!" si astfel opresc cronoscopul înainte ca raspunsul corect sa fie rostit. Poate cea mai eficace procedura este cea de a lasa timpul de experimentare pe seama experimentatorului. I se ofera un singur buton sau cheie si el va închide butonul sau cheia imediat ce pronunta cuvântul-stimul si îl va deschide din nou imediat ce subiectul a început sa raspunda. Cu siguranta, acest timp masurat include timpul de reactie asociat al subiectului, dar si timpul de reactie simplu al experimentatorului; dar cum acesta din urma este relativ scurt si constant, poate fi eliminat daca este nevoie, prin scadere (Schlosberg & Heineman, 1950).

Metoda a fost folosita si dezvoltata de catre: Kent si Rosanoff (1910), Russell si Jenkins (1954) si Rosenzweig (1957). Acesti autori au realizat studii de frecventa a raspunsurilor în functie de grupuri populationale, de categorii de vârsta, de sex etc.

2. Asociatia libera continua (Cofer, 1958). Se prezinta un singur cuvânt-stimul, iar subiectul trebuie sa ofere un sir de asociatii pornind de la acest cuvânt - cât mai multe posibil. Are o durata determinata; se obtine un indicator al bogatiei asocierilor. Apare aici riscul interferentei, fiecare cuvânt din serie putând sa influenteze într-un fel cuvântul urmator.

Subiectului i se cere sa faca o lista a obiectelor din camera, ori sa foloseasca orice schema asemanatoare, însa fiecare cuvânt rostit sa-l sugereze pe urmatorul. Un exemplu ar putea fi: câine, pisica, cal, gândacel, roata, cauciuc etc. Se pune întotdeauna întrebarea daca fiecare cuvânt este determinat de cel anterior; ambele cuvinte "câine" si "pisica" poate ca au contribuit la raspunsul "cal", dar ultimul a fost poate responsabil pentru "gândacel".

O serie de 5, 10 cuvinte poate fi cronometrata, sau seria poate sa continue pentru o perioada precisa, în timp ce experimentatorul numara raspunsurile. Câteodata, subiectului i s-a cerut sa scrie raspunsurile, dar scrisul încetineste foarte mut procesul; chiar si vorbirea poate avea acest efect. Aceasta dificultate este uneori evitata punând subiectul sa sublinieze cuvântul sau sa apese/roteasca o cheie de fiecare data când se gândeste la un cuvânt; aceasta metoda releva viteza asociatiei, dar nu si continutul, mai putin atunci când subiectul poate sa-si aminteasca raspunsurile imediat dupa stimul. Bousfield & Sedgewick (1944) au folosit o cheie care schiteaza propria curba cumulativa, aratând viteza întregii serii de raspunsuri. Aparatele moderne de înregistrat electronic ofera posibilitati interesante în acest sens.

3. Asociatia restrânsa (controlata) simpla (Boker si Elliot, 1948) este asemanatoare cu asociatia libera, dar se limiteaza tipul de raspuns la o anumita categorie: sinonime, antonime etc.

Aceasta sarcina este descrisa subiectului dinainte, astfel încât el sa fie pregatit sa dea tipul de raspuns potrivit la orice stimul verbal.

Cu toate ca este convenabil sa faci distinctie între asociatia libera si cea controlata, distinctia este numai de grad. Exista un anumit control si în asociatia libera, subiectul raspunzând printr-un singur cuvânt în loc de propozitii, dupa cum se obisnuieste în conversatia libera si de obicei are grija sa raspunda politicos, ceea ce nu-i "tradeaza" problemele. Koffka (1912) a observat ca este aproape imposibil sa-i faca pe subiecti sa adopte o atitudine realmente pasiva, libera de orice fel de control involuntar. si adesea exista o anumita libertate în situatia "controlata, deoarece sarcina curenta poate sa nu oblige subiectul sa dea un singur raspuns corect la fiecare cuvânt-stimul. Un test de antonime este foarte controlat, dar un test "parte-întreg" mult mai putin. Gradul de control poate constitui o variabila experimentala, astfel încât sa descoperi efectele controlului asupra vitezei raspunsului.

4. Asociatia restrânsa (controlata) continua (Bousfield, Sedgewick, 1944) subiectul trebuie sa raspunda la un stimul generic (ex.: nume de orase, sau lucruri din casa) cu un numar cât mai mare de cuvinte care se subsumeaza categoriei respective.

5. Asociatia în lant (Fr. Jodelet, 1960) este asemanatoare cu asociatia continua. Subiectul trebuie sa emita asociatii în lant, pornind mereu de la cuvântul cu care a raspuns anterior; fenomenul de interferenta devine aici obiect de studiu.

6. Asociatia repetata (Lafall, 1955), unde, dupa un interval de timp variabil i se prezinta din nou lista de cuvinte si i se cere sa raspunda cu aceleasi cuvinte ca la prima prezentare.

7. Asociatia fortata (Buchwald, 1957) în care dintre mai multe variante propuse, subiectul trebuie sa o aleaga pe cea pe care o considera cel mai pregnant evocata de cuvântul inductor.

8. Asociatia tautofonica (Skinner, 1936) în care i se prezinta subiectului esantioane fonetice lipsite de semnificatie, spunându-i-se ca este vorba despre cuvinte deformate si i se cere sa spuna ce cuvinte îi sunt sugerate / evocate fara a i se preciza daca sarcina sa are caracterul de asociere sau de recunoastere. Skinner considera ca aceasta proba permite sondarea vocabularului latent.

9. Asociatia continuare de fraze. Se da un început de fraza, propozitie pe care subiectul trebuie sa le continue cu ce îi vine în minte în acel moment. Este o proba dominant clinica.

10. Asociatia semi controlata-repetata, elaborata de catre V. Ceausu în 1960 si utilizeaza vreme de peste 30 de ani în laboratorul de psihologie aeronautica, în primul rând ca proba cognitiva, indicator al fidelitatii si exactitatii memoriei de scurta durata, dar si ca indicator al proceselor mentale de tip asociativ. Lista cuprinde un numar de 60 de cuvinte stimul, substantive comune. Cuvintele-stimul fac parte din categoria trebuintelor si tendintelor majore ale individului (orientare, aparare, nutritie, reproducere, integrare sociala, afirmare proprie, achizitie, impulsivitate), precum si 12 cuvinte neutre.

În instructaj se cere subiectului ca, la fiecare cuvânt auzit, sa raspunda cu primul cuvânt care îi vine în minte, de preferinta substantive. La fiecare cuvânt-stimul se noteaza latenta raspunsului, dar si cuvântul cu care s-a raspuns. Apoi, dupa o scurta pauza (1-2 minute) se reia prezentarea listei de cuvinte si i se cere subiectului ca, de asta data, sa repete raspunsul dat initial. Se noteaza raspunsurile corecte, eronate si omisiunile. Indicatorii variabilei dependente sunt: numarul de raspunsuri corecte, latenta medie a raspunsurilor si exactitatea reproducerii dupa formula:

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV

Continuturi:

4.1 Probleme etice ale experimentului psihologic

4.2 Raportul de cercetare

Obiective:

1. Prezentarea problemelor etice specifice experimentului psihologic cu subiecti umani.
2. Prezentarea modalitatii de organizare si elaborare a raportului de cercetare, dupa modelul APA.

Precerinte:

Nu este cazul.

Expunere:

4.1 Probleme etice ale experimentului psihologic

Cercetarea stiintifica în lumea de azi implica o serie de norme etice care se cer a fi respectate, indiferent de domeniul de investigatie. Aceste exigente sunt cu atât mai importante pentru cercetarea psihologica prin implicatiile ei majore. Sunt tari în care normele de etica sunt prevazute prin lege, iar demararea unor cercetari (mai ales daca beneficiaza de fonduri de la buget) este conditionata de obtinerea avizului unei comisii specializate de la nivelul universitatilor sau institutelor de cercetare. Implementarea unei astfel de legislatii este pe cale sa se produca si la noi în tara.

Implicatiile de ordin etic ale unei cercetari sunt majore si o serie de principii, norme, reguli trebuie sa fie cunoscute si respectate indiferent de statutul celui care întreprinde cercetarea (de la student la cercetator, de la preparator, la profesor) sau de complexitatea demersului experimental.

Asociatia Americana de Psihologie (APA) a formulat zece principii generale privind efectuarea cercetarilor cu subiecti umani:

1. Când ia hotarârea de a efectua un studiu, cercetatorul are responsabilitatea de a efectua o evaluare atenta a gradului de acceptabilitate a acestuia din punct de vedere etic. În cazul în care se presupune vreo derogare de la respectarea valorilor stiintifice si umane avute în vedere în aceste principii, cercetatorului îi revine obligatia de a solicita asistenta etica si de a respecta masurile impuse în vederea protejarii drepturilor omului pentru participanti.

2. Cercetatorul are obligatia sa evalueze daca participantul va fi un "subiect cu risc major" sau unul cu un "risc minimal".

3. Cercetatorul îsi asuma întotdeauna responsabilitatea de a asigura un instructaj din punct de vedere etic în cadrul cercetarii. El îsi asuma - de asemenea - responsabilitatea în ceea ce priveste tratarea corecta din punct de vedere etic a participantilor de catre colaboratori, asistenti, studenti si angajati, carora - oricum , le revin obligatii identice.

4. Cu exceptia cercetarii " cu risc minim" asumat, investigatorul stabileste un acord clar si corect cu subiectii, anterior participarii lor, care sa clarifice obligatiile si responsabilitatile fiecaruia. Cercetatorul are obligatia de a respecta toate promisiunile si angajamentele incluse în acel angajament. Cercetatorul va informa participantii asupra tuturor aspectelor cercetarii care ar fi de asteptat - în mod rezonabil - sa influenteze dorinta de a participa si va explica toate celelalte aspecte ale cercetarii care îi intereseaza pe participanti. Esecul - posibil - în obtinerea unei informari complete înaintea obtinerii consimtamântului din partea participantilor necesita masuri de prevedere suplimentare în vederea protejarii bunastarii si demnitatii subiectilor implicati în cercetare. Cercetarea care implica subiecti minori sau participanti cu disfunctii care ar limita întelegerea si /sau comunicarea necesita masuri speciale de protectie.

5. Cerintele metodologice ale unui studiu pretind uneori cercetatorului sa recurga la ascunderea sau la falsificarea unor aspecte care vor fi dezvaluite subiectilor. Înaintea desfasurarii efective a unui asemenea studiu, cercetatorul are sarcina speciala (1) de a verifica daca folosirea unor asemenea tehnici este justificata prin valoarea prospectiva stiintifica, educationala implicata; (2) de a verifica daca nu exista si alte proceduri disponibile care nu uzeaza de ascunderea sau de falsificarea unor aspecte ale cercetarii; si (3) sa se asigure daca subiectilor li s-au oferit toate explicatiile necesare, în timpul cel mai scurt cu putinta.

6. Cercetatorul va respecta libertatea individuala privind refuzul de a participa la sau a se retrage din experiment în orice moment. Obligatia de a respecta aceasta cerinta presupune evaluarea atenta a situatiei în care cercetatorul se afla într-o pozitie de autoritate sau de influenta asupra subiectului. O asemenea pozitie de autoritate include, desi nu se limiteaza la atât - situatii în care participarea la cercetare este sarcina de serviciu sau în care subiectul este un student, client sau angajat al cercetatorului.

7. Cercetatorul va proteja participantii de orice disconfort mental sau fizic, vatamare sau pericol care poate surveni ca urmare a tehnicilor de cercetare. Daca exista riscul unor astfel de consecinte, cercetatorul va informa participantii de acest lucru. Proceduri de investigare care contin un risc de vatamare grava sau de durata a subiectului nu vor fi folosite - cu exceptia cazului în care nefolosirea lor ar expune subiectul la un risc si mai mare, sau, cu exceptia cazului în care exista un beneficiu potential pentru umanitate implicat în cercetare însotit de o informare completa si de un consimtamânt voluntar din partea fiecarui participant. Subiectul trebuie informat asupra procedurilor de contactare a cercetatorului în timp util, în cazul în care apare stresul, un rau potential sau alte probleme în legatura cu participarea si ulterioare acesteia.

8. Dupa adunarea datelor cercetatorul va furniza participantilor toate datele necesare despre natura studiului si va înlatura toate ideile eronate care ar putea sa apara. În cazul în care întârzierea furnizarii informatiilor sau retinerea de la informare se justifica prin respectul valorilor umane si stiintifice, cercetatorul are responsabilitatea suplimentara de a monitoriza cercetarea si a se asigura ca nu exista consecinte nefaste pentru participant.

9. Atunci când procedurile de cercetare dau nastere la consecinte nedorite pentru subiectul participant, cercetatorul are responsabilitatea de a detecta si de a îndeparta sau de a corecta aceste consecinte, inclusiv efectele pe termen lung.

10. Informatia despre subiectul cercetarii obtinuta în timpul desfasurarii acesteia este confidentiala, cu exceptia cazului în care - în prealabil - s-a ajuns la o alta întelegere. Când exista eventualitatea ca altcineva sa obtina acces la astfel de informatii, aceasta posibilitate, împreuna cu masurile de protejare a confidentialitatii sunt explicate subiectului ca parte componenta a procedurii de informare în vederea obtinerii consimtamântului.

Consimtamântul în cunostinta de cauza

Conform principiilor eticii, cercetatorul va informa subiectii - înaintea participarii, despre toate aspectele care - în mod rezonabil - ar putea sa influenteze dorinta de a participa si va explica toate celelalte aspecte ale cercetarii despre care subiectii vor sa obtina informatii. Acest fapt înseamna ca participantii trebuie avertizati înainte despre acele aspecte ale cercetarii care pot avea efecte nedorite.

Furnizând suficienta informatie pentru a determina un consimtamânt în cunostinta de cauza, cercetatorul poate provoca invalidarea designului experimental. Astfel, cel ce respecta principiile eticii se afla într-o dilema în legatura cu determinarea cantitatii de informatie care trebuie oferita. În mod evident, participantii trebuie sa fie avertizati înainte în cazul unui experiment care le-ar ameninta sanatatea. Ascunderea informatiilor într-o astfel de situatie ar fi o încalcare a eticii. Dar costurile si consecintele precum si beneficiile asociate cu o dezvaluire completa a unei situatii mai putin daunatoare sunt mult mai dificil de apreciat. Solutia în dilema consimtamântului în cunostinta de cauza nu este întotdeauna usor de identificat; cercetatorul prudent trebuie sa solicite o asistenta calificata din partea celor care pot fi obiectivi.

Libertatea subiectului de a se retrage

Majoritatea vom fi de acord ca indivizii care se tem de participare au dreptul de a se retrage. În general, când lotul potentialilor subiecti se afla într-o situatie de subordonare, cum ar fi studentii, prizonierii, militarii în timpul satisfacerii stagiului si angajatii experimentatorului, atunci cercetatorul este necesar sa aiba în vedere în mod special libertatea subiectilor de a se retrage sau de a participa.

Protectia împotriva consecintelor daunatoare

O masura suplimentara de protectie a participantilor la o cercetare este sugerata de catre Asociatia Americana de Psihologie: modalitatea concreta ca subiectii sa poata lua legatura cu investigatorul în urma participarii lor la cercetare. Chiar si proiectul cel mai scrupulos (din punct de vedere etic) cu privire la asigurarea unui risc minim de vatamare poate avea efecte consecutive neprevazute. Astfel, participantii trebuie sa aiba posibilitatea de a primi ajutor sau sfaturi din partea experimentatorului daca apar totusi probleme.

Din cauza unor posibile efecte nedorite, cercetatorul trebuie sa ofere consultatii ulterioare prin care furnizeaza explicatii suplimentare cu privire la scopurile generale ale cercetarii întreprinse si la natura interventiei astfel încât orice întrebari si neîntelegeri pe care subiectul le-ar putea manifesta sa fie preîntâmpinate si îndepartate.

Eliminarea consecintelor neplacute

Informarea subiectilor post-experiment precum si furnizarea numerelor de telefon pentru a putea sa contacteze persoanele avizate în caz de nevoie s-ar putea sa nu fie suficiente, în cazul unui experiment cu potential de pericol mai ridicat. Daca un participant sufera - într-adevar - unele consecinte pe termen lung ca urmare a participarii sale într-un experiment, atunci întreaga responsabilitate revine cercetatorului. În orice caz, pentru prevenirea riscurilor, trebuie sa facem acele demersuri necesare pentru a le minimaliza. Spre exemplu, în experimentul cu starile depresive am putea, dupa investigatie, sa solicitam subiectii sa citeasca asertiuni opuse celor folosite în experiment. În acest fel vom servi un "antidot" menit sa anuleze efectul primei interventii. Daca nu avem succes pe aceasta cale, atunci poate este bine sa retinem subiectii în laborator pâna când constatam ca si-au revenit.

Confidentialitatea

Rezultatele unui experiment trebuie tinute secret atunci când ele se refera strict la o persoana, exceptând cazul în care s-a convenit contrariul. Un cercetator care respecta etica nu se plimba de colo pâna colo strigând în gura mare ca - de exemplu - "Nae Popescu este prost; a lucrat mai slab decât oricare dintre participantii la experimentul meu." De asemenea, informatiile cu caracter strict personal despre anumiti participanti, cum ar fi atitudinea lor despre sexul premarital sau venitul familiei lor, nu trebuie dezvaluite fara permisiunea subiectilor. Principiul confidentialitatii pare foarte clar, dar cercetatorul se poate confrunta cu dileme etice atunci când încearca sa îl puna în practica. Aceste dileme pot fi ilustrate prin experimentul cu privire la dispozitiile depresive si la memorie. Experimentatorul a fost confruntat cu o problema etica, deoarece el a crezut ca era necesar sa încalce principiul confidentialitatii în vederea aplicarii principiului protectiei contra vatamarii. Sa vedem în continuare - pe scurt - cum s-a prezentat situatia. Una dintre primele sarcini ale participantilor a fost sa raspunda la unele întrebari cu privire la sanatatea lor mentala. Ei trebuiau sa indice daca primeau asistenta de specialitate într-o problema personala si sa dea unele detalii despre problema respectiva si despre tratament. Participantii au fost asigurati ca raspunsurile lor sunt confidentiale. Apoi, subiectii au fost supusi unei testari clinice care atesta nivelul actual al depresiei. Daca un participant ar fi indicat faptul ca era în tratament (sau fusese) pe probleme de depresie, si - de asemenea - ar fi întrunit un punctaj pozitiv înalt la test, experimentul s-ar fi întrerupt pentru acea persoana. S-a promis confidentialitate, si - deci - se prevedeau raspunsuri oneste. Testul s-a administrat în vederea prevenirii accesului unei persoane depresive la experimentul ce i-ar fi accentuat starea prin procedura de inducere. Astfel, intentia era - de fapt - sa se elimine orice risc. În cursul experimentului doi dintre studenti au avut punctaje înalte la testul de detectare a starii depresive, unul dintre ei fiind chiar în situatia de a nu fi urmat nici o terapie. De vreme ce testul era cunoscut a fi unul valid si de încredere în ceea ce priveste predictia unei tulburari depresive serioase, cercetatorul principal a crezut de cuviinta ca era necesar sa îl previna pe unul dintre colegi despre cei doi studenti care fusesera depistati ca având niveluri ridicate de depresie. Apoi, sub pretextul unui interviu de rutina, consilierul a avut o convorbire cu studentii mentionati.

Acest tip de dilema apare în mod frecvent în cercetare. Cercetatorul poate gasi ca este necesar sa încalce un principiu etic în vederea respectarii altui principiu etic. Daca studentii cu scor înalt la testul de detectare a depresiei ar fi banuit ca le-a fost tradata încrederea, din aceasta situatie ar fi rezultat unele resentimente cu caracter permanent si o lipsa de încredere. Pe de alta parte, daca studentul care nu se afla sub terapie s-ar fi sinucis, cercetatorul s-ar fi facut responsabil de o tragedie cumplita. În acest caz, prevenirea unei astfel de tragedii a aparut ca prioritara în raport cu respectarea dreptului participantilor la confidentialitate.

În concluzie, deciziile etice se iau rareori pe baza faptelor empirice. De obicei, acestea sunt rezultatele aplicarii unor criterii pragmatice. Trebuie sa ne preocupam de modul în care putem proteja cel mai bine participantii , fara a omite interesul pentru aplicarea unui proiect de investigatie valid si valoros

4.2 Raportul de cercetare

Organizarea raportului de cercetare

În proiectarea si dirijarea unui studiu se porneste de la general la specific, iar apoi, se ajunge din nou la general. În "Introducere" sunt prezentate constructele ipotetice asa cum sunt definite si prezentate în literatura de specialitate din cercetarile anterioare; se dezvolta relatia ipotetica dintre variabile pentru populatia de studiu si apoi sunt derivate predictiile specifice studiului. În "Metoda" este descris specificul proiectului si sunt colectate datele. În "Rezultate" sunt raportate statisticile descriptive si inferentiale si este descrisa relatia statistica. În final, în "Discutii", rezultatele sunt interpretate în termenii variabilelor si sunt generalizate pentru a largi relatia dintre constructele ipotetice de la care s-a pornit. Trebuie sa retinem faptul ca organizarea unui raport de cercetare urmeaza ordinea logica a aspectelor din dirijarea cercetarii.

Literatura de specialitate

În proiectarea unui studiu, cercetarile deja publicate constituie suportul aspectelor de cercetat, astfel încât acesta corespunde conceptualizarilor constructelor si rezultatelor studiilor precedente. Literatura sugereaza, de asemenea, numeroase subiecte pentru studii interesante si descrie procedurile stabilite care pot fi încorporate studiului. Stabilirea populatiei nu numai ca permite formularea unei ipoteze mai precise, ci si orienteaza atentia spre cea mai relevanta parte a literaturii. În cautarea literaturii trebuie sa se înceapa cu o idee despre subiectul cercetarii.

Un aspect foarte important care trebuie retinut este acela ca, deseori, cercetatorii folosesc testele "creion hârtie" pentru a masura inteligenta, personalitatea, creativitatea, atitudinile, emotiile, motivatiile etc. In loc sa va creati propriul test si sa nu fiti siguri de validitatea continutului si constructelor, cautati testele deja existente.

De asemenea, trebuie amintit faptul ca scopul ultimativ al oricarei lucrari stiintifice) este precizia în comunicare. În acelasi timp, trebuie sa tinem seama de spatiu si sa evitam redundanta. Fiecare idee trebuie expusa clar, ilustrata o singura data, transmisa doar informatia necesara. Pentru a împlini scopul unei comunicari concise, atât autorul cât si cititorul fac o serie de presupuneri.

Presupunerile autorului si cititorului

Autorul presupune ca cititorul întelege metodele statistice si de cercetare. Multe lucruri ramân nespuse într-un articol de cercetare, tocmai pentru ca cititorul presupune ca au fost utilizate procedurile uzuale si ca detaliile sunt nesemnificative. Astfel, spre exemplu, nu este nevoie sa afirmam "Am comparat valorile obtinute cu cele critice", întrucât toti cercetatorii stiu ca aceasta operatie trebuie facuta; a o afirma este redundant.

De asemenea, un autor presupune ca cititorul este un psiholog competent (profesionist). Tocmai de aceea un articol de cercetare nu ofera cititorului referinte detaliate asupra subiectului cercetat, pentru ca se presupune ca deja se cunoaste câte ceva sau ca se vor citi referintele date. Autorul presupune, de asemenea, ca cititorul întelege metodele statistice si de cercetare. Nu se predau principii de statistica si de proiectare cititorului. Nu se folosesc expresii ca "Date certe sunt importante pentru ca..." sau "Un test-t a fost folosit pentru a testa ipoteza nula pentru ca ...". Cititorul stie deja de ce încrederea este importanta si de ce a fost efectuat un test-t. În final, se vor folosi întotdeauna terminologii comune (de exemplu, valid si semnificativ), dar fara a fi date definitii. Autorul presupune ca cititorul fie le întelege, fie va afla ce înseamna.

Autorul trebuie sa se concentreze în sensul oferirii de informatii pe care cititorul nu le va gasi în alta parte: gândurile si actiunile sale ca cercetator. Ce concluzii a tras din articolul precedent? Ce întelege prin termenii de validitate si semnificatie? Ce logica a folosit pentru formularea unei ipoteze sau a unei predictii? si ce crede ca indica un rezultat pentru comportamentul în studiu? Autorul este un expert, deci îi ofera cititorului întelepciunea sa. Sarcina este de a relata clar si concis cititorului toate activitatile sale importante folosite în crearea, dezvoltarea si interpretarea studiului. Scopul redactarii cercetarilor este de a oferi cititorului informatia necesara pentru a întelege, pentru a evalua si pentru a replica studiul.

Câteva reguli de stil

1. Un raport se refera la un studiu complet, astfel încât este scris la trecut (de exemplu, "Am aratat ca..."). Exceptie prezentarea concluziilor la prezent, care se aplica prezentului sau situatiilor viitoare (de exemplu, "Umorul influenteaza reamintirea prin ...").

2. Vor fi citate toate sursele de informare, folosind doar numele autorului (sau autorilor, acolo unde este cazul) si data. Referinta poate fi folosita si ca subiect al unei propozitii: ("Ionescu si Popescu (1992) au definit cooperarea ca ..."). Sau se poate exprima o idee si apoi scrise cerintele în paranteza: "Cooperarea este definita ca ... (Ionescu si Popescu, 1992)". Intr-un articol cu trei pâna la sase autori vor fi incluse toate numele atunci când sunt citate, dupa care referirea se poate face la toti folosind doar numele primului autor si prescurtarea s.a. Când un articol are mai mult de sase autori, chiar si prima data se citeaza doar primul si se adauga "s.a.".

3. Nu se citeaza direct din articol. Este mai utila parafrazarea sau rezumarea ideii, astfel încât sa se spuna cititorilor ce ar trebui sa înteleaga din idee. De asemenea, este necesar ca adresarea sa se faca articolului în sine si nu autorului. Spre exemplu, expresia "Ionescu s.a." se refera, în primul rând, la un experiment si nu la persoanele care l-au efectuat. De aceea se scrie "Rezultatele sunt prezentate în Ionescu s.a.(1975)" în loc de "Rezultatele sunt prezentate de Ionescu s.a. (1975)".

4. Pentru a diferentia studiul de altele, referirile la el se fac astfel "acest studiu" sau "studiul prezent". Totusi, nu se folosesc aceste expresii într-un mod care atribuie actiuni omenesti la surse non-umane ca si în "Acest studiu a încercat sa demonstreze ca ...". Se foloseste "eu" ca subiect, iar "noi" doar în cazul în care sunt mai multi autori.

5. Se va folosi cât mai mult posibil terminologia psihologica. Când se foloseste un termen nepsihologic sau este numita o variabila, întâi este definit termenul, dupa care este utilizat doar acest termen. Aceasta previne confuziile în legatura, spre exemplu, cu usoarele diferente dintre hazliu si distractiv. Nu se folosesc prescurtari sau termeni de argou. Un cititor dintr-o alta parte a tarii sau dintr-o alta tara s-ar putea sa nu-i înteleaga.

6. Se vor evita abrevierile. Sunt justificate doar daca un termen este formulat dintr-o succesiune de cuvinte sau daca apare frecvent în articol. Nu se folosesc alte abrevieri. Daca este necesara, prescurtarea se face uzând de un acronim, prima litera a fiecarui cuvânt al termenului. Se defineste termenul complet când este folosit pentru prima data, cu acronimul în paranteza. Apoi se foloseste doar acronimul, mai putin atunci când este primul cuvânt al propozitiei, caz în care este utilizat întotdeauna termenul complet.

7. Se vor folosi cuvinte pentru numerele cuprinse între 0 si 9 si cifre pentru numerele care sunt mai mari de 10. Se folosesc cifre pentru numere de orice marime daca se scrie o serie în care cel putin unul dintre ele este 10 sau mai mare sau daca numarul contine o zecimala sau se refera la un rezultat statistic ori la o masuratoare precisa (de exemplu, o situatie specifica cu un anumit numar de indivizi). Astfel, se spune "Trei conditii, cu 5 indivizi per conditie ...".

8. Chiar daca pe parcursul acestui text s-a folosit termenul generic de "subiecti" pentru a ne referi la acele persoane studiate de cercetator, stilul unui raport necesita utilizarea unor termeni mai impersonali si mai precisi. Termenul generic folosit este "participanti", dar exista si termeni descriptivi mai potriviti precum "studenti, copii, femei, barbati".

9. Se vor folosi expresii precise. În studiul prezent nu se spune ca participantii "au vazut" sau au privit o imagine sau ca au uitat o imagine pentru ca nu exista siguranta ca astfel de evenimente au avut loc. Tot ceea ce stim este ca participantilor li s-a prezentat un desen, sa spunem. Regulile cer sa fie evitate cuvintele cu doua întelesuri. Referirile la genurile participantilor se fac folosind termenii de "masculin" si "feminin", iar pentru indivizi "el", respectiv "ea"; când este posibil, sunt utilizati termenii neutri ca "persoana de pe scaun".

Componentele unui raport de cercetare (format APA)

1. Pagina de titlu

2. Rezumat

3. Introducere

4. Metoda

4.1. Participanti

4.2. Materiale si aparate

4.3. Proceduri

5. Rezultate

6. Discutii

7. Referinte bibliografice

8. Tabele si figuri

Titlul

Un titlu permite cititorului sa hotarasca daca vrea sau nu sa citeasca articolul. De aceea, titlul trebuie sa comunice clar variabilele si relatiile studiate, dar nu trebuie sa aiba mai mult de 12 cuvinte. Titlul creat trebuie sa sugereze suficiente informatii pentru cititor, astfel încât acesta sa poata determina daca articolul este sau nu relevant pentru studiul lui. Într-un manuscris în stil APA, pagina de titlu este o pagina care contine titlul, numele autorului si numele institutiei. Pagina de titlu este pagina numarul 1, cu numarul plasat în coltul din dreapta sus, la fel ca si în toate celelalte pagini (spatiul minim pe margini este de 2 cm.). Pagina de titlu mai contine alte doua componente. Mai întâi, în stânga numarului pagini se tiparesc primele 2 sau 3 cuvinte din titlu. Acestea vor aparea pe toate paginile ulterioare astfel încât, daca o pagina este separata, editorul sa o poata identifica ca apartinând manuscrisului (acesta este unul din motivele pentru care toti cercetatori nu trebuie sa foloseasca titluri începând cu "Un studiu asupra ..."). În al doilea rând, pe prima linie dedesubt se tipareste titlul prescurtat. Acesta va fi tiparit sus, pe fiecare pagina a articolului.

Rezumatul

Rezumatul este o scurta prezentare a studiului. Rezumatul descrie variabilele specifice utilizate, caracteristicile importante ale subiectului, o scurta descriere a proiectului global si rezultatul obtinut prin relatia statistica. De asemenea, rezumatul indica modul teoretic de abordare folosit pentru interpretarea rezultatelor, desi adeseori fara a mai da o interpretare actuala. Rezumatul trebuie sa fie de sine statator, fara sa contina prescurtari sau termeni care nu sunt comuni. Ar trebui sa includa doar detalii relevante pentru întrebarile cititorilor: "Este acest articol relevant pentru documentare?". Cei mai multi autori scriu rezumatul dupa ce au scris raportul, astfel încât se poate esentializa punctele-cheie. Pagina rezumat este pagina numarul 2, cu titlul în mijloc. De retinut ca se scrie fara aliniat.

Introducerea

Introducerea într-un articol ar trebui sa reproduca logica utilizata pentru obtinerea ipotezei si alegerea modului de testare. Se începe cu descrierea generala a comportamentelor si constructelor ipotetice, traducându-le apoi în variabile specifice ale studiului. Autorul trebuie sa ne prezinte ipoteza si explicatiile psihologice testate, schema generala, motivul pentru care anumite definitii operationale sunt implicate si logica utilizata pentru a explica faptul ca anumite rezultate vor deveni predictii si ipoteze ale studiului. Atât scopul studiului, cât si populatia supusa studiului trebuiesc bine delimitate. Detaliile asupra studiului sunt furnizate doar (1) când sunt necesare pentru cititor pentru a întelege comentariile autorului referitoare la acel studiu, sau (2) când sunt necesare pentru a sprijini pozitia autorului. De aici si faptul ca introducerea nu contine, de obicei, detalii, teste statistice folosite sau trasaturile specifice ale modelului folosit în cercetarea citata. Dupa ce am început introducerea într-un cadru mai larg al constructiei ipotetice, vom lucra logic de la idei mai generale la exemple specifice. Scopul studiului este specificat la sfârsitul primului paragraf. Trebuie specificat atunci când se fac speculatii. Trebuie realizata o legatura logica între studiile anterioare si studiul prezent. Introducerea prezinta toate informatiile pe care le vom utiliza pentru a interpreta rezultatele: logica teoretica si conceptuala a studiului, cercetarile anterioare relevante si predictiile studiului.

Metoda

Pentru a colecta datele avem nevoie de subiecti, materiale pentru testare, echipament, o procedura de testare specifica si un plan. În ceea ce priveste participantii, vom descrie tipul de subiecti pe care i-am utilizat, identificând caracteristicile importante ale acestora (vârsta, sex studii) si specificând criteriile impuse de selectare a participantilor. Deoarece motivatia subiectilor este importanta, vom descrie fiecare forma de rasplata folosita. În ceea ce priveste materialele si aparatura, indiferent de titlul pe care îl vom da acestui capitol ("Materiale" sau "Aparatura"), vom descrie atât materialele relevante, cât si aparatura pe care am pregatit-o, dar fara a explica cum sunt folosite. În ceea ce priveste procedura, cea mai buna metoda de a organiza acest capitol este sa se urmareasca desfasurarea pas cu pas a studiului. Primul pas este instructajul participantilor, apoi vom continua urmarind sarcinile executate în ordine de catre participanti. O strategie folositoare consta în descrierea acelor aspecte ale procedurii care sunt comune pentru toti participantii si apoi distingerea unei conditii de alta. Se va face o descriere a contextului testarii si a planului studiului în termeni de conditii, subiecti si variabile utilizate.

Rezultatele

În acest capitol raportam rezultatele statistice pe care le-am executat si rezultatele statistice pe care le-am obtinut. În descrierea rezultatelor vom urmari ordinea în care sunt executate etapele analizei. Mai întâi, trebuie sa realizam evaluari pentru a le analiza, deci vom descrie cum am facut evaluarea si cum am înscris scorul fiecarui subiect. De asemenea, vom descrie eventualele transformari efectuate asupra scorurilor, ca si în cazul în care am determina media corecta si scorul pentru fiecare participant în parte sau le vom echivala în procente.

Discutii

Scopul acestui capitol este de a interpreta rezultatele si de a trage concluzii. Aici se va raspunde la întrebarile puse în introducere. Acest capitol începe când deja am prezentat o relatie semnificativa, deci prima întrebare este "Confirma rezultatele predictia noastra si, în acest fel, ipoteza noastra?". Concluziile nu le vom comunica pe scurt, ci vom face, asa cum arata si titlul acestui capitol, discutii pe marginea lor. Responsabilitatea autorului este sa "traduca" numerele si statisticile în trasaturi de comportament si explicatii ale variabilelor care le-au influentat. De-a lungul discutiei, explicatiile trebuie sa se potriveasca în mod rational cu descoperirile anterioare si explicatiile teoretice.

Pagina bibliografica

Aici vor fi înscrise, în ordine alfabetica, referintele complete pentru toate sursele citate în articol. Fiecare sursa trebuie sa fie una pe care ati citit-o. Fiecare referinta este tiparita sub forma unui paragraf.