P U T E R E A

1. Conceptul sociologic de putere

Puterea rezidă în capacitatea cuiva de a-și impune voința în cadrul unor relații sociale, în ciuda oricăror rezistențe întâmpinate și indiferent de factorii care determină această capacitate.

Puterea este o dimensiune a anumitor relații de interdependență socială,   ceea ce face din ea un concept relațional: nu se poate afirma că cineva "are putere" fără a se specifica în relație cu cine și ce îi conferă acest atribut. În acest sens, orice conferă unei persoane sau unui grup un anumit control asupra a ceea c 17517o1412r e alții au nevoie și doresc poate fi considerat ca o resursă a puterii.

La nivelul sociologic, legătura esențială dintre fenomenul puterii și orice sistem social rezidă în faptul că nu există forme de agregare socială și activitate umană mai complexă - și care presupun organizare și coordonare - și care să fie lipsite de putere. Există astfel o relație de dependență reciprocă între societate și putere: puterea reprezintă liantul necesar între toate structurile și fenomenele care alcătuiesc societatea și decurge, la rândul ei, din resursele și ierarhiile acestea din urmă.

Pe lângă caracterul relațional, puterea este și asimetrică: relația socială caracteristică este conducere - supunere. Între cei care exercită puterea și ceilalți membri ai grupului/societății se stabilește o relație specifică, în care una din părți caută să determine comportarea celeilalte. În acest sens, B. RUSSEL definea puterea ca producerea de efecte scontate, semnul caracteristic al puterii unui agent este dat de corespondența dintre rezultatele obținute și dorințele sale proprii.

Puterea trebuie distinsă de alte fenomene prin care se pot obține efecte scontate de la alții. Analiza lui PARSONS - validă atât la nivel macrosocial cât și la nivel microsocial - este edificatoare. Astfel, Ego (sau o entitate socială) dorește de la Alter ( sau o altă entitate socială) o comportare adecvată proiectelor sale. Pentru aceasta, Ego dispune de două moduri de presiune asupra lui Alter:

să-i modifice   situația;

să-i influențeze intențiile.

Intervenția eventuală a lui Ego asupra lui Alter poate avea asupra acestuia din urmă două tipuri de consecințe:

consecințe avantajoase (sancțiuni pozitive);

consecințe costisitoare (sancțiuni negative).

Integrând acești parametri. obținem următorul model:

Calea de acțiune referitoare la

SITUAȚIE INTENȚII

Tip de POZITIVĂ 1. Condiționare 3. Persuasiune

sancțiune NEGATIVĂ 2. Coerciție 4. Activarea angajamentelor

După Parsons, un singur caz ar fi aici asociat puterii: cazul 2 - coerciție. Tocmai de aceea puterea a fost definită și ca probabilitatea pentru o unitate socială A de a obține supunerea la propria sa strategie a unei unități sociale B prin reducerea gamei unor acțiuni deschise (permise) acesteia din urmă, ca efect al unor sancțiuni situaționale negative, fie invocate (amenințare), fie aplicate efectiv (CHAZEL).

În concepția autorilor menționați puterea se bazează deci pe controlul resurselor: dacă o persoană/ entitate are control asupra a ceea ce dorește o altă persoană (entitate), atunci A va manifesta putere în raporturile cu B.

Abordarea sociologică a puterii se bazează pe analizele lui WEBER, care definește puterea drept capacitatea de atinge scopuri în ciuda opoziției altora.

Weber, ca și alți autori, consideră că puterea implică, într-o măsură mai mare sau mai mică, un anumit tip de constrângere. Există însă situații când și cei care o exercită cât și cei asupra cărora se exercită percep și consideră normal, acceptat ca unii să exercite puterea iar alții să se supună. În acest sens se face distincție între puterea legitimă (folosirea puterii de către cei socotiți ca având dreptul la ea) și puterea nelegitimă (folosirea forței sau amenințarea cu forța pentru a obliga la consimțământ).

Puterea legitimă sau autoritatea reprezintă relația prin care o persoană acceptă ca legitim ("are dreptul") faptul ca deciziile și acțiunile sale să fie ghidate de o instanță exterioară. Puterea legitimă și care diferă astfel de acceptarea forțată și de cea prin coerciție) are următoarele funcții:

impune interesele sociale în raport cu cele individuale;

simplifică și face posibil procesul de decizie socială;

oferă un cadru unic pentru activitatea organizată a unui grup, a societății.

Puterea legitimă are trei surse:

autoritatea tradițională

Probabil, cea mai veche bază a justificării puterii este tradiția. Autoritatea tradițională se bazează pe datină sau pe tradiții culturale instituite de mult timp. Monarhii domnesc, moștenind acest drept prin familiile lor, pe baza unor practici străvechi și respectate. Chiar dacă un rege este considerat crud și nepotrivit pentru a domni și este forțată să abdice, sistemul este, de obicei, menținut datorită tradiției.

Industrializarea a manifestat tendința de a submina autoritatea tradițională. Schimbarea socială a fost atât de rapidă și vastă, că vechile căi păreau mai puțin potrivite.

autoritatea rațional-legală

O altă sursă a autorității, una mai compatibilă cu birocratizarea care s-a dezvoltat o dată cu creșterea industrializării este un sistem de legi și reguli care investește, cu putere legitimă, o anumită poziție. Autoritatea rațional-legală, așadar, este puterea justificată printr-un sistem de reguli și regulamente acceptat de societate. Deseori numită autoritate birocratică, ea este legată de o anumită poziție mai degrabă decât de o persoană.

Un motiv important pentru stabilirea autorității rațional-legale la poziții mai degrabă decât la oameni este asigurarea că cei care ocupă acele poziții își exercită autoritatea doar în cursul obligațiilor lor oficiale.

autoritatea charismatică

Cele două forme de autoritate discutate sunt impersonale; ele se bazează pe tradiție și poziție. Autoritatea charismatică, pe de altă parte, derivă din calitățile personale extraordinare ale conducătorului care inspiră angajament și insuflă ascultarea. În tot cursul istoriei au existat numeroși conducători charismatici, deși nu toți au fost considerați forțe pozitive. Moise, Iisus Christos, Ioana d'Arc, Gandhi, Hitler, Martin Luther King sunt exemple evidente de conducători charismatici ale căror atribute personale unice le-au adus adepți devotați și angajați.

Cele mai multe societăți consideră conducătorii charismatici periculoși, deoarece, deseori, ei se simt mai puțin constrânși de normele culturale și sociale. Astfel, ei pot submina bazele social derivate ale autorității: tradiția și poziția.

Fără tradiția sau poziția care să susțină autoritatea, pierderea unui conducător charismatic amenință existența grupului. Weber susține că supraviețuirea continuă a unei mișcări charismatice depinde de rutinizarea charismei, transformarea autorității charismatice fie în formă tradițională sau birocratică, fie într-o combinație a celor două. De pildă, mișcarea inspirată de charisma lui Iisus Christos a supraviețuit atât de mult timp pentru că autoritatea ei a devenit tradițională și birocratică.

În psihologia contemporană conceptul de charismă a devenit mai puțin ezoteric, liderul charismatic coborând la nivelele intermediare și de jos ale ierarhiei organizaționale (HOUSE, 1977; BASS, 1998). Specialiștii consideră că autoritatea charismatică constă în:

considerație individualizată;

motivarea superioară a adepților/subordonaților;

împărtășirea scopurilor.

În psihologie puterea este capacitatea de a condiționa acțiunile altuia (THIBAUT, KELLEY) și se manifestă sub următoarele forme:

puterea informațională;

puterea de referință;

puterea legitimă;

puterea de expert;

puterea de recompensă și coercitivă.

Abaterea psihosociologică încearcă să identifice și factorii personali, care, alături de cei sociali, favorizează accesul persoanelor la putere. În acest sens, motivația pentru succes, nivelul superior de aspirație, etc sunt considerate elemente importante.

Adler consideră că toți indivizii sunt motivați - într-o măsură mai mare sau mai mică - de dorința de putere. Adorno a identificat un tip special de personalitate orientat spre putere, anume personalitatea autoritară, caracterizată prin:

acceptare și supunere necritică la o persoană, norme etc;

conservatorism și convenționalism;

intoleranță și agresivitate;

anti-introspecție;

stereotipuri în gândire;

destructivism, cinism;

neacceptarea ambiguității;

proiectivitate etc.

Accesul la putere este condiționat de o combinație subtilă de factori personali și situaționali.

2. Putere și dominație

În dominație comanda, ordinul, porunca, sfatul sunt acceptate, supunerea este legitimă, ascultarea reprezintă o datorie, dominația este complementară puterii legitime. Problema centrală în autoritate/dominație o reprezintă acceptarea acesteia, determinată de o serie de factori:

învățarea socială privind supunerea la autoritate (MILGRAM);

influența socială (ASCH);

protejarea imaginii de sine;

avantajele psihologice și/sau materiale;

factorii de personalitate etc.

3. Puterea politică

Puterea politică este o relație socială generală și care implică toate fenomenele de autoritate și conducere.

Caracteristici:

se exercită la nivelul global al unei colectivități umane;

are un caracter integrator: cuprinde în sine și își subordonează, ca resurse și mijloace proprii, celelalte forme de putere (economică, militară);

are funcția de dirijare a societății luate ca întreg, asigurând echilibrul diferitelor colectivități ce alcătuiesc societatea și compatibilitatea activităților ce se desfășoară în interiorul ei; scopul puterii politice este deci acela de a asigura existența societății și posibilitatea dezvoltării ei;

în afara acestui determinism intern, puterea politică are și unul extern: afirmarea/menținerea trăsăturilor distincte și a intereselor comunității pe care o reprezintă;

în societățile împărțite pe clase funcțiile generale sunt realizate de clasa care deține rolul preponderent în sistemul puterii și în conformitate cu interesele sale fundamentale;

puterea politică prezintă o latură coercitivă, dar nu se rezumă la aceasta; ea are un caracter mixt, cuprinzând și alte aspecte (sancțiuni pozitive, supunerea acceptată etc);

pentru puterea politică este deci important caracterul legitim sau necesitatea legitimării pentru cei ce dețin puterea (CHAZEL);

puterea politică este suverană: nu există o instanță superioară la care să se poată face apel pentru a-i contesta deciziile; este însă supusă limitărilor constituționale;

înțelegerea puterii politice ca o capacitate generalizată (la nivelul societății globale) de a decide și controla determină o altă caracteristică: este permanentă și, ca atare, se regăsește în diferite mijloace reale de înfăptuire a voinței sale (controlul politic);

atunci când există o disociere între valorile puterii și interesele majorității sociale și când controlul puterii este maximal coercitiv în mod diferențiat rezultă o scădere a nivelului activității sociale, ceea ce echivalează în fapt cu o scădere a capacității de control din partea puterii.