Plasticitatea comportamentala si sistemul nervos

Plasticitatea comportamentala si sistemul nervos

De "inceputurile" vietii psihice se poate vorbi doar prin extrapolare cu admiterea existentei unui nivel superior de integrare adaptativa. De abia atunci se poate avansa ideea rostului interventiei active a comportamentului in cadrul sistemului viu, in evolutia si perfectionarea vietuitoarelor naturii. Din acest moment doar poate fi formulata problema daca acel nivel superior (psihic) de organizare a vietii comportamentul se distinge prin ceva in ansamblul relatiilor organim-mediu, daca prin actiunile comportamentale se depaseste si completeaza cumva acest plan, daca confera acestuia o finalitate in plus.. In acest sens majoritatea cercetatorilor interesati de cunoasterea "inceputurilor" si de rolul in general al comportamentului in ansamblul sistemului viu, cu totii sunt de acord ca aici actioneaza o proprietate cu unele caracteristici diferentiale denumit flexibilitate sau de plasticitate.

Problematica plasticitatii si flexibilitatii comportamentului animal deseori se vrea epuizata simplist, fara invocarea leg[turii cu celalte doua proprietati fundamentale ale sistemului viu, cu supravietuirea si reproducere. Adica un animal se comporta intr-un fel sau altul pentru ca ii este foame, sete . sau urmareste sa se reproduca. Va reflecta cu prioritate stimului cu aceasta insemnatate si actioneaza in consecinta. Ori observatiile sistematice au scos in evidenta faptul ca prin ce comportamentul dovedeste plasticitate si flexivilitare are o autonomie a sa distincta. In acord cu acesta animalele si omul cand sunt manate si actioneaza din ratiuni "superioare" se invoca interventia nu numai a unei zestre comportamentale "specifice" mostenita ca atare din tata in fiu, dar si de una "nespecfica", destinata sa faca fata imprevizibilitatii de aparitie si actiune a conditiilor stimulative. In acest sens plasticitatea si flexibilitatea comportamentala este un produs de interactiune dintre cele doua categorii de zestre comportamentala.

Se invoca proprietatea plasticitatii si flexibilitatii deoarece orice comportament este ceva mai mult decat ce rezulta prin subordonarea actiunilor la structurile si functiile unor vicere. Hranirea celor mai diferite specii de animale probeaza o diversitate mai mare de actiuni decat ce poate rezulta nemijlocit din structurile lor somato-morfologice create pentru hranire; nu mai putin comportamentul lor defensive sau de reproducere. Comportamentul probeaza astfel ca animalele pot fi manate de ceva care se afla dincolo de nevoia neaparata de a supravietui, de a se reproduce. In respectivele situatii comportamentul se desfasoara sub o nota caracteristica de emancipare, de a face si altfel decat o impun structurile somato-morfologice. O toleranta asumata initial doar de structurile de support ale sistemului nervos central, dar pe urma si de cele de support mult mai profunde, hormonare, citologice si genetice. Sunt adancuri de unde plasticitatea si flexibilitatea comportamentala isi gaseste izvoarele si mijloacele de influenta, care pot fi considerate in mod egal repere si pentru manifestarea "inceputurilor" vietii psihice insasi.

Intregul mecanism de articulare plastica a comportamentului presupune angajarea unor mecanisme profunde biochimice. Acestea debuteaza si evolueaza de aici nu oricum, ci respectand o anumita linie organizatorica bine determinata. Efectele sunt multiple si au fost remarcate de specialisti din cele mai diverse domenii de activitate. Prin aceste efecte plasticitatea arunca intregul sistem comportamental intr-un veritabil hazart. Cum insa acest lucru se produce asculta insa de foarte severa rigoare a unor reguli de functionare, unele 717j98h ce au fost batatorite intr-un timp natural istoric, care fac ca, asa cum a mentionat Wadington (cf. Gardner), ca orice posibila transformare comportamemtala sa fie una nu lasata la voia hazardului ci strict canalizata. Este vorba de o propriu-zisa directionare a tuturor transformarilor sau modificarilor care au loc comportamental, acestea neputandu-se abate decat in limite tolerabile de la directia evolutiva trasata si fixata genetic. Este un motiov in plus pentru care aceasta proprietate a ajuns sa fie pusa alaturi de cea a supravietuirii si reproducerii.

Exista evidente numeroase care sustin aceasta interventie severa si ativa a regulilor care stapanesc manifestarea plasticitatii comportamentale. Sunt reguli care fac comportamentul previzibil, contrar caracterului acestuia de a se manifesta in mod hazardat. Este si cazul aparitiei si dezvoltarii sistemului nervos central, care pe linie filogenetica si embriologica, incepand din a sasea saptamana de viata intrauterina, reproduce o evolutie ordonata, de o eleganta de a dreptul lineara, una care formal asculta de legile simetriei de organizare si compunere a elementelor dintr-un sistem. Totul debuteaza de la ceea ce este numit viitorul tub neural, de unde se va produce extensia si migrarea elementelor neuronale macrostrcturale spre a se grupa linear in jurul a ceea ce se va numi cordon spinal, care pe urma se vor regrupa intr-o zona superioara, unde se va produce o encefalizare, ca in final sa sfarseasca intr-o ordine de corticalizare nocefalica a acestora. O succesiune recurenta de procese metabolice, cu o ordine previzibila pe intreg traseu de dezvoltare a materiei vii.

Iar daca totusi in diverse momente ale vietii se produc abateri de la ordine lineara rigida de evolutie a comportamentului, de la regulile de functionare a mecanismelor biochimice de suport, plasticitatea si flexibilitatea rezultata se subordoneaza strict conditiilor stimulative din mediu. Nu intratat in raport cu aceste abateri ci cu ordinea transformarilor, care trebuie sa respecte o directie impusa de insasi organizarea materiei vii. Asa cum a aratat Wadington, perturbarile sunt imprevizibile, dar ele sfarsesc la a se indrepta pe canale, cu reguli proprii de functionare, care reprezenta experienta biochimica de directionare a comportamentului, aceasi chiar daca responsabilitatea va cadea pe seama altor celule decat cele inital implicate. Iar daca cumva actiunle perturbatoare din mediu ajung la blocarea prin ceva a exercitarii regulilor de canalizare inainte stabilite, situatia se consemneaza ca atare iar activitatea metabolica se va reintoarce la punctul de unde a debutat influenta perturbatoare a conditiilor stimulative din mediu.

In raport cu regulile mentionate, exista momente bine determinate din viata, sensibile pentru angajarea flexibilitatii ti plasticitatii comportamentale; exista, de asemenea, etape distincte si mijloace stimulative distincte cand acestea pot influenta producerea comportamentului. Antrenarea acestora cade in raspunderea unor mecanisme biochimice programate genetic, care decim cum are loc directionarea comportamentului, cum sunt implicate in acest proces sistemul nervos, cel hromonal etc. Dovada ca afectiunile dobandite de pe urma actiunii unor agenti stimulatori nocivi sunt incomparabil mai usor recuperabile in perioadele timpurii de viata decat in cea adulta. Este programat genetic ca intr-o anume perioada stadial distincta a vietii organismul sa intalneasca agenti stimulatori cu o anume insemnatate; neintalnirea acestora (ca rezultat al deprivarii senzoriale, motorii si mentale) va avea de fiecare data efecte severe si ireversibile. Vederea spatiala stereoscopica este serios afectata daca in perioada timpurie a vietii de dupa nastere ceva intarzie deschiderea ochilor; daca pana la un anumit stadiu bine determinat de evolutie omntogenetica nu sunt insusite anumite cunostinte, nu sunt angajate anumit obisnuiti sau mijloace, ulterior totul va fi imposibil sau doar pe baza unui efort foarte energetic foarte mare. De asemenea, datele constatative vin sa sustina cum manifestarea plasticitatii mai poate depinde de unele reguli speciale, dar care nu le contrazic pe cele generale. Astfel, in acord cu acestea exista posibilitatea producerii unor forme reziduale de plasticitate, care se vor manifesta intr-o perioada de dezvoltare ontogenetica ulterioara, chiar adulta. Este vorba de acei adulti care si-au putut pe aceasta baza recupera capacitatea de a vorbi, de a-si misca bratul drept, acolo unde zona afectata maladiv era tocmai cea a emisferei stangi dominante si responsabile de acest control din creier.

Sunt reguli functionale biochimice care din asemenea adancuri metabolice dicteaza asupra aparitiei doar intr-o anume perioada stadiala a vietii a sensibilitati pentru o anume forma de invatare, una cu valoare afectiva aparte, care se va aseza la la edificarii ulterioare a comportamentului. Gratie unei reusite astfel de interactiuni dintre regulile de organizare biochimica a comportamentului si gstionarea influentelor stimulative ale mediului plasticitatea comportamentala va dobandi ulterior noi virtuti de manifestare, care va face posibila manifestarea invatarii in formele cele mai diferite, sa completeze astfel atat "formele" sau mijloacele mostenite filogenetic, dar si pe cele dobandite doar in ontogeneza, pe cele niciodata anterior incercate. In acest fel se face posibila producerea unei reasezari a formelor in raport cu conditiile stimulative; devine posibila comunicarea dintre sisteme de acelasi fel care altfel ar sta disparate.

Deschiderea dovedita este insa limitata in timp si spatiu, proprietatea plasticitatii nefiind un garant ca individul va putea invata orice si oricand. In acest sens plasticitatea este expresia doar a unei disponibilitati potentiale, doar a uneia pregatitoare pentru ce va avea sa se manifeste ca invatare, ca sistem comunicational si chiar doar ca joc. Un lucru probat de numeroasele dovezi experimentale de etologie si psihologie. Se cunoaste ca sunt specii de pasari care dovedesc o larga deschidere pentru reproducerea a unei game foarte largi de sunete. Totusi femelele se rezuma a canta doar melodia din teritoriul pe care i l-au pregatit masculii lor de imperechere. Pot sa conteze foarte mult, deci, cat de mult conditiile stimulative se adreseaza "formei" sau structurilor de support pentru miscarile effectuate, in ce masura acestea sunt compatibile cu zestrea fixata genetic, cu cea a structurii organelor implicate sa efectueze miscarea. Ele vor fi intodeauna invatate mai usor, se vor pastra pe o durata mai lunga..

O compatibilizare care se realizeaza in mod egal la nivelul mecanismelor biochimice, a celor neurologice si a celor psihologice. In cercetarile de psihologie animala, de exemplu, s-a demonstrat cat de usor invata sobolanii se evite un soc si cat de greu ajunge sa apese pe o pedala; cat de greu delfinii ajung sa sara peste o stacheta aflata deasupra suprafetei apei si cat de usor efectueaza aceasi miscare de salt, cu mult in afara apei, doar pentru a-si plezni pielea de luciul suprafetei acesteia. De ce ? Pentru ca aceiasi miscare s-a aflat in prelungirea altei structuri somato-morfologice, altfel conciliabile cu zestrea comportamentala de "salt in afara apei". Aceste si alte dovezi vin sa confirme ca proprietatea plasticitatii actioneaza nu ca un scop in sine, ci prin a se insera in subordinea respectivei specificitatii comportamentale. Este vorba de o specificitate care urca pana la nivelul mecanismelor neurofiziologice de discriminare vizuala a culorilor, a formelor .. la cel aflat la baza limbajului natural de un fel sau altul, unde salasuiesc amintitii "demoni" ai activitatii mentale. O alta dovada in acest sens este aceea a usurimii cu care unii indivizi chiar subnormali manipuleaza disponibilitatile lor lingvistice si dificultatile de neintrecut pe care acestia le intampina pentru ca actiunilor ale lor sa le asigure o ordine logica. De altfel, disponibilitatea "gospodaririi" logice a actiunilor redimensioneaza considerabil efectele posibile ale acestei proprietati de plasticitate comportamentala.

In ceea ce priveste legatura dintre proprietatea plasticitatii si integritatea functionala a sistemului nervos, Gardner vorbeste de un anume principiu functional, de cel in raport cu care sunt cuantificate neuronal efecte comportamentale pentru o durata de solicitare mai mare. In acord cu acesta producerea unei alterari in structura sistemului nervos va putea avea efecte comportamentale imediate; altele insa vor ajunge sa fie constatate doar dupa multa vreme dupa interventie. De exemplu, ca rezultat al unor interventii pe anumite zone din creier va consta in alterarea unor functii acolo localizate. Acestea insa vor intarzia sa se manifeste, pentru ca ele n-au ajuns sa fie solicitate. Nefiind inca nesolicitat, efectele nu au cum sa iasa la iveala. Ca atare, la inceput consecintele nu vor putea fi observabile, ulterior insa vor deveni tot evidente. Astfel, efectele afectarii lobului frontal la primate nu vor putea fi sesizate in primii ani de viata; vor fi insa evidente ulterior, cand va fi necesara dezvoltarea unor comportamente mediate de mecanismele neuronale ale acestui lob. De asemenea, afectarea timpurie a creierului poate stimula producerea unor efecte organizatorice, care ulterior se dovedesc contraproductive. De exemplu, conexiunile initial elaborate cu scopul solutionararii unor situatii problematice de moment, pe termen lung isi pot proba inutilitatea, cu influenta de frana pentru elaborarea miscarilor indemanatice.

Pe treptele superioare de dezvoltare filogenetica plasticitatea comportamentala este direct implicata in gestionarea tuturor celulelor creierului - care in cazul omului ajunge la un numar de peste 40 miliarde.. Acesta este suportul organic al edificarii marii diversitati de forme sau structuri proprii vietii psihice, care, in final, asigura apartenenta acestei activitati la sistemul viu. Existand un astfel de sistem nervos superior dezvoltat redimensioneaza rolul plasticitatii sau flecsibilitatii comportamentale, face sa asculte de noi reguli si principii functionale, anterior neincercate. Dincolo de principiul reflexului intervin cu prioritate altele noi, cum sunt principiul specializarii, al corticalizarii s.a. Ele sunt expresia perfectionarii corespunzatoare a suportului neuronal necesar unei vieti psihice superior organizate. Prin ele continua sa se pastreze apartenenta vietii psihice la sistemul viu. In afara sistemului viu viata nu-si poate gasi rostul si cu atat mai putin actiunea plasticitatii si flexibilitatii comportamentale. Fara acesta nu-si gasesc rost nici macar incercarile de inaltare ideatica (demonica) a omului in sferele inalte ale gandirii abstracte si chiar in fictiune. Dimpotriva, acestea devin posibile si ajung abia justificate doar prin raportare la sistemul viu, cu actiunea aclo a unui nivel superior de integrare adaptativa.

3.1. Comportamentul animalelor cu sistem nervos difuz si ganglionar

Animalele pot sa reflecte lumea inconjuratoare atat cat zestrea lor senzoriala le permite. Deja la celenterate se nasc primele "inceputuri" ale uneireflectari senzoriale, cele care ulterior se vor incarca cu o bogata substantialitate subiectiva. S-a apreciat astfel nu numai pentru ca aceste organisme au ajuns deja dotate cu nervi, dar si pentru ca in comportamentul lor pot fi identificate prime transformari comportamentale caracteristice, unele produse in raport cu proprietatile stimulente senzoriale ale obiectelor. Desigur, ceea ce se reflecta se pastreaza inca la un nivel pre-psihic primar, implicarea insa a mecanismelor neuronale este fara echivoc pentru evolutia ulterioara a comportamentului.

Ca mod de viata celenteratele sunt cunoscute in doua forme distincte: ca polipi si ca meduze: polipii duc dominant o viata sedentara, cu corpul atasat de un substrat tare de pe fundul apei si cu tentaculele gata intinse sa intalneasca hrana; meduzele in schimb se misca libere prin masa apei, dezvolta miscari in forma pulsatorie ritmica regulata. Sunt miscari care sunt efectuate in acord cu unele proprietatile stimulente ale agentilor stimulatori. In functie de asta meduza se indreapta spre agentul stimulator mai bogat in hrana, spre o apa cu temperatura optima sau se indeparteaza de acesta. Sunt activitati pe care le face deja cu o intensitate variabila, in functie de ceea ce despre ele este reflectat. Sunt miscari si activitati efectuate cu intensitate variata, considerate ca interesante pentru ceea ce va urma sa insemne o propriu-zisa reflectare psihica.

Contrar diferentelor morfologice dintre ele, polipii si meduzele sunt animale asemanatoare ca mod de interrelatie cu mediul. Corpul ambelor este dotat cu doua relee de celule nervoase direct implicate in efectuarea miscarilor:

ectodermul - ca avand un epiteliu de protectie echipat atat cu celule nervoase, cat si celule musculare;

endodermul - reprezentand o structura celulara care se leaga de cavitatea digestiva.

Cele doua categorii de celule sunt separate intre ele de o membrana fina, mucilaginoasa numita mesoglee.

La nivelul tentaculelor polipilor sunt prezente celule nervoase rudimentare (protoneuroni), care au o dubla functie: de receptie si de conducere. Acesti protoneuroni reprezinta elemente informational unificatoare, dintre celulele responsabile de receptia mesajelor din exterior cu celulele efectoare de realizare a miscarilor. Sunt celule nervoase care cunosc o raspandire difuza in forma de retea in masa subepidermala, conferind miscarilor disponibilitatea de a fi facute cu intensitate diferita. In ceea ce priveste structura acestor celule nervoase din retea, este interesant de mentionat faptul ca dovedesc o prima diferentiere. Adica unele dintre ele sunt doar bipolare, cu o structura relativ simpla, dar care se conecteaza cu alte celule nervoase multipolare, prelungirile acestora asigurand legatura intre receptori si efectori. In total meduzele dispon de cca 100.000 celule nervoase, adica aproximativ 1/10 din cele ale unei albine.

In ceea ce priveste conducerea impulsului prin retelele de nervi ale meduzei, aceasta ramane esentialmente difuza. Cele mai active s-a constatat ca sunt cele din jurul clopotului. Anatomic aici se vorbeste de prezenta unui inel neuronal, de fapt o retea neuronala inelara, spre care se concentreaza activitatea tuturor celorlalte celule si procese nervoase. Miscarea rezultata este in forma de jet, de propulsie a apei, una din formele cele mai vechi de miscare, care la animalele superioare se regaseste la nivelul miscarilor muschiului cardiac. Rata conducerii impulsurilor, de exemplu, la anemona de mare, variaza intre 0,146-0,211 m/s, crescand considerabil la sepii. De asemenea, pentru faptul ca transmiterea impulsului poate ajunge autopropaganta, reproducand activitatea celulelor nervoase superior diferentiate, miscarilor rezultate li se poate atribui o precizie directionata de receptori. La echinoderme, de exemplu, este prezenta tot o retea inelara de nervi in jurul gurii, suficienta deja sa asigure circuitul impulsurilor nervoase de o parte si de alta a corpului.

La nivelul de evolutie al celenteratelor si echodermelor lipsesc orice fel de centrii nervosi, care sa fie capabili de concentrare si de comutare directionata si selectiva a informatiilor, a comenzilor de executie a miscarilor. Reteaua neuronala difuza asigura aici propagarea impulsului in tot corpul, de unde rezulta doar o reglare globala a miscarilor, despre miscarile rezultate se spune ca sunt "lenese". De aceea la aceste specii de animale inca nu se poate vorbi inca de interventia unei zestre reactive instinctive - n-au ce a transmite urmasilor ca experienta intiparita si fixata genetic la nivelul unui centru de comanda neuronal. Acest lucru va incepe sa fie realizat doar la nivelul unui sistem nervos ganglionar. Trebuie totusi remarcat aici un fapt interesant, ca ceva asemanator se produce si la nivelul animalelor superioare, unde forma difuza de comanda si conducere in retea a impulsului nervos este realizata in cadrul sistemului gastro-intestinal (plexul nervos Meissner si Auerbach), unde acesta asigura o miscare caracteristica la fel de lenta a intestinelor.

Lucrurile se schimba radical cand animalul dispune de goua grupari ganglionare distincte, plasate in doua parti topografic diferite ale corpului - cefalica si abdominala, unde preiau "serviciile" de comanda si reglatoare la efectorii din muschi si viscere a raspunsurilor. O prima astfel de organizare neuronala ganglionara debuteaza la echinoderme. Aici a fost identificata o asemenea aglomerare, cu zestrea de neuroni plasati intr-o parte extrema a organismului. Aici zoologii fac trimitere mereu la comportamentul stelei de mare, care dispune de celule nervoase asezate radial. Aceasta dispunere confera bratelor si extremitatilor corpului lor o prima functie coordinativa. Sunt structuri neuronale carora le revina deja o autonomie "reflexa" locala distincta. De asemenea, tot la steaua de mare a fost identificat un prim control central, exercitat prin nervii inelari orali, care actioneaza in aceasi conexiune radiala cu bratele si extremitatile. Pe aceasta cale se realizeaza o prima coordonare armoniaosa de rotire si de locomotie a corpului in functie de unde se afla hrana. O grupare ganglionara celafica de neuroni similara este prezenta la viemii Planarieni, locul unde se aduna prelungirile corpurilor mai multor celule nervoase, uneori si a unor axoni giganti prezenti in diferite parti ale corpului. Cu o asemenea zestre reactiva neuronala, exista deja disponibilitatea realizarii unor prime miscarii coordonate cu eficienta mai crescuta, in cre este deja conservata o "ecperienta" reactiva transmisibila urmasilor. Temei ca respectivele reactii sa poata fi de acum considerate a fi instinctive..

La animalele cu un sistem nervos ganglionar au putut fi identificate elementele unei directionari a reactiilor reactive, canalizate dupa modul de organizare filogenetica a sistemului nervos. Aici se distinge viitorul traseu de diviziune structurala a acestuia, dintre o activitatea neuronala ganglionara plasata, pe de o parte in zona cefalica a corpului, responsabila cu receptia de conexiuni aflata la "periferia" organismului, iar pe de alta parte o alta abdominala, responsabila cu evenimentele din "interiorul" organismului. Corespunzator are loc o separare caracteristica a liniilor de comunicare a impulsurilor nervoase din organism, la care se mai adauga crearea unor tot mai numeroase statii de inter-conectare locale - viitoare relee sau centrii versi de comanda a impulsurilor. Responsabilitatea acestora va avea sa creasca tot mai mult pentru cresterea eficientei de transmitere a comenzilor de coordonare a miscarilor diferitelor segmente sau parti din corp. Aceste statii de interconectare isi vor ameliora progresiv performantele, vor creste in insemnatate in ansamblul relatiilor organismului cu mediul inconjurator, vor asigra o coordonare mai eficienta a miscarilor - ca experienta filogenetica transmisa peste generatii.

Primul grup de animale unde se constata un progres real in ceea ce priveste emiterea si coordonarea miscarilor sunt viermii plati, cunoscuti sub numele de viermi planarieni. Nu intamplator la ei are loc o veritabila centralizare a circuitelor neuronale, una perfect raportabila la o organizare corporala tot mai complexa. Aceasta respecta o simetrie de alcatuire bilaterala, unde se poate distinge o parte a sa anterioara de o alta posterioara, o suprafata ventrala de o alta dorsala. Este o alcatuire structurala altfel caracteristica, care se va pastra si se va perfectiona la animalele aflate ajunse pe treptele superioare ale filogenezei. La aceste animale nervii sunt distribuiti pe toata suprafata corpului, iar centralizarea lor se realizeaza prin crearea in zona frontala a corpului de astfel de aglomerari ganglionare tot mai crescute. Este locul unde corpul in deplasarea lui ia contact cu frecventa crescuta cu agentii stimulatori de diferite feluri, unde nervii mediaza relatiile functionale cu mediul, cu deosebire cele chimice. Mai trebuie subliniat ca miscarea respectiva de deplasare a viermilor plati este dependenta de functionarea receptiva a cililor si a celulelor musculare. Viermii de marime mai mica se misca mai mult tocmai pentru se pot folosi de informatiile ce le parvin de la cili, localizati in partea ventrala a corpului. Pe baza informatiilor astfel receptate corpul animalului este impins inainte, sta pe loc sau se retrage. Deplasarea realizata inceteaza sa mai fie una haotica ca la cenlenterate, urmand de asta data forma unor miscari ondulatorii.

Am mentionat miscarile pe care le dezvolta viermii, pentru ca ele au o insemnatate aparte pentru evolutia filogenetica a comportamentului. Este vorba de indetificarea in cadrul acestor miscari a existentei unui prim control cu comanda centrala in executia acestora. Insemnatatea este data de faptul ca aceasta comanda centrala a micarilor reprezinta un moment de "inceput" cu o insemnatate deosebita pentru evolutia ulterioara a comportamentului. Este o comanda conservabila si reproductibila la fel peste generatii, proba a implicarii unei zestre instinctive mai bogate in coordonarea miscarilor, ca o prima etapa de cerebralizare si care se incepe la nivelul evolutiv al viermilor.

Cu cat procesul de cerebralizare va deveni mai evident, cu atat schimburile functionale vor cunoaste un dinamism si o complexitate. Acest lucru a putut fi evidentiat chiar prin compararea modului de hranire a doua specii de viermi, dar cu sistemul lor nervos diferit dezvoltat. Astfel, este interesant de evidentiat cum comportamentul de hranire la unii viermi mai primitivi (Polycliadae) - la care cefalizarea produsa in partea anterioara a corpului este mult mai rudimentara, este diferit de comportamentul de hranire al viermilor planarieni. In corpul viermilor mai primitivi exista cateva trunchiuri nervoase separate, unde numarul nervilor longitudinali este mult mai redus iar retelele difuze sunt mai putine; la fel numarul celulelor in zona anterioara cefalica este mai scazut. Sunt diferente de natura structurala in dezvoltarea sistemului lor nervos, dar care au dovedit a avea efecte comportamentale decisive pentru reusita integrarii lor adaptative la mediu. Astfel, daca se procedeaza experimental la distrugerea acestei zone cefalizate, locul unde se genereaza comanda centrala a impulsurilor nervoase la viermii planarieni - cu dezvoltarea superioara a sistemului nervos central, efectele sunt considerabil mai crescute fata de aceiasi operatie efectuata la viermii primitivi. Adica, la viermii superior evoluati dupa distrugerea acestei zone, nu mai pot localiza hrana, desi sunt capabile s-o consume daca vin in contact direct cu ea; spre deosebire de nervii primitivi care nu sunt atat de afectati de distrugerea acestei parti cerebralizate a sistemului lor nervos.

Identificarea centrilor nervosi care sediu al comenzilor centralizate in producerea coordonarii miscarilor este la fel de importanta si ca sediu de receptie a informatiilor de la periferia segementelor corpului, cu acesai insmnatate pentru realizarea miscarilor coordinate. Din interactiunea comenzilor cu comanda centrala si perferica rezulta elaborarea "formelor" sau structurlor de suport cu mecanica superioara de executie a miscarilor, cu economie maxima a energiei consummate pentru efectuarea lucrului mechanic al miscarii. Dintr-o asemenea disponibilitate de coordonare mai perfecta rezulta superioritatea miscarilor viermilor fata de cea a celenteratelor. De aceea biodinamica miscarilor viermilor probeaza o dispersie mai putin haotica, de a avea o "forma" si un contur sau structura care completeaza cu mai mare eficienta o forma corporala deja mai bine structurata. Nu se poate vorbi inca de o propriu-zisa substantializare subiectiva a reactivitatilor, una caracteristica dezvoltarii unor miscari mai intense la apropierea sau mai lente la indepartarea de agentul stimulator de hrana sau defensiv, reactii care raman pe mai departe insuficient de diferentiate. Insa miscarile pe care le performeaza au in ele schitate perfectionarile care vor urma.

Pe trapta urmatoare de evolutie filogenetica a sistemului nervos va avea loc o distributie a comenzilor la doua centre de comanda distincte. Acest lucru se produce la artropode, cu un sistem nervos ganglionar, unul cephalic si altul ganglionar. Cei doi ganglioni nervosi isi asuma noi si insemnate functii de comanda si control a miscarilor, a secretiilor organelor interne. Organele de receptie a influentelor stimulative se adrseaza ganglionului cephalic spre deosebire de semnalele care vin din interiorul organismului, care sunt coordinate de centrii din ganglionul abdominal. Ca atare ganglionul cefalic se mareste, nervii de la acest nivel vin in legatura cu organe receptoare vizuale mai perfectionate . ganglionului abdominal ii revin functii reglatoare vegetative si hormonare de o complexitate crescuta, niciodata anterior intalnite pe treptele inferioare ale filogenezei.

Incepand de la nivelul evolutiv al artropodelor s-a putut deosebi un comportament alimentar, ca distinct de altul de reproducere. In ceea ce priveste comportamentul lor alimentar cercetatorii au fost de mult surprinsi de complexitatea acestuia la albine, la paianjeni, muste etc. Este interesant cum albinele se hranesc cu substanta proteica a polenului din flori, pe care amestecand-o cu propria lor saliva dau nastere substantei cunoscute sub numele de miere. O substanta chimica hranitoare incarcata subiectiv de "truda" lor, de a zbura din floare in flaore, pentru a aduna polenul florilor, o activitate cu desfasuarea spatio-temporala larga, presarata cu actiuni coordinate, de orientare in raport cu valoarea semnalizatoare hranitoare a polenului, a sucului dulce al fructelor etc.

Deplasarii fizice in cadrul spatio-temporal I se subiectiva, a activitate orientativa laborioasa, de a ajunge la hrana in functie de locul si un anumit moment al zilei, care este comunicat conspecific printr-un "dans" al albinelor din acel stup. Mierea produsa astfel corespunde unei substante chimice de sinteza dintre saliva albinei amestecata cu polen, pe de o parte si cea psihologica, pe de alta parte, de cautare a ei, de plasare topografica a activitatii pe un traseu spatio-temporal spre locul unde se afla hrana. Mai mult, actiunea este programata sa fie produsa in cantitati ca sa ajunga din abundeta intregului stup de albine, cand mediul inconjurator inceteaza sa mai fie darnic in polen, cand temperatura din afara stupului scade, pentru care este depozitata in casuta de ceara a fagurilor, o constructie care urmeaza o geometrie de maxima economisire a cerii. Totul este posibil datorita interactiunii dintre centrii ganglionari cefalici cu cei abdominali, care decid destinul individual al fiecarei albine din stup, cea de regina, de lucratoare, de razboinica.

Hranirea albinelor este compusa din secvente de comportamente specifice, comandata din centrii nervosi cefalici, ca si din cei abdominali, transmisa urmasilor asemenea caracterelor somato-morfologice. Sunt actiuni care definesc de acum clar acelasi comportament tipar de hrnanire, cel dupa care albinele se hranesc la fel de peste o suta de milioane de ani. Aveam de a face aici cu o activitate care asculta de un program ereditar, care cuprinde deopotriva periodicitatea nictemerala a anotimpurilor, ca si pe cea mai apropiata a cauzalitatii spatio-temporale, in raport cu care reuseste sa descopere locul unde sa afla sursa de hrana . Toate aceste sunt elementele constitutive ale conduitelor lor instinctive de hranire.

Activitatea diurna a albinelor se realizeaza in raport direct cu proprietatile stimulative ale mediului, a hranei de diferite feluri. Intereseaza cu deosebire cum in zestre lor instinctiva se afla conservata o mecanica superioara a miscarilor de efectuat, necesara pentru agonisirea hranei, pentru construire fagurelui de deposit al mierii, efectuata dupa o geometrie a peretilor de maxima economie a cerii, a energiei investite. Sunt reactii de coordonare a miscarilor cu punct de plecare in cei doi ganglioni, unde se conserva o alta zestre reactiva la albine, alta la paianjeni, alta la musca. "Forma" sau structura miscarii rezultate, are la baza o activitate musculatura cu doua pozitii de functionare distincte: de contractie si de relaxare. Totul se produce in serie de succesiuni de actiuni foarte rapida. Efectul este punerea in functiune biomecanica a aripilor, care ridica corpul in aer si il face posibila deplasarea in zbor. La o analiza mai atenta, miscarea rezultata corespunde uneia "tarate" prin aer. Pentru ca in afara situatiei in care respectivul centru ganglionar intra in stare descarcare, intregul organism se afla intr-o stare statica de repaos. Iar situatii de descarcare intermediare, care sa asigure o angajare progresiva a aripilor, sub actiunea reglatoare a influentelor periferice externe nu exista: ori zboara, ori sta pe loc (cand se poate deplasa doar cu picioarele). Mecanismul de producere a miscarii este extrem de simplu, limitat la un camp receptiv foarte redus, ramas acelasi de milioane de ani, sustinut de organe efectoare putine, dar de o perfectiune admirabila in ceea ce priveste satisfacerea nevoilor primare, de agonisire a hranei, apararea de dusmani sau pentru reproducere .

Este interesant de mentionat faptul ca eficenta miscarilor de coordonare depinde de comanda coordonata a impulsurilor venite dintr-un singur ganglion cephalic. Aceasta, in cazul mustei, deseori iese in castig de cauza in fata miscarii indemanatice a unui mamifer superior si cea a omului, care vrea s-o prinda. O miscare "tarata" prin aer, capabila s-o depaseasca in eficienta pe cea superior coordonata a omului (!). In aceiasi ordine se inscrie evocarea "adancimii" viscerale a semnalelor comunicate interindividual, capabile sa grupeze in jur,intr-un lan de flori, pe toti membrii (roiul) stupului. Este o miscare cu finalitate deopotriva viscerala, hormonmala . care se contopeste cu intregul "organism social" al albinelor, al mustelor, al furnicilor etc. Desi miscarea efectuata cunoaste cote inalte de perfectiune, prea mult loc aici nu este lasat pentru ca animalele sa reflecte si altceva decat polen, decat materia organica din excrementele unui mamifer . Miscarea ramane "sclava" satisfacerii nevoilor primare, de supravietuire si de reproducere. Loc pentru a se juca nu este, pentru ca miscarile lor sa probeze emancipare in raport cu nevoile primare. Precizia respectivelor miscari este suprinzatoare, dar care, la o analiza mai atenta, traseaza hotarul dintre viata si moarte. De acolo rezulta prea putina disponibilitate plastica sau flexibila de articulare a comportamentului. Este domeniul in care totul trebuie sa reuseasca din "prima". Este insa suficienta pentru ca senzorial sa trezeasca sensibilitatea reflectarii polenului ca sursa de hrana, ca si pentru dezvoltarea unor "forme" sau structuri de miscare primare. Acestea sunt capabile sa se articuleze doar in raport cu propritatile stimulente ale agentului stimulator, unele pre-determinate si conservate in centrii din cei doi ganglioni. Genetic ele nu pot mai mult, decat sa gaseasca si sa prelucreze polenul si sa consume mierea produsa.

3.2. Comportamentul la aparitia sistemului nervos central

Evolutia si diversificarea formelor de viata din natura a fost concomitenta cu cea a dezvoltarii si diversificarii formelor de comportare, cu deosebire a celor de miscare. La unele specii de animale, asa cum s-a remarcat si pe trepata evolutiva a artropodelor, perfectionare sistemelor de miscare a atins cote extreme. Este insa interesant de remarcat ca aceasta specializare a "formelor" sau structurilor de miscare nu se afla in legatura cu evolutia vietii si comportamentului in natura. Biologii sistematicieni vorbesc de aceasta inadvertenta chiar ca de o lege care guverneaza in intreaga natura.

Evolutia vietii si a comportamentului in natura este secventiala, caracterizata prin discontinuitate, marcata de salturi remarcabile, completate prin fonemene regresive remarcabile. Este interesant de notat in acest sens faptul ca la speciile de animale la care perfectionarea miscarilor a atins cote expreme procesul evolutiv din natura de abia s-a blocat. Prin aceasta specializare viata respectivelor specii de animale a devenit dependenta de o secventa tot mai ingusta din mediul inconjurator, incapabila ca sa faca fata variatiilor stimulative de conditie ale acestuia. Acesta a fost unul din principalele motive pentru care multe specii de animale au disparut in natura, cu mult inainte de aparitia omului pe pamant.

Procesul evolutiv din natura s-a raportat mereu la situatiile in care la unele specii de animale a putut venit creator cu ceva nou, chiar cu ceva "nespecific", care asimilat populational a putut decide directia in care sa evolueze viata. Actiunea creatoare din natura s-a raportat insa direct proportional cu implicarea specializarilor tot mai mari realizate la nivelul dezvoltarii sistemului nervos. Este viscerul destinat sa "gestioneze" imprevizibilitatea actiunilor stimulative ale mediului, capabil cauzeze transformari la toate nivelele de organizare a vietii animale, sa articuleze actiunile reglatoare pe masura conditiilor stimulative ale mediului. De exemplu, specializarea de peste o suta de milioane de ani a miscarilor albinelor, se raporteaza direct la conditiile stimulative antrenante ale polenului florilor, care au ramas de atunci mereu aceleasi. Orice schimbare in conditiile stimulative ale mediului in care traiesc albinele are atrage dupa sine decimarea acestora ca forma specifica de viata. Alte specii de animale intampuna producerea unor schimbari stimulative de acest fel cu un activism mai crescut, care implicit inseamna o sansa in plus ca ele sa supravietuiasca si sa se perpetueze.

Fig. Etape principale ale morfogenezei sistemului nervos central

Aceasi specializare extrema este atinsa la vietuitoarele care si-au insusit forma de miscare viermiforma. O miscare compusa din contractii succesive produse de grupele musculare dispuse simetric de o parte si de alta a axului corpului. Pentru respectivul nivel viermiform de organizare si evolutie a vietii miscarea dezvoltata a reprezentat o culme de perfectionare, superioara prin eficienta miscarilor dezvoltate de artropode, vietuitoarelor de pe treptele inderioare ale filogenezei. S-a intimplat insa ca miscari care s-au abatut de la aceasta forma sa poata fi mai bine "gestionate" de un sistem nervos centralizat, care acestor miscari le-a conferit o "forma" sau o structura distincta serpuita. Miscare in care diversele secvente de miscare dobandesc o emancipare si autonomie in raport cu miscarea in forma viermiforma sau pulsatorie a celenteratelor sau viermilor..

Niciodata o alta specie de animal de pe o treapta evolutiva inferioara n-a executat o miscare serpuita, care pretinde o noua disponibilitate reactiva, una de realizare a unor prime coordonari importante pentru evolutia ulterioara a comportamentului. Pentru ca miscarea serpuita presupune deja angajarea si dezvoltarea unui mecanism neuronal mai perfectionat de comanda si control, cu care se realizeaza o deplasare mai eficienta. Iar aceasta tendinta in lumea animala a fost identificata pentru prima data la Amphioxus, un animal cu corpul alungit, construit din segemente corporale mai bine conturate decat este realizata la viemii anelizi. Spre deosebire de viermi, Ampfioxul a putut realiza contractii alternative de o parte si pe alta (stanga si dreapta) a corpului. In acest fel corpul animalului este impins inainte, o miscare de inaintare care se va defini de acum ca serpuita, ca fiind totodata si mai eficienta decat cea viermiforma. Prin modul segmentar de alcatuire a corpului lor, ca si prin disponibilitatea realizarii miscarii in aceasta forma Amphioxul a fost declarat ca apartinand unei clase distincte a cordatelor. Trasatura lor distincta mai consta din existenta la aceste vietuitoare a unei placi cartilaginoase aflata pe partea frontala a corpului (si nu pe cea dorsala ca la anelizi), care reprezinta materialul de protectie al unui cordon neuronal alungit, cu terminatii laterale, pe partea stanga si cea dreapta a segementelor corpului, suport organic pentru efectuarea miscarii in aceasta forma serpuita.

Fig. 1. Amphioxus - animal preistoric aflat la originea evolutiei vertebratelor

Din cordonul lor neuronal ies si intra nervii senzoriali si motori, care sunt deja separati unii de ceilalti. Fiecare radacina neuronala ventrala inerveaza aici trei segemente succesive de corp, un segment central si cate un segement anterior si posterior acestuia. Este remarcabil faptul ca pentru acest nivel de evolutie filogenetica cordonul neuronal are o infatisare uniforma, fara ingrosari caracteristice in partea frontala, spre directia de inaintere a corpului. Aceasta pentru ca Amfioxusul inca nu a ajuns echipat cu receptori speciali in zona cefalica. Miscarea serpuita rezultata este inca rudimentara, dar ca entitate somato-morfologica comandata de un centru neuronal isi poate asuma insemnatatea, de a reprezenta o trasatura distincta a unui "inceput" in evolutia vietii si a comportamentului. Este un propriu-zis nod evolutiv, cel propriu Protocordatelor, unde in cavitatea invelisului inca cartilaginos al placii se afla adapostit respectivul cordon neronal. Din acesta se desfac ramificatiile neuronale senzoriale si motoare, indreptate spre segmente adiacente ale corpului.

Cu o asemenea inzestrare nervoasa miscarile pot beneficia de coordonarea necesara deplasarii serpuite, de cuprindere a unui traseu spatio-temporal mai intins. Coordonarea astfel asigurata este distincta de cea a miscarilor cu comanda doar dintr-un centru ganglionar, realizand un nou "inceput" distinct de integrare adaptativa superioara la mediu. Mai este importat de subliniat faptul ca miscarea astfel realizata este suportata de un mecanism neuronal distinct, de unul nu se raporteaza nemijlocit la o activitate viscerala, la satisfacerea unei nevoi primare, cum este reglarea realizata de centrul abdominal de la artropode. Se pune astfel in functiune la Protocordate un mecanism neuronal central aparte de mediere a relatiilor cu mediul, unul care anunta intr-un mod previzibil cresterea in insemnatate a mecanismelor de comanda si control a miscarilor efectuate. Miscarile care anterior aveau caracter de rutina, cu repetabilitate persistenta, subordonate unor nevoi primare de hranire, respiratorii, posturale etc, aici dobandesc o prima emancipare, o libertate fata de activitatile viscerale. Acest moment de "inceput" primar de dezvoltare presihic al activitatii este reprezentata in prima coloana spinomedulara din Tabelul I, de structurare a sistemului nervos.

S-a considerat ca structurarea nervoasa centralizata de coordonare serpuita a miscarilor, reprezinta premiza organizarii pe un plan superior a transmisibilitatii peste generatii a miscarilor effectuate. Este o miscare cu eficienta crescuta in deplasare care va deveni proprie multor specii de animale (amfibieni, pesti), fiind intarita si sustinuta de progresiva centralizare evolutiva a sistemului nervos central.

3.2.1. "Interiorizarea" miscarilor si cefalizarea

In fata incercarilor de a cauta dupa originile activitatii psihice in insasi structura anatomica a sistemului nervos se ridica numeroase inconveniente. Ele sunt considerate fie prea globale, cu imposibilitatea precizarii si asumarii fenomenului psihic la nivelul respecitvelor macro sau microstructuri anatomice - cum a fost si cazul frenologiei; fie sunt prea statice, unde evaluare din perspectiva natural istorica devine greu aplicabila (cf. Delacour). Desi alte incercari, indreptate spre interpretarea vestigiilor osoase aduse la lumina de tot mai multi paleontologi, acestia nu ezita sa recurga la analize proprii psihologiei comparate. Incercarile acestea chiar pledeaza deschis pentru temeinicia unei discipline distincte a paleopsihologiei. Asumarea unei perpective natural istorice poate fi benefica pentru depasirea diverselor inconveniente. In acest sens am recurs la elaborarea unei schite, care cuprinde momentele mai importante de jonctiune dintre diversificarea functiilor (reflexogene si informationale) ale miscarilor efectuate de specii de animale reprezentative in ordinea lor filogenetica de evolutie si de progresiva perfectionare structurala a sistemului nervos (vezi Tabela I).

Schita scoate in evidenta faptul ca odata cu evolutia filognetica a sistemului nervos miscarile efectuate pot avea insemnatate semnalizatoare tot mai crescuta. Zestrea reactiva mareste disponibilitatea de articulare plastica a comportamentului. Structurile neuronale se perfectioneaza si devin capabile sa asigure circuitul bilateral al al impulsurilor nervoase, se creaza intregi retele de circuite colaterale, care sa le sustina tonigen si in in final afectiv. Sunt caracteristici noi pentru miscarea efectuata, care au

TABEL I. Perspectiva structurala si functionala asupra evolutiei filogenetice a comportamentului (preluata si adaugita dupa Altman)

avut ca efect redimensionarea actiunii efectuate, care au creat posibilitatea plasarii activitatii pe trasee spatio-temporale tot mai indepartate. Acestea vor avea ca rezultat final posibilitatea plasarii corpului sau a partilor din corp pe trasee spatio-temporale "interiorizate", dar nu independent de progresiva dezvoltare anatomica a structurilor neuronale, de realizare a unei veritabile cefalizari a acestora.

Producerea masiva a cefalizarii nervoase presupune explicatii justificative. Acestea de regula se opresc la diverse structuri anatomice, puse in legatura cu diverse conditii stimulative. Astfel, s-a considerat ca pe o anumita treapta de dezvoltare a sistemului nervos, a disponibilitatilor reactive de coordonare a miscarilor, se ajunge in situatia in care la conditii echivalente sa fie mai avantajos ca reactie sa nu fie emisa decat sa fie emisa; ca aceasta sa fie mai avantajos sa fie amanata decat promt efectuata. Sunt situatiile in care disponibilitatea alternativei reactive, de a angaja sau nu miscarea sa insemne un pas important in evolutia comportamentului. Un lucru care ca sa se poata realiza, necesita cu obligativitate o zestre reactiva neuronala de suport. Pentru ca o miscare amanata corespunde unei actiuni diferite decat cea care nici nu s-a putut efectua; pentru ca o miscare amanata reprezinta premiza sau antecamera "interiorizarii" (mentale) a acelei miscari, amanate doar in raport cu efectul previzibil al miscarii. O actiune posibila doar cand pentru efectuarea acesteia exista suportul neuronal ca sa fie efectuat.

In cazul reactiei de amanare totul pare sa depinda de o simpla comanda neuronala centrala, care va fi data doar cand agentii stimulatori actioneaza asupra receptorilor indeplinesc anumite conditii. Adica raspunsul amanat sa cunoasca o desfasurare "interiorizata", un raspuns cu o substanta subiectiva imbogatita energetic. Ori pe treptele inderioare ale filogenezei lipseste suportul neuronal pentru ca asa ceva sa fie posibil; lipsesc deopotriva conditiile stimulative care sa antreneze astfel de amanari. Miscarile "interiorizate" sunt intotdeauna miscari intentionale, care necesita sa fie sustinute in mod egal tonigen si afectiv. Ori disponibilitatea reactiva neuronala necesara a aparut pe o anumita treapta ulteriooara de evolutie filogenetica a sistemului nervos si a fost strans legat de fenomenul de cefalizare morfogenetica a sistemului nervos. In acord cu acesta s-au creat noi structuri si retele neuronale in masura sa sustina tonigen si afectiv miscarile produse. Acestea vor fi conectate la circuitele responsabile cu receptia si reflectarea specifica a actiunii agentilor stimulatori, conexiuni reprezentate anatomic de formatiunea reticulata, care se intinde incepand de la bulbul rahidian si pana la scoarta cerebrala. Aceasta structura anatomica curprinde o vasta retea de legaturi cu circuitele senzoriale si de comanda specifice, cunoscute sub denumirea de colaterale. Prin angajarea acestora miscarea rezultata poate fi efectuata nu oricum, nu numai la momentul si la locul potrivit, ci si cu intesitatea necesara. Sunt miscari care isi maresc astfel continutul intentional, se pot cu atat mai mult individualiza pe planul raporturilor intra si interspecifice. Chiar daca in sine miscarea produsa ramane relativ simpla, deplasarile efectuate isi maresc continutul substantial.. Ele delimiteaza un alt "inceput" interesant, o cu totul noua directie de organizare si dezvoltare a miscarilor. Acestea dobandesc noi valente orientative, unele menite sa sustina si sa mareasca eficienta celor adaptatice: pastrandu-se specificitatea lor diferentiala deja dobandita, acestea mai castiga in a putea fi emise cu cu o intensitate progresiv accelerata, orientata pe masura cuantumului de imprevizibilitate (si de noutate) a situatiei stimulative.

Dar situatiile stimulative de amanare sau de anticipare reactiva presupun angajarea unor actiuni "interiorizate", la cele reale de miscare, secretorii sau viscerale. Unele dintre ele, deci, implica functii vitale precum sunt reactiile circulatorii, respiratorii, hormonale etc. Acestea exprima faptul ca schimburile functionale cu mediul nu sunt doar mecanic reactive, ci si de plasare a activitatii pe trasee de deplasare, de secretie "interiroizata", cu substanta subiectiva bogata, afectiva, conativa si cognitiva. Ele sunt posibile gratie centrilor de comanda din structurile corticale, cu centrii si conexiunile lor specifice, de fixre a experientei individuale, de valorificare a acesteia in situatiile stimulative. Dintre acestea pot fi amintiti rinencefalul, talamusul, sistemul limbic, hipotalamusul s.a, structuri a caror aparitie si dezvoltare face parte din procesul de cefalizare si se disting formatiuni paleocefalice ale creierului.

Primele tendinte de depasire si redimensionare a actiunilor de miscare si secretorii in sensul mentionat mai sus apar incepand din cretacic la Protovertebrate. Acestea sunt animale care au trait initial in mediul acvatic, care ulterior au adoptat complementar si modul de viata terestru. Cu dispozitivele lor de miscare mai perfectionate au dobandit disponibilitatea nu numai de a actiona intr-un spatiu tridimensional, ci si de a conferi acestora o sustunere tonigena si afectiva. Ceea ce a presupus, de asemenea, importante specializari la nivelul sistemelor de receptie, de perfectionare a organelor de simt, cu care punct de plecare se pot pune in evidenta variatele moduri de reactie. Primele caracteristici comportamentale de acest fel apar la Ciclostomi, la pestii primitivi Teleosteleni si Amfibii. Sunt animale carora le sunt proprii de acum nu numai dispozitive specializate de receptie si raspuns, dar si o disponibilitate tot mai distincta orientativa, pregatitoare pentru reactie motoare sau viscerala care va urma a fi sau nu executata. Centrii de comanda si control a miscarilor si secretiilor de acest fel sunt localizati in partea cefalica a cordonului neuronal, iar comenzile confera miscarilor, incepand de la cele de deplasare si pana la cele viscerale o autonomie distincta, cu deosebire in raport cu cele ale caror comanda isi au punctul de plecare la etajele inferioare ale sistemului nervos central.

3.2.2. "Instrumentalizarea" miscarilor si corticalizarea

In ordine recurenta miscarile sau secretiile de diferite feluri ajung sa-si mareasca considerabil eficienta. Nu numai ca au devenit mai indemanatice sai selective, dar au dobandit disponibilitatea de a se incarca cu mai multa insemnatate, de a fi purtatoare a unor simboluri cu valoare semantica. Fenomenul a fost posibili gratie creeri unei noi disponibilitti reactive, a unei noi directii de specializare a raspunsurile. Suportul organic al acestora s-a aflat in morfogeneza de corticalizare a neocefalului, de perfectionare si diferentiere a structurilor cortexului cerebral. Pe aceasta baza reactiile diverselor segmente de corp dobandesc valente "instrumentale", de se raporta la actiunea unor agenti stimulatori cu valoare de simbol, cu valoare semantica. O disponibilitate reactiva necunoscuta anterior in filogeneza, de plasare a activitatii pe traseul unor operatii reflexive cu o dinamica aparte, gestionate de retele neuronale in care ordinea naturala a lucrurilor formal se suprapune ce cea "logica"..

La "inceput", fireste, reactiile de acest fel erau putine si reprezentau doar "cioburi" ale viitorelor agregate. In forma primara ele sunt prezente deja la animale, care se vor desavarsi la om, in cadrul limbajului uman. La animalele superioare se intalnesc deseori acte cu desfasuarea "interiorizata" - panda pisicii la gaura din perete se desfasoara in aceasta nota, a ceva care este reprezentat in creier. Tot in aceasta categorie intra o serie de actiuni care se raporteaza deopotriva la trompa elefantului, a botului delfinilor, la miscarea membrelor si degetelor maimutelor s.a. Mai putin pot insa aceste animale sa grupeze si sa-si puna respectivele reactii in subordinea unor simboluri, a unor agenti stimulatori cu valoare semantica, care se pot reflecta doar cu ajutorul limbajului, doar "procesate" linvistic.

"Instrumentalizarea" reactiilor debuteaza la Protomamifere, cu care s-a deschis o noua etapa in evolutia comportamentului. Franturile sau cioburile de "instrumente" de care ele dispun isi dovedesc deja eficienta in cadrul luptei pentru existenta, in selectarea caracterelor avantajoase. Ele nu se mai disting prin corpul lor masiv, ci prin a fi indemanatice, cu o dinamica comportamentala aparte, cu control intentional asupra ceea ce fac: altfel ajung sa-si procure hrana, altfel se feresc de dusmani, altfel isi ingrijesc progenitura Orientarea lor dobandeste valente reflexive, cu incarcatura afectiva, conativa si cognitiva. Eficiente actiunilor este dependenta de ceea ce "stiu" ca le asigura reusita, care se retine ca experienta specifica si se transmite peste generatii. Totul este posibil datorita disponibilitatii asigurate de corticalizarea morfogenetica a scoartei cerebrale.

Corticalizarea evolutiva a encefalului a fost concomitenta cu perfectionarea sistemelor de receptie, suport organic pentru redimensionarea intregului comportament al mamiferelor superioare. Procesul a insemnat nu numai o considerabila marire a numarului de celule nervoase ale scoartei cerebrale; a mai insemnat insa si importante perfectionari realizate in sistemele de conducere "specifice" si "nespecifice" ale impulsului, a sistemelor de directionare si de proiesctie a acestora in ariile de reprezentare corticala; a mai insemnat marirea considerabila a zonelor "de asociatie" in ariile de reprezentare corticala a impulsurilor. Sunt perfectionari ale zestrei reactive care redimensioneaza deopotriva insemnatatea proprietatii plasticitatii si flexibilitatii comportamentale, alaturi de cele de supravietuire si reproducere.

"Instrumentalizarea" reactiilor motoare si secretorii sustinuta de corticalizarea evolutiva a sistemului nervos central se desavarseste la om in antropogeneza. La om ea a mai fost amplu pregatita de perfectionari ce s-au realizat la nivelul marilor segmente de corp, cele care au asigurat un mod de deplare biped, care a realizat nu numai o deschidere receptiva a intregului corp spre informatiile ce puteau parveni din mediu, dar mai reprezenta si un suport biofizic solid cu schita "instrumentalizarilor" care au urmat la nivelul membrelor superioare si a mainii. De altfel antropologic a fost chiar separata o etapa distincta a lui Homo habilis - o denumire sugestiva pentru insemnatatea pe care miscarile indemanatice au avut-o, de dezvoltarea antropogenetica a omului. Este etapa care batatoreste si consolideaza terenul pentru aparitia lui Homo sapiens, fiinta de la care au debutat "instrumentalizarea" unui alt segment de corp cunoscut sub denumirea de limba. A fost calea prin care omul progresiv a creat o lume a sa distincta semantica, diferita de cea a tuturor celorlalte vietuitoare.

Limba a putut deveni "instrument" antropogenetic doar pe baza unei ample. corticalizari neocefalice a creierului. Altfel papagalii ar fi concurenti cu omul in cucerirea lumii semantice a cuvintelor. Ori pe un asemenea suport reactiv neuronal s-au putut mari considerabil posibilitatilor de invatare, de inventare de noi raspunsuri la situatii stimulative niciodata anterior intalnite; s-a creat posibilitatea ca un timp tot mai indelungat din viata omul sa-l poata destina antrenarii in activitati ludice a "instrumentelor" sale manipulative si lingvistice; ca insasi "miscarilor corporale" sa le poata coferi valoare rituala, de transmitere a informatiilor, de dezvoltare cu acest punct de plecare a unei vaste experiente individuale, liant de baza in eficientizarea actiunii unui de acum numit "organism colectiv", unul capabil sa asculte nu numai de "logica" instinctului - ca la animale, ci si de cea a inteligentei. Este un liant care fara a-si nega originile in mecansimele neuro-hormonale ale viscerelor, se detaseaza de acestea spre a se disting ca un veritabil organism de cunoastere.

"Instrumentalizarea" verbala a miscarilor are larga disponibilitate de a a inalta actul de reflectare spre sfera inalta a conduitelor inteligente. Este o inaltare sau desprindere ce are la baza anterioare "interiorizari" al actiunilor, de depasire a "logicii" severe a instinctului, de care ramane legat totusi prin geneza. Activitatile "instrumentalizate" conteaza pe o intensa activitate reflexogena cerebrala, pe interactiunea dintre formatiunile paleocefalice si cele neocefalice ale creierului, pe sintezele reactive realizate in zonele de asociatie si proiectie ale cortexului cerebral. Originile acestui mod instrumentat verbal de actiune sunt deopotriva corporale, dar si semnalizatoare, mediate de formatiunile neocefaloce ale creirului, de raspuns in raport cu insemnatatea semantica a agentilor stimulatori.