Psihic si neurofiziologic

Psihic si neurofiziologic

Pentru a argumenta relatia dintre psihic si creier au fost aduse mai multe argumente, majoritatea bazate pe observatii cu privire la efectele modificarilor structurilor anatomo-fiziologice asupra starilor ş 20420k1011u ;i functiilor psihice. Daca interventia īn structurile anatomo-fiziologice ale creierului se soldeaza cu modificarea starilor ş 20420k1011u ;i functiilor psihice, īnseamna ca un anumit mod de functionare a psihicului este legat de functionalitatea creierului; daca nu, atunci īnseamna ca psihicul este independent de creier. Ablatiile, rezectiile si extirparile unor zone ale creierului, stimularea directa a creierului cu curent electric, focarele patologice ale creierului (leziuni, tumori), diferitele modificari ale chimismului cerebral, se asociaza īntotdeauna cu tulburarea activitatii psihice.

Teza psihicului ca functie a creierului are o mare importanta metodologica, prin faptul ca demonstreaza caracterul evolutiv al psihicului, corespunzator evolutiei substratului sau material.

Cu privire la natura relatiei dintre psihic si creier s-au elaborat 4 modele explicativ-interpretative: moniste, dualiste, de compromis, interactionist-sistemice

Modelele moniste ale relatiei psihic-creier identifica psihicul cu suportul sau material, creierul. Se disting urmatoarele variante ale monismului:

Monismul mentalist (Berkeley, 1685-1753), sustine ca nu exista decāt mintea. Formula "esse est percipi (a fi īnseamna a fi perceput) exprima conceptia ca lumea reala nu exista decāt īn experienta perceperii lumii de catre om.

Monismul materialist (fizicalist) (D.M. Armstrong) identifica procesele mintale cu procesele fizice care au loc īn sistemul nervos periferic sau central.

Monismul emergentist (Mario Bunge) concepe creierul ca un biosistem complex cu proprietati emergente; starile functionale īn care se afla creierul sunt stari mentale (psihice), procesele psihice superioare reprezentānd expresia organizarii biologice superioare.

Monismul psihoneural (Jean-Pierre Changeux, 1983) fenomenele psihice identice cu cele neurale. Changeux introduce notiunea de "obiecte mintale" pentru a denumi produse psihice ca imaginile, reprezentarile, conceptele. Obiectele mentale pot fi provocate prin stimularea directa a tesutului cerebral (fara participarea vointei subiectului). Psihanalistii au reprosat modelului lui Changeux faptul ca activitatea psihica este redusa la cea cerebrala.

Monismul neutral (Pribram), arata ca operatiile mintale si procesele cerebrale au o structura informatica de baza. Fiziologicul si mentalul sunt 2 moduri distincte de realizare a unei structuri fundamentale care nu este nici materiala nici mentala ci neutra.

Modelele dualiste ale relatiei psihic-creier trateaza psihicul si creierul ca unitati distincte. Originea lor se gaseste la Platon, care schiteaza separarea inteligibilului de sensibil (material), si mai ales īn dualismul cartezian. Specifice conceptiei dualiste sunt opiniile ca procesele mentale au o codare nervoasa, functiile mentale au corelate neuronale, procesele psihice au echivalente fiziologice. Multitudinea de variante al e modelelor dualiste evidentiaza dificultatile descriptiv-explicative pe care le īntāmpina o asemenea abordare.

Dualismul paralelist (Sherrington) spune ca mintea si materia sunt doua aspecte ale aceluiasi lucru, ca "procesele constiintei si procesele neuronale se desfasoara paralel. Constiinta si creierul se deosebesc īntre ele prin natura lor, prima fiind spirituala, chiar de natura divina, celalalt, de natura materiala. Functionarea creierului pune doar īn valoare datul spiritual, dar nu-i determina si nici nu-i schimba natura. Sherrington (1857-1952) considera creierul si constiinta "doua entitati calitativ distincte" care doar coexista dar nu pot fi deduse una din cealalta.

Dualismul filosofic (Descartes) reprezinta cea mai clara varianta a dualismului, el distingānd net īntre psihicul care este nefizic   si creierul care este fizic.

Dualismul epifenomenalist (T.H. Huxley) invers fata de dualismul cartezian afirma ca influenta se manifesta doar de la creier la minte, psihicul īnsotind ca un "dublet gratuit" procesele cerebrale.

Dualismul interactionist J.C. Eccles) sustine ca psihicul si creierul sunt entitati independente, aflate totusi īn interdependenta.

Concluzia acestor modele este ca studiul creierului nu contribuie esential la īntelegerea psihicului, dupa cum nici studiul legilor de desfasurare si functionare a psihicului nu ajuta la īntelegerea creierului.

Modelul pluralist al relatiei psihic-creier, elaborat de Karl R. Popper, propune o viziune "trialista" asupra acestei relatii, postulānd existenta a trei lumi: lumea materiala a obiectelor si starilor fizice, care cuprinde structuri si actiuni ale fiintelor vii (creierul uman); lumea starilor psihice a fiintelor umane, ca si a dispozitiilor comportamentale de a actiona (cunostinte, experienta subiectiva) si lumea cunoasterii obiective (cunoasterea obiectiva depusa īn sisteme teoretice ce se transmit prin educatie).

Modelul interactionist-emergentist al relatiei psihic-creier (Sperry) este īmpotriva reducerii evenimentelor mintale la evenimente cerebrale. fenomenele constiente nefiind doar simple evenimente neuronale. Creierul functioneaza prin integrari la diferite nivele. Nivelul cel mai īnalt de integrare este constiinta. Fenomenele subiective nu doar emerg din cele cerebrale ci le si influenteaza. Modelul nu solutioneaza problema relatiei psihic-creier doar realizeaza un compromis delimitāndu-se de reductionismul celorlalte modele.

Modelul interactionist-sistemic al relatiei psihic-creier se bazeaza pe urmatoareleasertiuni: 1) creierul apare si se dezvolta ca organ al psihicului, iar psihicul este functia lui; 2) creierul si psihicul nu sunt entitati corelate din afara, ci formeaza o unitate dinamica evolutiva; creierul nu poate genera psihic doar īn virtutea organizarii sale si a activitatii sale bioelectrice, fara sursele de informatie el nu poate produce imagini, notiuni, amintiri. (Zlate, 2000, p.217)

Modelul dublului determinism (Daniel Widlocher, 1995) abordeaza relatia dintre psihic si creier pe baza a trei categorii de date: 1) efectul placebo; 2) comparatia dintre efectele medicamentelor si efectele psihoterapiei; 3) studiul efectelor medicamentelor asupra conduitei si activitatii cognitive īn situatii experimentale. Autorul observa ca fiecare eveniment mental corespunde unui eveniment cerebral, starea mentala si cerebrala actionānd una asupra alteia (dublu determinism). Organizarea ierarhica a creierului are unele ansambluri neuronale sensibile la medicamente si altele care nu sunt sensibile la medicamente dar sunt sensibile la psihoterapii (cele complexe care produc sistemele de gāndire)

Ca o concluzie se poate afirma ca relatia psihicului cu creierul, cu neurofiziologicul, exprima, alaturi de celelalte relatii ale psihicului, la conturarea naturii acestuia.