RADIOGRAFIEREA INTERRELATIILOR UMANE

RADIOGRAFIEREA INTERRELAŢIILOR UMANE

Încercând să dăm o definitie a comunicării, a fost nevoie să prezentăm concepte, teorii, ipoteze, alternative psihoneurofiziologice si nu avem pretentia unei abordări exhaustive. Dacă do 19119e45t rim să pătrundem în adâncime, în interrelatiile umane pentru a întelege scopul, mijloacele, felurile comunicării umane ne simtim datori să prezentăm, măcar succint, această radiografie a relatiilor, cu regulile lor, cu exemplificări pentru o posibilă adecvare a conduitelor umane.

Regulile pe care le-am prezentat generic în paginile anterioare ca modusuri de răspuns guvernează actiunile, optiunile, atitudinile noastre si chiar se inseră în viata noastră intimă.

Dificultatea de pătrundere a interrelatiilor umane în complexitatea si dinamicitatea lor ne obligă la o sistematizare a domeniilor în care se resimte efectul regulilor formale sau informale, traversând vârste, culturi, medii sociale diferite, căpătând nuante deosebire la femei si bărbati. Ca atare, noi încercăm să facem o secventiere a fenomenului complex care este COMUNICAREA si care este prezentă atât în relatiile de muncă, în relatiile intime dintre prieteni, în relatiile dintre soti, relatii de familie etc.

Aceste secvente se referă la:

* Comunicarea si relatiile între prieteni

* Comunicarea si relatiile cuplului

* Comunicarea si relatiile de convietuire

* Comunicarea si relatiile dintre soti

* Comunicarea si relatiile intrafamiliale (părinti-adolescenti)

* Comunicarea si relatiile profesionale (sef-subordonat)

* Comunicarea si relatiile profesor-elev

* Comunicarea si relatiile medic-pacient

* Comunicarea si relatiile cu vecinii.

4.1. COMUNICAREA sI RELAŢIILE ÎNTRE PRIETENI

Dictionarele definesc prietenul drept "persoana care sustine o altă persoană, ori o ajută direct, încurajând-o, având între ele relatii de bunăvointă reciprocă".

Prietenia nu se stabileste si nu se dizolvă în cele mai multe culturi de pe glob printr-un ceremonial deosebit, asa cum ar fi căsătoria.

Prietenia ca interrelatie umană nu depinde de legăturile profesionale, nu se raportează la sisteme de obligativitate si nici nu este impusă ca în cazul relatiilor de comunicare pe care le avem cu rudele. Prietenii sunt persoane care se simpatizează unul pe altul si se bucură să fie împreună în anumite ocazii să rezolve anumite actiuni. Prietenia este totalmente voluntară ca atitudine a unei persoane fată de alta si de aceea nici regulile nu sunt foarte stricte privind cine sunt prieteni si ce realizează împreună.

Ca să putem enunta unii itemi de esentă privind o posibilă comunicare interumană, modalitătile prin care se distinge prietenia si ce anume o sustine dorim să accentuăm unele aspecte psihosociale.

Prietenia capătă aspecte variate care diferă în functie de vârstă, sex si statut socio-profesional. Oamenii par să stie ce înseamnă prietenia, ea este percepută ca un fapt obisnuit, veche de când lumea, iar studiile efectuate au ajutat la diferentieri si apropieri conceptuale si practice.

Răspunsurile la chestionare privind întelesul conceptului prietenie - ca mod de interrelationare umană variată de la o cultură la alta. Astfel, prietenii sunt oameni care se plac, sunt cei a căror companie le oferă satisfactii, sunt cei care îsi împărtăsesc activitătile si interesele, sunt cei care se ajută si se înteleg, sunt cei în care ai încredere, sunt cei pe care te poti baza oferindu-ti un suport emotional, sunt cei în compania cărora te simti relaxat, confortabil. Prietenia are grade diferite de intimitate: de la simple "cunostinte" până la prietenul cel mai bun "intim". De obicei avem multe "cunostinte", mai putini "prieteni apropiati", iar "prieteni intimi" si mai putini, clasificare în care rămâne discutabil nivelul de apropiere între parteneri.

Diferentele de apreciere a prieteniei sunt în functie de sex, de zona în care ne formăm prietenii (activitate profesională, rude, familie).

Bărbatii sunt prieteni cu cei care întreprind ceva împreună: actiuni, afaceri, plăcerea jocurilor sportive etc.

Femeile apreciază prietenia după modul în care sunt ajutate emotional si sunt asigurate că se păstrează secretele, confidentele.

Încercând să pătrundem în acest domeniu delicat al comunicării afective, prietenia este influentată si depinde de o serie de itemi individuali ai partenerilor aflati în această ecuatie benefică dar si de alti itemi extraindividuali. Putem mentiona că studiul prieteniei poate fi adâncit de psihologi când ea este abordată drept un concept socio-uman care are la bază o retea invizibilă care se tese între parteneri. Rolurile, importanta si efectele retelei nevăzute în "ochiurile" căreia se găsesc prietenii sunt foarte variate. Legăturile sunt planificate în cadrul retelei, iar comportamentul trebuie să fie măcar tolerant pentru ca relatiile să se consolideze.

Efectele retelelor

> Există mult mai multe "ciocniri" în retelele care stau la baza prieteniei când sunt mai dense;

> Există o mai mare presiune în ideea de a se conforma prieteniei, de a arăta mai multă conformitate la grup;

> Perechile de prieteni, cuplurile de îndrăgostiti, soti si sotii rezistă împreună dacă ambele persoane se distribuie în aceeasi retea;

> Subiectii pot ajuta propria retea dacă include amabilităti, ajutor specializat în plan medical, rezolvarea unor probleme concrete;

> Sănătatea mentală a subiectilor într-o retea densă este mai bună decât a altora, partial pentru că ei au optat pentru prietenie, care este în acelasi timp sursă de ajutorare psiho-socială;

> Ideile care se difuzează pot fi foarte diferite: filme, noutăti, modă, politică, medicamente, planuri profesionale etc.

După Duck, S.W. si Lea, M. (1982), întâlnirile regulate ale prietenilor au la bază dorinte, intentii, gânduri similare, cadouri reciproce: unii vor să fie utili, altii pot să arate că pot fi amabili, la bază fiind o atractie individuală si nu doar aparenta fizică mai ales abilitate si competentă socială. Această abilitate socială este parte componentă a atractiei personale care a fost în multe cercetări abordată, dar accen-tuându-se doar perspectiva atractiei fizice a fot trecută cu vederea.

Întâlnirile obisnuite ale prietenilor si interdependenta constituie un alt pas important în dezvoltarea prieteniei ca si activitătile care se realizează cu ajutorul persoanelor pe care le considerăm prietene. Activitătile considerate caracteristice pentru prieteni include participări la petreceri, conversatii intime, dansul, plimbări, invitatii la restaurant sau cafenea, jocul de cărti si tenisul.

Pe lângă diferentierile si posibilitătile variate de abordare teoretico-metodologică a conceptului prieteniei în cadrul actiunii de comunicare interumană mai putem adăuga "teoria echitătii" ca rezultat al cercetărilor în univers, cu balante si schimbări relative, ori cu schimbări calculate si anticipate. Interrelatia umană bazată pe prietenie presupune, conform studiilor lui Argyle & Furnham, Amy Campbell (1986), C.Gilligan (1982), Walster E.H. & G.W.Walster (1988), următoarele:

· Subiectii din ecuatia prietenie se simt mult mai bine dacă ei constată că sentimentele lor sunt utile în relatia respectivă, sunt meritate;

· Cei care descoperă că sunt într-o relatie inechitabilă si comunicarea lor devine disfunctională încearcă refacerea echilibrului prin:

> întărirea echitătii reale

> reinstalarea echitătii psihice

> ruperea relatiei.

Walster & Walster (1978, 1982, 1988) ne sugerează că măcar tacit partenerii aflati în comunicare prin intermediul prieteniei evaluează costurile si beneficiile acestei relatii si în functie de potentialul satisfacerii afective relatia se stinge, este continuată, se cimentează.

Prietenia nu reprezintă doar modalităti de petrecere a timpului liber în companie, în grup ori mers la plimbare, mers la cumpărături, mers la biserică, vizite etc. Ea presupune cel putin de două ori în viată în două etape o influentă benefică asupra sănătătii, stării de bine, detectarea agentilor stresori si reducerea lor.

a) Prima perioadă a vietii când prietenia este benefică este adolescenta. În acest interval de timp prietenii adevărati ajută efectiv fetele ori băietii în vârstă de 18-20 de ani să capete experientă pe multiple planuri, inclusiv în alegerea partenerului în viitoarea căsătorie. Autorii acceptă că prietenia în această perioadă este un factor al fericirii si al stării de bine, de confort psiho-social.

Subiectul uman nu are posibilitatea permanentă, sigură de a traversa doar evenimente pozitive în timpul vietii. Din această cauză, prietenia este fermentul de neînlocuit al vietii adulte.

b) A doua perioadă în care prietenia poate interveni efectiv este vârsta maturitătii, accentul este pus mai ales pentru femei. Cele care nu au rude au nevoie în această perioadă de prieteni care să ocupe golurile afective si sociale. Acum, când prietenia nu poate suplini căsătoria, femeile doresc, de obicei, ca prietenii să fie cei care fac orice pentru ele, care au calităti superioare rudelor, care le ascultă si au solutii în orice domeniu.

Opusă acestei relatii privită ca stare de bine este singurătatea, care este considerată cea mai obisnuită si stresantă conditie a vietii umane.

Oamenii se simt singuri, unii percep singurătatea în conditii si ocazii speciale, dar o receptează diferit dacă ne raportăm la sex, vârstă, nivel cultural si material.

Femeile se simt singure în proportie mai mare decât bărbatii, ele au o nevoie mai stringentă de a vorbi, de a comunica, de a avea prieteni. Persoanele care au depăsit 50-60 de ani^[1] si destul de multi tineri între 15-24 de ani se simt singuri, La fel, într-o proportie semnificativă un studiu din Marea Britanie găseste că persoanele văduve si divortate se simt singure, orbii si persoanele handicapate, nu pot comunica. Singurătatea este resimtită când oamenii se îmbolnăvesc, atunci când sunt într-o societate cu străinii, după moartea unei rude sau a unui prieten apropiat, de sărbătorile Crăciunului sau de revelion.

Pentru "a depăsi" singurătatea dorind să reia comunicarea, studiile arată că cei mai multi oameni singuri se duc să stea de vorbă cu un prieten ori un vecin (mai ales cei tineri); se duc la plimbare, cei mai în vârstă preferă să se uite la televizor ori să citească, femeile încep să se ocupe de hobby-urile lor, bărbatii preferă să meargă la restaurant sau la cafenea.

Tinerii care se simt singuri^[2] sunt tristi, depresivi, anxiosi, supărăciosi, emotivi, cu cenzură internă severă, cu autoaprecieri scăzute, devin ostili fată de grup.

Spre deosebire de tineri, oamenii în vârstă "au învătat" să fie singuri, mai ales dacă au un nivel cultural ridicat, ei se angajează în diverse activităti: îsi găsesc ocupatii, se uită la televizor, citesc ori se implică în activităti artistice.

Studii numeroase au arătat că anumite deprinderi sociale imperfecte conduc la singurătate, dintre care cea mai importantă este absenta unei capacităti de a stabili relatii de prietenie într-o manieră agreabilă. Cei singuratici, de regulă, nu au un tipar de autodezvăluire, comunică putin, sunt izolati si tind să devină eficienti prin redusa transmitere verbală ori prin semne non-verbale (fata si vocea); le scade capacitatea cognitivă, sunt mai pasivi si mai putin insistenti; au un coeficient redus de încredere în altii si, global, atitudine negativă fată de oameni corelată cu un concept inadecvat privind prietenia, nerealizând că starea de bine la care aspiră individul presupune obligatii si loialitate^[3].

Accentuând ideea că prietenia nu se conduce după legi si reguli formale ca în cazul mariajului, subiectii intervievati sunt constienti că există un "cod" nescris de reguli, care respectate, determină respectarea ei.

Reguli pentru prieteni

1. Oferiti-vă voluntar, din timpul liber, când este nevoie de ajutor;

2. Respectati conditiile particulare de viată ale prietenului:

3. Păstrati confidentele;

4. Aveti încredere unul în celălalt;

5. Sprijiniti-vă prietenul (prietena) în lipsa acestuia;

6. Nu vă criticati unul pe altul în public;

7. Arătati-vă sprijinul afectiv;

8. Uitati-vă în ochii celuilalt în timpul conversatiei;

9. Străduiti-vă să-l faceti fericit în timp ce sunteti unul în compania celuilalt;

10. Nu fiti gelos (geloasă) si nu îi criticati alte relatii, alte persoane cunoscute;

11. Fiti toleranti unul fată de celălalt;

12. Împărtăsiti vestile (noutătile) privind succesul;

13. Solicitati sfaturi personale;

14. Nu fiti pisălog (pisăloagă);

15. Angajati-vă în glume sau ironii decente fată de prieten(ă);

16. Căutati să răsplătiti datoriile, favorurile si complimentele;

17. Dezvăluiti-vă sentimentele ori problemele personale în compania prietenului.

Aceste reguli, care se doresc doar o intentie în consolidarea prieteniei si adâncirea comunicării interumane, tintesc două arii speciale:

a) un set din acestea se referă la răsplata, recompensa "morală si materială" - criteriu omniprezent( ex., ajutorul între prieteni);

b) un alt set de reguli se referă la cauza obisnuită a pierderii prieteniei (ex., gelozia, lipsa confidentialitătii).

4.2. COMUNICAREA sI RELAŢIILE DE CUPLU, DE CONVIEŢUIRE

Relativ acceptată ideea conform căreia subiectul uman transmite, receptionează prin diferite moduri verbale si non-verbale este raportată de două-trei decenii la fenomene extrem de frecvente în existenta umană, perene si oricând specifice. Unul din aceste fenomene este dragostea care nu este studiată doar de psihologi si sociologi, ci si de multi alti specialisti.

Punct de interes si de atractie din perspectivă practică, ea devine teoretico-metodologic un "generator" de idei, acceptii, confruntări, solutii pentru convietuire si comunicare umană.

"Boală delicioasă", necesară si familiară, dragostea este un fenomen extraordinar, complex presupunând existenta a două persoane (cuplu) care vin în această ecuatie cu structura lor intimă, cu aspiratiile si expectatiile lor, cu dorinta de a fi împreună cu un alt semen.

Multi dintre noi am suferit, nu am găsit explicatii, am rupt relatii, am necăjit colegi, părinti, am întrerupt comunicarea sau am comunicat afectiv prin descărcări puternice, nejustificate considerând că suntem îndrăgostiti.

A fi îndrăgostit, a fi iubit, a iubi pe cineva, a nu fi împărtăsită dragostea, sunt tot atâtea posibilităti si ipostaze ale comportamentului uman, sunt perspective din care noi încercăm să influentăm atitudinile noastre, chiar sistemul de autoevaluare.

Interrelatiile umane bazate pe prietenie pe care le-am prezentat succint anterior sunt influentate si nu pot fi separate de dragoste, de mariaj, de convietuirea în familie.

În relatia, atitudinea sau sentimentul de prietenie trebuie inserată simpatia, preferinta pentru o persoană, dragostea ca atractie heterosexuală si relationarea între parteneri (comunicare afectivă).

Dragostea face obiectul tot mai multor studii în ultimele decenii ale secolului XX, întrucât ea nu mai este apanajul literatilor, al poetilor si nu doar al îndrăgostitilor, este studiată între evenimentele pozitive ale vietii, dar nu singurul - care pot determina pentru om stări de fericire, de mare bucurie, o stare de bine.

Investigând 100.000 americani - femei si bărbati -Freedman J.L. (1978) încearcă să găsească ierarhizarea conceptului "a fi îndrăgostit" si constată că este plasat pe locul II ca importantă pentru femeile singure, după "prieteni si împliniri sociale" locul I; iar pentru bărbatii singuri acelasi concept este ierarhizat pe locul III după "prieteni si împliniri sociale" si "activitate profesională".

M.Argyle & M.Henderson (1985) încearcă un studiu în Marea Britanie si găsesc că "dragostea" sau "a fi îndrăgostit" este evenimentul hotărâtor al fericirii atât pentru femeile cât si pentru bărbatii de toate vârstele din esantion.

Factorii care ar contribui la fenomenul "a te îndrăgosti" sunt similari cu dorinta de a impune altora o bună impresie:

a) să arăti simpatie si iubire celeilalte persoane;

b) să ai sentimente si concepte de referintă similare cu cealaltă persoană;

c) să fie o atractie fizică reciprocă.

În timp ce Z. Rubin (1976) identifică factorii atasamentului romantic încercând să măsoare "dragostea romantică", Pope, Walster & Walster (1986) sunt diferentieri psiho-sociale între" dragostea pătimasă" si legăturile de dragoste, de prietenie care rezistă de-a lungul vietii, "camaraderia".

Rubin apud I.Mitrofan & N. Mitrofan (1994) indică drept factori importanti ai comportamentului romantic (dragostea romantică): atasamentul, sustinerea emotională, intimitatea.

Autorii sus-mentionati consideră "dragostea pătimasă" ca o dorintă vie puternic resimtită fată de o persoană, de a fi iubită de acea persoană, este sentimentul că fără el sau ea nu putem trăi, separarea (despărtirea) ar putea provoca trăirea unor sentimente de chin, de reale necazuri dar cu anticiparea dorintei de reunire imperioasă, reunire care este percepută ca un sentiment de extaz, de euforie, pace si multumire sufletească.

Pe de altă parte, camaraderia reprezintă afectiune prietenească si atasament puternic fată de cineva. Este limitativ si periculos metodologic să abordăm îndrăgostitii ca fiind doar adolescentii si tinerii căsătoriti; fenomenul există si la persoane căsătorite dar si la cuplul de vârstnici.

Spre deosebire de "Dragostea pătimasă" care este o floare rară si fragilă, afectiunea camaraderească este mult mai rezistentă si poate rezista întreaga viată.

E.Walster & G.Walster (1978) au concluzii mult mai optimiste după studierea unor fenomene privind dragostea, patima, romantismul si camaraderia la trei tipuri de cupluri:

a) cuplul care rezistă în timp pe bază de prietenie
b) cuplul de logodnici

c) femei între 60-80 de ani.

Autorii au găsit că raporturile între dragoste si prietenie se păstrează la un nivel relativ de sinceritate fată de un nivel mediu care există în ambele tipuri de trăiri, într-o perspectivă de timp mai mare.

Argyle & Henderson (1985) trec în revistă extrem de multe cercetări privind dragostea si încearcă sugestii pentru reguli bine motivate si sustinute de deprinderi (abilităti) de tip interrelationare.

Fără să dorim încorsetarea partenerilor, enumerăm regulile pentru diferite tipuri de cupluri ca moment de meditatie pentru subiecti indiferent de vârstă si sex, dar si ca model de posibilă abordare a unei problematici pentru care încă nu fiintează modele viabile, psihoterapii acceptate de persoane cu probleme intime în acest delicat sector al vietii psihice.

Reguli pentru cuplurile care rezistă în timp

1. Adresati-vă unul altuia pe numele de botez;

2. Respectati unul altuia viata particulară (intimă);

3. Manifestati încredere reciprocă;

4. Fiti punctuali;

5. Uitati-vă în ochii interlocutorului în timpul conversatiei;

6. Nu vă criticati unul pe altul în public;

7. Sprijiniti-vă partenerul mai ales în absenta acestuia;

8. Păstrati secretele;

9. Arătati-vă interesul fată de activitatea psihică a celuilalt;

10. Fiti corecti si credinciosi unul fată de celălalt;

11. Transmiteti vestile bune;

12. Oferiti-vă unul altuia cadouri cu ocazia aniversărilor;

13. Tolerati-vă unul altuia prietenii;

14. Oferiti cadouri, recompense si favoruri;

15. Imaginati surprize plăcute celuilalt.

Uneori persoanele care alcătuiesc astfel de cupluri si care rezistă în timp au expectatii mai mici, alteori mai mari în cuplurile de logodnici ori în cuplurile de căsătoriti.

Cei care convietuiesc fără să fie căsătoriti se apropie ca expectatii si comportament de cuplurile de tip camaraderie, iar relatiile din astfel de cupluri pot fi similare, uneori cu alte conduite de tip agresiv, conflictual.

Tiparele de conduită în cupluri sunt de asemenea foarte dinamice, observându-se o evolutie spre nou, deschidere si initiativă personală în detrimentul altor conduite, după anii 1950.

Bărbatii care atrag datorită aspectului fizic sunt mai insistenti si cu abilităti sociale. Femeile care atrag datorită aspectului fizic sunt, în genere, mai putin competente si mai putin pricepute social; ele nu au nevoie de abilităti speciale pentru că se acceptă de obicei că initiativele fată de ele le au bărbatii.

S-a constatat că tinerii, ori persoanele din cuplurile desfăcute prin divort, sunt în situatia de a accepta compromisuri. Pe de o parte ei au nevoie de autonomie si independenta omului singur, pe de altă parte doresc intimitate sexuală si companie afectivă ca în cadrul căsătoriei. Convietuirea, care are la bază obisnuinta pare să fie singura formă care oferă o combinatie a calitătilor individuale diferite ale celor doi parteneri.

În perioada 1930-1945, într-o serie de tări nordice si vest-europene, se practica asa-numita "căsătorie de probă" ("trial marriage") întâlnită mai ales în rândul femeilor singure, mai mari de 25 de ani sau dintre cele divortate. În Anglia, femeile cu situatie materială modestă spunea despre ele că sunt căsătorite, ele fiind doar într-un cuplu de convietuire. Oricum, după Newcomb, M.D. (1981), Rosenblatt P.C. si Bud L.G. (1975), se consideră că există o crestere evidentă, statistic, în ultimii 20 de ani a procentajului de cupluri care au convietuit înaintea căsătoriei în Marea Britanie.

Pe populatie studentească americană, Hill,Rubin & Peplau (1976) găsesc 45% dintre cuplurile premaritale după doi ani de convietuire desfiintate, găsesc ruperea relatiilor. Există în astfel de cupluri lipsa unor angajamente privind mariajul, dar si investitii de timp, de bani, frica de a pierde relatia ca si constientizarea nerespectării unor reguli traditionale (chiar încălcarea lor). Statistic, se rezistă 15-26 de ani într-o astfel de convietuire cu reguli putine, dar cu altele cerute de non-conformismul partenerilor.

Reguli pentru convietuire

1. Arătati-vă unul altuia încredere;

2. Respectati-vă intimitatea;

3. Oferiti-vă ajutor afectiv (emotional);

4. Adresati-vă unul altuia pe numele de botez;

5. Fiti corecti si credinciosi unul altuia;

6. Contribuiti la cheltuielile casei (apartamentului);

7. Ajutati alte persoane când sunt bolnave;

8. Manifestati-vă interesul pentru activitatea zilnică a celuilalt;

9. Nu vă criticati unul pe altul când sunteti împreună în public;

10. Priviti-vă în ochi, unul pe altul, în timpul conversatiei;

11. Apărati cealaltă persoană în absenta ei (lui);

12. Fiti tolerant unul cu prietenii celuilalt;

13. Cereti sfaturi personale;

14. Păstrati secretele;

15. Comunicati partenerului sentimentele si problemele personale;

16. Scrieti felicitări si oferiti cadouri partenerului în ziua de nastere;

17. Nu fiti pisălogi;

18. Împărtăsiti partenerului părerile personale despre religie, politică, conceptia de viată;

19. Informati-vă partenerul despre intentiile de perspectivă;

20. Comunicati-vă zilnic programul de activităti personale.

Cu sau fără existenta regulilor, oamenii se vor îndrăgosti, vor suferi, vor fi fericiti, se vor căsători, vor avea copii si ciclurile afective si biologice ale vietii nu vor deveni fixe. În toate etapele pe care le traversează subiectul uman este prezentă o participare afectivă, socială, biologică si, oricum, are loc o comunicare psihologică. Diferentele mari în explicarea dragostei, a camaraderiei, a implicatiilor căsătoriei si a responsabilitătilor de rol si statut în familie fac din această "boală" ceva necesar. Atasamentul intrafamilial, nevoia de prietenie, nevoia de a comunica între sexe si vârste diferite nu elimină aspectul istoric al dragostei si căsătoriei.

Indisolubil legat de aspectul psihosocial al dragostei, mariajului si întemeierii familiei este cel biologic, dar nu crucial. Se spune că abilitatea (capacitatea, deprinderea) pentru dragostea sexuală poate fi învătată încă din copilărie. De aceea, atasamentul intim, prietenia, cooperarea între părinti si copii este un model bazal pentru compor-tamentul sexual ulterior al tinerei generatii. Căsătoria înseamnă un tip social de relatii, înseamnă o interrelationare foarte intensă, este o interrelatie sexuală, care îmbracă mai multe aspecte ale vietii tinzând să devină permanentă. Desi mariajul a decăzut ca popularitate, în Marea Britanie 92% din persoane sunt căsătorite!

Nu ne propunem o prezentare a rolurilor femeii si bărbatului într-un mariaj, nici a etapelor acestui "contract". Dorim să subliniem că diferentieri există atât din perspectivă psiho-socială (rol si statut), din perspectivă istorică si biologică (acceptia egalitătii între sexe, drepturi si implicatii pentru familie si copii). Mai sunt semnalate diferentieri în conduita cuplului când sunt diferente foarte mari de educatie, de instruire (mai ales când nivelul instructiei femeii îl depăseste pe cel al bărbatului). În toată această etapă a vietii care este căsătoria au fost studiate cupluri căsătorite - fericite, cupluri căsătorite - nefericite, probleme care determină acestea, cauzalitatea conflictelor maritale, deficientele în comunicarea intrafamilială de multe ori generată de violentă, infantilism, lipsa unor modele solide de conduită parientală.

Generic putem afirma că sotii si relatiile dintre ei în cadrul căsătoriei sunt abordate prin prisma familiei în timp ce relatiile de cuplu între tineri, între persoane divortate, între persoane vârstnice, între persoane necăsătorite sunt abordate din perspectiva balantei:

expectatii - dorinte - posibilităti.

Reguli pentru ambii soti

1. Arătati-vă suportul afectiv;

2. Comportati-vă corect, fiti credinciosi;

3. Creati o atmosferă armonioasă de familie;

4. Respectati intimitatea partenerului;

5. Păstrati cu strictete secretele;

6. Nu întrerupeti legăturile sexuale cu sotul (sotia);

7. Oferiti cadouri, complimente, favoruri;

8. Sprijiniti-vă sotul (sotia) chiar când este absent (ă);

9. Vorbiti cu partenerul (a) despre problemele sexuale;

10. Comunicati partenerului (ei) sentimentele intime;

11. Informati partenerul despre programul zilnic;

12. Arătati tolerantă fată de prietenii sotului (sotiei);

13. Nu vă criticati partenerul (a) în public;

14. Cereti sfaturi personale pentru a vă flata partenerul;

15. Vorbiti cu partenerul despre viată, moarte, religie, politică;

16. Priviti partenerul în ochi în timpul convorbirii;

17. Dezvăluiti sotului (sotiei) problemele financiare;

18. Comunicati cu partenerul prin mijloace verbale si non-verbale;

19. Arătati-vă afectiunea pentru partener în public;

20. Ajutati-vă material sotul(sotia).

4.3. COMUNICAREA sI RELAŢIILE PĂRINŢI -COPII

În toate societătile au existat si vor exista legături între părinti si copii, mamele se ocupă în special de copii la vârste mici, în toate societătile copiii vor considera părintii responsabili de necesităti, reusite si insuccesele lor. Relatiile între părinti si copii presupun un mecanism deosebit, filtrat social, ele au la bază statuarea comunicării în care se realizează un model, un pattern de conduită. În cadrul acestor relatii părintii încearcă si de multe ori multi dintre ei reusesc să socializeze copiii, contribuie la modificarea si perfectionarea stilului de interrelationare din copilărie; ambele părti ale ecuatiei au nevoie de deprinderi, abilităti sociale pentru facilitatea intercomunicării.

Există desigur studii privind forma si mărimea familiilor, există studii privind familiile dezorganizate, influenta divortului asupra atmosferei si formării trăsăturilor psihosociale ale minorilor, sunt numeroase cercetări privind copiii adoptati, privind copiii aflati în plasament familial, privind cupluri cu sau fără copii - pentru a enumera doar câteva din cele mai frecvente preocupări în domeniu.

Studii mai de finete s-au axat pe investigarea unor aspecte, speciale în interrelatia părinti-copii, incluzând raportul satisfactie-conflict, relatiile frate-soră, relatiile cu mama, relatiile cu tata, adolescenta ca perioadă a schimbărilor relationare; variatii culturale în statuarea relatiilor părinti-copii.

Binecunoscuta realitate psihologică potrivit căreia interrelatia are obligatoriu la bază comunicarea este abordată si în acest tronson de studiere a relatiilor părinti-copii.

Dacă în timpul copilăriei părintii sunt cei care initiază efectiv copilul în stabilirea relatiilor în familie, extinse apoi la grupul de joacă, în timpul adolescentei părintii nu mai reusesc să supravegheze minorii decât cu mare dificultate. În copilărie procurarea de jucării, alimentatia, curătenia, conversatia reprezintă apanajul exclusiv al adultului. În adolescentă, tinerii aspirând la un alt statut decât cel de "copil" se împotrivesc dorintei părintilor de a nu întârzia, de a avea grijă deosebită pentru studiu, de a nu intra în relatii cu persoane rău intentionate, periculoase, de a nu-si crea si adopta modele "facile". Părintii vorbesc si transmit enorm copilului în perioada micii copilării, ei învată efectiv să vorbească, să participe la dialog. Copiii pun întrebări la care părintii încearcă să răspundă, ei ar trebui să ofere răspunsuri cât mai adecvate dezvoltării psihice a copilului. În adolescentă, centrul de greutate al comunicării se deplasează de la nivelul exclusiv al familiei la nivelul grupului de colegi si prieteni. În perioada furtunoasă, frumoasă si tumultuoasă, plină de mari inegalităti psihosociale, tânărul devine un veritabil participant la dialog, de multe ori fără să comunice nimic adultului si cel mai adesea părintilor.

De exemplu, dacă părintii întreabă un adolescent despre compania lui, ei dorind să-si arate de fapt afectiunea, conversatia ar putea arăta cam asa:

Părintele (mama ori tata): "Unde ai fost?", "De unde sosesti acum?"

Adolescentul: "Afară", "De afară"

Părintele: "Ce mai faceti voi când vă întâlniti?"

Adolescentul: "Nimic"

Părintele: "Ai făcut bine că ai iesit cu prietenii la discotecă?"

Adolescentul: "Nu" .

Astfel putem afirma că adolescentii devin "experti" în a nu transmite nimic, în a nu comunica.

Unii părinti încearcă să învete copiii de la vârste mici să muncească, să facă o activitate si nu doar să primească totul drept "cadou"; să facă unele actiuni pentru a se deprinde cu respectul pentru muncă.

Psihologii studiind aceste activităti pe care unii părinti încearcă să le includă în structura conduitei copiilor si mai ales a adolescentilor atât ca un mod de comunicare mai profundă între cele două generatii - apreciindu-le schimb de idei în cadrul relatiei părinti-copii.

De fapt, adolescentii ajutati astfel din copilărie ori pubertate îsi dezvoltă rădăcinile relationării de mai târziu: mama si fiica pot avea relatii mai intime, de prietenie adevărată, tata si fiul pot discuta mai deschis perspective viitoare, interese comune - sunt "în micro" tiparul prieteniei părinti/copii.

Regulile cele mai simple se învată si se respectă în familie, se reflectă în comportamentul din grup (scoală, prieteni, stradă) si reintră în circuitul de comunicare intrafamilială care stă la baza relatiilor intime (inclusiv sexuale) si de muncă - dacă au fost initiate prin conversatie si supravegheate de adult.

Rapaport R., Rappaport M. (1977), Strelitz, Z. & Kews, Pilling,D. & Pringle(1978), Argyle M. & Henderson M. (1985) finisează câtiva itemi pentru o posibilă comunicare în perioada adolescentei, din ambele sensuri: de la părinti către adolescenti, si de la adolescenti spre părinti, itemi cuprinsi în câteva reguli generale.

O serie de studii audizează abilitătile parentale de conduită, regulile ca si drepturile părintilor în speranta decelării efectelor asupra educatiei, asupra cresterii si statuării unor stiluri, moduri de comportament. În fond, multi autori scriu despre binomul "acceptare - respingere" ca fiind cel mai important în interrelatia părinti-copii (inclusic adolescenti).

Aceste drepturi parentale circumscriu institutiei "conduitei părintesti", comunicării între 2 segmente diferite ca vârstă, statut si rol social, nivel de informare si cultură se referă generic la:

1. Dreptul de a decide unde si cu cine să locuiască minorul;

2. Dreptul de a hotărî în legătură cu educatia si obligatia, îndatorirea de a se ocupa de educatia minorului;

3. Dreptul de a pedepsi în limite rezonabile;

4. Dreptul si obligatia de a proteja si apăra minorul;

5. Dreptul de a administra proprietatea minorului;

6. Dreptul de a consimti sau refuza consimtământul pentru tratamente medicale ale minorului;

7. Dreptul de a consimti sau refuza în legătură cu adoptia;

8. Dreptul de a consimti sau refuza consimtământul la căsătoria unui minor între 16 si 18 ani;

9. Dreptul de a se comporta într-un litigiu ca apărător al intereselor copilului;

10. Dreptul de mostenire a proprietătii după deces. (apud M.Argyle & M.Henderson, 1985).

Fluctuatiile inerente sociale, economice induc modificări si diferentieri culturale în "aparatul" psiho-moral de conduită, de comunicare între părinti si copii, care contine abilităti, capacităti de interrelationare dar si nevoia permanentă de a cunoaste evolutia socială si individuală a copilului, puberului, adolescentului. Acesta cu atât mai mult cu cât se acceptă că "profesia" de părinte este extrem de dificilă, de solicitantă si dinamică.

În secolul 19 se considera că pentru viata subiectului uman, copilăria reprezintă un segment deosebit de important, fapt reflectat în multitudinea abordărilor, studiilor, scrierilor, domeniilor; în secolul 20 aprecierea importantei a trecut pe palierul adolescentă (între copilărie si viata adultă) -fenomen complex care, de multe ori s-a asociat, limitativ, cu "rebeliune", "criza de identitate" etc. În culturi diferite studiile unor autori ca: Jodelet,D. (1989); Gergen, K.J. & Davis, K.E. (1985) au arătat drept cea mai importantă achizitie în dezvoltarea copilului: structurarea motivatiei pentru independenta si comunicarea ulterioară a adolescentului. Totodată, cercetări pertinente ocupându-se de implicatiile acceptare - respingere conchid în legătură cu deficitul de interactiune, intercomunicare - ca una din situatiile posibile. Sintetic, abordarea afectiunii (dragoste părintească), petrecerea unui volum de timp considerabil împreună cu minorul, tratarea acestuia cu delicatete, aplicarea flexibilă a balantei recompenselor mai degrabă decât a critica si a fi ostil determină o bună imagine a părintilor în acceptia copiilor.

Dacă, dimpotrivă, copiii sunt respinsi de părinti (reactiile sunt diferite tată/fiu, mamă/fiică) ei au mai multe sanse să evolueze la pubertate si adolescentă spre: delincventă, agresivitate, conduite nevrotice, conduite atipice (schizofreniforme).

În consecintă, sansele lor sunt mai reduse de "a vira" spre conduite civilizate, de a fi prietenosi, de a avea capacităti de comportament civilizat, de a fi cooperanti, de a purta de grijă altora.

Începute din perspectivă sociometrică, studiile privind reactiile copilului, adolescentului în procesul de intercomunicare cu adultul, cu părintii, cu familia s-au diversificat. Cercetările lui Glueck si E.T.Glueck (1950), H.G.Elder (1962), T.Smith (1983), Riskin J. & E.Faunce (1976), F.F.Schachter (1983),Blok J. & Morrison A. (1981), Freedman, J. (1978) etc., capătă contur în zone diferite de pe glob, în culturi si grupuri socio-economice variat structurate.

Se degajă câteva idei principale pentru stilul în comunicare părinti/copii, pentru întelegerea profundă a perioadei adolescentei:

Ř Pentru adolescent este apreciată ca benefică "supravegherea democratică". Este de preferat o abordare permisivă, egalitară a adolescentului fată de una autoritară, de respingere; în alte conditii minorii nu ezită să spună că "părintii uită că au fost si ei tineri" si "nu îsi cunosc limitele".

ŘComportamentul părintilor caracterizat prin căldură afectivă, răsplata acordată pentru merite. Aceasta are consecinte favorabile în achizitionarea de către adolescent a unor itemi structurali ai personalitătii lui, a independentei de a avea o identitate, auto-evaluării etc.

ŘÎn familiile cu dezvoltare normală adolescentii sunt mult mai cooperanti, sunt veseli, învată să spună glume, să râdă ti să se bucure^[1]. S-a constatat că acesti adolescenti învată cu mai multă uturintă să stocheze ti să distribuie informatia, fată de adolescentii cu tulburări de comportament la al căror viraj părintii si grupul asistă de multe ori fără să stie cum si de ce să intervină.

4.4. COMUNICAREA sI RELAŢIILE PROFESIONALE

Se stie că satisfactia muncii este strâns legată de satisfactia vietii, una fiind afectată de cealaltă^[2] .

Dacă în dragoste si prietenie partenerul si relatia este mai importantă decât tu însuti (însăti), în relatia de muncă banii si bunurile (mărfurile) sunt mai importante decât itemul afectiune ^[3].

De exemplu: relatia sef-subaltern este o relatie de inegalitate, cu sarcini orientate, directionate si formale; este mai mult de tip concurential si ostilitate decât de cooperare si prietenie, totusi lucrătorii fac eforturi să se comporte si să comunice în mod cooperant si prietenos.

Alte relatii de muncă, între care mentionăm pe aceea între profesor si elev (student) este inegală, dar de cooperare si chiar foarte intensă.

Beneficiile si conflictele acestora diferă în functie de tipul relatiei de muncă, de tip profesional.

Relatiile în grupurile de lucru sunt diferite de cele de acasă (din familie) sau cu prietenii. Ele se bazează pe cooperare în grupuri organizate si ierarhie, care diferă de contactele sociale care nu contin doar contactele din pauzele de cafea sau dejun - cunoscute uzaul ca partea infor-matională a muncii.

Oamenii vin la lucru pentru a presta munca si a fi plătiti pentru ea; ei cooperează cu alti oameni, descoperă că sunt asemănători cu unii din ei si încep să se angajeze în activităti extraprofesionale.
Ierarhia are un mare efect în relatiile dintre oameni si în felul în care ei comunică unii cu alti. Sugerăm câteva coordonate:

1. Statut egal în interiorul grupului de lucru.

Oamenii pot coopera si ajuta reciproc, dar pot de asemenea să devină rivali la promovare, avansare. În asemenea grupuri relatiile colaterale, comunicarea cu grupuri cu acelasi statut este mai mare si mai usor de stabilit.

2. Oameni cu statut diferit - relatiile sunt mult mai dificile, în special dacă unul este sef direct si celălalt subaltern. Dacă nu muncesc în acelasi domeniu sau institut lucrurile pot fi simple, însă în relatiile în care unul din parteneri are putere asupra celuilalt, se creează în mod obisnuit o anumită distantă între ei.

Diferentierile se pot referi la următorii itemi:

SEXUL:

a) Bărbatii sunt mult mai implicati în grupuri, femeile în relatiile intime asa cum am mai subliniat anterior. Femeile sunt mai interesate de partea socială a relatiei de muncă mai mult decât bărbatii si aceasta este una din principalele surse ale satisfactiei în muncă pentru ele, în parte datorată poate naturii muncii femeii (profesori, asistente medicale, secretare etc.). Probabil de aceea satisfactia în muncă a femeii este, de obicei, mai mare decât a bărbatilor.

VÂRSTA:

a) Pentru tineri, importantă este socializarea pentru muncă, care începe din scoală si important este ca ei să învete de la cineva, să fie directionati cum să muncească în calitate de membri ai unui colectiv si sub îndrumarea unui sef.

Pentru cei în vârstă, mai ales fată de cei care nu au avut succes sau cei ale căror principale cuceriri (împliniri) au rămas la un nivel inferior, la acestia contactele sociale sunt mult mai importante decât munca însăsi.

Oamenii petrec o mare parte din timpul lor la serviciu cu persoane diferite sau cu acelasi tip de statut. De aceea, studii si observatii pertinente disting mai multe niveluri de intimitate^[4] .

Ř colegi de serviciu (de muncă) - această colaborare relativ superficială si orientată din punct de vedere al sarcinilor de muncă poate fi, totusi, plăcută si deseori chiar asa este; e vorba de o serioasă colaborare în muncă deasupra cerintelor formale ale muncii.

Ř membri ai unui grup strâns, foarte apropiati - au ocazia să facă glume, să participe la unele jocuri în pauze, să ia parte la dineuri si la un "pahar" în cluburi sau cantine - sunt pretexte de a manifesta euforie si plăcere. Aceste interactiuni sunt obisnuite (uzuale) între membri ai grupurilor de lucru apropiate.

Ř "prieteni de muncă" (de serviciu) - diferiti de prieteni în sens uzual. Acestia nu se invită acasă, nu sunt antrenati în activităti în timpul liber, dar se înteleg bine în rezolvarea unor probleme de serviciu, în desfăsurarea unor activităti pur sociale sau în muncă, sau în ambele situatii.

Ř "prieteni sociali" - prieteni în adevăratul sens al cuvântului dobânditi în cadrul relatiilor de serviciu. Ei sunt diferiti de prietenii cunoscuti prin intermediul vecinătătii sau a petrecerii timpului liber.

Reguli pentru colegii de muncă (serviciu)

1. Acceptati amabil să împărtiti cu celălalt sarcinile cu care a fost coplesit.

2. Respectati singurătatea si secretele celorlalti.

3. Fiti cooperant cu privire la împărtirea mijloacelor fizice de muncă (lumină, temperatură, zgomot).

4. Arătati-vă să ajutati atunci când vi se cere.

5. Păstrati secretele (confidentele) ce vi se încredintează.
6. Lucrati, fiti cooperanti chiar dacă simtiti ceva neplăcut.

7. Nu vă denigrati superiorii.

8. Adresati-vă colegilor de muncă pe numele de botez.

9. Cereti sfatul si ajutorul atunci când este nevoie.

10. Priviti-vă colegii de muncă în ochi în timpul conversatiei.

11. Nu fiti exagerat de preocupati să aflati date despre viata particulară a celorlalti.

12. Răsplătiti datoriile, favorurile si complimentele oricât de mici ar fi.

13. Nu vă angajati în raporturi sexuale (intime) cu colegii de muncă.

14. Fiti gata să vă înlocuiti colegul când lipseste.

15. Nu vă criticati colegul în public.

* Relatia sef-subaltern

Aceasta este una dintre cele mai importante si de bază dintre relatiile sociale.

seful poate fi desemnat din afara grupului de lucru sau din interiorul său, de regulă cel care are mai multă experientă sau care stie mai mult despre organizare si conducere, despre sarcinile de muncă din domeniul respectiv.

Formal, seful are oarecare putere în a recompensa (răsplăti) sau a pedepsi. Totusi si subalternii au putere, se pot asocia, uni în sindicate sau mici grupuri care le conferă o putere colectivă fată de care seful rămâne dependent neputând să-i concedieze pe toti, obligat fiind să le satisfacă cererile.

Există în această relatie un schimb de ajutor sau alte recompense între superiori (sefi) si subordonati.

Seful se află în pozitia de a ajuta subalternii să câstige bani, să îi promoveze si într-un fel să le ridice nivelul de trai. Îi poate ajuta si în muncă promovându-le si întelegându-le interesele, directionându-le recompensele în vederea obtinerii unor performante în activitate. Subalternii îsi ajută seful făcând o treabă bună la locul de muncă.

Conducătorul unui grup de lucru activează de obicei în acelasi spatiu, uneori în aceeasi încăpere cu subalternii păstrând contactul cu acestia sub forma unor sedinte săptămânale dar mai ales la locul de muncă, exemplu după pauzele de cafea.

Cele mai multe interactiuni între superior si subordonat sunt initiate de sef: interactiuni cu privire la muncă, comentarii asupra rezultatelor subordonatilor, recomandări, sugestii pentru rezolvarea unor probleme. Dar subordonatul poate lua si el această initiativă: fie are nevoie de sfaturi sau lămuriri, fie raportează progresele înregistrate, face sugestii si "plângeri" dacă problemele sunt des ignorate de sef.

Atributiile sefilor:

* îndatoriri oficiale, de ceremonial.

* initiază, procedează la concedieri, angajări.

* reprezintă legătura cu alte organizatii, grupuri pe plan intern si în exterior.

* verifică si află ce se întâmplă în interiorul grupului pe care-l conduce si în afara lui, citeste rapoarte.

* informează cu anumite probleme pe subalterni.

* transmite, reprezintă grupul fată de terti.

* actionează pentru îmbunătătirea anumitor situatii, supervizează actiuni, decizii, activităti.

* rezolvă urgentele si situatiile limită.

* autorizează expedieri, diferite proiecte, propuneri.

* negociază cu sindicatele, salarii sau alte probleme.

Spre deosebire de relatia de prietenie, aceasta dintre superior si subordonat ne apare ca superficială, foarte inegală, si uneori ostilă si de concurentă. În ea sunt prezente 2 "tabere" nevoite să comunice între ele.

Superiorul ne apare ca o foarte slabă sursă de satisfactie, dar ca o sursă majoră de conflict[5].

Care este sursa de conflict dintre sef si subaltern?

1. Teama si ostilitatea unor angajati fată de superiori - datorate unui tratament necinstit, teama de a nu fi pedepsiti. Probabil că problema fundamentală este că superiorii au puterea de decizie: de a pedepsi sau de a dispune de recompense.

2. Pe de altă parte, satisfactia în muncă, absenteismul si revenirea la muncă sunt profund afectate de relatia cu superiorul, de măsura în care acesta din urmă îl poate "tine în sah".

3. Superiorii influentează starea sănătătii subordonatilor în functie de atitudinea pe care o au fată de acestia, cât de preocupati sunt de problemele lor. Pe scurt, cele mai importante surse de satisfactie în muncă sunt:

· Structura de initiere - planificarea muncii, instruirea, antrenarea, controlul si corectarea ca si motivarea, stimularea subordonatilor.

· Consideratia - preocuparea fată de problemele si nevoile subordonatilor, stabilirea unui climat de lucru cald si de sustinere si sprijinire, de rezolvare a tuturor problemelor în si cu ajutorul grupului.

Ambele surse trebuie să existe, dar să nu depăsească un anumit echilibru pentru a nu scădea eficienta.

Cum trebuie superiorii să dea ordine fără să reducă satisfactia muncii?

Răspuns: Într-un stil democratic - convingător, în sensul de a motiva oamenii prin explicarea si argumentarea necesitătii rezolvării problemei să le permită subordonatilor să participe la decizii si să folosească tehnica discutiilor în grup si deciziile de grup^[6].

* Reguli pentru superiori (sefi):

1.Planificati si repartizati eficient munca.

2.tineti la curent subalternii cu deciziile care îi afectează, îi interesează direct. 3. Respectati singurătatea si secretele celorlalti.

4. Păstrati confidentele.

5. Consultati subordonatii în problemele care îi afectează.

6. Încurajati avansarea subordonatilor.

7. Oferiti sfaturi subalternilor.

8. Luptati pentru interesele subalternilor dacă este necesar.

9. Nu fiti gelos, invidios pe abilitătile subalternilor.

10.Nu dati ordine fără explicatii.

11.Arătati consideratie fată de problemele subalternilor.

12.Priviti subordonatul în ochi când îi vorbiti.

13.Nu vă criticati subalternii în public.

14.Nu vă vizitati subalternii neanuntati.

15.Nu vă supravegheati prea îndeaproape subordonatii.

16.Nu vă angajati în raporturi intime cu subordonatii.

17.Răsplătiti datorii, favoruri si complimente.

18.Nu discutati problemele financiare personale cu subordonatii^[7].

* Reguli pentru subordonati:

1.Nu ezitati să puneti întrebări când ordinele (dispozitiile) sunt neclare.

2.Utilizati-vă initiativa dacă este posibil.

3.Expuneti-vă si apărati-vă ideile proprii.

4.Reclamati întâi la seful ierarhic si apoi duceti-vă la altii.

5.Respectati singurătatea si secretele altora.

6.Fiti îndatoritor si amabil.

7.Nu fiti prea supus.

8.Acceptati critica.

9.Păstrati secretele si confidentele care vi se încredintează.

10.Fiti gata să acceptati ordinele.

11.Nu spuneti lucruri dezaprobatoare la adresa sefului. 12.Priviti-vă superiorul în ochi în timpul conversatiei.

13.Ascultati instructiunile superiorului.

14.Nu vă vizitati seful neanuntat.

15.Nu vă criticati superiorul în public.

C o n c l u z i i :

b Relatia superior-subordonat în muncă este văzută de majoritatea oamenilor ca plină de conflicte si ca oferind putină satisfactie.

b Superiorul poate avea o considerabilă influentă asupra sănătătii si satisfactiei dacă sunt întrebuintate corect abilitătile si talentul său de manager.

b Superiorul are puterea de a recompensa si a pedepsi ceea ce face din această interrelatie ca ea să nu fie foarte apropiată, să nu se formeze legături permanente.

b Barierele create de diferentele de putere si de statut pot fi reduse prin utilizarea unor capacităti ale superiorului dar mai ales printr-o atitudine de preocupare, de interes pentru ceilalti.

Un om se comportă în raport cu imaginea pe care o are despre sine. Atitudinea lui reprezintă exteriorizarea unei conceptii, care nu este altceva decât o reflectare a propriei lui persoane. Este transpunerea în plan obiectiv a imaginii despre lumea să interioară, despre propriile trăiri si sentimente. Între aceste două lumi, cea obiectivă si subiectivă si forul interior al subiectului nu se poate stabili decât o legătură de interconditionare; ambele se influentează reciproc.

Lumea materială, prin transformările si fenomenele ei impregnează puternic lumea interioară a subiectului.

În acelasi timp, forul uman intern schimbă realitatea, însesi imaginile pe care si le formează despre anumite procese si fenomene.

Intercomunicarea, stabilirea de relatii sociale, de legături puternice este o artă, este - dacă putem afirma - "arta de a reusi în viată!".

4.5. COMUNICAREA sI RELAtIILE MEDIC-PACIENT

Altă relatie importantă, în plan profesional, este acea interactiune care se stabileste între medic si pacient. Cele mai multe vizite la medic se fac pentru diagnostic, tratament si remedii farmacologice, dar, de multe ori oamenii merg la cabinetul medical pentru probleme afective si sociale.

Cercetările mai vechi au arătat că oamenii s-au îndreptat spre un "medic al familiei" căruia îi aduceau la cunostintă probleme emotionale, sociale, personale, dar si medicale; "medicul de familie" trebuind să se ocupe ca un terapeut si de "suflet" si de dureri fizice.

S-a constatat că în special merg la medic pentru sfaturi si îndrumare medico-psiholsocială, persoane divortate, persoane singure sau separate de putin timp. Medicul devine adesea confident chiar în mai mare proportie decât psihologul, pentru bolnavii cardiaci^[8].

Astfel că interrelatia medic-pacient, în care se realizează comunicarea pe coordonate deosebit de sensibile, fiind legată de durere, boală, moarte etc. este mult mai mult decât actiunea de stabilire a diagnosticului si tratamentului pentru bolnavii somatici.

Subiectii au tentatia să clasifice obisnuit medicii si consultatiile, dihotonic în "buni/răi", "bună/slabă". Dar chiar în acest caz se realizează un comportament complex, consultatia medicală fiind un act complex în care apar oamenii cu structura lor, cu atitudini, cunostinte, expectatii dintre cele mai diferite. În toate secventele actului medical sunt prezente trăsăturile intime, emotionale ale fiecărui participant în ecuatia "medic-pacient".

Dacă profesorului îi sunt necesare cunostinte de psihologie si pedagogie pe care să le individualizeze si să le adapteze la structura psihică a elevului (studentului) de o anumită vârstă (cât si a grupei,
clasei la care predă), medicului îi sunt necesare solide cunostinte de psihologie medicală si clinică pentru adecvarea conduitei lui la tipologia pacientului. Diferentele sunt foarte mari: oamenii diferă în atitudinile lor când se prezintă la medic, după vârstă, sex, nivel cultural, nivel socio-material etc.

În interactiunea medic-pacient se stabileste o "retea" dinamică pentru că ambii participă la diagnoză si tratament, în anamneză si în convorbire ambele presupunând grade diferite de intimitate.

Cu atât mai mult ne asteptăm să existe un "cod" al regulilor de respectat atât de către medic, dar si de pacient. Cele mai importante si selectate au fost sinteze de "comportament asteptat".

* Reguli pentru medici

1. Ascultati cu răbdare pacientul.

2. Găsiti explicatii, totdeauna, foarte clare.

3. Acordati sfaturi de medicină preventivă;

4. Comportati-vă franc si onest.

5. Păstrati informatiile pacientului în strictă confidentialitate.

6. Respectati dorintele pacientului.

7. Nu vă criticati pacientii în public.

8. Arătati-vă sprijinul afectiv (emotional).

9. Priviti pacientul în ochi în timpul convorbirii.

10.Respectati intimitatea pacientului.

11.Nu vă angajati în raporturi intime (sexuale) cu pacientii.

12.Nu folositi jurăminte si promisiuni în compania pacientului.

13.Nu vă arătati supărarea, stresul ori anxietatea în fata pacientului.

14.Nu pretindeti pacientilor ajutor material.

15.Încercati să alcătuiti diagnostice limpezi, clare.

16.Prezentati-vă în fata pacientului în lumina cea mai favorabilă.

Desi regulile de conduită ale medicului pentru intercomunicare (între medic si pacient) inclus orientări generale privind desfăsurarea anamnezei, ele încurajează atât intimitatea (ex.: "fii franc!", "fii onest!" si "corect", "stabileste contact vizual" etc.), dar si protejarea ei prin păstrarea confidentei, respectarea problemelor personale.

* Reguli pentru pacient

1. Întreabă medicul dacă este ceva neclar.

2. Oferă medicului informatiile necesare.

3. Respectă cu grijă instructiunile medicului.

4. Fii foarte onest în această relatie.

5. Asigură-ti igiena si curătenia corporală în vederea examinării medicale.

6. Nu consuma în mod inutil timpul medicului.

7. Nu pretinde lucruri nerezonabile în bugetul de timp limitat al medicului.

8. Fii apropiat si "deschis" fată de medic.

9. Respectă intimitatea medicului.

10.Expuneti problemele o singură dată.

11.Priveste medicul în ochi, în timpul convorbirii.

Aceste reguli, general orientative pentru pacient au, de asemenea, scopul de a ajuta în centrarea pe problematica specifică solicitând interventia medicului pentru promovarea si protejarea, în acelasi timp, a intimitătii în acest sistem de comunicare: medic - pacient.