RADIOGRAFIEREA INTERRELATIILOR UMANE

RADIOGRAFIEREA INTERRELAŢIILOR UMANE

Încercând sã dãm o definitie a comunicãrii, a fost nevoie sã prezentãm concepte, teorii, ipoteze, alternative psihoneurofiziologice si nu avem pretentia unei abordãri exhaustive. Dacã do 19119e45t rim sã pãtrundem în adâncime, în interrelatiile umane pentru a întelege scopul, mijloacele, felurile comunicãrii umane ne simtim datori sã prezentãm, mãcar succint, aceastã radiografie a relatiilor, cu regulile lor, cu exemplificãri pentru o posibilã adecvare a conduitelor umane.

Regulile pe care le-am prezentat generic în paginile anterioare ca modusuri de rãspuns guverneazã actiunile, optiunile, atitudinile noastre si chiar se inserã în viata noastrã intimã.

Dificultatea de pãtrundere a interrelatiilor umane în complexitatea si dinamicitatea lor ne obligã la o sistematizare a domeniilor în care se resimte efectul regulilor formale sau informale, traversând vârste, culturi, medii sociale diferite, cãpãtând nuante deosebire la femei si bãrbati. Ca atare, noi încercãm sã facem o secventiere a fenomenului complex care este COMUNICAREA si care este prezentã atât în relatiile de muncã, în relatiile intime dintre prieteni, în relatiile dintre soti, relatii de familie etc.

Aceste secvente se referã la:

* Comunicarea si relatiile între prieteni

* Comunicarea si relatiile cuplului

* Comunicarea si relatiile de convietuire

* Comunicarea si relatiile dintre soti

* Comunicarea si relatiile intrafamiliale (pãrinti-adolescenti)

* Comunicarea si relatiile profesionale (sef-subordonat)

* Comunicarea si relatiile profesor-elev

* Comunicarea si relatiile medic-pacient

* Comunicarea si relatiile cu vecinii.

4.1. COMUNICAREA sI RELAŢIILE ÎNTRE PRIETENI

Dictionarele definesc prietenul drept "persoana care sustine o altã persoanã, ori o ajutã direct, încurajând-o, având între ele relatii de bunãvointã reciprocã".

Prietenia nu se stabileste si nu se dizolvã în cele mai multe culturi de pe glob printr-un ceremonial deosebit, asa cum ar fi cãsãtoria.

Prietenia ca interrelatie umanã nu depinde de legãturile profesionale, nu se raporteazã la sisteme de obligativitate si nici nu este impusã ca în cazul relatiilor de comunicare pe care le avem cu rudele. Prietenii sunt persoane care se simpatizeazã unul pe altul si se bucurã sã fie împreunã în anumite ocazii sã rezolve anumite actiuni. Prietenia este totalmente voluntarã ca atitudine a unei persoane fatã de alta si de aceea nici regulile nu sunt foarte stricte privind cine sunt prieteni si ce realizeazã împreunã.

Ca sã putem enunta unii itemi de esentã privind o posibilã comunicare interumanã, modalitãtile prin care se distinge prietenia si ce anume o sustine dorim sã accentuãm unele aspecte psihosociale.

Prietenia capãtã aspecte variate care diferã în functie de vârstã, sex si statut socio-profesional. Oamenii par sã stie ce înseamnã prietenia, ea este perceputã ca un fapt obisnuit, veche de când lumea, iar studiile efectuate au ajutat la diferentieri si apropieri conceptuale si practice.

Rãspunsurile la chestionare privind întelesul conceptului prietenie - ca mod de interrelationare umanã variatã de la o culturã la alta. Astfel, prietenii sunt oameni care se plac, sunt cei a cãror companie le oferã satisfactii, sunt cei care îsi împãrtãsesc activitãtile si interesele, sunt cei care se ajutã si se înteleg, sunt cei în care ai încredere, sunt cei pe care te poti baza oferindu-ti un suport emotional, sunt cei în compania cãrora te simti relaxat, confortabil. Prietenia are grade diferite de intimitate: de la simple "cunostinte" pânã la prietenul cel mai bun "intim". De obicei avem multe "cunostinte", mai putini "prieteni apropiati", iar "prieteni intimi" si mai putini, clasificare în care rãmâne discutabil nivelul de apropiere între parteneri.

Diferentele de apreciere a prieteniei sunt în functie de sex, de zona în care ne formãm prietenii (activitate profesionalã, rude, familie).

Bãrbatii sunt prieteni cu cei care întreprind ceva împreunã: actiuni, afaceri, plãcerea jocurilor sportive etc.

Femeile apreciazã prietenia dupã modul în care sunt ajutate emotional si sunt asigurate cã se pãstreazã secretele, confidentele.

Încercând sã pãtrundem în acest domeniu delicat al comunicãrii afective, prietenia este influentatã si depinde de o serie de itemi individuali ai partenerilor aflati în aceastã ecuatie beneficã dar si de alti itemi extraindividuali. Putem mentiona cã studiul prieteniei poate fi adâncit de psihologi când ea este abordatã drept un concept socio-uman care are la bazã o retea invizibilã care se tese între parteneri. Rolurile, importanta si efectele retelei nevãzute în "ochiurile" cãreia se gãsesc prietenii sunt foarte variate. Legãturile sunt planificate în cadrul retelei, iar comportamentul trebuie sã fie mãcar tolerant pentru ca relatiile sã se consolideze.

Efectele retelelor

> Existã mult mai multe "ciocniri" în retelele care stau la baza prieteniei când sunt mai dense;

> Existã o mai mare presiune în ideea de a se conforma prieteniei, de a arãta mai multã conformitate la grup;

> Perechile de prieteni, cuplurile de îndrãgostiti, soti si sotii rezistã împreunã dacã ambele persoane se distribuie în aceeasi retea;

> Subiectii pot ajuta propria retea dacã include amabilitãti, ajutor specializat în plan medical, rezolvarea unor probleme concrete;

> Sãnãtatea mentalã a subiectilor într-o retea densã este mai bunã decât a altora, partial pentru cã ei au optat pentru prietenie, care este în acelasi timp sursã de ajutorare psiho-socialã;

> Ideile care se difuzeazã pot fi foarte diferite: filme, noutãti, modã, politicã, medicamente, planuri profesionale etc.

Dupã Duck, S.W. si Lea, M. (1982), întâlnirile regulate ale prietenilor au la bazã dorinte, intentii, gânduri similare, cadouri reciproce: unii vor sã fie utili, altii pot sã arate cã pot fi amabili, la bazã fiind o atractie individualã si nu doar aparenta fizicã mai ales abilitate si competentã socialã. Aceastã abilitate socialã este parte componentã a atractiei personale care a fost în multe cercetãri abordatã, dar accen-tuându-se doar perspectiva atractiei fizice a fot trecutã cu vederea.

Întâlnirile obisnuite ale prietenilor si interdependenta constituie un alt pas important în dezvoltarea prieteniei ca si activitãtile care se realizeazã cu ajutorul persoanelor pe care le considerãm prietene. Activitãtile considerate caracteristice pentru prieteni include participãri la petreceri, conversatii intime, dansul, plimbãri, invitatii la restaurant sau cafenea, jocul de cãrti si tenisul.

Pe lângã diferentierile si posibilitãtile variate de abordare teoretico-metodologicã a conceptului prieteniei în cadrul actiunii de comunicare interumanã mai putem adãuga "teoria echitãtii" ca rezultat al cercetãrilor în univers, cu balante si schimbãri relative, ori cu schimbãri calculate si anticipate. Interrelatia umanã bazatã pe prietenie presupune, conform studiilor lui Argyle & Furnham, Amy Campbell (1986), C.Gilligan (1982), Walster E.H. & G.W.Walster (1988), urmãtoarele:

· Subiectii din ecuatia prietenie se simt mult mai bine dacã ei constatã cã sentimentele lor sunt utile în relatia respectivã, sunt meritate;

· Cei care descoperã cã sunt într-o relatie inechitabilã si comunicarea lor devine disfunctionalã încearcã refacerea echilibrului prin:

> întãrirea echitãtii reale

> reinstalarea echitãtii psihice

> ruperea relatiei.

Walster & Walster (1978, 1982, 1988) ne sugereazã cã mãcar tacit partenerii aflati în comunicare prin intermediul prieteniei evalueazã costurile si beneficiile acestei relatii si în functie de potentialul satisfacerii afective relatia se stinge, este continuatã, se cimenteazã.

Prietenia nu reprezintã doar modalitãti de petrecere a timpului liber în companie, în grup ori mers la plimbare, mers la cumpãrãturi, mers la bisericã, vizite etc. Ea presupune cel putin de douã ori în viatã în douã etape o influentã beneficã asupra sãnãtãtii, stãrii de bine, detectarea agentilor stresori si reducerea lor.

a) Prima perioadã a vietii când prietenia este beneficã este adolescenta. În acest interval de timp prietenii adevãrati ajutã efectiv fetele ori bãietii în vârstã de 18-20 de ani sã capete experientã pe multiple planuri, inclusiv în alegerea partenerului în viitoarea cãsãtorie. Autorii acceptã cã prietenia în aceastã perioadã este un factor al fericirii si al stãrii de bine, de confort psiho-social.

Subiectul uman nu are posibilitatea permanentã, sigurã de a traversa doar evenimente pozitive în timpul vietii. Din aceastã cauzã, prietenia este fermentul de neînlocuit al vietii adulte.

b) A doua perioadã în care prietenia poate interveni efectiv este vârsta maturitãtii, accentul este pus mai ales pentru femei. Cele care nu au rude au nevoie în aceastã perioadã de prieteni care sã ocupe golurile afective si sociale. Acum, când prietenia nu poate suplini cãsãtoria, femeile doresc, de obicei, ca prietenii sã fie cei care fac orice pentru ele, care au calitãti superioare rudelor, care le ascultã si au solutii în orice domeniu.

Opusã acestei relatii privitã ca stare de bine este singurãtatea, care este consideratã cea mai obisnuitã si stresantã conditie a vietii umane.

Oamenii se simt singuri, unii percep singurãtatea în conditii si ocazii speciale, dar o recepteazã diferit dacã ne raportãm la sex, vârstã, nivel cultural si material.

Femeile se simt singure în proportie mai mare decât bãrbatii, ele au o nevoie mai stringentã de a vorbi, de a comunica, de a avea prieteni. Persoanele care au depãsit 50-60 de ani^[1] si destul de multi tineri între 15-24 de ani se simt singuri, La fel, într-o proportie semnificativã un studiu din Marea Britanie gãseste cã persoanele vãduve si divortate se simt singure, orbii si persoanele handicapate, nu pot comunica. Singurãtatea este resimtitã când oamenii se îmbolnãvesc, atunci când sunt într-o societate cu strãinii, dupã moartea unei rude sau a unui prieten apropiat, de sãrbãtorile Crãciunului sau de revelion.

Pentru "a depãsi" singurãtatea dorind sã reia comunicarea, studiile aratã cã cei mai multi oameni singuri se duc sã stea de vorbã cu un prieten ori un vecin (mai ales cei tineri); se duc la plimbare, cei mai în vârstã preferã sã se uite la televizor ori sã citeascã, femeile încep sã se ocupe de hobby-urile lor, bãrbatii preferã sã meargã la restaurant sau la cafenea.

Tinerii care se simt singuri^[2] sunt tristi, depresivi, anxiosi, supãrãciosi, emotivi, cu cenzurã internã severã, cu autoaprecieri scãzute, devin ostili fatã de grup.

Spre deosebire de tineri, oamenii în vârstã "au învãtat" sã fie singuri, mai ales dacã au un nivel cultural ridicat, ei se angajeazã în diverse activitãti: îsi gãsesc ocupatii, se uitã la televizor, citesc ori se implicã în activitãti artistice.

Studii numeroase au arãtat cã anumite deprinderi sociale imperfecte conduc la singurãtate, dintre care cea mai importantã este absenta unei capacitãti de a stabili relatii de prietenie într-o manierã agreabilã. Cei singuratici, de regulã, nu au un tipar de autodezvãluire, comunicã putin, sunt izolati si tind sã devinã eficienti prin redusa transmitere verbalã ori prin semne non-verbale (fata si vocea); le scade capacitatea cognitivã, sunt mai pasivi si mai putin insistenti; au un coeficient redus de încredere în altii si, global, atitudine negativã fatã de oameni corelatã cu un concept inadecvat privind prietenia, nerealizând cã starea de bine la care aspirã individul presupune obligatii si loialitate^[3].

Accentuând ideea cã prietenia nu se conduce dupã legi si reguli formale ca în cazul mariajului, subiectii intervievati sunt constienti cã existã un "cod" nescris de reguli, care respectate, determinã respectarea ei.

Reguli pentru prieteni

1. Oferiti-vã voluntar, din timpul liber, când este nevoie de ajutor;

2. Respectati conditiile particulare de viatã ale prietenului:

3. Pãstrati confidentele;

4. Aveti încredere unul în celãlalt;

5. Sprijiniti-vã prietenul (prietena) în lipsa acestuia;

6. Nu vã criticati unul pe altul în public;

7. Arãtati-vã sprijinul afectiv;

8. Uitati-vã în ochii celuilalt în timpul conversatiei;

9. Strãduiti-vã sã-l faceti fericit în timp ce sunteti unul în compania celuilalt;

10. Nu fiti gelos (geloasã) si nu îi criticati alte relatii, alte persoane cunoscute;

11. Fiti toleranti unul fatã de celãlalt;

12. Împãrtãsiti vestile (noutãtile) privind succesul;

13. Solicitati sfaturi personale;

14. Nu fiti pisãlog (pisãloagã);

15. Angajati-vã în glume sau ironii decente fatã de prieten(ã);

16. Cãutati sã rãsplãtiti datoriile, favorurile si complimentele;

17. Dezvãluiti-vã sentimentele ori problemele personale în compania prietenului.

Aceste reguli, care se doresc doar o intentie în consolidarea prieteniei si adâncirea comunicãrii interumane, tintesc douã arii speciale:

a) un set din acestea se referã la rãsplata, recompensa "moralã si materialã" - criteriu omniprezent( ex., ajutorul între prieteni);

b) un alt set de reguli se referã la cauza obisnuitã a pierderii prieteniei (ex., gelozia, lipsa confidentialitãtii).

4.2. COMUNICAREA sI RELAŢIILE DE CUPLU, DE CONVIEŢUIRE

Relativ acceptatã ideea conform cãreia subiectul uman transmite, receptioneazã prin diferite moduri verbale si non-verbale este raportatã de douã-trei decenii la fenomene extrem de frecvente în existenta umanã, perene si oricând specifice. Unul din aceste fenomene este dragostea care nu este studiatã doar de psihologi si sociologi, ci si de multi alti specialisti.

Punct de interes si de atractie din perspectivã practicã, ea devine teoretico-metodologic un "generator" de idei, acceptii, confruntãri, solutii pentru convietuire si comunicare umanã.

"Boalã delicioasã", necesarã si familiarã, dragostea este un fenomen extraordinar, complex presupunând existenta a douã persoane (cuplu) care vin în aceastã ecuatie cu structura lor intimã, cu aspiratiile si expectatiile lor, cu dorinta de a fi împreunã cu un alt semen.

Multi dintre noi am suferit, nu am gãsit explicatii, am rupt relatii, am necãjit colegi, pãrinti, am întrerupt comunicarea sau am comunicat afectiv prin descãrcãri puternice, nejustificate considerând cã suntem îndrãgostiti.

A fi îndrãgostit, a fi iubit, a iubi pe cineva, a nu fi împãrtãsitã dragostea, sunt tot atâtea posibilitãti si ipostaze ale comportamentului uman, sunt perspective din care noi încercãm sã influentãm atitudinile noastre, chiar sistemul de autoevaluare.

Interrelatiile umane bazate pe prietenie pe care le-am prezentat succint anterior sunt influentate si nu pot fi separate de dragoste, de mariaj, de convietuirea în familie.

În relatia, atitudinea sau sentimentul de prietenie trebuie inseratã simpatia, preferinta pentru o persoanã, dragostea ca atractie heterosexualã si relationarea între parteneri (comunicare afectivã).

Dragostea face obiectul tot mai multor studii în ultimele decenii ale secolului XX, întrucât ea nu mai este apanajul literatilor, al poetilor si nu doar al îndrãgostitilor, este studiatã între evenimentele pozitive ale vietii, dar nu singurul - care pot determina pentru om stãri de fericire, de mare bucurie, o stare de bine.

Investigând 100.000 americani - femei si bãrbati -Freedman J.L. (1978) încearcã sã gãseascã ierarhizarea conceptului "a fi îndrãgostit" si constatã cã este plasat pe locul II ca importantã pentru femeile singure, dupã "prieteni si împliniri sociale" locul I; iar pentru bãrbatii singuri acelasi concept este ierarhizat pe locul III dupã "prieteni si împliniri sociale" si "activitate profesionalã".

M.Argyle & M.Henderson (1985) încearcã un studiu în Marea Britanie si gãsesc cã "dragostea" sau "a fi îndrãgostit" este evenimentul hotãrâtor al fericirii atât pentru femeile cât si pentru bãrbatii de toate vârstele din esantion.

Factorii care ar contribui la fenomenul "a te îndrãgosti" sunt similari cu dorinta de a impune altora o bunã impresie:

a) sã arãti simpatie si iubire celeilalte persoane;

b) sã ai sentimente si concepte de referintã similare cu cealaltã persoanã;

c) sã fie o atractie fizicã reciprocã.

În timp ce Z. Rubin (1976) identificã factorii atasamentului romantic încercând sã mãsoare "dragostea romanticã", Pope, Walster & Walster (1986) sunt diferentieri psiho-sociale între" dragostea pãtimasã" si legãturile de dragoste, de prietenie care rezistã de-a lungul vietii, "camaraderia".

Rubin apud I.Mitrofan & N. Mitrofan (1994) indicã drept factori importanti ai comportamentului romantic (dragostea romanticã): atasamentul, sustinerea emotionalã, intimitatea.

Autorii sus-mentionati considerã "dragostea pãtimasã" ca o dorintã vie puternic resimtitã fatã de o persoanã, de a fi iubitã de acea persoanã, este sentimentul cã fãrã el sau ea nu putem trãi, separarea (despãrtirea) ar putea provoca trãirea unor sentimente de chin, de reale necazuri dar cu anticiparea dorintei de reunire imperioasã, reunire care este perceputã ca un sentiment de extaz, de euforie, pace si multumire sufleteascã.

Pe de altã parte, camaraderia reprezintã afectiune prieteneascã si atasament puternic fatã de cineva. Este limitativ si periculos metodologic sã abordãm îndrãgostitii ca fiind doar adolescentii si tinerii cãsãtoriti; fenomenul existã si la persoane cãsãtorite dar si la cuplul de vârstnici.

Spre deosebire de "Dragostea pãtimasã" care este o floare rarã si fragilã, afectiunea camaradereascã este mult mai rezistentã si poate rezista întreaga viatã.

E.Walster & G.Walster (1978) au concluzii mult mai optimiste dupã studierea unor fenomene privind dragostea, patima, romantismul si camaraderia la trei tipuri de cupluri:

a) cuplul care rezistã în timp pe bazã de prietenie
b) cuplul de logodnici

c) femei între 60-80 de ani.

Autorii au gãsit cã raporturile între dragoste si prietenie se pãstreazã la un nivel relativ de sinceritate fatã de un nivel mediu care existã în ambele tipuri de trãiri, într-o perspectivã de timp mai mare.

Argyle & Henderson (1985) trec în revistã extrem de multe cercetãri privind dragostea si încearcã sugestii pentru reguli bine motivate si sustinute de deprinderi (abilitãti) de tip interrelationare.

Fãrã sã dorim încorsetarea partenerilor, enumerãm regulile pentru diferite tipuri de cupluri ca moment de meditatie pentru subiecti indiferent de vârstã si sex, dar si ca model de posibilã abordare a unei problematici pentru care încã nu fiinteazã modele viabile, psihoterapii acceptate de persoane cu probleme intime în acest delicat sector al vietii psihice.

Reguli pentru cuplurile care rezistã în timp

1. Adresati-vã unul altuia pe numele de botez;

2. Respectati unul altuia viata particularã (intimã);

3. Manifestati încredere reciprocã;

4. Fiti punctuali;

5. Uitati-vã în ochii interlocutorului în timpul conversatiei;

6. Nu vã criticati unul pe altul în public;

7. Sprijiniti-vã partenerul mai ales în absenta acestuia;

8. Pãstrati secretele;

9. Arãtati-vã interesul fatã de activitatea psihicã a celuilalt;

10. Fiti corecti si credinciosi unul fatã de celãlalt;

11. Transmiteti vestile bune;

12. Oferiti-vã unul altuia cadouri cu ocazia aniversãrilor;

13. Tolerati-vã unul altuia prietenii;

14. Oferiti cadouri, recompense si favoruri;

15. Imaginati surprize plãcute celuilalt.

Uneori persoanele care alcãtuiesc astfel de cupluri si care rezistã în timp au expectatii mai mici, alteori mai mari în cuplurile de logodnici ori în cuplurile de cãsãtoriti.

Cei care convietuiesc fãrã sã fie cãsãtoriti se apropie ca expectatii si comportament de cuplurile de tip camaraderie, iar relatiile din astfel de cupluri pot fi similare, uneori cu alte conduite de tip agresiv, conflictual.

Tiparele de conduitã în cupluri sunt de asemenea foarte dinamice, observându-se o evolutie spre nou, deschidere si initiativã personalã în detrimentul altor conduite, dupã anii 1950.

Bãrbatii care atrag datoritã aspectului fizic sunt mai insistenti si cu abilitãti sociale. Femeile care atrag datoritã aspectului fizic sunt, în genere, mai putin competente si mai putin pricepute social; ele nu au nevoie de abilitãti speciale pentru cã se acceptã de obicei cã initiativele fatã de ele le au bãrbatii.

S-a constatat cã tinerii, ori persoanele din cuplurile desfãcute prin divort, sunt în situatia de a accepta compromisuri. Pe de o parte ei au nevoie de autonomie si independenta omului singur, pe de altã parte doresc intimitate sexualã si companie afectivã ca în cadrul cãsãtoriei. Convietuirea, care are la bazã obisnuinta pare sã fie singura formã care oferã o combinatie a calitãtilor individuale diferite ale celor doi parteneri.

În perioada 1930-1945, într-o serie de tãri nordice si vest-europene, se practica asa-numita "cãsãtorie de probã" ("trial marriage") întâlnitã mai ales în rândul femeilor singure, mai mari de 25 de ani sau dintre cele divortate. În Anglia, femeile cu situatie materialã modestã spunea despre ele cã sunt cãsãtorite, ele fiind doar într-un cuplu de convietuire. Oricum, dupã Newcomb, M.D. (1981), Rosenblatt P.C. si Bud L.G. (1975), se considerã cã existã o crestere evidentã, statistic, în ultimii 20 de ani a procentajului de cupluri care au convietuit înaintea cãsãtoriei în Marea Britanie.

Pe populatie studenteascã americanã, Hill,Rubin & Peplau (1976) gãsesc 45% dintre cuplurile premaritale dupã doi ani de convietuire desfiintate, gãsesc ruperea relatiilor. Existã în astfel de cupluri lipsa unor angajamente privind mariajul, dar si investitii de timp, de bani, frica de a pierde relatia ca si constientizarea nerespectãrii unor reguli traditionale (chiar încãlcarea lor). Statistic, se rezistã 15-26 de ani într-o astfel de convietuire cu reguli putine, dar cu altele cerute de non-conformismul partenerilor.

Reguli pentru convietuire

1. Arãtati-vã unul altuia încredere;

2. Respectati-vã intimitatea;

3. Oferiti-vã ajutor afectiv (emotional);

4. Adresati-vã unul altuia pe numele de botez;

5. Fiti corecti si credinciosi unul altuia;

6. Contribuiti la cheltuielile casei (apartamentului);

7. Ajutati alte persoane când sunt bolnave;

8. Manifestati-vã interesul pentru activitatea zilnicã a celuilalt;

9. Nu vã criticati unul pe altul când sunteti împreunã în public;

10. Priviti-vã în ochi, unul pe altul, în timpul conversatiei;

11. Apãrati cealaltã persoanã în absenta ei (lui);

12. Fiti tolerant unul cu prietenii celuilalt;

13. Cereti sfaturi personale;

14. Pãstrati secretele;

15. Comunicati partenerului sentimentele si problemele personale;

16. Scrieti felicitãri si oferiti cadouri partenerului în ziua de nastere;

17. Nu fiti pisãlogi;

18. Împãrtãsiti partenerului pãrerile personale despre religie, politicã, conceptia de viatã;

19. Informati-vã partenerul despre intentiile de perspectivã;

20. Comunicati-vã zilnic programul de activitãti personale.

Cu sau fãrã existenta regulilor, oamenii se vor îndrãgosti, vor suferi, vor fi fericiti, se vor cãsãtori, vor avea copii si ciclurile afective si biologice ale vietii nu vor deveni fixe. În toate etapele pe care le traverseazã subiectul uman este prezentã o participare afectivã, socialã, biologicã si, oricum, are loc o comunicare psihologicã. Diferentele mari în explicarea dragostei, a camaraderiei, a implicatiilor cãsãtoriei si a responsabilitãtilor de rol si statut în familie fac din aceastã "boalã" ceva necesar. Atasamentul intrafamilial, nevoia de prietenie, nevoia de a comunica între sexe si vârste diferite nu eliminã aspectul istoric al dragostei si cãsãtoriei.

Indisolubil legat de aspectul psihosocial al dragostei, mariajului si întemeierii familiei este cel biologic, dar nu crucial. Se spune cã abilitatea (capacitatea, deprinderea) pentru dragostea sexualã poate fi învãtatã încã din copilãrie. De aceea, atasamentul intim, prietenia, cooperarea între pãrinti si copii este un model bazal pentru compor-tamentul sexual ulterior al tinerei generatii. Cãsãtoria înseamnã un tip social de relatii, înseamnã o interrelationare foarte intensã, este o interrelatie sexualã, care îmbracã mai multe aspecte ale vietii tinzând sã devinã permanentã. Desi mariajul a decãzut ca popularitate, în Marea Britanie 92% din persoane sunt cãsãtorite!

Nu ne propunem o prezentare a rolurilor femeii si bãrbatului într-un mariaj, nici a etapelor acestui "contract". Dorim sã subliniem cã diferentieri existã atât din perspectivã psiho-socialã (rol si statut), din perspectivã istoricã si biologicã (acceptia egalitãtii între sexe, drepturi si implicatii pentru familie si copii). Mai sunt semnalate diferentieri în conduita cuplului când sunt diferente foarte mari de educatie, de instruire (mai ales când nivelul instructiei femeii îl depãseste pe cel al bãrbatului). În toatã aceastã etapã a vietii care este cãsãtoria au fost studiate cupluri cãsãtorite - fericite, cupluri cãsãtorite - nefericite, probleme care determinã acestea, cauzalitatea conflictelor maritale, deficientele în comunicarea intrafamilialã de multe ori generatã de violentã, infantilism, lipsa unor modele solide de conduitã parientalã.

Generic putem afirma cã sotii si relatiile dintre ei în cadrul cãsãtoriei sunt abordate prin prisma familiei în timp ce relatiile de cuplu între tineri, între persoane divortate, între persoane vârstnice, între persoane necãsãtorite sunt abordate din perspectiva balantei:

expectatii - dorinte - posibilitãti.

Reguli pentru ambii soti

1. Arãtati-vã suportul afectiv;

2. Comportati-vã corect, fiti credinciosi;

3. Creati o atmosferã armonioasã de familie;

4. Respectati intimitatea partenerului;

5. Pãstrati cu strictete secretele;

6. Nu întrerupeti legãturile sexuale cu sotul (sotia);

7. Oferiti cadouri, complimente, favoruri;

8. Sprijiniti-vã sotul (sotia) chiar când este absent (ã);

9. Vorbiti cu partenerul (a) despre problemele sexuale;

10. Comunicati partenerului (ei) sentimentele intime;

11. Informati partenerul despre programul zilnic;

12. Arãtati tolerantã fatã de prietenii sotului (sotiei);

13. Nu vã criticati partenerul (a) în public;

14. Cereti sfaturi personale pentru a vã flata partenerul;

15. Vorbiti cu partenerul despre viatã, moarte, religie, politicã;

16. Priviti partenerul în ochi în timpul convorbirii;

17. Dezvãluiti sotului (sotiei) problemele financiare;

18. Comunicati cu partenerul prin mijloace verbale si non-verbale;

19. Arãtati-vã afectiunea pentru partener în public;

20. Ajutati-vã material sotul(sotia).

4.3. COMUNICAREA sI RELAŢIILE PÃRINŢI -COPII

În toate societãtile au existat si vor exista legãturi între pãrinti si copii, mamele se ocupã în special de copii la vârste mici, în toate societãtile copiii vor considera pãrintii responsabili de necesitãti, reusite si insuccesele lor. Relatiile între pãrinti si copii presupun un mecanism deosebit, filtrat social, ele au la bazã statuarea comunicãrii în care se realizeazã un model, un pattern de conduitã. În cadrul acestor relatii pãrintii încearcã si de multe ori multi dintre ei reusesc sã socializeze copiii, contribuie la modificarea si perfectionarea stilului de interrelationare din copilãrie; ambele pãrti ale ecuatiei au nevoie de deprinderi, abilitãti sociale pentru facilitatea intercomunicãrii.

Existã desigur studii privind forma si mãrimea familiilor, existã studii privind familiile dezorganizate, influenta divortului asupra atmosferei si formãrii trãsãturilor psihosociale ale minorilor, sunt numeroase cercetãri privind copiii adoptati, privind copiii aflati în plasament familial, privind cupluri cu sau fãrã copii - pentru a enumera doar câteva din cele mai frecvente preocupãri în domeniu.

Studii mai de finete s-au axat pe investigarea unor aspecte, speciale în interrelatia pãrinti-copii, incluzând raportul satisfactie-conflict, relatiile frate-sorã, relatiile cu mama, relatiile cu tata, adolescenta ca perioadã a schimbãrilor relationare; variatii culturale în statuarea relatiilor pãrinti-copii.

Binecunoscuta realitate psihologicã potrivit cãreia interrelatia are obligatoriu la bazã comunicarea este abordatã si în acest tronson de studiere a relatiilor pãrinti-copii.

Dacã în timpul copilãriei pãrintii sunt cei care initiazã efectiv copilul în stabilirea relatiilor în familie, extinse apoi la grupul de joacã, în timpul adolescentei pãrintii nu mai reusesc sã supravegheze minorii decât cu mare dificultate. În copilãrie procurarea de jucãrii, alimentatia, curãtenia, conversatia reprezintã apanajul exclusiv al adultului. În adolescentã, tinerii aspirând la un alt statut decât cel de "copil" se împotrivesc dorintei pãrintilor de a nu întârzia, de a avea grijã deosebitã pentru studiu, de a nu intra în relatii cu persoane rãu intentionate, periculoase, de a nu-si crea si adopta modele "facile". Pãrintii vorbesc si transmit enorm copilului în perioada micii copilãrii, ei învatã efectiv sã vorbeascã, sã participe la dialog. Copiii pun întrebãri la care pãrintii încearcã sã rãspundã, ei ar trebui sã ofere rãspunsuri cât mai adecvate dezvoltãrii psihice a copilului. În adolescentã, centrul de greutate al comunicãrii se deplaseazã de la nivelul exclusiv al familiei la nivelul grupului de colegi si prieteni. În perioada furtunoasã, frumoasã si tumultuoasã, plinã de mari inegalitãti psihosociale, tânãrul devine un veritabil participant la dialog, de multe ori fãrã sã comunice nimic adultului si cel mai adesea pãrintilor.

De exemplu, dacã pãrintii întreabã un adolescent despre compania lui, ei dorind sã-si arate de fapt afectiunea, conversatia ar putea arãta cam asa:

Pãrintele (mama ori tata): "Unde ai fost?", "De unde sosesti acum?"

Adolescentul: "Afarã", "De afarã"

Pãrintele: "Ce mai faceti voi când vã întâlniti?"

Adolescentul: "Nimic"

Pãrintele: "Ai fãcut bine cã ai iesit cu prietenii la discotecã?"

Adolescentul: "Nu" .

Astfel putem afirma cã adolescentii devin "experti" în a nu transmite nimic, în a nu comunica.

Unii pãrinti încearcã sã învete copiii de la vârste mici sã munceascã, sã facã o activitate si nu doar sã primeascã totul drept "cadou"; sã facã unele actiuni pentru a se deprinde cu respectul pentru muncã.

Psihologii studiind aceste activitãti pe care unii pãrinti încearcã sã le includã în structura conduitei copiilor si mai ales a adolescentilor atât ca un mod de comunicare mai profundã între cele douã generatii - apreciindu-le schimb de idei în cadrul relatiei pãrinti-copii.

De fapt, adolescentii ajutati astfel din copilãrie ori pubertate îsi dezvoltã rãdãcinile relationãrii de mai târziu: mama si fiica pot avea relatii mai intime, de prietenie adevãratã, tata si fiul pot discuta mai deschis perspective viitoare, interese comune - sunt "în micro" tiparul prieteniei pãrinti/copii.

Regulile cele mai simple se învatã si se respectã în familie, se reflectã în comportamentul din grup (scoalã, prieteni, stradã) si reintrã în circuitul de comunicare intrafamilialã care stã la baza relatiilor intime (inclusiv sexuale) si de muncã - dacã au fost initiate prin conversatie si supravegheate de adult.

Rapaport R., Rappaport M. (1977), Strelitz, Z. & Kews, Pilling,D. & Pringle(1978), Argyle M. & Henderson M. (1985) finiseazã câtiva itemi pentru o posibilã comunicare în perioada adolescentei, din ambele sensuri: de la pãrinti cãtre adolescenti, si de la adolescenti spre pãrinti, itemi cuprinsi în câteva reguli generale.

O serie de studii audizeazã abilitãtile parentale de conduitã, regulile ca si drepturile pãrintilor în speranta decelãrii efectelor asupra educatiei, asupra cresterii si statuãrii unor stiluri, moduri de comportament. În fond, multi autori scriu despre binomul "acceptare - respingere" ca fiind cel mai important în interrelatia pãrinti-copii (inclusic adolescenti).

Aceste drepturi parentale circumscriu institutiei "conduitei pãrintesti", comunicãrii între 2 segmente diferite ca vârstã, statut si rol social, nivel de informare si culturã se referã generic la:

1. Dreptul de a decide unde si cu cine sã locuiascã minorul;

2. Dreptul de a hotãrî în legãturã cu educatia si obligatia, îndatorirea de a se ocupa de educatia minorului;

3. Dreptul de a pedepsi în limite rezonabile;

4. Dreptul si obligatia de a proteja si apãra minorul;

5. Dreptul de a administra proprietatea minorului;

6. Dreptul de a consimti sau refuza consimtãmântul pentru tratamente medicale ale minorului;

7. Dreptul de a consimti sau refuza în legãturã cu adoptia;

8. Dreptul de a consimti sau refuza consimtãmântul la cãsãtoria unui minor între 16 si 18 ani;

9. Dreptul de a se comporta într-un litigiu ca apãrãtor al intereselor copilului;

10. Dreptul de mostenire a proprietãtii dupã deces. (apud M.Argyle & M.Henderson, 1985).

Fluctuatiile inerente sociale, economice induc modificãri si diferentieri culturale în "aparatul" psiho-moral de conduitã, de comunicare între pãrinti si copii, care contine abilitãti, capacitãti de interrelationare dar si nevoia permanentã de a cunoaste evolutia socialã si individualã a copilului, puberului, adolescentului. Acesta cu atât mai mult cu cât se acceptã cã "profesia" de pãrinte este extrem de dificilã, de solicitantã si dinamicã.

În secolul 19 se considera cã pentru viata subiectului uman, copilãria reprezintã un segment deosebit de important, fapt reflectat în multitudinea abordãrilor, studiilor, scrierilor, domeniilor; în secolul 20 aprecierea importantei a trecut pe palierul adolescentã (între copilãrie si viata adultã) -fenomen complex care, de multe ori s-a asociat, limitativ, cu "rebeliune", "criza de identitate" etc. În culturi diferite studiile unor autori ca: Jodelet,D. (1989); Gergen, K.J. & Davis, K.E. (1985) au arãtat drept cea mai importantã achizitie în dezvoltarea copilului: structurarea motivatiei pentru independenta si comunicarea ulterioarã a adolescentului. Totodatã, cercetãri pertinente ocupându-se de implicatiile acceptare - respingere conchid în legãturã cu deficitul de interactiune, intercomunicare - ca una din situatiile posibile. Sintetic, abordarea afectiunii (dragoste pãrinteascã), petrecerea unui volum de timp considerabil împreunã cu minorul, tratarea acestuia cu delicatete, aplicarea flexibilã a balantei recompenselor mai degrabã decât a critica si a fi ostil determinã o bunã imagine a pãrintilor în acceptia copiilor.

Dacã, dimpotrivã, copiii sunt respinsi de pãrinti (reactiile sunt diferite tatã/fiu, mamã/fiicã) ei au mai multe sanse sã evolueze la pubertate si adolescentã spre: delincventã, agresivitate, conduite nevrotice, conduite atipice (schizofreniforme).

În consecintã, sansele lor sunt mai reduse de "a vira" spre conduite civilizate, de a fi prietenosi, de a avea capacitãti de comportament civilizat, de a fi cooperanti, de a purta de grijã altora.

Începute din perspectivã sociometricã, studiile privind reactiile copilului, adolescentului în procesul de intercomunicare cu adultul, cu pãrintii, cu familia s-au diversificat. Cercetãrile lui Glueck si E.T.Glueck (1950), H.G.Elder (1962), T.Smith (1983), Riskin J. & E.Faunce (1976), F.F.Schachter (1983),Blok J. & Morrison A. (1981), Freedman, J. (1978) etc., capãtã contur în zone diferite de pe glob, în culturi si grupuri socio-economice variat structurate.

Se degajã câteva idei principale pentru stilul în comunicare pãrinti/copii, pentru întelegerea profundã a perioadei adolescentei:

Ø Pentru adolescent este apreciatã ca beneficã "supravegherea democraticã". Este de preferat o abordare permisivã, egalitarã a adolescentului fatã de una autoritarã, de respingere; în alte conditii minorii nu ezitã sã spunã cã "pãrintii uitã cã au fost si ei tineri" si "nu îsi cunosc limitele".

ØComportamentul pãrintilor caracterizat prin cãldurã afectivã, rãsplata acordatã pentru merite. Aceasta are consecinte favorabile în achizitionarea de cãtre adolescent a unor itemi structurali ai personalitãtii lui, a independentei de a avea o identitate, auto-evaluãrii etc.

ØÎn familiile cu dezvoltare normalã adolescentii sunt mult mai cooperanti, sunt veseli, învatã sã spunã glume, sã râdã ti sã se bucure^[1]. S-a constatat cã acesti adolescenti învatã cu mai multã uturintã sã stocheze ti sã distribuie informatia, fatã de adolescentii cu tulburãri de comportament la al cãror viraj pãrintii si grupul asistã de multe ori fãrã sã stie cum si de ce sã intervinã.

4.4. COMUNICAREA sI RELAŢIILE PROFESIONALE

Se stie cã satisfactia muncii este strâns legatã de satisfactia vietii, una fiind afectatã de cealaltã^[2] .

Dacã în dragoste si prietenie partenerul si relatia este mai importantã decât tu însuti (însãti), în relatia de muncã banii si bunurile (mãrfurile) sunt mai importante decât itemul afectiune ^[3].

De exemplu: relatia sef-subaltern este o relatie de inegalitate, cu sarcini orientate, directionate si formale; este mai mult de tip concurential si ostilitate decât de cooperare si prietenie, totusi lucrãtorii fac eforturi sã se comporte si sã comunice în mod cooperant si prietenos.

Alte relatii de muncã, între care mentionãm pe aceea între profesor si elev (student) este inegalã, dar de cooperare si chiar foarte intensã.

Beneficiile si conflictele acestora diferã în functie de tipul relatiei de muncã, de tip profesional.

Relatiile în grupurile de lucru sunt diferite de cele de acasã (din familie) sau cu prietenii. Ele se bazeazã pe cooperare în grupuri organizate si ierarhie, care diferã de contactele sociale care nu contin doar contactele din pauzele de cafea sau dejun - cunoscute uzaul ca partea infor-mationalã a muncii.

Oamenii vin la lucru pentru a presta munca si a fi plãtiti pentru ea; ei coopereazã cu alti oameni, descoperã cã sunt asemãnãtori cu unii din ei si încep sã se angajeze în activitãti extraprofesionale.
Ierarhia are un mare efect în relatiile dintre oameni si în felul în care ei comunicã unii cu alti. Sugerãm câteva coordonate:

1. Statut egal în interiorul grupului de lucru.

Oamenii pot coopera si ajuta reciproc, dar pot de asemenea sã devinã rivali la promovare, avansare. În asemenea grupuri relatiile colaterale, comunicarea cu grupuri cu acelasi statut este mai mare si mai usor de stabilit.

2. Oameni cu statut diferit - relatiile sunt mult mai dificile, în special dacã unul este sef direct si celãlalt subaltern. Dacã nu muncesc în acelasi domeniu sau institut lucrurile pot fi simple, însã în relatiile în care unul din parteneri are putere asupra celuilalt, se creeazã în mod obisnuit o anumitã distantã între ei.

Diferentierile se pot referi la urmãtorii itemi:

SEXUL:

a) Bãrbatii sunt mult mai implicati în grupuri, femeile în relatiile intime asa cum am mai subliniat anterior. Femeile sunt mai interesate de partea socialã a relatiei de muncã mai mult decât bãrbatii si aceasta este una din principalele surse ale satisfactiei în muncã pentru ele, în parte datoratã poate naturii muncii femeii (profesori, asistente medicale, secretare etc.). Probabil de aceea satisfactia în muncã a femeii este, de obicei, mai mare decât a bãrbatilor.

VÂRSTA:

a) Pentru tineri, importantã este socializarea pentru muncã, care începe din scoalã si important este ca ei sã învete de la cineva, sã fie directionati cum sã munceascã în calitate de membri ai unui colectiv si sub îndrumarea unui sef.

Pentru cei în vârstã, mai ales fatã de cei care nu au avut succes sau cei ale cãror principale cuceriri (împliniri) au rãmas la un nivel inferior, la acestia contactele sociale sunt mult mai importante decât munca însãsi.

Oamenii petrec o mare parte din timpul lor la serviciu cu persoane diferite sau cu acelasi tip de statut. De aceea, studii si observatii pertinente disting mai multe niveluri de intimitate^[4] .

Ø colegi de serviciu (de muncã) - aceastã colaborare relativ superficialã si orientatã din punct de vedere al sarcinilor de muncã poate fi, totusi, plãcutã si deseori chiar asa este; e vorba de o serioasã colaborare în muncã deasupra cerintelor formale ale muncii.

Ø membri ai unui grup strâns, foarte apropiati - au ocazia sã facã glume, sã participe la unele jocuri în pauze, sã ia parte la dineuri si la un "pahar" în cluburi sau cantine - sunt pretexte de a manifesta euforie si plãcere. Aceste interactiuni sunt obisnuite (uzuale) între membri ai grupurilor de lucru apropiate.

Ø "prieteni de muncã" (de serviciu) - diferiti de prieteni în sens uzual. Acestia nu se invitã acasã, nu sunt antrenati în activitãti în timpul liber, dar se înteleg bine în rezolvarea unor probleme de serviciu, în desfãsurarea unor activitãti pur sociale sau în muncã, sau în ambele situatii.

Ø "prieteni sociali" - prieteni în adevãratul sens al cuvântului dobânditi în cadrul relatiilor de serviciu. Ei sunt diferiti de prietenii cunoscuti prin intermediul vecinãtãtii sau a petrecerii timpului liber.

Reguli pentru colegii de muncã (serviciu)

1. Acceptati amabil sã împãrtiti cu celãlalt sarcinile cu care a fost coplesit.

2. Respectati singurãtatea si secretele celorlalti.

3. Fiti cooperant cu privire la împãrtirea mijloacelor fizice de muncã (luminã, temperaturã, zgomot).

4. Arãtati-vã sã ajutati atunci când vi se cere.

5. Pãstrati secretele (confidentele) ce vi se încredinteazã.
6. Lucrati, fiti cooperanti chiar dacã simtiti ceva neplãcut.

7. Nu vã denigrati superiorii.

8. Adresati-vã colegilor de muncã pe numele de botez.

9. Cereti sfatul si ajutorul atunci când este nevoie.

10. Priviti-vã colegii de muncã în ochi în timpul conversatiei.

11. Nu fiti exagerat de preocupati sã aflati date despre viata particularã a celorlalti.

12. Rãsplãtiti datoriile, favorurile si complimentele oricât de mici ar fi.

13. Nu vã angajati în raporturi sexuale (intime) cu colegii de muncã.

14. Fiti gata sã vã înlocuiti colegul când lipseste.

15. Nu vã criticati colegul în public.

* Relatia sef-subaltern

Aceasta este una dintre cele mai importante si de bazã dintre relatiile sociale.

seful poate fi desemnat din afara grupului de lucru sau din interiorul sãu, de regulã cel care are mai multã experientã sau care stie mai mult despre organizare si conducere, despre sarcinile de muncã din domeniul respectiv.

Formal, seful are oarecare putere în a recompensa (rãsplãti) sau a pedepsi. Totusi si subalternii au putere, se pot asocia, uni în sindicate sau mici grupuri care le conferã o putere colectivã fatã de care seful rãmâne dependent neputând sã-i concedieze pe toti, obligat fiind sã le satisfacã cererile.

Existã în aceastã relatie un schimb de ajutor sau alte recompense între superiori (sefi) si subordonati.

Seful se aflã în pozitia de a ajuta subalternii sã câstige bani, sã îi promoveze si într-un fel sã le ridice nivelul de trai. Îi poate ajuta si în muncã promovându-le si întelegându-le interesele, directionându-le recompensele în vederea obtinerii unor performante în activitate. Subalternii îsi ajutã seful fãcând o treabã bunã la locul de muncã.

Conducãtorul unui grup de lucru activeazã de obicei în acelasi spatiu, uneori în aceeasi încãpere cu subalternii pãstrând contactul cu acestia sub forma unor sedinte sãptãmânale dar mai ales la locul de muncã, exemplu dupã pauzele de cafea.

Cele mai multe interactiuni între superior si subordonat sunt initiate de sef: interactiuni cu privire la muncã, comentarii asupra rezultatelor subordonatilor, recomandãri, sugestii pentru rezolvarea unor probleme. Dar subordonatul poate lua si el aceastã initiativã: fie are nevoie de sfaturi sau lãmuriri, fie raporteazã progresele înregistrate, face sugestii si "plângeri" dacã problemele sunt des ignorate de sef.

Atributiile sefilor:

* îndatoriri oficiale, de ceremonial.

* initiazã, procedeazã la concedieri, angajãri.

* reprezintã legãtura cu alte organizatii, grupuri pe plan intern si în exterior.

* verificã si aflã ce se întâmplã în interiorul grupului pe care-l conduce si în afara lui, citeste rapoarte.

* informeazã cu anumite probleme pe subalterni.

* transmite, reprezintã grupul fatã de terti.

* actioneazã pentru îmbunãtãtirea anumitor situatii, supervizeazã actiuni, decizii, activitãti.

* rezolvã urgentele si situatiile limitã.

* autorizeazã expedieri, diferite proiecte, propuneri.

* negociazã cu sindicatele, salarii sau alte probleme.

Spre deosebire de relatia de prietenie, aceasta dintre superior si subordonat ne apare ca superficialã, foarte inegalã, si uneori ostilã si de concurentã. În ea sunt prezente 2 "tabere" nevoite sã comunice între ele.

Superiorul ne apare ca o foarte slabã sursã de satisfactie, dar ca o sursã majorã de conflict[5].

Care este sursa de conflict dintre sef si subaltern?

1. Teama si ostilitatea unor angajati fatã de superiori - datorate unui tratament necinstit, teama de a nu fi pedepsiti. Probabil cã problema fundamentalã este cã superiorii au puterea de decizie: de a pedepsi sau de a dispune de recompense.

2. Pe de altã parte, satisfactia în muncã, absenteismul si revenirea la muncã sunt profund afectate de relatia cu superiorul, de mãsura în care acesta din urmã îl poate "tine în sah".

3. Superiorii influenteazã starea sãnãtãtii subordonatilor în functie de atitudinea pe care o au fatã de acestia, cât de preocupati sunt de problemele lor. Pe scurt, cele mai importante surse de satisfactie în muncã sunt:

· Structura de initiere - planificarea muncii, instruirea, antrenarea, controlul si corectarea ca si motivarea, stimularea subordonatilor.

· Consideratia - preocuparea fatã de problemele si nevoile subordonatilor, stabilirea unui climat de lucru cald si de sustinere si sprijinire, de rezolvare a tuturor problemelor în si cu ajutorul grupului.

Ambele surse trebuie sã existe, dar sã nu depãseascã un anumit echilibru pentru a nu scãdea eficienta.

Cum trebuie superiorii sã dea ordine fãrã sã reducã satisfactia muncii?

Rãspuns: Într-un stil democratic - convingãtor, în sensul de a motiva oamenii prin explicarea si argumentarea necesitãtii rezolvãrii problemei sã le permitã subordonatilor sã participe la decizii si sã foloseascã tehnica discutiilor în grup si deciziile de grup^[6].

* Reguli pentru superiori (sefi):

1.Planificati si repartizati eficient munca.

2.tineti la curent subalternii cu deciziile care îi afecteazã, îi intereseazã direct. 3. Respectati singurãtatea si secretele celorlalti.

4. Pãstrati confidentele.

5. Consultati subordonatii în problemele care îi afecteazã.

6. Încurajati avansarea subordonatilor.

7. Oferiti sfaturi subalternilor.

8. Luptati pentru interesele subalternilor dacã este necesar.

9. Nu fiti gelos, invidios pe abilitãtile subalternilor.

10.Nu dati ordine fãrã explicatii.

11.Arãtati consideratie fatã de problemele subalternilor.

12.Priviti subordonatul în ochi când îi vorbiti.

13.Nu vã criticati subalternii în public.

14.Nu vã vizitati subalternii neanuntati.

15.Nu vã supravegheati prea îndeaproape subordonatii.

16.Nu vã angajati în raporturi intime cu subordonatii.

17.Rãsplãtiti datorii, favoruri si complimente.

18.Nu discutati problemele financiare personale cu subordonatii^[7].

* Reguli pentru subordonati:

1.Nu ezitati sã puneti întrebãri când ordinele (dispozitiile) sunt neclare.

2.Utilizati-vã initiativa dacã este posibil.

3.Expuneti-vã si apãrati-vã ideile proprii.

4.Reclamati întâi la seful ierarhic si apoi duceti-vã la altii.

5.Respectati singurãtatea si secretele altora.

6.Fiti îndatoritor si amabil.

7.Nu fiti prea supus.

8.Acceptati critica.

9.Pãstrati secretele si confidentele care vi se încredinteazã.

10.Fiti gata sã acceptati ordinele.

11.Nu spuneti lucruri dezaprobatoare la adresa sefului. 12.Priviti-vã superiorul în ochi în timpul conversatiei.

13.Ascultati instructiunile superiorului.

14.Nu vã vizitati seful neanuntat.

15.Nu vã criticati superiorul în public.

C o n c l u z i i :

b Relatia superior-subordonat în muncã este vãzutã de majoritatea oamenilor ca plinã de conflicte si ca oferind putinã satisfactie.

b Superiorul poate avea o considerabilã influentã asupra sãnãtãtii si satisfactiei dacã sunt întrebuintate corect abilitãtile si talentul sãu de manager.

b Superiorul are puterea de a recompensa si a pedepsi ceea ce face din aceastã interrelatie ca ea sã nu fie foarte apropiatã, sã nu se formeze legãturi permanente.

b Barierele create de diferentele de putere si de statut pot fi reduse prin utilizarea unor capacitãti ale superiorului dar mai ales printr-o atitudine de preocupare, de interes pentru ceilalti.

Un om se comportã în raport cu imaginea pe care o are despre sine. Atitudinea lui reprezintã exteriorizarea unei conceptii, care nu este altceva decât o reflectare a propriei lui persoane. Este transpunerea în plan obiectiv a imaginii despre lumea sã interioarã, despre propriile trãiri si sentimente. Între aceste douã lumi, cea obiectivã si subiectivã si forul interior al subiectului nu se poate stabili decât o legãturã de interconditionare; ambele se influenteazã reciproc.

Lumea materialã, prin transformãrile si fenomenele ei impregneazã puternic lumea interioarã a subiectului.

În acelasi timp, forul uman intern schimbã realitatea, însesi imaginile pe care si le formeazã despre anumite procese si fenomene.

Intercomunicarea, stabilirea de relatii sociale, de legãturi puternice este o artã, este - dacã putem afirma - "arta de a reusi în viatã!".

4.5. COMUNICAREA sI RELAtIILE MEDIC-PACIENT

Altã relatie importantã, în plan profesional, este acea interactiune care se stabileste între medic si pacient. Cele mai multe vizite la medic se fac pentru diagnostic, tratament si remedii farmacologice, dar, de multe ori oamenii merg la cabinetul medical pentru probleme afective si sociale.

Cercetãrile mai vechi au arãtat cã oamenii s-au îndreptat spre un "medic al familiei" cãruia îi aduceau la cunostintã probleme emotionale, sociale, personale, dar si medicale; "medicul de familie" trebuind sã se ocupe ca un terapeut si de "suflet" si de dureri fizice.

S-a constatat cã în special merg la medic pentru sfaturi si îndrumare medico-psiholsocialã, persoane divortate, persoane singure sau separate de putin timp. Medicul devine adesea confident chiar în mai mare proportie decât psihologul, pentru bolnavii cardiaci^[8].

Astfel cã interrelatia medic-pacient, în care se realizeazã comunicarea pe coordonate deosebit de sensibile, fiind legatã de durere, boalã, moarte etc. este mult mai mult decât actiunea de stabilire a diagnosticului si tratamentului pentru bolnavii somatici.

Subiectii au tentatia sã clasifice obisnuit medicii si consultatiile, dihotonic în "buni/rãi", "bunã/slabã". Dar chiar în acest caz se realizeazã un comportament complex, consultatia medicalã fiind un act complex în care apar oamenii cu structura lor, cu atitudini, cunostinte, expectatii dintre cele mai diferite. În toate secventele actului medical sunt prezente trãsãturile intime, emotionale ale fiecãrui participant în ecuatia "medic-pacient".

Dacã profesorului îi sunt necesare cunostinte de psihologie si pedagogie pe care sã le individualizeze si sã le adapteze la structura psihicã a elevului (studentului) de o anumitã vârstã (cât si a grupei,
clasei la care predã), medicului îi sunt necesare solide cunostinte de psihologie medicalã si clinicã pentru adecvarea conduitei lui la tipologia pacientului. Diferentele sunt foarte mari: oamenii diferã în atitudinile lor când se prezintã la medic, dupã vârstã, sex, nivel cultural, nivel socio-material etc.

În interactiunea medic-pacient se stabileste o "retea" dinamicã pentru cã ambii participã la diagnozã si tratament, în anamnezã si în convorbire ambele presupunând grade diferite de intimitate.

Cu atât mai mult ne asteptãm sã existe un "cod" al regulilor de respectat atât de cãtre medic, dar si de pacient. Cele mai importante si selectate au fost sinteze de "comportament asteptat".

* Reguli pentru medici

1. Ascultati cu rãbdare pacientul.

2. Gãsiti explicatii, totdeauna, foarte clare.

3. Acordati sfaturi de medicinã preventivã;

4. Comportati-vã franc si onest.

5. Pãstrati informatiile pacientului în strictã confidentialitate.

6. Respectati dorintele pacientului.

7. Nu vã criticati pacientii în public.

8. Arãtati-vã sprijinul afectiv (emotional).

9. Priviti pacientul în ochi în timpul convorbirii.

10.Respectati intimitatea pacientului.

11.Nu vã angajati în raporturi intime (sexuale) cu pacientii.

12.Nu folositi jurãminte si promisiuni în compania pacientului.

13.Nu vã arãtati supãrarea, stresul ori anxietatea în fata pacientului.

14.Nu pretindeti pacientilor ajutor material.

15.Încercati sã alcãtuiti diagnostice limpezi, clare.

16.Prezentati-vã în fata pacientului în lumina cea mai favorabilã.

Desi regulile de conduitã ale medicului pentru intercomunicare (între medic si pacient) inclus orientãri generale privind desfãsurarea anamnezei, ele încurajeazã atât intimitatea (ex.: "fii franc!", "fii onest!" si "corect", "stabileste contact vizual" etc.), dar si protejarea ei prin pãstrarea confidentei, respectarea problemelor personale.

* Reguli pentru pacient

1. Întreabã medicul dacã este ceva neclar.

2. Oferã medicului informatiile necesare.

3. Respectã cu grijã instructiunile medicului.

4. Fii foarte onest în aceastã relatie.

5. Asigurã-ti igiena si curãtenia corporalã în vederea examinãrii medicale.

6. Nu consuma în mod inutil timpul medicului.

7. Nu pretinde lucruri nerezonabile în bugetul de timp limitat al medicului.

8. Fii apropiat si "deschis" fatã de medic.

9. Respectã intimitatea medicului.

10.Expuneti problemele o singurã datã.

11.Priveste medicul în ochi, în timpul convorbirii.

Aceste reguli, general orientative pentru pacient au, de asemenea, scopul de a ajuta în centrarea pe problematica specificã solicitând interventia medicului pentru promovarea si protejarea, în acelasi timp, a intimitãtii în acest sistem de comunicare: medic - pacient.