REPERELE PSIHOGENETICE sI STADIALITATEA DEZVOLTĂRII PSIHICE

1. CONCEPTUL DE DEZVOLTARE PSIHICĂ

Dezvoltarea psihica reuneste ansamblul schimbarilor sistematice bio-psiho-sociale aparute de-a lungul vietii individuale. Exista mai multe tipuri de dezvoltare:

a)     În decursul vietii, omul traverseaza o dezvoltare biologica, reprezentata de schimbarile fizice, morfologice si biochimice ale organismului;

b)     Dezvoltarea psihica se concretizeaza în aparitia, evolutia si transformarea proceselor, functiilor si însusirilor psihice;

c)      Dezvoltarea sociala consta în asimilarea si adaptarea conduitei la normele, cerintele mediului social.

Între aceste forme exista interactiune, dar nu simultaneitate (ex. în jurul vârstei de 15-16 ani ritmul cresterii se diminueaza dar dezvoltarea psihica devine mult mai bogata decât pâna atunci).

Dezvoltarea psihica se desfasoara ca o succesiune de transformari ce genereaza treceri progresive de la nivele psihice primare, putin diferentiate, putin specializate la nivele psihice superioare, bine diferentiate si specializate (ex. trecerea de la senzatie la perceptie, trecerea de la un proces la altul sau în interiorul aceluiasi proces, trecerea de la memorarea mecanica la cea logica).

În cadrul dezvoltarii psihice, fenomenele psihice nu sunt invariabile, data o data pentru totdeauna, ci se afla într-o continua devenire, înregistrând momente de aparitie, evolutie, maturizare, involutii.

Dezvoltarea psihica se sprijina pe terenul ereditatii, îsi extrage continuturile din mediul socio-cultural, este ghidata de educatie. Se desfasoara în contextul propriei activitati a copilului, fiind impulsionata de motivatie. Mecanismul ei îl reprezinta trecerea de la exterior la interior, adica formarea "organelor functionale". Acestea, O.F. ale creierului, sunt un fel de functii, de uniuni functionale care includ elemente fiziologice si psihologice (ex. legaturile optico-motorii ca baza pe 858o143i ntru perceptia vizuala a marimii, forma sau legaturile dintre auz si intonatie, ca mecanism al perceptiei corecte a înaltimii sunetelor sau actiunile mentale care stau la baza gândirii, memoriei, imaginatiei etc.)

Caracteristicile dezvoltarii psihice:

Are un caracter plurideterminat si multifactorial.

Este determinata mai întâi de caracteristicile speciei (treapta filogenetica), de caracteristicile psihoindividuale (treapta ontogenetica), de interactiunea dintre individ si mediu (treapta psihosociala).

Principalii factori sunt ereditate, mediu, educatie.

Influentele sunt naturale, sociale, externe, interne, directe, indirecte, permanente, accidentale, superficiale sau esentiale etc.

Este poliforma, (deci nu liniara) si discontinua. Evolueaza ca o succesiune de faze, de stadii în care perioadele de schimbari spectaculoase alterneaza cu cele de relaxare.

Continutul dezvoltarii psihice, sensul, ritmul ei pot fi diferite de la un individ la altul, fie datorita potentialului ereditar, fie factorilor de mediu si educatie. Dezvoltarea este personala.

Fiecare are genotipul sau, interactiuni si împrejurari de viata diferite.

Acestea vor genera ritmuri de dezvoltare diferite, dimensiuni comportamentale de amploare si semnificatii adaptative diferite.

Schimbarile (în special cele calitative) sunt ascendente. Drumul dezvoltarii este în spirala. Aceasta nu se realizeaza ca o aditie previzibila, continua, constanta.

Avansul calitativ nu exclude momentele de aparenta stagnare, care confera o vulnerabilitate sporita subiectului. Momentele de regresie de cele mai multe ori sunt depasite prin salturile ascendente.

Caracterul ordonat al dezvoltarii.

Transformarile, schimbarile au loc într-o anumita ordine, la anumite intervale, sub o forma stadiala.

Dezvoltarea psihica este sistematica si stadiala.

Orice schimbare cantitativa sau calitativa are efecte asupra întregului sistem specific unui stadiu de dezvoltare (ex. particularitatile personalitatii la un anumit stadiu influenteaza reprezentarile, afectivitatea etc..

Principalele fenomene care marcheaza dezvoltarea psihica sunt:

modificari de ordin cantitativ (volumul deprinderilor, al vocabularului, al memoriei etc.);

schimbari de proportii (ex. se schimba raportul dintre ponderea activitatii senzoriale si a celei de tip intelectiv, dintre caracterul involuntar al diferitelor procese, fenomene psihice si cel voluntar);

modificari de ordin calitativ, înlocuirea treptata a unor forme cu altele noi care le vor restructura pe cele anterioare (ex. trecerea de la senzorial la logic, de la trairi afective fluctuante, la sentimente; trecerea de la stadiul categorial-concret (notional) al scolarului mic, la cel abstract (conceptele)11-12 - 15-16 ani).

"Nivelul formal logic al inteligentei nu este decât ca potentialitate un dat general uman. În absenta unui antrenament sistematic, acest nivel poate sa nu fie atins, chiar în cadrul normalitatii dezvoltarii."[1]

Aceste categorii de fenomene, specifice pentru dezvoltarea psihica sunt strâns legate de cresterea fizica, de maturizarea organica-fiziologica, de influentele mediului natural, social si de educatie.

Cresterea sau dezvoltarea fizica priveste totalitatea acumularilor de ordin cantitativ de-a lungul ontogenezei. Are rolul de a pregati maturizarea. Cresterea fizica se raporteaza la urmatorii parametri:

înaltime;

greutate;

proportia dintre cap, trunchi si membre;

raportul dintre greutatea craniului si greutatea generala a corpului.

Principalii factori ce influenteaza cresterea fizica sunt:

echipamentul ereditar;

regimul alimentar;

starea de igiena si sanatate;

activitatile speciale destinate cresterii fizice;

raportul optim între sistemul neurohormonal si fenomenul de crestere fizica.

Procesul maturizarii (maturus - copt, iar latinescul maturitas - dezvoltare deplina) conditionat de cel de crestere, reprezinta ansamblul modificarilor, chiar al salturilor calitative ce conduc la structurarea deplina a functiilor anatomo-fiziologice, a vietii neuropsihice.

De la studiul global al maturizarii, cercetarile au evoluat spre anumite aspecte: intelectuala, afectiva, psihosociala.

Maturizarea intelectuala - indicatorii specifici se refera la volumul, organizarea informatiei si modalitatile de operare cu aceasta.

Maturizarea afectiva - urmareste adaptarea trairilor afective la diferite situatii, controlul afectiv (stapânirea emotiilor), echilibrul afectiv în momente dificile (sa nu-ti pierzi cumpatul în fata provocarilor).

Maturizarea psihosociala - vizeaza nivelul optim al comunicarii cu ceilalti, al realizarii rolurilor, statutelor, al disponibilitatii socio-relationale.

Nivelul maturizarii se apreciaza prin raportare la stadiu si la indicatorii specifici ai acestuia.

Exista scari de evaluare a maturizarii intelectuale, afective, psihosociale care cuprind indicatori specifici pentru fiecare stadiu.

Pe fondul fenomenelor mentionate între anumite limite de vârsta, exista un nivel al maturizarii pentru toti cei care se încadreaza între limitele de vârsta respective.

Nivelul de maturizare delimiteaza stadiile dezvoltarii.

2. RELAŢIA DINTRE VÂRSTA CRONOLOGICĂ sI VÂRSTA DE DEZVOLTARE

Cresterea sau dezvoltarea fizica se raporteaza la ani, luni, zile ale individului, ceea ce reprezinta vârsta cronologica, implicata în marile cerinte ale societatii (scolarizare, majorat, acces pentru exercitarea unor profesii, pensionare etc.).

Cu toate ca în primele luni ale vietii, asemanarile de la un copil la altul sunt numeroase, exista si deosebiri între ei. Pornind de la aceasta baza s-au identificat si anumite "vârste de dezvoltare".

Stabilirea normalitatii se face prin raportarea datelor la cele doua vârste. Un copil, pe parcursul anilor poate depasi vârsta de dezvoltare în comparatie cu vârsta cronologica, sau dimpotriva, poate manifesta unele întârzieri.

Atunci când precocitatea sau întârzierea sunt puternice, dezvoltarea este atipica.

Diversele dimensiuni ale dezvoltarii psihice (cognitive, socio-afective) realizeaza o unitate în diversitate, în care apare un decalaj dublu, transversal si orizontal.

Decalajul transversal apare atunci când în cadrul aceleiasi vârste cronologice, anumite paliere psihice au un grad de dezvoltare diferit (ex. situatia diferentelor între dezvoltarea cognitiva, afectiva si morala la vârsta adolescentei).

Decalajul orizontal indica faptul ca la nivelul aceluiasi palier (ex. cognitiv) sau chiar al aceluiasi tip de activitate apar denivelari (ex. conservarea invariantilor au loc progresiv: la 7-8 ani copiii opereaza conservarea materiei, la 9 ani cea a greutatii si catre 11-12 ani conservarea volumului).

3. REPERE PSIHOGENETICE ALE DEZVOLTĂRII

3.1. Definire

Reperele psihogenetice sunt instrumente psihologice operationale al caror rol principal este de a indica starea dezvoltarii psihice într-un anumit moment al evolutiei individului.

Cu ajutorul reperelor psihogenetice se controleaza ordinea, continutul, directia si totodata normalitatea dezvoltarii psihice a personalitatii.

Reperele psihogenetice sau psihodinamice (deoarece se refera la toate ciclurile vietii) se manifesta prin conduite, caracteristici, atitudini, trasaturi psihice reper sau ecran, care ajuta la stabilirea, în cazuri concrete a "distantei psihologice" fata de caracteristicile normale.

Reperele psihogenetice sunt indicatori ce releva nivelul de normalitate psihica a copilului.

3.2. Dimensiuni

Au urmatoarele dimensiuni:

instrumentala - ajuta la surprinderea momentelor marcate de schimbari, de modificari din ciclurile vietii;

teoretica - latura ce permite descrierea reactiilor reprezentative ale dezvoltarii persoanei si chiar anticiparea unora;

generala, nespecifica, universal umana (ex. caracteristicile inteligentei);

particulara, specifica - legata de identitatea de neam, de tara, de grup cultural, social, profesional.

3.3. Specific

Principalele caracteristici ale reperelor psihogenetice se exprima în formatiuni foarte complexe ce pot evidentia normalitatea sau abaterea de la acestea (întârzieri, precocitate):

prin modul cum se ierarhizeaza, reperele psihogenetice pot pune în evidenta caracteristicile de maxim activism, latura cea mai pregnanta. Cunoscându-le, ajuta la elaborarea unor strategii educative oportune;

întârzierile prelungite de aparitie a caracteristicilor considerate repere psihogenetice, constituie indici de retard sau de debilitate psihica, mai ales pentru vârstele copilariei;

întârzierile care apar dupa ce caracteristicile reperelor psihogenetice au fost identificate, evidentiaza conditii deficitare au stresante de educatie si mediu.

3.4. Tipuri

A.Gessel (1953) propune un sistem de repere constituit din 10 conduite reprezentative saturate de trasaturi de maturitate (ex. conduite motorii - activitate corporala, manualitate, apucare), conduite privind igiena corporala (alimentatia, somnul, baia, toaleta, sanatate, tonus muscular), conduite emotionale (plâns, tipat, atasament) etc.

J.Piaget propune ca repere conduite saturate în factori de inteligenta.

A.N.Leontiev (1964) propune repere psihogenetice situationale multiple, anume: tipul fundamental de activitate, relatii (care sunt obiectuale si sociale) si tensiunile create de diferite tipuri de opozitii ca: opozitia intre cerinte interne (dorinte, aspiratii) si posibilitati externe de a fi satisfacute, sau opozitia dintre diferite laturi ale personalitatii, sau dintre constient si inconstient, opozitii care genereaza tensiuni.

Pentru Kalberg, reperele sunt schimbari în structura morala.

În baza optiunii psihologilor pentru o categorie sau alta de repere psihogenetice s-au promovat diferite teorii cu privire la dezvoltarea psihica de tip stadial.

4. STADIALITATEA

4.1. Criterii de definire si structurare

Perioadele de vârsta în care tabloul psihocomportamental este relativ asemanator la toti copiii, au fost denumite stadii ale dezvoltarii. Acestea se succed unele dupa altele.

Stadialitatea este prezenta atât în abordarea genetica (longitudinala) a vietii psihice (a personalitatii cognitive, afective, social-morale), situatie în care vorbim despre stadii genetice, cât si în perspectiva transversala, atunci când se urmareste unitatea diverselor aspecte ale vietii psihice într-o etapa anume. În acest din urma caz vorbim despre stadii de vârsta.

Stadiul de vârsta nu este si nici nu se suprapune cu stadiile genetice ale diverselor procese psihice.

Definirea celor doua categorii de stadii: genetice si de vârsta se face în baza unor modalitati diferite.

Stadiul genetic vizeaza reuniunea unui ansamblu de conditii, stadiul de vârsta exprima caracteristici generate de anumite dominante.

Principalele conditii sunt:

de ordine - se exprima prin succesiunea dintre caracteristicile anterioare si cele care urmeaza;

de structura specifica;

de pregatire, saturatie si integrare a caracteristicilor psihice, ale stadiului respectiv, ceea ce-i confera un specific anume

Pentru precizarea stadiilor, psihologia româneasca (Ursula schiopu, Emil Verza) propune 3 criterii:

1. Tipul fundamental de activitate: joc, învatare, munca; exprima orientarea si structurarea energiei psihice pentru asimilarea de cunostinte, pentru formarea, exersarea sensibilitatii, a deprinderilor, a abilitatilor care vor fi integrate în însusiri de personalitate.

Activitatea dominanta este considerata aceea care are cele mai mari implicatii formative în planul dezvoltarii psihice.

Este, totodata, activitatea cu cea mai mare frecventa, cu cea mai mare pondere în sfera preocuparilor curente.

Tipuri de activitate dominanta (perioade):

sugarului - manipularea de obiecte. În functie de volumul, diversitatea manipularii obiectelor, copilul ajunge la un anume nivel al dezvoltarii senzorialitatii, motricitatii, sau, în perspectiva lui J.Piaget, al inteligentei senzoriomotorii.

anteprescolara (1-3 ani) - automiscarea si jocul simplu;

prescolara - jocul simbolic si jocul cu reguli;

vârsta scolara mica - învatarea elementara, tip pe care sunt centrate toate celelalte forme de învatare;

vârsta scolara mijlocie (10-14 ani) - învatarea organizata, sistematica;

vârsta scolara mare  / adolescenta (14 - 20-22 ani) - învatarea complexa, polimorfa;

vârsta postadolescentei - învatarea complexa fuzioneaza cu modalitati de specializare (calificare) profesionala;

vârsta tineretii - are caracteristic fie integrarea initiala profesionala, fie munca;

vârsta adultului - munca si creatia; ambele ajung la apogeu;

vârsta batrânetii - activitati preferentiale, de autoservire.

2. Tipul de relatii. Cum ponderea relatiilor sociale este mult mai prezenta decât cea a relatiilor obiectuale (masina, casetofon etc.), acest criteriu cunoaste o reformulare recenta înscrisa în zona comunicarii.

Astfel, acest criteriu este considerat a fi nivelul comunicarii cu ambianta.

Pentru perioadele timpurii ale dezvoltarii psihice, comunicarea nonverbala are un mare rol.

3. Originea tensiunii psihice dominante. În permanenta exista o tensiune interioara ce apare ca un conflict ce genereaza anumite caracteristici. Exemplu:

conflictul între cerintele externe, intre solicitari si posibilitati subiective de satisfacere. Astfel de solicitari pot fi: regim de lucru, continuturi de învatare;

opozitia dintre posibilitati, resurse subiective (dorinte, aspiratii, capacitati) si potentialul societatii de a le satisface;

opozitia dintre structurile psihice vechi si cele noi (deprinderi, interese, sentimente, componente caracteriale).

Calea de micsorare a distantelor dintre elementele psihice aflate în opozitie este data de tendinta fireasca, naturala spre echilibru si complementar. Aceasta tendinta se instituie si actioneaza atunci când subiectul este preocupat de împlinirea unor obiective concrete care dau sens vietii.

Echilibrul în plan afectiv conduce la satisfactie, bucurie, stimulare tonica iar cel intelectual, la capacitate de proiectare a unor noi obiective.

4.2. Etape, cicluri, stadii de dezvoltare psihica

La baza acestor 3 criterii s-au stabilit 2 mari etape:

Etapa I - prenatala.

Etapa II - postnatala, de la nastere pâna la moarte. Aceasta etapa cuprinde 3 cicluri:

Ciclul de crestere si dezvoltare (de la 0 - 20-24 ani) cuprinde copilaria, pubertatea si adolescenta, fiecare cu substadiile corespunzatoare.

Copilaria reprezinta etapa cea mai importanta pentru dezvoltarea ulterioara, întrucât în aceasta perioada (0 - 10 ani) se formeaza cele mai importante conduite ce asigura adaptarea, se elaboreaza structurile cele mai reprezentative de tip intelectual, afectiv, volitional, se pun bazele viitoarei personalitati.

În acest ciclu se dobândesc toate achizitiile energetice, fizice si psihologice ale fiintei umane, se încheie construirea personalitatii în ceea ce are fundamental.

Ciclul respectiv are urmatoarele stadii:

stadiul sugarului (0 - 1 an) cunoscut si sub denumirea de stadiul inteligentei senzorio-motorii (J.Piaget);

stadiul anteprescolaritatii (1 - 3 ani) sau cel al primei copilarii. Se pun bazele autodeplasarii si ale însusirii mecanismelor verbale;

stadiul prescolaritatii (3 - 6 ani) cunoscut ca "a II-a copilarie" sau "vârsta de aur". Încep sa se contureze mecanisme constiente si voluntare. Este "vârsta jocului";

stadiul micii scolaritati sau "a III-a copilarie" (6 - 10 ani). Se dobândesc instrumentele intelectuale fundamentale (scris, citit, calcul). Contribuie la dezvoltarea unor trebuinte si interese dobândite, interiorizate;

stadiul preadolescentei - are specific procesul de dezvoltare a eu-lui si a constiintei de sine. Este perioada de sensibilitate, de fragilitate psihica, aspecte care se prelungesc, adeseori si în adolescenta;

stadiul adolescentei (13-14 - 18-20 ani), orientarea expresa este spre identitatea de sine;

stadiul postadolescentei (18-20 - 24-25 ani) se consolideaza toate achizitiile fizice si psihice. Este o perioada marcata de prelungirea adaptarii si de maturizarea personalitatii.

Ciclul adult sau maturizare (24-25 - 65 ani). Este denumit si "vârsta a II-a". Cuprinde substadiile:

stadiul tineretii (24-25 - 35 ani) - perioada de maxima vitalitate, de manifestare plenara a functiilor si caracteristicilor psihice;

stadiul adult cu:

vârsta adulta precoce (35 - 44 ani);

vârsta adulta medie (45 - 54 ani);

vârsta adulta prelungita (55 - 64ani).

Este stadiul de maturizare a functiilor complexe (critica evaluativa, de rezolvare si creare de probleme). Este etapa de antrenare în roluri, statute profesionale si extraprofesionale, mediata de necesitatea "învatarii permanente".

Ciclul de regresie, de involutie (65 ani - moarte). Este "vârsta a III-a".

Cuprinde substadiile:

stadiul batrânetii timpurii (66 - 70 ani);

stadiul batrânetii propriu-zise (70 - 90 ani);

stadiul marii batrâneti (terminal) peste 90 ani.

Este ciclul în care productivitatea scade datorita modificarii functiilor organice si psihice, apar bolile de degenerescenta.

(vezi pagina urmatoare)

MODALITĂŢI DE OPERARE A CRITERIILOR ÎN DEFINIREA STADIILOR

Ereditatea este proprietatea organismului viu de a transmite urmasilor caracteristicile dobândite de-a lungul filogenezei.

Pentru evolutia vietii este de importanta capitala faptul ca fiecare noua generatie sa beneficieze de achizitiile anterioare si sa le dezvolte în continuare.

Mecanismul de transmitere este codul genetic, alcatuit din unitati specifice, genele, care sunt fragmente de ADN ce asigura sinteza proteinelor si a altor constituenti organici.

Specia umana dispune de 100.000 gene organizate în 46 cromozomi.

Normalitatea dezvoltarii fizice si psihice este legata de transmiterea numarului de cromozomi, de relatiile dintre gene, care pot fi active sau recesive.

Fiecare copil primeste de la parinti cromozomi.

Modul de combinare al genelor precum si combinarea între genele active si cele recesive este foarte diferit. Se apreciaza ca acest mod are la baza un determinism probabilist.

Totalitatea genelor a primit denumirea de genom sau genotip.

Legatura dintre genotip si influentele externe formeaza fenotipul.

Fiecare fiinta umana dispune de gene ce transmit :

caractere ale speciei umane (ereditatea general umana) ;

caractere ale unor mari grupari umane (ereditatea de rasa);

caractere proprii unei familii (genetica genealogica). Aceasta este cea mai bogata. Se transmit particularitati:

biologice (tipul somatic);

fizionomice (culoarea ochilor, a parului, a tegumentului);

functionale (sistem circulator, respirator etc.);

ce privesc compozitia sângelui, a sistemului neurohormonal;

structurale si functionale ale sistemului nervos si ale organelor de simt.;

metabolice.

Se transmit si predispozitii pentru anumite boli.

Ereditatea caracterelor morfologice si biochimice este mult mai bine cunoscuta decât ereditatea însusirilor psihice.

Ceea ce este ereditar nu coincide întotdeauna cu ceea ce este congenital (înnascut). Congenitalul cuprinde si elemente dobândite înaintea nasterii.

Ceea ce reprezinta fond ereditar se poate exprima în diferite momente de vârsta sau poate sa ramâna în stare de latenta pe tot parcursul vietii daca lipseste factorul activator.

Principalele modalitati de studiere a ereditatii sunt:

studiul gemenilor monozigoti;

consangvinitatea;

dezvoltarea prenatala;

studiul cazurilor de adoptie;

analiza genealogica.

Cu privire la contributia ereditatii la dezvoltarea psihica nu exista un punct de vedere unitar.

Unii cercetatori privilegiaza rolul ereditatii la vârstele timpurii iar altii accentueaza ponderea mediului, al achizitiilor învatate. La vârstele timpurii se dezvolta structurile de baza ale comportamentelor.

O pozitie echilibrata din acest punct de vedere o ofera Jean Piaget, care precizeaza ca "chiar si un comportament înnascut, pentru a se manifesta deplin, are nevoie de exersare".

Cu deosebire la om, factorul ereditate este polivalent si reprezinta doar un potential care se poate converti în însusiri de personalitate numai când mediul este activ.

Una si aceeasi baza ereditara poate servi unor constructii de personalitate diferite.

Implicarea ereditatii e diferentiata în functie de:

Gradul de complexitate al unor însusiri sau structuri psihice ce trebuie sa se formeze. Este mai puternica asemanarea privind temperamentul, emotivitatea, aptitudinile.

Categoriile de însusiri si abilitati psihice mai putin asupra gândirii.

Ereditate psihologica - prin familie circula nu numai ereditatea biologica ci si un fel de ereditate psihologica. Se exprima în circulatia afectiunii, aspiratii, bucurii, tensiuni comune.

L. Conn spune despre ereditatea sociala care se refera la ritualuri, obiceiuri, conservare a tehnicii, a nationalitatii.

Mediul reprezinta totalitatea influentelor si actiunilor materiale si spirituale, organizate si spontane, naturale si culturale, constiente si involuntare ce constituie spatiul de viata al fiecarei fiinte.

Fiecare fiinta este influentata de mediul familial, de cel educational, de mediu profesional, rezidential si chiar de cel continental.

Baltes si colaboratorii (1980) au sustinut existenta a trei influente importante asupra dezvoltarii:

influente cu caracter de vârsta - se afla în legatura foarte strânsa cu vârsta cronologica (ex. dezvoltarea limbajului se afla în strânsa legatura cu vârsta cronologica; una este performanta la un copil de 2 ani si alta la unul de 5 ani).

influente cu caracter istoric - legate de evenimente si afecteaza pe majoritatea oamenilor ce apartin unei generatii (ex. razboiul din fosta Iugoslavie).

Evenimentele de viata fara un caracter specific sunt cele care afecteaza dezvoltarea indivizilor în anumite momente sau la anumite vârste (ex. un divort, un accident)[2].

Fiecare intram în relatie cu o multitudine de medii.

Distingem: micromedii - reprezinta un spatiu mai apropiat, proximal, mai restâns; macromedii - sau mediu distal, cu influente foarte diferite.

Actiunea mediului poate fi convergenta sau divergenta. Prezentele indiferente în mediu nu stimuleaza dezvoltarea psihica.

Pentru a operationaliza rolul mediului în dezvoltarea psihica se apeleaza la sintagme "nisa de dezvoltare". Aceasta reprezinta totalitatea elementelor cu care un copil intra în relatii la o anumita vârsta.

În structura nisei intra:

obiectele si locurile accesibile copilului;

raspunsurile si reactiile anturajului fata de copil;

cerintele adultului privind competente  solicitate, încurajabile, nivelul de performanta asteptat;

activitatile impuse, propuse sau cele acceptate de copil.

Rolurile mediului:

mediul e factor ce transforma în realitate potentialul ereditar si îi confera un continut adaptativ;

este un factor ce umanizeaza comportamentele copilului;

este un factor de socializare pentru ca vezi capacitati de comunicare, de asumare a rolurilor si statuturilor;

poate actiona si pozitiv si negativ.

Nisa de dezvoltare

O paralela între nisa de dezvoltare de tip occidental si cea africana (prin excelenta traditionala) indica existenta unor diferente:

În Occident:

are jucarii;

are locul sau special amenajat în casa;

nu participa de timpuriu la activitatile adultului, în special la cele profesionale.

În Africa:

obiectele de joaca sunt obiectele casei (vesela, unelte);

nu are loc special amenajat, un spatiu rezervat;

are acces la toate activitatile si locurile adultului;

ia parte la munca adultului, însotindu-l.

Stimularea accidentala a copilului occidental fiind mai redusa face ca acesta, în primii doi ani de viata sa aiba un ritm mai lent de dezvoltare.

Dupa aceea ritmul se inverseaza.

Nisa de dezvoltare a copilului occidental (cresa, gradinita, mijloace de cultura, mass-media) în timp ce la cel de tip traditional este mult mai saraca, mai aspra, introducând munca alaturi de celelalte ca activitate dominanta.[3]

Educatia activitate constienta, specializata, sistematica, organizata care mijloceste dezvoltarea.

Caracterul constient, sistematic, în perspectiva unor finalitati deosebeste educatia de ceilalti factori.

Toti indivizii umani dispunem de capacitatea de a fi educati.

Se deosebesc între ei prin zona proximei dezvoltari. Zona proximei dezvoltari[4] desemneaza gradul dezvoltarii potentiale a copilului. Se masoara pornind de la diagnosticul dezvoltarii actuale a copilului, la care se adauga capacitatea sa de învatare, dintr-o situatie standard, ajutat de adult.

Reprezinta aria dintre nivelul de dezvoltare actual al copilului si nivelul de dezvoltare potential care poate fi dobândit de copil cu ajutorul adultului sau al altor persoane (ex. doi copii cu un nivel al dezvoltarii actuale sensibil egal, pusi în aceeasi situatie de învatare - învatarea cititului - prin interactiunea cu adultul, pot avea performante diferite sau un copil încearca sa învete scrisul de la fratii mai mari, iar aceasta actiune este un stimul pentru dezvoltarea copilului).

"Adultii pot si trebuie sa asigure copilului activitati deasupra nivelului sau de dezvoltare, sa-l stimuleze, fara sa produca situatii confuzionale sau sa-l demoralizeze."[5]