ALTE DOCUMENTE
|
|||||||||
Teoriile relativiste pastreaza, ca si cele materialiste, pretentia de a se situa pe terenul "faptelor" constatabile. Or, acestea par sa ateste, pe de o parte, ca în fiecare comu 16216j912q nitate sociala sunt recunoscute si validate de mentalitatea colectiva anumite ierarhii valorice, cu semnificatie paradigmatica pentru toti membrii comunitatii, asupra carora cadrul social exercita o functie modelatoare, dar si o presiune autoritara, menita sa îndeparteze tendintele deviante sau infiltrarile unor ierarhii valorice straine.
Pe de alta parte, se constata o mare varietate de tipologii si configuratii axiologice, prin care, de fapt, se individualizeaza si îsi afirma originalitatea diferitele culturi si civilizatii. Se ajunge, în aceasta perspectiva, la un relativism valoric moderat sau atenuat: valorile sunt supraindividuale fata de membrii unei comunitati culturale omogene, cu o spiritualitate definita si armonios cristalizata în opere si institutii cu un profil marcat, dar fiecare cultura si civilizatie prezinta o constelatie proprie de valori, inimitabila si netransmisibila în substanta ei spirituala. "Fiecare popor - spune Friedrich Nietzsche - vorbeste o limba proprie în ce priveste binele si raul, pe care nu o întelege vecinul sau. El izvodeste pentru sine un limbaj, în ce priveste dreptul si morala. ...] O tabla de valori este înscrisa deasupra fiecarui neam. Tabla izbânzilor în lupta cu sine însusi. si glasul vrerii sale de putere" (Nietzsche, 1991, pp. 53; 63).
Unii gânditori se opresc la nivelul constatarii acestei varietati culturale, punând-o pe seama conventiilor sociale si a inertiei conservatoare a moravurilor. Altii cauta o explicatie mai profunda a relativitatii culturale a valorilor, si cred ca o descopera într-o varietate - unii spun: o ierarhie! - a raselor si, în sânul fiecarei rase, a diferitelor comunitati etnice, constituite ca entitati cu totul aparte prin anumite particularitati ale sângelui, climei, reliefului, inconstientului ancestral etc. Discutia tuturor acestor variante ne-ar duce prea departe de obiectul cercetarii noastre, consacrate valorilor morale. Desi gasim aici o mare diversitate a punctelor de vedere, elementul comun este acceptarea caracterului supraindividual al valorilor, dar numai într-un cadru comunitar mai mult sau mai putin restrâns, diferentierile configuratiilor valorice pastrându-se, din varii motive, între comunitati, fiecare traind în propriul sau orizont axiologic. La limita, pentru gânditori precum Spengler, Toynbee, Keyserling sau Lucian Blaga fiecare cultura originala se constituie ca o entitate organica individuala, cu un dat natural, ereditar propriu si cu o "biografie" aparte, calauzita de o credinta spirituala unica si irepetabila. "Culturile - declara Spengler - sunt niste organisme. Istoria universala este biografia lor generala. Morfologic privind lucrurile, istoria gigantica a culturii chineze sau antice este pandantul exact al istoriei la scara redusa a omului în particular, a unui animal, a unui arbore ori a unei flori. [. . .] Materia oricarei istorii umane se epuizeaza prin destinul culturilor particulare, care se succed, cresc una lânga alta, se ating, se eclipseaza, se înnabusa reciproc" (Spengler, 1996, p. 155).
Se observa însa ca în toate culturile si civilizatiile lumii, oricât de diferite si, unele dintre ele, aparent impenetrabile, exista mereu aceleasi paradigme sau dimensiuni axiologice invariante, universale, pe care se pot înregistra, apoi, diferentele cele mai semnificative. Dând dreptate tezei relativiste potrivit careia valorile au o existenta relationala, fiind partial dependente de structura spirituala a subiectului, Mircea Florian introduce un corectiv important: "subiectul nu e în toate valorile individul, subiectul personal, ci este un subiect constant, un fel de a fi permanent al omului. Nu exista cultura, oricât de primitiva, fara constiinta binelui, a frumosului si a adevarului, fara anumite constante si invariante" (Florian, 1995, p. 172). În nici un domeniu de creatie spirituala nu exista mai multa diversitate decât în sfera artei. Criteriile frumosului difera în mod frapant de la un meridian la altul, de la o epoca istorica la alta - însa nu exista comunitate umana în a carei viata spirituala sa lipseasca dimensiunea estetica, nevoia de frumusete, sadita într-o anumita spontaneitate a sensibilitatii, creatoare de plasmuiri revelatoare. Lumile si popoarele au fost si înca mai sunt, uneori în mod tragic, despartite prin credinte religioase diferite, sau chiar exterminator antagonice. Dar Sacrul este, ca atare, o dimensiune universala a fiintei umane si nu se cunosc, pâna astazi, societati cu totul lipsite de orice religiozitate. Acelasi lucru se poate spune despre codurile morale si juridice, despre ierarhiile si prioritatile valorice în plan vital, utilitar, gnoseologic etc. Fireasca si esentiala remarca lui Spranger: "daca n-as fi decât prizonierul structurii mele, daca n-as pretui lumea decât în raport cu valorile care ma conduc pe mine însumi, cum as putea întelege valori emanând de la culturi cu totul deosebite de cultura careia eu îi apartin? Cum pot întelege filosofia si arta greceasca, cum pot întelege pe omul Renasterii sau pe omul medieval, când acestia aveau o alta structura teleologica decât a mea? Totusi eu îi pot întelege sau, în tot cazul, posibilitatea acestei întelegeri alcatuieste postulatul tuturor stiintelor istorice. Dar, atunci, structura mea sufleteasca nu este o structura unilaterala, condusa de o singura valoare. Nu sunt prizonierul unei configuratii închise, al unui fel unilateral de a fi. Este evident ca în anumite împrejurari pot sa depasesc tendinta mea fundamentala si, împartindu-ma între directii multiple, pot sa îmbratisez întregul cosmos al spiritului uman" (apud Vianu, 1979, p. 180). Fiecare cultura, spune Mircea Eliade, "are un stil aparte si notiunea de 'inferior' sau 'superior' (ca si aceea de 'perfectiune' trebuie aplicata înauntrul acestui stil; [. . . Singurul criteriu de comparatie a culturilor si civilizatiilor este gradul lor de universalitate" (Eliade, 1991, p. 201).
|
