Repere in studiul senzatiei

Repere în studiul senzatiei

1.1. De la iritabilitate si excitabilitate la sensibilitate

Nevoia de adaptare a organismului, necesitatea acestuia de a face fata unor solicitari exterioare din ce în ce mai complexe au dus Ia aparitia unor forme de captare si prelucrare a informatiilor, la structurarea unor modalitati de raspuns la influentele externe. La nivelul elementar al dezvoltarii organice, forma sub care se reactioneaza este iritabilitatea simpla, proprietatea biologica generala care permite fiintelor vii de a receptiona influentele externe si de a raspunde selectiv la eleprintr-o modificare interna. Ca urmare a sirului de modificari interne ale substantelor sau diferitelor forme de energie, se ajunge la realizarea procesului de asimilatie în stare a compensa descom­punerea propriei substante a organismului. între asimilatie si dezasimilatie exista o foarte strânsa legatura, prima realizându-se numai ca urmare a activitatii organismului însusi. Asimilatia este necesara tocmai datorita scaderii potentialului energetic al organis­mului. Când asi 939i87j milatia depaseste dezasimilatia, apare fenomenul cresterii si al înmultirii; când dezasimilatia nu este compensata prin asimilatie, intra în functiune fenomenul descompunerii organismului care începe, în lipsa substantelor exterioare, sa se "auto-consume". Iritabilitatea simpla reprezinta tocmai proprietatea organismului de a raspunde prin procese active interne la actiunile din afara. Se observa ca iritabilitatea simpla reprezinta o forma de interactiune între organism si mediu esentiala pentru asigurarea vietii. Reactia manifestata de organism la actiunea substantelor si formelor de energie externa este difuza, nediferentiata, nespecializata, o reactie a întregului organism care este în acelasi timp atât analizor, cât si executor. Când un stimul din exterior actioneaza asupra oricarei portiuni a organismului, în interiorul acestuia din urma au loc modificari biochimice si biofizice care dau nastere unei stari de excitatie ce se propaga prin difuziune, din aproape în aproape, în tot organismul. Iritabilitatea nu înseamna însa reactia organismului la orice stimul, ci numai la stimulii care au o semnificatie biologica vitala pentru organism si care satisfac prin ei însisi trebuintele biologice ale organismului.

Din cele de mai sus se degaja cel pu(in trei caracteristici fundamentale ale iritabilitatii simple : ea este o proprietate biologica a organismului; are caracter difuz, generalizat, nespecializat; intra în functiune numai ca urmare a contactului direct cu stimulii biologiceste necesari. Manifestându-se numai în raport cu o anumita categorie de stimuli, înseamna ca ea are un caracter limitat, posibilitatile oferite organismului de a se orienta în mediu fiind extrem de reduse.

în aceste conditii o întrebare se ridica de la sine : era suficienta o asemenea forma de reactie a organismului Ia mediu pentru ca organismul sa poata subzista si mai ales ca el sa progreseze ? Fara îndoiala ca nu. Iritabilitatea simpla satisfacea cerintele vietii într-un mediu relativ simplu, omogen, în care chiar resursele de viata erau înca neformate. Cum însa conditiile de mediu încep sa se complice, organismul este ,jortat" sa-si elaboreze noi forme de reactie la mediu. Cel putin doua împrejurari au impus aparitia cu necesitate a unei noi forme de reactie a organismului la mediu. Prima o reprezinta existenta într-un numar limitat a stimulilor biologiceste necesari care prin ei însisi satisfac trebuintele biologice ale organismului, la care se adauga dispersiunea lor mare în mediul înconjurator. A doua consta în faptul ca stimulii biologiceste necesari apar împreuna sau amestecati cu alti factori indiferenti care prin ei însisi nu satisfac trebuintele biologice ale organis­mului, dar care au o mare valoare în depistarea primilor. O bucata de carne dispune de proteine, glucide etc, care prin ele însele satisfac trebuinta de hrana a animalului, dar si de alte proprietati cum ar fi forma, culoarea, marimea, mirosul etc, care prin ele însele nu satisfac trebuinta de hrana dar pot semnaliza prezenta in mediu a stimulului ce va satisface aceasta trebuinta. Semnificativa din acest punct de vedere, ni se pare a fi distinctia facuta de A.N. Leontiev (1903-1979) între sursele de viata neformate si sursele de viata formate ca lucruri, primele fiind cele care întretin existenta organismului, celelalte fiind neutre din punct de vedere biologic, dar mediind în mod obiectiv însusirile esentiale pentru viata ale unei anumite substante având forma de lucru. Un corp format, înainte de a exercita o actiune asupra organismului prin proprietatile sale chimice, de exemplu ca substanta nutritiva, actioneaza asupra lui prin alte proprietati ale sale - ca un corp care are volum, elasticitate etc. Acest fapt face obiectiv necesara aparitia relatiilor mediate cu mediul" (Leontiev, 1964, pp. 41-42). Asadar, la un anumit moment al evolutiei, a fost necesara aparitia unei noi capacitati care sa permita organismului atât cautarea si depistarea stimulilor biologiceste necesari în multimea celor indiferenti, cât si receptionarea si reactia la stimulii indiferenti, dar care au o mare valoare de semna­lizare în raport cu ceilalti. Aceasta noua capacitate este sensibilitatea.

Proprietatea organismului de a receptiona factorii indiferenti, de a stabili un raport cu sens între ei si cei neconditionati, poarta denumirea de sensibilitate. Spre deosebire de iritabilitatea simpla, care este o proprietate biologica, sensibilitatea este o proprietate psihica. Ea constituie, dupa cum se exprima Leontiev orma embrionara a reflectarii psihice", prima forma de psihic care sta însa la baza celorlalte procese superioare de relationare a individului Ia mediu. Daca la nivelul iritabilitatii simple reactia va fi generalizata, realizata cu întreg organismul, la nivelul sensibilitatii ea este diferentiata, realizata prin intermediul organelor de simt specializate pentru receptionarea anumitor modalitati de energie externa. Organele de simt au clar delimitate nu doar segmentul receptor, ci si caile de conducere, ca si centrele de prelucrare corticala a informatiilor. Separarea structurala a verigilor aferente si eferente este neta. în sfârsit, spre deosebire de iritabilitatea simpla, care presupune reactia la stimulii biologiceste necesari, adica la acei stimuli care determina însasi existenta organismului, sensibilitatea este proprietatea

de reactie a organismului la actiunea mediului exterior care stimuleaza si dirijeaza activitatea organismului, deci la stimulii neutri dar care devin puncte de sprijin si de reper în depistarea si descoperirea celorlalti. Sensibilitatea este o forma evoluata a adaptarii întrucât îndeplineste functii de semnalizare în raport cu schimbul de substante. Ea reprezinta o componenta mijlocitoare a miscarii si actiunii, a comportamentului în general, deoarece orienteaza organismul în mediu. Sensibilitatea reprezinta un produs al evolutiei materiei vii, dar si o "conditie", un "mecanism" absolut necesar de interactiune la nivelul adaptativ optim a procesului vital si de asigurare a dezvoltarii biopsihice a individului (vezi Popescu-Neveanu si Golu, 1970, p. 7). ■

1.2. Sensibilitate si motricitate

O puternica legatura functionala exista nu doar între sensibilitate si iritabilitatea simpla, ci si între sensibilitate si motricitate. Sensibilitatea se dezvolta în perspectiva si In legatura cu demersurile motorii; la rândul ei, motricitatea devine un servomecanism al orientarii senzoriale, confirmând-o sau, dimpotriva, infirmând-o. Sensibilitatea declanseaza, mentine si adânceste motricitatea, iar motricitatea constituie mijlocul prin intermediul caruia se realizeaza si finalizeaza sensibilitatea. Relatia dintre sensibilitate si motricitate intra în functiune înca din perioada prenatala, în care au loc organizari de pozitii, de miscari, coordonarile senzori o-motorii construindu-se progresiv. Mai apoi, la nastere si imediat dupa aceea, sensibilitatea si motricitatea se dezvolta corelat. Miscarile orientate spre obiectele lumii exterioare presupun relatii între sistemele motorii si senzoriale ale nou-nascutului, diferite forme rudimentare de coordonare a lor fiind posibile în primele saptamâni postnatale. în primul an de viata schimbarile care survin în conduite, în organizarile senzorio-motorii sunt extrem de numeroase si rapide, fara ca ele sa se produca într-un ritm uniform si nici într-o maniera progresiv-liniara monotona. Se face trecerea treptata de la coordonari locale si partiale Ia coordonari generale, care vizeaza întregul sistem senzorio-motor, De pilda, se trece de la coordonarile ce au loc aproape exclusiv în regiunea bucala spre cele dintre vedere si apucare, pentru ca mai apoi sa se faca saltul la mersul autonom. Se pare ca în dezvoltarea senzorio-motor ie se origineaza întreaga dezvoltare cognitiva de mai târziu a copilului (vezi Bloch et al., 1994, pp. 713-714; 1997, pp. 1184-1186).

Aproape ca nu exista psiholog care sa nu fi insistat asupra relatiei dintre sensibilitate si motricitate, ca si «supra rolului acesteia în cunoastere sau în formarea mecanismelor psihice superioare. Saltul de la reflexologia pavloviana si behaviorism la conceptiile "psihologiei actionale" în interpretarea relatiei dintre sensibilitate si motricitate este spectaculos. Daca primele doua orientari concepeau relatia dintre sensibilitate si motri­citate într-o maniera pasiva si reactiva, autorii încadrati în ceea ce s-a numit "psihologia actionata" pornesc de la premisa potrivit careia organismul viu se caracterizeaza înainte de toate prin aceea de a fi activ, psihicul însusi construindu-se în si prin activitate. Pentru Henri Wallon (1879-1962), drumul "de la act la gândire" trece prin "exercitiile" senzorio-motorii. Fuziunea copilului cu situatia este mijlocita tocmai de constelatiile perceptivo-motorii sau de plasticitatea senzorio-posturala (vezi Wallon, 1964). Primul stadiu desprins de Jean Piaget (1896-1980) în evolutia intelectului îl reprezinta "stadiul senzorio-motor", cu semnificatia sa majora pentru tot restul dezvoltarii inteligentei (vezi Piaget, 1963). Paul Popescu-Neveanu (1926-1994) arata ca relatia dintre sensibi­litate si motricitate se situeaza la doua niveluri: nivelul macrosistemului, care vizeaza

relatia dintre organism si mediu, ansamblul informatiilor senzoriale coordonându-se, prin reciprocitate, cu conduita motorie; nivelul subsistemelor analizatorului, în care câmpurile de proiectie corticala si dispozitivele de motricitate musculara contribuie la realizarea receptiei (ochiul imobil este orb; sensibilitatea tactila a mâinii imobile sau nepresate tinde spre zero). Asadar, microreactiile subiective mijlocesc macroreacfiile adaptative. Impulsurile senzoriale stau la baza activitatii de raspuns a organismului, în afara lor neputând fi conceputa nici o reactie. Declansând miscarea ele o si regleaza. La rândul ei, miscarea faciliteaza receptia (vezi Popescu-Neveanu, 1976, p. 186). Mai recent, în impresionantul Curs de psihologie aparut în sase volume sub redactia lui Ghiglione si Richard, unul dintre capitolele dedicate relatiei dintre sensibilitate si motricitate se deschide cu urmatoarele cuvinte : "Manifestarea esentiala primordiala a viului este integrarea senzorio-motorie. [...] La orice organism viu, procesele senzorio--motorii asigura adaptarea la mediu si sunt, din aceasta cauza, într-o completa inter­actiune. Actiunea este atât sursa senzatiilor, cât si raspunsul acestora" (Bonnet si Chantrier, 1994, voi. ni, p. 133).

Relatia dintre sensibilitate si motricitate arata ca sensibilitatea se încadreaza în activitate înca de la nivelul celor mai simple componente ale activitatii si anume miscarile. Daca analizam mai profund sensibilitatea, vom constata ca ea se formeaza, se perfectioneaza si evolueaza tocmai în cadrul activitatii. Vechea psihologie, caracterizând sensibilitatea prin actul de receptie al stimulului, pierdea din vedere tocmai semnificatia activitatii cu stimulul, legatura ei cu scopurile si motivele individului. în studiul ei accentul cadea pe declansarea si efectele produse {vad, aud, ating etc.) gi se ignora caracterul de activitate psihica deosebit de complexa, organizata si exprimata prin aprivi, a auzi, a pipai stimulul (vezi Tucicov-Bogdan, 1973, voi. l, p. 178). Nu doar activitatea îsi pune amprenta asupra sensibilitatii, ci si personalitatea. B.G. Ananiev (1907-1972) a elaborat conceptul de senzitivitate, aceasta fiind înteleasa ca proprietate a personalitatii exprimata în nivelul general al sensibilitatii, în viteza, ritmul si forta reactiilor senzorio-motorii, în selectivitatea lor, în adâncimea si complexitatea câmpului sensibil, în relatia dintre informatia senzoriala si afectivitate (sensibilitatea emotionala). Sensibilitatea devine astfel nu doar o dimensiune a personalitatii, ci si un important factor de psihologie diferentiala.

1.3. Aparitia senzatiei

Cum apare însa senzatia? - iata o problema care i-a preocupat extrem de mult pe cercetatori. Cu multi ani în urma, în 1880, naturalistul âmile Du Bois-Reymond (1818-1896) enumera problema "aparitiei senzatiei" printre cele sapte "enigme ale Universului", imposibil de solutionat de stiinta. Problema aparitiei senzatiei a fost considerata si de Ernst Haeckel (1834-1919) "enigma centrala a psihologiei". Alti autori (de pilda, O.D. Hvolson) merg si mai departe afirmând ca neputinta psihologiei de a rezolva problema aparitiei senzatiei exprima "agnosticismul ei", faptul ca proble­mele psihologiei sunt "straine stiintelor naturii".

Pesimismul diversilor gânditori referitor la explicarea aparitiei senzatiei s-a dovedit a fi însa nejustificat. între 1933 si 1940, A.N. Leontiev întreprinde profunde cercetari teoretice si experimentale asupra aparitiei senzatiei, concluziile obtinute fiind prezentate în lucrarea sa de doctorat sustinuta în 1940. Leontiev arata ca în explicarea originii senzatiei trebuie luate în considerare doua momente:

faptul ca iritabilitatea simpla nu coincide cu sensibilitatea (exista situatii când omul
reactioneaza biologic la o serie de stimuli, dar nu este sensibil la ei);

faptul ca iritabilitatea simpla se poate transforma în sensibilitate (la unele persoane,
de exemplu, la orbi sau la surzi, apar forme de sensibilitate specifica în conditiile
inexistentei unui organ receptor adecvat; este plauzibil, de aceea, sa presupunem ca
asemenea senzatii apar pe baza irilabilitatii fata de actiuni de diferite ordine si ca ele
au la baza nu un anumit organ receptor, ci mai multe organe receptoare). Acest al
doilea moment 1-a condus pe Leontiev la formularea urmatoarei ipoteze : "pentru ca
un agent adecvat din punct de vedere biologic, dar care în conditii normale nu
provoaca senzatii, sa se transforme într-un agent care sa provoace subiectilor
senzatii, este necesar sa se creeze o situatie în conditiile careia actiunea agentului
respectiv sa medieze relatia subiectului cu o alta actiune exterioara, sa o coreleze cu
aceasta" (Leontiev, 1964, p. 53).

Experimentele imaginate de Leontiev pentru demonstrarea acestei ipoteze sunt ingenioase. El a utilizat o instalatie experimentala pe care o prezentam in figura 1.1. în tablia mesei exista un orificiu rotund peste care subiectul punea palma. Prin acest orificiu, la palma subiectului

ajungeau razde portiunii . DcscUta __...,

verzi a spectrului vizibil. Întrerupator

Fig. 1.1. Instalatie experimentala folosita

în cercetarea sensibilitatii  .

Foarte aproape de ori­ficiu era montat un întrerupator prin care se aplica pe degetul subiec­tului un excitant electro-cutanat. Sub tablia mesei erau asezate mai multe elemente (aparat de proiectie, filtru de apa, filtru de culoare, lentila convergenta, filtrele având rolul de a elimina continutul caloric al ra­zelor de lumina). într-o prima serie de experi­mente, numita de cer­cetator "conspirativa", subiectul nu stia ca

asupra mâinii lui va actiona o lumina. Sarcina lui consta în a ridica degetul de pe întrerupator ori de câte ori simtea socul curentului electric. Experimentatorul proiecta mai întâi lumina asupra palmei subiectului (timp de 45 de secunde) apoi, imediat dupa retragerea ei, se conecta curentul electric. Pentru a se evita formarea unui reflex conditionat, intervalele dintre lumina si socul electric erau de fiecare data altele. S-a constatat ca nici dupa un numar mare de asocieri "lumina - soc electric", nici unul dintre subiecti nu a format reflexul motor la actiunea luminii, lucru de altfel firesc, pentru ca nu s-au respectat conditiile formarii reflexului conditionat (precedenta în timp a excitantului conditionat si apoi coincidenta Iui pe o anumita perioada cu excitantul neconditionat). Într-o a doua serie de experimente, "deconspirata", subiectii erau

preveniti ca înainte de prezentarea curentului electric, suprafata palmei lor va fi supusa actiunii slabe a unui excitant, care nu va putea fi descoperita dintr-o data. Li se atragea atentia asupra faptului ca daca vor reusi sa sesizeze actiunea excitantului "avertizor" vor putea evita socurile electrice. Pentru a preîntâmpina ridicarea întâmplatoare a degetului de pe întrerupator, s-a adaugat o conditie suplimentara : daca se ridica degetul gresit (in intervalul dintre stimuli), subiectul primeste chiar în clipa în care mâna îsi reia locul pe întrerupator o actiune de "prevenire" si imediat dupa aceea un soc al curentului, fara a avea voie ca de data aceasta sa ridice mâna de pe întrerupator. Aceasta metodica a determinat o activitate intensa din partea subiectului pentru a descoperi "avertismentul". La fel ca în primul caz, subiectii nu cunosteau natura stimulului "avertizor" si, în genere, nu stiau de existenta luminii care actioneaza asupra palmei. în noua serie experimentala foarte curând subiectii ridicau mâna de pe întrerupator ca raspuns Ia actiunea luminii. Aceasta constatare a fost relevata atât de datele de ordin cantitativ, cât si de cele de ordin calitativ obtinute de autor.

Concluzia lui Leontiev a fost urmatoarea : "Reactiile corecte ale subiectilor fata de actiunea razelor de lumina asupra pielii mâinii sunt posibile numai în cazurile în care subiectii se orienteaza dupa senzatia care apare în timpul acestei actiuni" (ibidem, pp. 62-63). Asadar, desi actiunea luminii asupra pielii (agent nespecific aplicat unui organ specific) provoaca anumite efecte fiziologice directe, pielea nu este un organ sensibil la lumina, dar poate deveni atunci când mijloceste reactia de orientare a subiectului. S-a confirmat astfel si ipoteza de la care a pornit autorul: aparitia unei noi forme de sensibilitate - sensibilitatea vizuala a pielii - care mediaza realizarea relatiilor fundamentale ale organismului, orienteaza organul în raport cu alte actiuni. Totodata, cercetarile experimentale ale lui Leontiev confirma o ipoteza mai veche formulata de D.O. Hebb (1904-1985), potrivit careia sensibilitatea cutanata ar fi cea mai veche forma de sensibilitate, din care s-au dezvoltat practic toate celelalte.

Din cele de mai sus se degaja si faptul ca sensibilitatea poate fi definita mai simplu ca fiind "capacitatea de a avea senzatii". O data ajunsi aici, in calea noastra apar noi întrebari: ce este senzatia? care este specificul ei psihologic? La aceste întrebari vom raspunde în subcapitolul urmator.