Revenire la teoriile perceptiei

Revenire la teoriile perceptiei

Analiza principalelor probleme teoretico-metodoiogice sau aplicative ale perceptiei a impus cu necesitate referirea directa sau indirecta, implicita sau explicita si la teoriile formulate cu privire la perceptie. Sunt ele cuprinzatoare? Reusesc ele sa raspunda la problemele si mai ales la dificultatile ridicate de perceptie în general, si de formele particulare, complexe sau speciale ale perceptiei, în special? Ofera teoriile perceptiei o imagine convingatoare si stenica in stare a-1 satisface atât pe specialist, cât si pe profan ? Iata întrebari pe care §i le poate formula oricine. Chiar 454g66e daca în cuprinsul acestui capitol am facut unele referinte cu privire la teoriile perceptiei, este necesar ca acum, în final, sa revenim asupra lor si sa le interpretam din perspectiva întregii problematici abordate. Faptul ca perceptia a fost domeniul în legatura cu care au fost formulate poate cele inai multe teorii nu este deloc greu de demonstrai. Se apreciaza chiar ca "teoriile asupra perceptiei au un trecut lung si sunt de o mare diversitate" (Gregory, 1991, p, 511). Ceea ce frapeaza înca de la început nu esie însa multitudinea si varietatea teoriilor perceptiei, ci caracterul lor difuz, neconcordant, deseori chiar contradictoriu si exclusivist. Analiza actuala a teoriilor perceptiei evidentiaza atât coexistenta diferitelor abordari, poate usor nuantate si renovate, cât si aparitia unor teorii extrem de recente ce iau, in esenta, alura compromisului intre variantele extremiste propuse mai demult. Exista si situatii in care încercarea de depasire a conceptiilor vechi si de înlocuire a lor cu unele noi este evidenta. Consecintele unui asemenea fapt nu sunt întotdeauna benefice. Dimpotriva, terminologia abundenta si uneori confuza, problemele spinoase si uneori usor de supraevaluat si distorsionat, multimea controverselor, eclectismul solutiilor propuse poc deruta persoanele care nu au o pregatire de specialitate. în aceste conditii, cel putin doua demersuri sunt absolut necesare :

clasificarea teoriilor;

analiza lor globala, dintr-o perspectiva cuprinzatoare.
Este ceea ce ne propunem sa facem în continuare.

8.1. Tipuri de teorii

Unul dintre criteriile cel mai frecvent utilizate în gruparea teorilor perceptiei este criteriul generalitatii. Unele dintre acestea sunt generale, integratoare, pornind de la problemele de principiu si totodata esentiale ale perceptiei: natura, mecanisme, legitati. Gestaltismul, de exemplu, reprezinta o asemenea teorie generala a perceptiei, devenita, datorita raspândirii ei, chiar o orientare sau o scoala psihologica distincta. Altele sunt teorii particulare, cu grad redus de generalitate, deoarece îsi au originea într-o serie de aspecte particulare ale perceptiei, cum ar fi caracteristicile, determinantii sau formele ei. Teoria centrarii si decentrarii (Piaget), teoria asimilarii (Pressey), teoria mecanismelor de constanta aplicate eronat (Gregory), teoria neomogenitatii câmpului somatic (Zapan), teoria ecologica (Segall), teoria pigmentara (Pollak) au fost formulate în domeniul si cu intentia explicarii iluziilor vizuale perceptive. Alte teorii, cum ar fi teoria psihofizicâ (Gibson), teoria ipotezei (Bruner), teoria tranzactionala (Itteison), pornesc de la deter­minantii perceptiei. Sunt si teorii care îsi au originea în unele caracteristici ale perceptiei. în domeniul constantei perceptive, în afara celor doua teorii amintite au fost formulate si altele : teoria relationala (Koffka) si teoria algoritmului (Epstein). La fel de cunoscute sunt si unele teorii din domeniul perceptiei vizuale (teoria tricromatica a vederii, elaborata de Young si Helmholtz; teoria proceselor antagoniste formulata de Hering) sau din cel al perceptiei miscarii (teoria centripeta a lui Sherrington, teoria centrifuga a lui Helmholtz). Gradul de generalitate al unei teorii indica nu doar aria de cuprindere a teoriei, extensia validitatii ei, ci si deschiderile, mai mari sau mai restrânse, pe care le ofera in ceea ce priveste apropierea sau diferentierea de alte teorii. De asemenea, el este indicatorul fortei teoretice al unei teorii, a maturitatii ei si a capacitatii de supravietuire a acesteia. Asa se explica de ce unele teorii au persistat, mai mult, sunt înca actuale, în timp ce altele au parasit de mult scena stiintei.

Clasificarea teoriilor perceptiei este facuta si dupa alte criterii în afara gradului lor de generalitate. De exemplu, unii autori recurg la criteriul evolutiei lor istorice, vorbind despre teoria clasica a perceptiei, teoria clasica revizuita, teorii moderne ale perceptiei (vezi Corsini, 1994, voi. III, pp. 29-33). Sunt si autori care, datorita dificultatii desprin­derii unor criterii sigure de clasificare, procedeaza prin simpla lor însiruire : structu­raliste, empiriste, behavioriste, gestaliisie, constructivisle, ecologice, tranzactionale, cognitiviste (vezi Bagot, 1996, pp. 6-12). Fara îndoiala ca ceea ce ne intereseaza nu este clasificarea în sine a teoriilor perceptiei, ci informatiile pe care le purem extrage din ea cu privire la modul de concepere, explicare si inierpretare a perceptiei. Uneori chiar denumirea teoriei este semnificativa prin ea însasi, cu atât mai mult prin ideile vehiculate. Alteori însa sunt necesare demersuri comprehensive serioase pentru a reusi desprinderea specificului si esentei unei teorii. Iata de ce consideram ca eforturile de prezentare analitica, amanuntita a unei (unor) teorii asupra perceptiei sunt la fel de semnificative ca si încercarea de sintetizare sî grupare a informatiilor rezultate din investigarea compara­tiva a mai multor teorii. Doua lucrari din literatura de specialitate ni se par a fi ilustrative din acest punct de vedere. Prima este cea a lui Allport, Ia care am facut multe trimiteri pâna acum, lucrare ce contine informatii detaliate dispuse în 21 de capitole, pe mai mult de 700 de pagini, cu privire la un numar impresionant de teorii ale perceptiei formulate pâna în 1955. Cea de-a doua o reprezinta încercarea de sinteza a teoriilor perceptiei pâna

în anii '80, facuta de Andra Delorme. Pentru analiza teoriilor perceptiei aceasta din urma va constitui pentru noi un serios punct de reper. Psihologul canadian crede ca în ciuda diversitatii lor, teoriile perceptiei graviteaza în jurul a trei întrebari capitale: perceptia este dobândita sau înnascuta ? ; este ea doar o suma de senzatii elementare sau un proces esentialmente global ? ; depinde perceptia de factori comportamentali, psihologici însa nonperceptivi sau de factori structurali legati de proprietatile stimulului si de proprietatile anatomo-fiziologice ale sistemului senzoriali

întrebare). între cele doua perechi de r3

spunsuri antinomice nu de putine ori s-au

conturat si solutii de compromis

8.2. Teoriile cm pi riste si nativiste

Isi au originea în disputa filosofica dintre John Locke (1632-1704) si Immanuel Kant (1724-1804), primul sustinând rolul experientei în cunoastere, celalalt pornind de la premisa existentei unor cunostinte (idei) înnascute. Ele si-au capatat mai târziu fundamen­tarea fiziologica gratie cercetarilor lui Helmholtz, reprezentant de seama al empirismului, sÎ Herring, sustinator fervent al nativismului. Controversa dintre empirism si nativism a facut obiectul unei lucrari a Iui J. Hochberg (Nature and nurture in perception), aparuta în 1991. în ea sunt întreprinse ample incursiuni în trecutul istoric al problemei respective, conturându-se, totodata, si statutul ei actual. în disputa dintre empirism si nativism recunoastem doua modalitati de tratare a perceptiei si anume : a) cunoasterea percep­tiva ca procesare si interpretare activa si logica a informatiilor senzoriale partiale; b) perceptia ca un raspuns pasiv care reflecta mai mult sau mai pulin direct structura stimulului. De aceea unii autori prefera sa vorbeasca despre teoriile active si teoriile pasive ale perceptiei, primele sustinând ca perceptia apare în urma unor procese mintale complexe, de la fragmentele "pierdute" si imprimate în sertarele memoriei, pâna la constructiile imaginative bazate mai mult pe trecutul înmagazinat decât pe prezent, celelalte presupunând ca perceptia este asemenea unei camere video care înregistreaza aspecte selective ale obiectelor în mod direct (vezi Gregory, 1991, pp. 511-512).

Pentru empiristi perceptia estefondata total pe experienta, ea fiind un produs elaborat treptat în decursul dezvoltarii individului. Nu exista proces, mecanism care sa nu-si gaseasca radacina în experienta. Integrarea informatiilor succesive, cum ar fi succesiunea imaginilor retiniene atunci când se exploreaza o forma vizuala, este consecinta învatarii. De asemenea, coordonarea intersenzoriala în perceperea unor caracteristici ale obiectelor este achizitionata. Drept argumente în sustinerea acestei teorii sunt invocate cercetarile lui Piaget, care au aratat ca unele legi ale structurarii câmpului perceptiv variaza cu vârsta copilului, sau rezultatele unor cercetari experimentale care demonstreaza ca o maimuta crescuta în timpul primelor luni de viata în obscuritate va fi incapabila sa perceapa distantele.

Pentru nativigti lucrurile stau cu totul altfel, ei pornind de la premisa ca perceptia este un dat imediat al constiintei, fara corespondent în experienta subiectului. Chiar si sub raport fiziologic, excitatiile se organizeaza spontan dupa unele legi ale structurii independent de semnificatiile supraadaugate ale educatiei (vezi Guillaume, 1942). Nu numai perceptia formei este un dat înnascut, ci chiar si legaturile intersenzoriale.

Argumentele invocate în sprijinul acestor teorii sunt de ordin experimental (legea structurarii câmpului perceptiv poate fi mai bine demonstrata la animal si la copilul mic decât la adult) si de ordin etologic (Lorenz si Timbergen au aratat ca exista unele scheme înnascute de declansare a diverselor comportamente).

De-a lungul timpului aceste teorii au capatat un fel de miscare pendulara, revenind în prim-plan când una, când alta, diversi autori aparând sau criticând una sau alta dintre ele. Nu s-ar putea spune ca astazi lucrurile s-au schimbat cu mult. în functie de scopurile propuse, cercetatorii accepta o orientare si o resping pe alta. De'exemplu, empiristii moderni, concepând perceptia ca pe o "constructie personala", o "creatie" specifica fiecarui individ în parte, ajung implicit la sublinierea rolului experientei personale în perceptie. De îndata ce exista mari diferente între indivizi în modul de a percepe, înseamna ca perceptia nu este predeterminata de la nastere, ci este formata în decursul vietii. Un argument interesant adus pentru sustinerea acestui punct de vedere îl reprezinta constatarile studiilor interculturale. Atitudinile, seturile, rationamentele de probabilitate care pot fi confirmate sau infirmate de realitate influenteaza perceptia, care se va modifica în functie de experienta. Nativistii moderni, în schimb, încercând sa surprinda legitatile generale ale perceptiei, comune tuturor indivizilor, sunt nevoiti sa se orienteze spre descoperirea acelor factori, fenomene, procese care sa reprezinte un fel de invariant, or, un asemenea invariant, daca exista, nu poate fi decât înnascut. Teoria lui Jaensch asupra stilurilor cognitive este nativista, autorul ei aratând ca particularitatile stilurilor cognitive sunt legate de structurile ereditare ale sistemului nervos. Tot nativiste sunt si teoriile lui Werner si Wapner (structura câmpului senzorio-tonic este înscrisa în structura nervoasa, deci înnascuta) ca si cea a lui Witkin (stilurile de perceptie depind de factori constitutionali).

si totusi a început sa se contureze si un alt punct de vedere. Cercetarile au aratat ca desi perceptia se formeaza si se elaboreaza în experienta subiectului, unele mecanisme ale ei sunt înnascute, o asemenea preparare ereditara având un mare rol în realizarea perceptiilor actuale. Totodata, s-a constatat ca daca ceea ce este înnascut nu capata o utilizare precoce, îsi pierde proprietatile sale (vezi Reuchlin, 1988, p. 121). Se pare, de aceea, ca problema nu este de a sti daca perceptia este înnascuta sau dobândita, ci de a determina ce si cât este înnascut, ce si cât este dobândit si mai ales de a sti în ce moment apare la om una sau alta dintre competentele perceptive (vezi Delorme, 1982, p. 20).

Cercetarile întreprinse pe animale, pe nou-nascuti si pe copiii mici, pe orbii care si-au recapatat vederea, pe persoanele apartinând unor culturi diferite sau pe cele private de stimuli senzoriali, care traiesc într-un mediu limitat, conduc spre mai multe con­statari : la anumite specii de animale (îndeosebi la pasari) factorul genetic se manifesta mai pregnant în perceptie decât la altele: Hess, aplicând peste ochii puilor de gaina lentile prismatice, al caror efect consta în deplasarea imaginii obiectelor cu 10 grade fata de pozitia lor normala, a observat ca puii nu reuseau sa nimereasca grauntele pe care încercau sa le ciuguleasca, nici chiar dupa ce au purtat un timp îndelungat lentilele respective; unele forme ale perceptiei (perceptia marimii, perceptia culorii, perceptia primara a distantei) sunt înnascute, în timp ce altele sunt dobândite: Brown, prezentând sugarilor corpuri de diferite forme, a constatat ca acestia confirmau recunoasterea formelor respective chiar si atunci când ele erau amplasate la distante mai mari, parând de aceea a fi mai mici, de unde concluzia ca exista o constanta a formei si marimii înnascuta; diferitele aspecte ale unor forme ale perceptiei par a fi înnascute, în timp ce altele se datoreaza învatarii: Eleanor Gibson si Richard Weld au adus dovezi convinga­toare în sprijinul ideii ca perceptia profunzimii dispune de aspecte înnascute, dar si de

aspecte dobândite ; Hebb a aratat ca segregarea obiect/fond ca si câteva unitati primitive de natura senzoriala, cum ar fi frontierele, liniile, unghiurile figurilor, sunt înnascute, pe când toate celelalte aspecte mai complexe se învata ; tendinta de a percepe alti semeni ar fi, dupa Frantz, înnascuta (vezi Hayes si Orrell, 1997, pp. 41-48).

Ideea potrivit careia perceptia este determinata atât de factori ereditari, cât si de factori de experienta este împartasita si de alti autori (vezi Delay si Pichot, 1984, pp. 64-65). Ei arata ca pot fi create situatii experimentale prin care efectele experientei sa corijeze efectele de câmp.

8.3. Teoriile elementar iste si globaliste

Originea lor se afla în vechea disputa a psihologiei privitoare la rolul "partii" si al "întregului" în cunoastere. Perceptia este produsul unei constructii care porneste de la componentele elementare, sau se fundeaza pe o percepere globala si directa a mediului? Iata întrebarea care a suscitat interesul cercetatorilor si a revolutionat, totodata, modul lor de gândire. Optiunea pentru una sau alta dintre cele doua alternative de raspuns era dificil de realizat, deoarece chiar diverse sectoare ale practicii furnizau argumente si pentru una, si pentru alta. în sectorul educatiei, de exemplu, pedagogia a propus doua metode de învatare a lecturii: una se baza pe integrarea literelor în silabe, a acestora în cuvinte si apoi a cuvintelor în propozitii si fraze, iar cealalta cerea sa se porneasca direct de la fraza, deoarece numai contextul este capabil sa furnizeze semnificatia. Din punct de vedere teoretic se ridicau doua probleme: a) din ce se compune perceptia, din elemente sau din întreguri? ; b) prin ce mecanisme se obtine perceptia?

Elementaristii aratau ca perceptia este construita din elemente simple (senzatii) cu ajutorul mecanismului învatarii prin experienta. Acest mod de abordare depaseste modelul grilei, ce reducea perceptia la o simpla înregistrare a informatiei continute în stimul. Mecanismul învatarii prin experienta sugereaza faptul ca perceptia este un fel de concluzie a unor inferente efectuate de individ tocmai în virtutea si pe baza experientei lui anterioare. Aici este cazul sa ne referim la conceptul de "inferenta perceptiva" introdus de Helmholtz. Desi o asemenea inferenta esre extrem de asemanatoare cu inferenta intelectuala, adica cu silogismul, ea se diferentiaza de aceasta prin faptul ca premisele sunt inconstiente, doar concluzia fiind constienta. în silogism atât premisele, cât si concluzia sunt constiente. Cu toate ca "inferenta perceptiva inconstienta" descrisa de Helmholtz a fost criticata, ea îsi pastreaza actualitatea, fiind integrata de diversi autori în constructiile lor explicative.

Globalistii considera, dimpotriva, ca ceea ce percepem sunt întregurile organizate, elementele neavând semnificatie psihologica. Din punctul lor de vedere, distinctia dintre senzatii si perceptii nu exista pentru simplul fapt ca avem de-a face numai cu perceptii. Mecanismele prin care se percep aceste întreguri organizate sunt "legile formei", la care ne-am referit ceva mai înainte.

Fiecare dintre aceste teorii, arata Delorme, are atât avantaje, cât si limite. Dupa opinia lui, elementarismui are avantajul de a sugera explicarea decalajului existent între perceptia complexa si elementele luate separat, dar risca a se centra pe elemente si a nu tine seama de bogatia experientei perceptive. Globalismul respecta aceasta com­plexitate, ceea ce reprezinta un mare avantaj, dar risca a se limita la o simpla descriere fara a ajunge la o veritabila explicatie stiintifica. Ce alta solutie, în afara de cea a compromisului, ar mai putea fi imaginata? Dupa opinia noastra, o asemenea solutie ar

putea aparea din realizarea conceptului de "functionalism probabilist" introdus de E. Brunswick (1903-1955). El arata ca realitatea fizica este cunoscuta într-o maniera nesigura, in termeni de probabilitati. Procesul perceptiv consta in integrarea unui numar de indici pentru a atenua progresiv incertitudinea asupra realitatii. Nu cumva aceasta integrare progresiva a indicilor care, pe de o parte, conduce la întreg, iar pe de alta parte, la restructurarea (rearanjarea) lui, ne-ar putea ajuta sa depasim vechea dilema "element sau întreg"?

Raspunsul este, mai mult ca sigur, afirmativ, Hebb dadea chiar si o explicatie neurologica integrarii progresive a fiecarui element care compune o forma. Perceptia unei forme organizate are loc, arata el, în doua segmente: într-o prima etapa, fiecare element perceput da nastere la nivelul sistemului nervos central unui asamblaj de celule nervoase; într-o a doua etapa, gratie activitatii oculo-motorii a observatorului care parcurge o forma, aceste asamblaje sunt integrate într-un asamblaj si mai complex corespunzator totalitatii stimularii (vezi Streri, 1998, p. 107).

Teoriile functionaliste si formaliste

Aceste teorii se origineaza în studiul determinantilor perceptiei, la care ne-am referit suficient de mult. încercând sa raspunda la întrebarea : "Ce anume determina perceptiile noastre?", cercetatorii s-au împartit în doua tabere: unii, în masura în care acceptau ideea ca perceptia este rodul experientei anterioare a individului, erau tentati sa creada ca tocmai trasaturile personale ale acestuia (motivatiile, atitudinile lui) au o mare semnificatie în perceptie, în timp ce altii, centrati pe stimul si pe organul de receptie, considerau ca perceptiile sunt determinate de caracteristicile fizice ale stimulului sau de particularitatile fiziologice ale sistemului senzorial. Primii au fost numiti functionalisti sau comportamentisti, ceilalti, formalisti sau fiziologisii. Nu mai insistam asupra acestor teorii deoarece le-am prezentat pe larg atunci când am discutat despre determinantii perceptiei. Dorim doar sa subliniem faptul ca daca multa vreme aceste doua tipuri de abordari au fost practicate paralel, în ultimul timp exista semne de convergenta între ele, fiecare furnizând celeilalte surse si argumente pentru noi ipoteze.

Comentarii generale cu privire
la teoriile perceptiei

încadrarea unora sau altora dintre teoriile generale sau particulare la care ne-am referit de-a lungul acestui capitol în grupurile mari de teorii descrise mai sus se poate face mai usor sau mai greu, în functie de specificul teoriei si de consecventa autorilor. Gestaltismul, de exemplu, este o teorie nativista, globalista, formalista. Este nativista deoarece, asa cum aratam în alta parte, gestaltul, forma totala nu sunt altceva decât datum-uri de esenta inconstienta si de natura fiziologica sau psihologica; este globalista pentru ca porneste de la întreg; în sfârsii, este formalista fiindca emite ipoteza existentei unui izomorfism, a unei identitati chiar între procesele fiziologice si cele psihologice, acestea din urma fiind concepute ca rezultate, consecinte ale fortelor fiziologice antagoniste, avându-si sursa în însasi functionarea creierului. Acelasi lucru s-ar putea afirma despre teoria psihologica elaborata de Gibson. Desi afirma ca se afla în afara disputei dintre empirism si nativism, autorul american are tendinta de a fi nativist. El admite evolutia

perceptiei, aparitia târzie a unora dintre formele ei, considera însa ca aceasta evolutie se datoreaza fie maturizarii, fie unor forme de învatare, dar care nu au nimic comun cu învatarea fondata pe experienta anterioara, numita "învatare prin îmbogatire". Conceptul de "affordance" este asemanator celui de "gestalt", un fel de invariant geometric perceput direct de subiect fara a mai fi nevoie de a recurge la elaborarile interne de tipul inferentelor inconstiente. Faptul ca Gibson se centreaza pe stimul, pe caracteristicile lui, nu mai trebuie demonstrat. Priza de "contact cu mediul" nu sadeste în individ un proces de organizare, pentru ca aceasta organizare exista deja în stimul. Majoritatea celorlalte teorii (teoria "statului major director", teoria "senzorio-tonica", teoria "tranzactionala" etc.) sunt empiriste, elementar iste, functionaliste.

Un loc aparte în rândul acestor teorii îl ocupa teoria lui Pîaget asupra perceptiei, pe care Delorme o taxeaza ca fiind o teorie de "compromis". Dupa opinia noastra, Delorme greseste când face o asemenea afirmatie. în fond, o teorie de compromis ar trebui sa sustina ca perceptia este partial dobândita, partial înnascuta, ca ea porneste atât de la elemente, cât si de la întreguri, în fine, ca este determinata în egala masura de stimulii externi si de cei interni. în realitate, Piaget aduce o conceptie cu totul noua asupra perceptiei, ideile si argumentele lui conducând catre o sinteza prin integrare si depasire si nicidecum catre un compromis. Fiind nemultumit de empirism, calificat drept "geneza fara struc­tura", dar si de nativismul practicat de gestaltism, numit "structura fara geneza", Piaget propune o teorie genetica asupra perceptiei. Perceptia evolueaza o data cu vârsta, dar este influentata de intrarea în actiune a unor factori actuali. El nu accepta ideea ca unele structuri sunt înnascute iar altele dobândite. "Fiecare geneza porneste de la structurile anterioare pentru a construi altele noi si fiecare structura comporta o geneza si o regresie naturala fara sfârsit (fara un început absolut)" (Piaget, 1961, pp. 15-16).

Piaget rezolva într-o maniera originala si disputa dintre elementarism si globalism. Spre deosebire de atomismul psihologic, care considera întregul format prin asociatiile dintre elementele prealabile, ca si de gestaltism, care concepea aceste elemente ca simple diferentieri în interiorul unei totalitati existente de la început, Piaget considera ca elementele nu sunt date în prealabil pentru ca ele nu exista independent de relatiile care le reunesc ; de asemenea, în loc de a invoca direct un întreg ale carui elemente nu sunt decât o reflectare a lui el încearca sa compuna întregul pornind de la relatii. Metoda relationala încearca sa construiasca sau sa compuna întregul "nepornind însa de la elemente, ci de la relatiile lor, ceea ce nu este acelasi lucru" (ibidem, p. 15).

în sfârsit, Piaget considera într-o maniera proprie atât caracteristicile stimulului, cât 5i componentele subiective ale perceptiei cum ar fi îndeosebi inteligenta cu structurile ei, în procesul perceptiei. El aduce astfel o îmbinare si echilibrare a celor doua categorii de factori si nu se rezuma la simpla juxtapunere a lor. Relatia dintre subiect si obiect este magistral analizata de Piaget. El vorbeste de activitatile subiectului, de alegerile si deciziile care intervin în aceste activitati. Subiectul nu este constrâns de obiect, ci îgi dirijeaza încercarile ca într-o autentica "rezolvare de probleme", el nu ramâne un simplu receptor, ci "procedeaza printr-un fel de esantionare". însasi obiectivitatea perceptiei se construieste în functie de activitatile subiectului. Starea initiala a unui proces perceptiv nu furnizeaza proprietatile obiectului, ci un melanj nediferentiat între acestea si caracteristicile subiectului. Intervenind prin decentrari în aceste stari initiale, subiectul îsi regleaza si condenseaza propriile sale activitati, pentru a ajunge Ia caracte­rele specifice ale obiectului (vezi ibidem, pp. 449-451).

Asadar, prin teoria sagenetica, relationala si echilibrata, Piaget încearca si reuseste, dupa opinia noastra, s5 depaseasca reductionismul teoriilor anterioare.

S-ar putea sa fim surprinsi, considera Delorme în concluziile sale asupra teoriilor perceptiei, de multiplicitatea dezacordurilor dintre cercetatori cu privire la unele probleme ale perceptiei. Cum se explica ele? Cel putin trei factori trebuie sa ne retina atentia:

insuficienta cunostintelor despre "obiectul" investigat; chiar daca perceptia contine
unele fapte psihice relativ simple, nivelul cunostintelor noastre despre ele este înca
limitat, partial, acestea fiind mai degraba ipoteze decât certitudini;

incapacitatea cercetatorilor de a decide asupra importantei unor factori sau meca­
nisme ale perceptiei; este clar ca perceptia, ca orice alt fenomen psihic, are multe
determinari (externe, interne, relationare), multe mecanisme (periferice, centrale),
însa este dificil sa se decida asupra preponderentei sau importantei unora dintre ele,
când, poate, o asemenea decizie nici n-ar fi utila, perceptia fiind un proces sintetic ;

obiectivele cercetarilor, cei care vor sa sublinieze caracterul corect, exact al imagi­
nilor perceptive utilizeaza stimuli bine definiti care îi conduc la confirmarea ipotezelor
formulate;  cei care vor sa puna în evidenta rolul factorilor interni (trebuintele,
aspiratiile, achizitiile socio-culturale) apeleaza la stimuli ambigui ce sunt structurati
tocmai în functie de factori subiectivi. Existenta polemicilor se explica prin tendinta
prezenta în orice stiinta, dar mai ales în stiintele socio-umane, ca cercetatorii sa-si
supraestimeze importanta si generalitatea propriilor lor interpretari. N-ar fi exclus
însa ca asemenea controverse sa fie benefice pentru stiinta, ele conducând treptat
spre acordul si obiectivitatea cercetatorilor.

Alaturi de asemenea dezacorduri, nu este totusi greu sa remarcam si progresul realizat prin trecerea de la conceptiile simpliste, atomiste, spre conceptiile din ce în ce mai cuprinzatoare. Tonul 1-a dat gestaltismul, care a abandonat conceptul elementar al senzatiei si a propus, desi timid, includerea Eului în gestalt. Apoi, functionalistii, mai ales prin teoria organismica, au inclus întregul organism în perceptie, inclusiv muschii, viscerele, practic întreaga personalitate a omului. La fel de evident este si progresul realizat în ceea ce priveste participarea activa a omului în actul perceptiv. Faptul acesta transpare nu doar în abordarile functionaliste, care prin definitie pornesc de la subiect, ci si în cele formaliste, centrate pe stimul. Cu toate ca Gibson, de exemplu, considera ca stimulul contine toata informatia de care subiectul are nevoie, cel care ia initiativa cautarii si selectarii este tot subiectul. Implicarea activa a omului în perceptie este în acord cu prima acceptiune a notiunii de perceptie prezentata la începutul acestui capitol. Prezenta ei, sub o forma sau alta, în toate teoriile perceptiei vine sa întareasca afirmatia noastra potrivit careia perceptia se formeaza, se perfectioneaza, se verifica, se corijeaza în activitate, activitatea fiind atât cadrul, cât si mijlocul care asigura existenta si viabilitatea perceptiei.

în sfârsit, retinem si faptul ca în zilele noastre, psihologia dominanta - avem în vedere psihologia cognitiva - realizeaza o sinteza relativa a pozitiilor antagoniste, nu atât prin elaborarea unor teorii integrative, cât prin persistenta în sânul sau a alegerilor teoretice potential antagoniste. Psihologia cognitiva ofera un model constructivist al perceptiei, ea precizând ca explicarea fenomenelor perceptive trebuie sa elucideze mecanismele puse în actiune de organism si procesele prin care ele se exprima, de asemenea, ca procesele perceptive derulându-se în timp implica transformari si confruntari între datele care intra si cele existente în sistem {Grand dictionnaire de la psychologie, 1994, p. 552). Perceptia este explicata prin intermediul "sistemelor conexioniste", care sunt retele de unitati interconectate în paralel si dispunând de o organizare ierarhica. Prin anii *40, McCulloch si Pitts au întrevazut fundamentele teoretice ale retelelor conexioniste; apoi, prin anii '60, '70, o data cu Perceptronul lui Rosenblatt, au aparut

primele retele perceptive, pentru ca în zilele noastre, ca urmare a cercetarilor matematice ale lui Steve Grossberg (ART pentru Adaptive Resonance Theory) si cele psihologice întreprinse de Rumelhart si McClelland (PDP pentru Parallel Distributed Processing) modelarea conexionista a perceptiei sa cunoasca o puternica dezvoltare. Retelele conexio­niste sunt compuse din grupuri de unitati de tratare a informatiilor masiv interconectate, care actioneaza ca un tot pentru a-si realiza functiile (memorie asociativa, recunoastere, cautare, învatare, tratare). Ele dispun de o compozitie precisa (unitati de intrare, de raspuns, unitati ascunse etc), de o arhitectonica riguroasa (pe unul sau mai multe niveluri), de mecanisme specifice (propagarea activarii sau inhibarii, reducerea erorilor prin activarea retroactiva, competitia si rezonanta). Pentru a-si realiza functia adaptativa, sistemele perceptive conexioniste trebuie sa respecte o serie de principii, dintre care mai importante sunt: principiul autodefinirii semnatului si zgomotului; principiul auto-organizarii interne. Pornindu-se de la aceste principii au fost explicate multe aspecte ale perceptiei vizuale (recunoasterea formelor tridimensionale, a culorilor si luminiscentei, a iluziilor, recunoasterea figurilor umane, a cuvintelor etc). Astfel de cercetari au o mare valoare pentru întelegerea, extensia si puterea unei teorii (vezi CA. Tijus, in Ghiglione si Richard, 1994, voi. IV, pp. 335-347).