Excitabilitatea. Sensibilitatea. Motricitatea.
Definirea senzatiilor.
Clasificarea senzatiilor.
Proprietati ale senzatiilor.
Legi ale sensibilitatii.
1. Excitabilitatea. Sensibilitatea. Motricitatea
Nevoia de adaptare a organismului a dus la aparitia unor forme de captare si prelucrare a informatiilor, precum si la structurarea unor modalitati de raspuns la influentele externe. Astfel, excitabilitatea este o proprietate biologica generala care permite fiintelor vii sa receptioneze influentele externe, sa raspunda selectiv la ele, printr-o stare de modificare difuza, nediferentiata si nespecializata. Ea se manifesta numai in contactul direct cu stimulii considerati a fi biologic necesari.
Pe o treapta superioara apare sensibilitatea, care este proprietatea organismului de a receptiona anumiti factori indiferenti, de a stabili un raport cu sens biologic intre acestia si cei neconditionati. La nivelul sensibilitatii, reactia organismului este diferentiata si se realizeaza prin intermediul organelor de simt specializate in receptionarea anumitor modalitati de energie externa.
Astfel, organele de simt au bine c 626c24g onturate nu doar segmentul receptor, ci si caile aferente, precum si cele centrale corticale de prelucrare a informatiei. Astfel, sensibilitatea orienteaza organismul in mediu, este o forma superioara de adaptare, indeplinind functii de semnalizare in raport cu schimbul de substante.
Motricitatea serveste sensibilitatii, jucand rolul unui servo-mecanism al orientarii senzoriale. Despre rolul motricitatii in adaptarea senzoriala, psih. fr. H. Wallon spunea ca "trecerea de la act la gandire se realizeaza prin exercitii senzorio-motorii", iar J. Piaget consemna ca primul stadiu in dezvoltarea inteligentei il constituie stadiul senzorio-motor, fiind considerat un element fundamental pentru evolutia ulterioara a gandirii si inteligentei copilului.
Miscarea faciliteaza receptionarea semnalelor atat din mediul extern, cat si din cel intern. De exemplu, reflexul de orientare, care sta la baza cunoasterii, implica si elemente de motricitate.
Derivat din notiunile prezentate este conceptul de senzitivitate, elaborat de psihologul rus Ananiev,, care il considera o proprietate a personalitatii, care exprima nivelul general al sensibilitatii, concretizat in: viteza, ritm, forta reactiilor senzorio-motorii, complexitatea campului perceptiv, dar si relatia dintre informatia senzoriala si afectivitate. In acest caz putem vorbi de sensibilitate emotionala.
2. Definirea senzatiilor
Uzual, senzatiile se definesc ca procese psihice de semnalizare, reflectare prin intermediul unui singur analizator a proprietatilor simple si separate ale obiectelor si fenomenelor, in forma unor imagini directe si elementare. Astfel, senzatiile implica o codificare de ordinul I, de dispunere a unor semnale pe dimensiuni disociate, corespunzator proprietatilor de intensitate, durata, frecventa, tonalitate sau extensiune.
Considerate a fi elemente fundamentale ale oricarui proces de cunoastere, senzatiile se produc prin intermediul organelor de simt. La originea senzatiilor se afla procesele de excitatie senzoriala, care se produc in celulele specializate, in neuronii si ganglionii spinali. j moderna, sub influenta ciberneticii, considera ca functionarea normala a senzatiilor presupune parcurgerea proceselor:
Ø codarea primara - are loc la nivelul receptorilor si transformarea semnalului exterior in influx nervos.
Ø recodarea - se realizeaza in veriga intermediara de transmisie a analizatorului, la nivelul instantelor neuronale subcorticale, avand drept scop reorganizarea informatiilor, astfel incat cele considerate relevante se transmit la segmentul cortical, iar celelalte raman la nivel subcortical.
Ø decodarea - se realizeaza la nivel cortical, in cadrul zonelor de proiectie topica, respectiv fiecarui organ de simt ii este rezervat o anumita zona in creier, iar reflecterea se finalizeaza intr-un act-imagine.
3. Clasificarea senzatiilor
Omul, exceptand poate primele zile ale vietii si starile patologice, dispune de perceptii, de capacitati de a reflecta obiecte si nu insusiri izolate. Esenta reala a senzatiilor nu poate fi pusa la indoiala. Pana in sec. al XIX-lea, senzatiile au fost clasificate dupa organul de simt, vorbindu-se astfel de cinci categorii de senzatii: vaz, auz, gust, miros si pipait.
In ultimul secol, criteriile functionaliste sau morfologice au fost inlocuite cu criterii situationale, care presupun luarea in considerare a conditiilor si directiilor receptiei.
Sherringhan a cosiderat ca exista urmatoarea categorie de senzatii:
Ø senzatii de contact, care se produc la intrarea in functiune a receptorilor de contact;
Ø senzatii de distanta, care se produc gratie receptorului de distanta.
Acelasi autor clasifica senzatiile dupa locul unde sunt amplasati receptorii. El distinge: senzatii extraceptive: vizuale, auditive, gustative, olfactive si cutanate; senzatii introceptive, adica cele organice: de foame, sete si sexuale; senzatii proprioceptive, cele kinestezice (de miscare).
O alta clasificare dupa natura stimulilor o realizeaza Uhtomski, distingand stimuli de natura mecanica, fizica, chimica, la care adauga stimuli de natura fiziologica. In functie de aceste criterii, senzatiile sunt: cutanate, vizuale, auditive - natura fizica si mecanica; gustative si olfactive - natura chimica; senzatii proprioceptive si introceptive - natura fiziologice.
4. Proprietatile senzatiilor
In functionalitatea lor, senzatiile capata anumte proprietati sau calitati, dintre care cele mai importante sunt:
1) Calitatea senzatiei care, dupa opinia lui Morgan este data de urmatoarele mecanisme:
Ø selectivitatea receptorilor determinata de localizarea acestora, de natura structurii lor, de accesorii sau anumiti constituenti chimici;
Ø energia specifica a organelor de simt, fapt sesizat de Müler, care considera ca fiecare organ de simt poseda o energie proprie, astfel ca atunci cand e stimulat, el transmite la creier acea calitate particulara. Se considera ca fiecare fibra nervoasa are calitatea sa proprie.
Ø bazele centrale exprimate in SNC, care determina calitatea senzatiilor, fapt ilustrat de situatiile cand creierul e afectat din anumite cauze.
2) Intensitatea senzatiilor este legata de intensitatea stimulului care le provoaca. Nu exista insa intre aceste elemente o relatie directa, termen cu termen. Astfel, daca intre intensitatea unui sunet si senzatia auditiva exista o relatie directa, nu acelasi lucru se poate spune despre relatia dintre un stimul termic si calitatile senzatiei. In functie de marimea intensitatii, stimularea senzoriala poate fi una termica obisnuita sau una de durere.
Intensitatea senzatiei e legata si de amplitudinea influxului nervos, iar aceasta depinde de grosimea fibrei nervoase, ca si de metabolismul lor.
3) Durata senzatiei se refera la intinderea in timp a senzatiei, stiut fiind faptul ca aceasta persista atata timp cat actioneaza stimulul. Sunt insa situatii cand senzatia poate persista si dupa incetarea actiunii stimulului, aparand asa numitele IMAGINI CONSECUTIVE, care pot fi pozitive si corespunzatoare senzatiei originare, sau negative, care nu mai corespund imaginii initiale, ci sunt complementare.
4) Tonul afectiv exprima caracteristica senzatiei de a produce stari placute sau neplacute, de apropiere sau respingere a realitatii pe care o reflectam. Aceasta caracteristica depinde de gradul de satisfacere sau nesatisfacere a trebuintelor noastre.
5. Legile senzatiei
1) Legea intensitatii
Pentru ca o senzatie sa apara este nevoie ce stimulul sa aiba o anumita intensitate. Cantitatea minima de intensitate a stimulului capabila sa produca o senzatie s.n. prag minimal absolut , care e diferit de la o senzatie la alta: pt. senzatiile vizuale - 1,2 cuante; pt. senzatiile auditive: 16-20 vibratii/secunda. In masurarea pragurilor se folosesc diferite metode, intre care: metoda stimulilor constanti, metoda limitelor sau metoda punctului central.
Stimulii care nu ating valorile minimale sunt considerati subliminali: produc efecte fiziologice, dar nu sunt integrati senzorial decat daca sunt asociati sau insumati cu stimuli semnificativi.
Cantitatea maxima a unui stimul care produce o senzatie de acelasi fel, deci in cadrul aceleiasi modalitati senzoriale, s.n. prag absolut maximal. Depasirea lui declanseaza fie durerea, fie neutralitatea aparatului in raport cu stimulul.
Dintre cele doua praguri, cel absolut minimal a fost luat drept indicator al sensibilitatii absolute, formulandu-se legea:
S0 = 1/p
S0 este sensibilitatea absoluta a unui analizator, iar p este pragul minimal absolut. Astfel, intre sensibilitatea absoluta si pragul minimal exista un raport invers proportional. Cu cat pragul absolut minimal este mai mic, cu atat sensibilitatea e mai mare, si invers.
Omul are capacitatea de a sesiza nu numai limitele minime si maxime, ci si anumite diferente foarte fine, masurate cu ajutorul pragului diferential. Aceasta capacitate se numeste sensibilitate diferentiala, iar pragul diferential este acea cantitate minima a stimulului, care adaugata la stimularea initiala produce o noua senzatie.
O asemenea relatie a fost intuita de fizicianul francez Bouguer, care a observat ca pentru a sesiza diferentele de iluminatie, era necesara adaugarea unui lux la 64 de lucsi si a 10 lucsi la 640 de lucsi. Mai tarziu, in 1831, Weber descopera aceeasi relatie la nivelul, insa, al senzatiei de greutate.
Weber este cel care va generaliza aceasta lege si pentru alte categorii de senzatii. Astfel, el postuleaza existenta unei relatii constante intre intensitatea initiala a stimulului si cea nou adaugata, sau scazuta. Pentru greutate raportul este de 1/30, la senzatiile auditive 1/10, la senzatiile vizuale 1/100.
Mai tarziu, Th. Fechner, plecand de la obsevatiile realizate de Weber, formuleaza principiul potrivit caruia senzatia creste in progresie aritmetica, pe cand intensitatea stimulului, in progresie geometrica.
2) Legea adaptarii
Exprima faptul ca in anumite conditii, cresterea sau scaderea sensibilitatii este rezultatul actiunii repetate a stimulilor asupra analizatorilor. Intrarea in functiune a fenomenului adaptarii poate fi pusa usor in evidenta prin trecerea brusca dintr-un mediu in altul: lumina-intuneric, cald-rece.
Adaptarea este un fenomen relational, intrucat ia in considerare nivelul initial al sensibilitatii, deci existenta anumitor valori care capata dimensiuni diferite in functie de intensitatea si durata stimularii.
Scaderea sensibilitatii este interpretata in doua moduri:
Ø diminuarea treptata a sensibilitatii fara a se ajunge la disparitia ei;
Ø disparitia totala sau cvasitotala a sensibilitatii ca urmare a obisnuirii cu stimulul.
Analizatorii au fost clasificati din acesta perspectiva, in usor sau greu adaptabili. Din prima categorie fac parte analizatorii: tactili, termici, olfactivi, vizuali; din a doua categorie: analizatorii de durere si cei auditivi.
Pe fondul adaptarii se manifesta fenomenul contrastului, care consta in accentuarea sensibilitatii, cresterea ei ca urmare a interventiei unor excitanti de diferite intensitati si care actioneaza succesiv sau simultan.
Contrastul succesiv reprezinta cresterea sensibilitatii la stimulul prezent, ca urmare a actiunii indelungate a altui stimul de aceeasi modalitate senzoriala, dar diferita ca intensitate sau calitate.
Contrastul simultan presupune accentuarea reciproca a claritatii si pregnantei stimulilor prezentati in acelasi timp in campul perceptiv. Adaptarea este mecanismul de optimizare a fenomenului receptiei, fiind exploatata sau valorificata la maximum in publicitate sau reclama.
3) Legea sensibilitatii
Consta in cresterea sensibilitatii datorita unor fenomene de interactiune, pe care le putem intalni la diferite nivele:
Ø la nivelul intai se poate realiza o interactiune intre receptori, cum ar fi, de exemplu, stimularea bastonaselor din retina, care duce la cresterea sensibilitatii conurilor;
Ø la al doilea nivel intalnim o interactiune intre segmentele aceluiasi analizator, dar care are receptori perechi;
Ø la nivelul al treilea se realizeaza o interactiune dintre analizatori diferiti. De exemplu, auzim mai bine la lumina decat la intuneric, greutatea este mai usoara sub influenta sunetului, sensibilitatea cutanata se imbunatateste sub influenta unei lumini albe.
Legea depresiei
Reprezinta scaderea sensibilitatii ca urmare a unei legaturi functionale inter sau intra analizator.
Ø primul nivel exprima faptul ca stimularea indelungata a ochiului cu o lumina rosie se soldeaza cu scaderea sensibilitatii pentru alte culori;
Ø nivelul al doilea se refera la functia de localizare spatiala a sunetelor, care nu ar putea fi explicata fara considerarea interactiunii dintre cele doua verigi perechi ale analizatorilor auditivi;
Ø nivelul al treilea se refera la faptul ca stimulii cu intensitate medie si mare coboara sensibilitatea bastonaselor; inclinarea capului pe spate duce la scaderea sensibilitatii auditive si vizuale pentru culoarea verde.
Aceasta lege, asemeni interactiunii analizatorilor, este dependenta de o serie de factori/conditii:
relatia de intensitate dintre stimuli;
anumite procese corticale;
SN vegetativ;
formarea reflexelor conditionate;
formatiunea reticulara a creierului, care poate favoriza descresterea sensibilitatii pentru anumiti stimuli.
Legea semnificatiei fortei de semnalizare a stimulului
Aceasta lege exprima faptul ca un stimul slab ca intensitate, dar semnificativ pentru organism, este mai bine receptionat decat altul puternic dar nesemnificativ.
Legea a fost descoperita de Pavlov, care a subliniat ca in studiul activitatii nervoase superioare, trebuie sa se ia in considerare nu numai valorile absolute ale stimulilor, ci si intensitatea relativa (medie) a acestuia.
Legatura dintre aceste variabile este mediata de fenomenul de iradiere, concentrare sau inductie reciproca. La acestia adaugam factori de natura psihologica: interese, trebuinte, aspiratii.
6) Legea sinesteziei
Exprima existenta unor efecte de intermodelare primara informationala sau transpunerea unei forme de sensibilitate intr-o alta modalitate senzoriala. Exemplu: stimulii auditivi pot produce efecte de vedere cromatica (auditie colorata). Stimulii optici produc efecte auditive (vedere sonora). Culori moi si sunete dulci.
Printre primii psihologi care au abordat problema auditiei colorate se numara si romanul Eduard Gruber, care si-a realizat o teza de doctorat in laboratoarele lui Wundt.
7) Legea compensarii
Exprima faptul ca in anumite situatii, insuficienta dezvoltare a unei modalitati senzoriale sau lipsa ei, conduce la perfectionarea alteia, preluand functiile celei dintai. Exemplu: la orbi si surzi se dezvolta sensibilitatea tactila, vibratorie si olfactiva. Se citeaza in literatura cazul a doua femei oarbe, surde si mute care au atins performanta deosebita de a asculta muzica si de a citi. ("Optimismul sau cum percep lumea exterioara"). In alte situatii, absenta mainilor a determinat perfectionarea activitatii picioarelor. Compensarea exprima capacitatea organismului uman de a se autoconstrui structural dar si functional.
8) Legea conditionarii social-istorice a senzatiilor
Desi senzatiile sunt comune pentru om si animal, ele sunt superioare la om datorita faptului ca suporta conditionarea factorilor socio-istorici si fundamentali. Acest fapt poate fi pus in evidenta in mai multe planuri:
Ø perfectionarea unor modalitati senzoriale ca urmare a exersarii lor in anumite domenii de activitate;
Ø schimbarea ponderii diferitelor modalitati senzoriale. Exemplu: senzatii vizuale si auditive care permit la om dezvoltarea limbajului;
Ø aparitia unor modalitati senzoriale noi, cum ar fi, de exemplu, forme de auz verbal (fonematic), muzical sau pipaitul.
Conditionarea social-istorica se poate pune usor in evidenta prin invocarea diferentelor socio-culturale si etnice.
|
