SFERA COGNITIVA A PERSONALITATII

SFERA COGNITIVA A PERSONALITATII

6.1. Atentia

Activitatea psihica nu se poate desfasura orientata spre un anumit scop si productiv, daca omul nu se concentreaza asupra la ceea ce el face. Atentia -este orientarea si concentrarea constiintei asupra unui obiect real sau ideal, ce presupune majorarea nivelului activitatii senzationale, intelectuale si motrice a individului.

Conform provenientei sale si metodelor de realizare, de obicei se evidentiaza doua tipuri de atentie: involuntara si voluntara.

Atentia involuntara este numita de asemenea pasiva, fortata, asa cum ea apare si se mentine indiferent de scopurile puse in fata omului. Activitatea in asemenea cazuri pasioneaza omul de una singura, in masura caracterului captivant, interesului si suprainocerilor (surprizelor).

Spre deosebire de ceea involuntara, atentia voluntara este dirijata de un scop constientizat. Este in stransa legatura cu vointa omului si se formeaza in rezultatul eforturilor de munca, de aceea ea mai este numita voluntara, activa, premeditata. Luand decizia de a desfasura o anumita activitate, noi realizam aceasta decizie, orientand constient atentia noastra chiar si asupra la ceea ce noua nu ne este interesant la momentul dat, dar ce consideram necesar a desfasura. 131h76b Functia de baza a atentiei voluntare este reglarea activa a desfasurarii, proceselor psihologice.

Cum s-a mai mentionat, atentia inseamna legatura constiintei cu un obiect anumit, concentrarea asupra lui. Particularitatile acestei concentrari stabilesc proprietatile principale ale atentiei. La ele se refera: stabilitatea, concentrarea, distribuirea, comunicarea si volumul.

Stabilitatea - este caracteristica temporara a atentiei, durata concentrarii ei asupra unuia si aceluiasi obiect.

Concentrarea atentiei - gradul sau intensitatea atentiei, adica indicele de baza al exprimarii ei, cu alte cuvinte, - acel focar, in care este adunata toata activitatea psihica sau constientizata.

Prin distribuirea concentratiei se subintelege aptitudinea omului retraita subiectiv, de a tine in centrul atentiei concomitent un numar anumit de diverse obiecte.

Multi psihologi considera, ca distribuirea atentiei, in fond, constituie latura inversa a comutarii ei. Aceasta comunicare reprezinta transferarea constientizata si intentionata a atentiei de la un obiect la altul. In general, comunicarea atentiei inseamna posibilitatea de orientare rapida intr-o situatie complicata, schimbatoare.

Alta particularitate a atentiei - este volumul ei. Este cunoscut faptul, ca omul nu poate sa se gandeasca concomitent la lucruri diferite si sa execute actiuni diverse. Aceasta limitare obliga a diviza informatiile venite din exterior in parti, ce nu depasesc posibilitatile sistemului de prelucrare. In acest mod omul poseda posibilitati foarte restranse de perceptie concomitenta a unor obiecte independente unul fata de altul - acesta si este volumul atentiei. Particularitatea lui importanta si determinata este aceea, ca el, practic, nu se supune reglarii la instruire si antrenare.

Distragerea atentiei - transferarea involuntara a atentiei de la un obiect la altul. Ea apare la actiunea excitantilor straini asupra omului, ce desfasoara in acest moment o oarecare activitate.

Neatentie se numeste incapacitatea omului de a se concentra asupra a ceva anumit intr-o perioada lunga de timp. Se intalnesc doua tipuri de neatentie: imaginara si reala.

Neatentia imaginara - este neatentia omului fata de obiectele si fenomenele inconjuratoare, genereaza de concentrarea excesiva a atentiei lui asupra oricarui obiect. Neatentia imaginara este rezultatul concentratiei mari si limitarea atentiei. Neatentia imaginara ca rezultat al concentratiei interioare nu pricinuieste o mare dauna activitatii, desi complica orientarea omului in lumea inconjuratoare. Mai rea este neatentia reala. Omul, ce sufera de asemenea neajuns ca neatentie reala, fixeaza si mentine cu greutate atentia voluntara asupra unui obiect sau actiune. Una din cauzele neatentiei reale constituie supraincarcarea creierului cu o cantitate mare de impresii.

6.2. Senzatia si perceptia

Senzatia si perceptia sint strans legate intre ele. Si una si alta reprezinta asa numita reflectare senzoriala a realitatii obiective, ce exista independent de constiinta si in rezultatul actiunii ei asupra organelor de simt: in aceasta consta unitatea lor. Dar perceptia - este reflectarea obiectelor si fenomenelor in constiinta omului la influenta nemijlocita a lor asupra organelor de simt. Senzatia insa -este un proces psihic simplu, ce consta in reflectarea unor particularitati, obiecte si fenomene ale lumii materiale, precum si a starilor interioare ale organismului la actiunea nemijlocita a excitantilor asupra receptorilor corespunzatori.

Sursa fundamentala a cunostintelor noastre referitor la lumea exterioara si la corpul personal sint senzatiile. Ele compun canalele principale, prin care informatia despre fenomenele lumii exterioare si despre starile organismului ajunge la creier, dand posibilitate omului de a se orienta in mediul inconjurator si in corpul sau.

Asadar, senzatiile constituie sursa initiala a tuturor cunostintelor noastre despre lume. Obiectele si fenomenele realitatii, ce actioneaza asupra organelor de simt ale noastre, se numesc excitanti, iar actiunea excitantilor asupra organelor de simt - iritare. Iritarea, la randul sau, genereaza in sistemul nervos o excitare, Senzatia apare ca reactie a sistemului nervos la un excitant sau altul iritant si ca orice fenomen psihologic are caracter reflector.

Din timpuri stravechi se distingeau cinci tipuri principale de senzatii: mirosul, pipaitul, vazul si auzul. Aceasta clasificare a senzatiilor este corecta, desi nu completa.

Evidentiind cele mai mari si esentiale grupuri de senzatii, ele pot fi divizate in trei tipuri principale: senzatii interoreceptive, propioreceptive si exteroreceptive.

Senzatiile interoreceptive, ce semnalizeaza despre starea proceselor interioare ale organismului, conduc spre creier excitarile de la peretii stomacului si intestinului, inimii si sistemului sanguin si altor organe interne. Aceasta este cea mai veche si elementara grupa de senzatii. Senzatiile proprioreceptive asigura semnalele despre pozitia corpului in spatiu si compun baza miscarilor omului, jucand un rol hotarator in reglarea lor. A treia si cea mai mare grupa de senzatii constituie senzatiile exterioreceptive. Ele conduc informatia din lumea exterioara   la om si reprezinta grupa de baza a senzatiilor, ce leaga omul de mediul extern. Toata grupa de senzatii exteroreceptive se divizeaza conventional in doua subgrupe: senzatii de contact si de distanta. Senzatiile de contact sint generate de actiunea aplicata nemijlocit pe suprafata corpului si a organismului de percepere corespunzator. Exemple de senzatie de contact constituie gustul si pipaitul.

Senzatiile de distanta sint generate de excitantii ce actioneaza asupra organelor de simt la o oarecare distanta. La aceste senzatii se atribuie mirosul si in special auzul si vazul.

Diverse tipuri de senzatii se caracterizeaza nu doar prin specificul lor, dar si prin proprietatile comune. Din aceste proprietati fac parte: calitatea, intensitatea, durata si localizarea in spatiu.

Calitatea - este particularitatea de baza a senzatiei date, ce o deosebeste de alte tipuri de senzatii si se variaza in limitele tipului dat de senzatii.

Intensitatea senzatiei - constituie caracteristica a ei si se determina prin forta excitantului ce actioneaza asupra starii functionale a receptorului.

Durata senzatiei - caracteristica temporara a ei. Ea de asemenea se determina prin starea functionala a organelor de simt, dar in primul rand, prin timpul de actionare a excitantului si intensitatea lui.

Dupa cum senzatia nu apare concomitent cu inceputul actionarii excitantului, ea si dispare nu concomitent cu sfarsitul actionarii. Aceasta inertia a senzatiilor se manifesta in asa numita postactiune. Senzatia vizuala, de exemplu, poseda o anumita inertie si dispare nu imediat dupa sfarsitul actiunii, ce a fost cauzata de excitant. Urma de la excitant ramane in forma de imagine ulterioara.

Atunci cind vorbeam despre senzatii, am observat, ca continutul lor nu iese in afara formelor elementelor de reflectare. Insa, procesele reale ale reflectarii lumii externe depasesc limita celor mai elementare forme. Omul traieste nu in lumea sunetelor izolate sau petelor colorate, sunetelor sau atingerilor, el traieste in lumea lucrurilor, obiectelor si formelor, in lumea situatiilor complicate, adica ce n-ar percepe omul, el are de a face nu cu senzatii aparte ci cu imagini in intregime.

Reflectarea acestor imagini depaseste limitele senzatiilor izolate, bazandu-se pe lucrul comun al organelor de simt, sinteza unor senzatii aparte in sistemele complexe complicate. Doar in rezultatul a asemenea asociere senzatiile izolate se transforma in perceptie, trec de la reflectarea unor particularitati la reflectarea obiectelor si situatiilor in intregime.

Deci, perceptia - este reflectarea intuitiv-imaginara a obiectelor si fenomenelor realitatii in totalitatea partilor si particularitatilor lor diferite, ce actioneaza la momentul dat asupra organelor de simt.

Perceptia poseda citeva particularitati anumite: obiectualitate, integritate, caracter constant, caracter constient, aperceptie.

Obiectualitatea se exprima in raportarea informatiilor, receptionate din lumea exterioara la lumea reala. Obiectualitatea, nefiind o calitate innascuta, efectueaza functia de orientare si reglare in activitatea practica.

Alta particularitate a perceptiei este integralitatea. Spre deosebire de senzatie, care reflecta unele proprietati ale obiectului, perceptia da imaginea lui integrala. Ea se formeaza in baza generalizarii cunostintelor despre unele particularitati in calitati ale obiectului, receptionate in forma de diverse senzatii.

De integritatea perceptiei tine structura ei. Perceptia in mare masura nu reactioneaza la senzatiile noastre momentane si nu reprezinta totalitatea simpla a acestora. Noi percepem o structura generalizata faptic abstractizata din aceste senzatii, care se formeaza pe parcursul unei perioade de timp. Daca omul asculta o oarecare melodie, notele auzite anticipat continua sa rasune in gandul lui, cind rasuna alta nota. De obicei, ascultatorul intelege creatia muzicala, adica percepe structura ei in intregime. Evident, ca ultima nota auzita singura nu poate fi baza pentru asemenea intelegere - in gandul ascultatorului continua sa rasune toata structura melodiei cu diverse interconexiuni ale elementelor ce fac parte din aceasta structura. Analogic este procesul de perceptie a ritmului. Sursele integritatii si structurii perceptiei se afla in particularitatile insasi a obiectelor reflectate.

Caracterul constant al perceptiei se numeste stabilitatea relativa a obiectelor la schimbarea conditiilor. Datorita caracterului constant noi percepem obiectele inconjuratoare ca stabile relativ, conform formai, marimii, culorii etc. Perceperea repetata a unora si acelorasi obiecte in diferite conditii asigura stabilitatea imaginii in legatura cu conditiile schimbatoare. Fara caracterul constient al perceptiei omul n-ar fi putut sa se orienteze in lumea diversa si schimbatoare.

Caracterul constient al perceptiei. A percepe constient un obiect - inseamna a-l numi in gand (in sine), adica a-l atribui unei anumite grupe, clase, a-l generaliza intr-un cuvant. Chiar si atunci cind vedem un obiect necunoscut noi ne staruim a sesiza in el asemanatoarea cu alte obiecte cunoscute de noi.

Perceptia depinde nu doar de excitatie, ci si de insasi subiectul ce percepe. Percep nu ochiul si urechea, ci omul viu concret, si din aceasta cauza in perceptie totdeauna se manifesta particularitatile personalitatii. Dependenta perceptiei de continutul vietii psihice a omului, de particularitatile personalitatii lui se numeste aperceptie.

Perceptia, ca si senzatia, constituie un proces reflector. I. Pavlov a demonstrat, ca in baza perceptiei stau reflexele conditionate, legaturile nervoase temporare, ce se formeaza in scoarta emisferelor mari ale creierului la actiunea obiectelor si fenomenelor lumii inconjuratoare asupra receptorilor.

In comparatie cu senzatiile perceptia constituie o forma mai inalta a activitatii analitico-sintetice a creierului. Fara analiza este imposibila perceptia constientizata.

In baza clasificarii perceptiilor, la fel ca si a senzatiilor, stau diferentele in analizatorii ce participa in perceptie. In corespundere cu aceea, care analizator joaca un rol predominant in perceptie, se deosebesc: perceptii vizuale, auditive, tactile olfactive si gustative. De obicei, perceptia reprezinta rezultatul actionarii a unui sir de analizatori.

6.3. Memoria

Dupa cum se stie, orice retraire, impresie sau miscare a noastra lasa o anumita urma, care se poate mentine timp indelungat si in conditiile corespunzatoare se manifesta din nou si devine obiectul constiintei. De aceea prin memorie se subintelege memorarea (notarea), pastrarea, recunoasterea ulterioara si reproducerea urmelor experientei anterioare, ce permit a colecta informatie, fara a pierde in aceasta imprejurare cunostintele, informatiile, deprinderile anterioare. Astfel, memoria este un proces psihic complicat, compus din citeva procese aparte, legate intre ele.

In calitate de principii generale pentru evidentierea diferitor tipuri de memorie serveste dependenta caracteristicilor ei de particularitatile activitatii pentru memorare si reproducere. Cu toate acestea, unele tipuri de memorie se divizeaza in conformitate cu trei criterii de baza:

1) conform caracterului activitatii psihice, predominante in activitate, memoria se imparte in: motorie, emotionala, imaginativa, verbal-logica;

2) conform scopurilor activitatii - voluntara si involuntara;

3) conform duratei memorarii si pastrarii materialului - de scurta durata, de lunga durata si operativa.

Memoria motorie reprezinta memorarea, pastrarea si reproducerea diferitor miscari si a sistemelor lor. De obicei, un indice al memoriei motorii bune constituie dibacia fizica a omului, indemanarea in munca, "mainile de aur".

Memoria emotionala - este memoria pentru sentimente. Capacitatea de a compatimi pe cineva, a suferi impreuna cu eroul cartii este bazata pe memoria emotionala.

Memoria imaginativa - este memoria la reprezentari, imagini din natura si viata, precum si la sunete, mirosuri, gusturi. Ea este vizuala, auditiva, tactila, olfactiva si gustativa.

Continutul memoriei verbal-logice il reprezinta gindurile noastre. Gindurile nu exista fara vorbire, de aceea memoria pentru ganduri si se numeste verbal-logica. Bazandu-ne pe dezvoltarea altor doua tipuri de memorie, memoria verbal-logica devine principala in raport cu ele si dezvoltarea ei depinde dezvoltarea celorlalte tipuri de memorie. Exista, totusi, si o asemenea divizare a memoriei in tipuri, care este nemijlocit legata cu particularitatile insasi a activitatii desfasurate actual. Astfel, in dependenta de scopurile activitatii memoria este divizata in memorie voluntara si involuntara. Memorarea si reproducerea, in care lipseste un scop special pentru a memoriza ceva, se numeste memorie involuntara. In cazurile, cind acesta este un proces, orientat spre un anumit scop, se vorbeste despre memorie voluntara.

In ultimul timp o atentie deosebita cercetatorii acorda proceselor, ce se desfasoara la etapa initiala a memorarii. Pentru ca un material sau altul sa se imprime in memorie, el trebuie sa fie prelucrat de subiect in modul corespunzator. Acest proces se retraieste subiectiv ca ecoul evenimentului desfasurat recent: pentru o clipa noi continuam sa vedem, auzim etc. ceea ce nu percepem nemijlocit (sta in fata ochilor, rasuna in urechi etc.). Aceste procese au fost numite memorie de scurta durata: spre deosebire de memoria de lunga durata, pentru care este caracteristica pastrarea indelungata a materialului dupa repetarea lui de multe ori si reproducere, memoria de scurta durata se caracterizeaza prin pastrare pe o perioada scurta de timp.

Prin notiunea memorie operativa se indica procesele, ce deservesc actiunile, operatiile actuale, realizate nemijlocit de om. Atunci cind executam o oarecare actiune complicata, de exemplu, aritmetica, o efectuam pe parti, pe bucati. Concomitent retinem "in gand" unele rezultate intermediare pina atunci cind avem nevoie de ele. In masura avansarii spre rezultatul final "materialul prelucrat" poate fi uitat.

Pe langa tipurile de memorie se evidentiaza si procesele ei: memorizarea, pastrarea, recunoasterea si reproducerea si uitarea.

Prima etapa a memorarii - asa numita memorarea nepremeditata sau involuntara, adica memorarea fara un scop stabilit anticipat, fara folosirea a careva metode. Se memoreaza involuntar multe din ceea ce omul intalneste in viata: obiectele inconjuratoare, fenomenele, evenimentele vietii cotidiene, faptele oamenilor, continutul cartilor, citite fara nici un scop instructiv.

De memorarea involuntara se va deosebi memorarea voluntara (premeditata), ce se caracterizeaza prin faptul, ca omul isi pune un anumit scop - a memora ceva, ce a fost fixat si foloseste metode speciale de memorare. In procesul instruirii memorarea premeditata deseori capata forma de invatare pe de rost, adica repetarii de nenumarate ori a materialului didactic pina la memorarea lui totala si exacta. Astfel, de exemplu, se memorizeaza poeziile, definitiile, formulele, legile etc.

Succesul memorarii depinde de asemenea de faptul, in ce masura materialul este constientizat (inteles) de om. La memorarea mecanica a cuvantului, obiectele, evenimentele, miscarile se memoreaza anume in acel mod, in care ele au fost percepute, fara careva transformari. Memorarea mecanica se bazeaza pe pozitia spatiala si consecutivitatea temporala a obiectelor memorarii. Memorarea constientizata se bazeaza pe conceperea legaturilor logice interioare intre partile materialului. S-a demonstrat, ca memorarea constientizata este mult mai productiva decit cea mecanica. Constientizarea materialului se realizeaza prin diferite metode si, mai intai de toate, prin evidentierea in materialul studiat a ideilor principale si gruparea lor in forma de plan. O metoda utila de memorare reprezinta de asemenea comparatia, adica gasirea asemanarilor si deosebirilor intre obiecte, fenomene, evenimente etc. Eficienta memorarii depinde mult si de repetare.

Ceea ce omul a memorizat, creierul retine un timp mai mult sau mai putin indelungat. Pastrarea ca proces al memoriei are legitatile ei. S-a stabilit, ca pastrarea poate fi dinamica si statica. Pastrarea dinamica se manifesta in memoria operativa, iar cea statica - in memoria de lunga durata. In timpul pastrarii dinamice materialul se schimba putin, la cea statica, din contra, el se supune reconstruirii, prelucrarii.

La procesele memorizarii se atribuie, de asemenea, recunoasterea si reproducerea. Recunoasterea unui obiect are loc in momentul perceptiei lui si inseamna, ca are loc perceptia obiectului, care s-a format la om anterior in baza impresiilor personale sau in baza descrierilor verbale.

Reproducerea se deosebeste de perceptie prin aceea, ca ea se infaptuieste dupa aceasta, in afara ei. Reproducerea imaginii obiectului e mai dificila decit recunoasterea. Astfel, elevului ii este mai usor sa recunoasca un text al cartii la recitirea lui, decit sa-l reproduca, sa-si aminteasca continutul lui. Experienta mentioneaza ca memorarea materialului, insotita de reproducerea repetabila, este mai efectiva, decit citirea repetata a materialului didactic fara autocontrol.

Uitarea se exprima prin imposibilitatea de a-si aminti sau in recunoasterea si reproducerea gresita.

Exista deosebiri individuale ale memoriei. Memoria la oameni se manifesta diferit, se deosebeste prin continutul si volumul informatiei memorizate si pastrate. Deosebirile se refera la fel si la puterea memoriei, viteza de memorizare si reproducere. Individualitatea memoriei se manifesta, deasemenea in faptul, pe care forma de reprezentari, mai cu seama, se bazeaza omul la memorizare. Unii memorizeaza mai bine ceea ce pot vedea, altii - ce pot auzi, altii - ce poate fi infaptuit practic. In conformitate cu acest fapt se deosebesc urmatoarele tipuri de memorie: vizuala, auditiva si motorie. Mai des se intalneste tipul combinat de memorie - auditiv-motorie, vizual-motorie, vizual-auditiva.

6.4. Gandirea

Informatia, primita de individ din mediul inconjurator, permite a prezenta omului nu numai latura exterioara a obiectului, dar si cea interioara, a prezenta obiectele in lipsa lor, a prevedea schimbarea lor in timp, a se indrepta cu gandul in departari nemarginite. Acest fapt este posibil datorita procesului de gandire. In psihologie prin gandire se subintelege procesul psihic de cautare si descoperire a noului esential, social-conditionat, invizibil legat cu vorbirea, un proces de reflectare a realitatii in procesul de analiza si sinteza al ei.

Gandirea apare in baza activitatii practice, din cunoasterea senzitiva si depaseste limitele ei.

Senzatia si perceptia reflecta unele laturi ale fenomenului, momentelor activitatii in combinatii mai mult sau mai putin placute. Gandirea stabileste o corelatie intre senzatii si perceptii, confrunta, compara, deosebeste si dezvaluie relatiile. Astfel, gandirea cunoaste mai profund esenta lumii inconjuratoare, reflecta existenta in legaturi si relatii. Dezvaluirea relatiilor, legaturilor intre obiecte reprezinta sarcina esentiala a gandirii: prin acest fapt se determina calea specifica a gandirii spre cunoasterea tot mai profunda a existentei.

Orice gandire se savarseste in generalizari. Gandirea - este deplasarea gandului ce dezvaluie legatura, care duce de la izolat spre comun si de la comun spre izolat.

Pentru gandirea omului mai esentiala este interconexiunea nu cu cunoasterea senzitiva, ci cu vorbirea si limbajul. Forma superioara a gandului se considera gandirea verbal-logica, prin intermediul careia omul, bazandu-se pe codurile limbajului, devine capabil a reflecta legaturi, relatii complicate. A forma notiuni, a face concluzii si a rezolva probleme teoretice complicate. Mai mult decit atit, gandirea omului nu este posibila fara limbaj, indiferent de formele in care ea s-a desfasurat.

In procesul activitatii de gandire omul cunoaste lumea inconjuratoare cu ajutorul operatiilor mintale speciale. Aceste operatii compun diverse interconexiuni. Operatiile de gandire principale sint analiza, sinteza, comparatia, abstractizarea, concretizarea si generalizarea.

Analiza - este descompunerea intregului in parti sau evidentierea imaginara a unor semne (laturi), actiuni, relatii ale intregului. Intr-o forma elementara analiza se exprima in descompunerea obiectelor in parti. Masa, de exemplu, poate fi descompusa in asa parti ca capacul, picioarele, sertarele, piesele de fixare etc.

Sinteza - unificarea imaginara a partilor, particularitatilor, actiunilor intr-un tot intreg. Operatia de sinteza este opusa analizei. In procesul de sinteza se stabileste raportarea unor obiecte sau elementelor lor la obiectul sau fenomenul complicat in intregime.

Analiza si sinteza se desfasoara totdeauna in unitate. Se analizeaza ceea ce include in sine ceva comun, intreg. Sinteza, la fel, presupune analiza: pentru a unifica unele parti, elemente intr-un tot intreg, aceste parti si particularitati este necesar a fi primite in rezultatul analizei. In activitatea de gandire analiza si sinteza ca si cum ar iesi inainte consecutiv pe primul plan.

Comparatia - este stabilirea asemanarilor si deosebirilor intre obiecte si fenomene sau unele particularitati ale lor. Comparatia, practic, se observa la asezarea obiectelor unul langa altul, de exemplu, un creion langa alt creion, rigla langa banca etc.

Abstractizarea - consta in faptul, ca subiectul, evidentiind careva particularitati, proprietati ale obiectului studiat, nu tine seama de altele. Astfel, noi putem vorbi despre culoarea verde ca despre una ce influenteaza binefacator asupra vederii omului, neindicand obiectele concrete, ce au culoarea verde. In acest proces particularitatea, despartita de obiect, se gandeste independent de alte particularitati ale obiectului, devine obiect de sine statator al gandirii. Abstractizarea, de obicei, se realizeaza in rezultatul analizei. Anume pe calea abstractizarii au fost create notiunile abstracte de lungime, latime, cantitate, egalitate, cost etc.

Concretizarea presupune reintoarcerea gandului de la comun si abstract la concret in scopul dezvaluirii continutului. La concretizare se refera in acel caz, daca gandul expus este necesar altora sau este necesar a indica exprimarea generalului intr-o unitate. Atunci cind suntem rugati a da un exemplu, in general, rugamintea consta in concretizarea expunerilor precedente.

Generalizarea - unificarea imaginara a obiectelor si fenomenelor conform particularitatilor lor comune si esentiale.

Toate operatiunile indicate nu se manifesta izolat, in afara intercalarii reciproce. In baza lor apar operatiuni mai complicate, asa cum sint clasificarea / sistematizarea etc. Fiecare dintre operatiile de gandire poate fi examinata ca actiune de gandire corespunzatoare. Gandirea omului nu doar include in sine diverse operatiuni, ci si se desfasoara la diferite niveluri, in diverse forme, ceea ce permite a vorbi despre existenta diferitor tipuri de gandire.

Una din cele mai raspandite in psihologie este clasificarea tipurilor de gandire in dependenta de continutul problemei in cauza. Aici se evidentiaza gandirea intuitiv-actionala, intuitiv-plastica (imaginara) si verbal-logica.

Particularitatile gandirii intuitiv-actionale se manifesta in faptul, ca problemele se solutioneaza cu ajutorul transformarii reale, fizice a situatiei, aprobarii proprietatilor obiectelor. Aceasta forma a gandirii este caracteristica copiilor pina la 3 ani. Copilul de aceasta varsta compara obiectele, punand obiectele unul peste altul sau alipindu-l de altul; el analizeaza, desfacand in bucati jucaria sa. Copilul gandeste, actionand. Miscarea mainii la aceasta etapa depaseste gandirea. Din aceasta cauza acest tip al gandirii, mai este numit de mana. Nu trebuie de considerat, ca gandirea intuitiv - actionala nu se intalneste la cei maturi. Ea deseori se aplica in viata de toate zilele (de exemplu, la permutarea mobilei in odaie, la necesitatea utilizarii tehnicii putin cunoscute) si este necesara, cind nu este posibil a prevedea complet rezultatele unor actiuni (activitatea cercetatorului, constructorului).

Gandirea intuitiv-plastica tine de operarea cu imaginile. Despre acest tip de gandire se spune ca atunci cind omul rezolvand o problema, analizeaza, compara, generalizeaza diferite imagini, reprezentari despre fenomene si obiecte. Gandirea intuitiv-plastica reda mai deplin toata diversitatea caracteristicilor reale diferite ale obiectului. In imagine poate fi fixata imaginea obiectului concomitent din citeva puncte de vedere. In aceasta calitate, gandirea intuitiv-plastica este practic indivizibila de imaginatie. Astfel, incepand reparatia apartamentului, noi anterior ne putem imagina rezultatul. Gandirea intuitiv-plastica permite a reda forma imaginii la asemenea lucruri si relatiilor lor, care de sinestatator sint invizibile.

Gandirea verbal-logica functioneaza in baza mijloacelor lingvistice si reprezinta cea mai tarzie etapa de dezvoltare a gandirii. Pentru gandirea verbal-logica este caracteristica folosirea notiunilor, constructiilor logice, care uneori nu au exprimare plastica-directa (de exemplu pret, onestitate, mandrie etc.) datorita gandirii verbal-logice omul poate stabili cele mai generale legitati, preconiza dezvoltarea proceselor in natura si societate, generaliza materialul didactic intuitiv diferit.

In acelasi timp chiar si gandirea cea mai abstracta nu se desprinde de experienta intuitiv - emotionala / afectiva /senzoriala.

Trebuie de mentionat ca toate tipurile de gandire sint intr-o legatura reciproca indisolubila. Incepand o oarecare actiune practica, noi avem in inchipuire aceea imagine, care urmeaza a fi realizata. Unele feluri de gandire permanent trec reciproc unul in altul. Este practic imposibil a delimita gandirea intuitiv-plastica de cea verbal-logica, in acele cazuri, cind continutul problemei il constituie diferite scheme, grafice. Prin urmare, incercand a determina tipul gandirii, nu vom uita, ca acest proces este totdeauna relativ si conventional. De obicei la om sint actionati toti componentii eventuali si urmeaza a vorbi despre predominarea relativa al unui sau altui tip de gandire. Doar dezvoltarea tuturor tipurilor de gandire in unitatea lor poate asigura reflectarea corecta si suficient de completa a realitatii de catre om.

6.5. Imaginatia

Imaginile, cu care opereaza omul, includ in sine nu doar obiectele si fenomenele percepute anterior. Imaginile permit omului sa iasa in afara lumii reale in timp si spatiu. Anume aceste imagini, ce transforma, modifica experienta omului, constituie caracteristica principala a imaginatiei.

Imaginatia, ca baza oricarei activitati creative se manifesta in toate domeniile vietii culturale, facand posibila creatia artistica, stiintifica si tehnica. Din acest punct de vedere, totul ce ne inconjoara si este creat de mana omului, toata lumea culturala, spre deosebire de naturala - toate acestea reprezinta produsul imaginatiei si creatiei omului, intemeiate pe baza acestei imaginatii.

Posibilitatea imaginatiei de a anticipa evenimentele, a prevedea sosirea unor sau altor evenimente, demonstreaza legatura indisolubila dintre imaginatie si gandire. La fel ca gandirea, imaginatia apare intr-o situatie problematica se motiveaza prin necesitatile personalitatii, este conditionata de nivelul dezvoltarii constiintei sociale. Insa, spre deosebire de gandire, continutul principal al caruia constituie notiunile, ce permit a cunoaste generalizat si medializat lumea, imaginatia decurge intr-o forma imaginara concreta in forma de reprezentari clare. In imagini concrete, create de imaginatie, deseori se dezvaluie unele sau alte ganduri abstracte. Orice scriitor, pictor in procesul creatiei se staruie sa redie, sa lamureasca gandul sau altora, dar nu prin notiuni abstracte, ci cu ajutorul imaginilor concrete. Este suficient a ne aminti orice fabula, poveste, zicatoare. Pretutindeni cautam gandul principal, ideea principala, care se dezvaluie plastic, intuitiv in aceste creatii.

Alta caracteristica specifica, particularitate a imaginatiei este posibilitatea folosirii ei in situatii problematice, nedeterminate, atunci cind datele initiale nu se supun analizei precise.

Astfel, se ajunge la concluzia, ca imaginatia sau fantezia reprezinta un proces psihic de creare a imaginilor, ce include preconizarea rezultatului final al activitatii si ce asigura intocmirea programei de comportare in acele cazuri, cind situatia problematica se caracterizeaza prin nedeterminare.

Imaginatia, ca si toate celelalte procese psihice, reprezinta functia scoartei emisferelor mari. Caracterul complicat, nedeterminat al imaginatiei, legatura ei cu emotiile dau temei pentru a presupune, ca mecanismele fiziologice ale ei sint amplasate nu numai in scoarta, dar si in segmentele mai adancite ale creierului.

In acelasi timp imaginile, aparute in creier, efectueaza o actiune de reglare asupra proceselor periferice, schimband functionarea lor. In aceasta privinta, din toate procesele psihice, imaginatia tine mai mult de procesele organice si permite a influenta asupra lor. Din viata zilnica se cunoaste in ce mod tabloul, creat de imaginatie, genereaza accelerarea pulsului, schimbarea respiratiei, paliditatea fetei etc.

Deseori se intalnesc cazuri de sugerare a unor boli. De obicei aceasta se manifesta la persoanele sensibile cu imaginatie bogata. (Atunci cind Flober scria scena otravirii Emei Bovari, eroinei romanului vestit, el percepea clar gustul arsenicului in gura).

Imaginatia poate functiona la diferite niveluri. Deosebirea lor se determina, mai intai de toate, prin faptul, cit de activ, constient se atarna omul fata de acest proces. In masura exprimarii activitatii se deosebesc doua feluri de imaginatie: pasiva si activa. Pentru imaginatia pasiva este caracteristica crearea imaginilor, care nu se realizeaza in viata, programelor, care nu se infaptuiesc sau in genere nu pot fi infaptuite.

Imaginatia pasiva poate fi premeditata si nepremeditata. Imaginatia premeditata creeaza imagini ce nu tin de vointa. Aceste imagini au fost numite visuri-iluzii. In visuri cel mai clar se observa legatura imaginatiei cu necesitatile personalitatii.

Imaginatia pasiva nepremeditata se observa la slabirea activitatii constiintei, dereglarile ei, in starea somnolenta, in somn etc. O manifestare mai accentuata a imaginatiei pasive constituie halucinatia, in timpul careia omul percepe un obiect inexistent.

Spre deosebire de imaginatia pasiva, imaginatia activa poate fi reprodusa si creativa. Imaginatia reprodusa are in baza sa crearea unor sau altor imagini, corespunzatoare descrierii. Acest fel de imaginatie reprezinta atributul obligatoriu al oricarei activitati stiintifice si se manifesta in procesul citirii literaturii, studierii hartilor geografice, descrierilor istorice, cercetarii desenelor si proiectelor. Imaginatia creativa se exprima prin crearea unei imagini, idei noi, originale. Imaginatia creativa reprezinta o operare activa, cu un anumit scop cu reprezentarile intuitive in cautarea cailor de satisfacere a necesitatilor. Imaginatia creativa se manifesta in toate domeniile artei, in inovatii, in domeniul stiintei si tehnicii. Produsul imaginatiei creative totdeauna poate fi materializat, adica intruchipat in forma de obiect, iar imaginea poate ramanea la nivelul continutului ideal, deoarece este imposibil a-l infaptui in practica.

Un tip aparte al imaginatiei constituie idealul ca imagine a viitorului dorit. A avea un ideal (a visa) - inseamna a crea imagini ale viitorului, placute pentru noi, imaginile celor, ce omul ar dori sa realizeze, dar in momentul dat este cu neputinta, aceea ce satisface cele mai tainice dorinte. Visul (idealul) se manifesta ca o conditie necesara de realizare in viata a fortelor creative ale omului.