STADIILE DEZVOLTARII PSIHICE

STADIILE DEZVOLTARII PSIHICE

J. Piaget a operat cu repere biopsihice si operatii mentale creand o teorie intelectualista originala de mare rezonanta. Structura , relatiile cu mediul se construieste pe planul psihologic pentru Piaget in mod dinamic, sub forma de actiuni, operatii, grupari de operatii, intai concrete apoi, in adolescenta formal-logice. Emergenta adaptarii are doua laturi dialectice intercalate, acomodarea si asimilarea. Inteligenta, ca expresie rafinata a adaptarii, se construieste treptat prin antrenare si autoantrenare.

Intai, acest proces se realizeaza prin reactii senzorio-motorii  ( reactii simple conditionate si circulare la semnale - primare, secundare si tertiale ) si cu deschidere spre semne si simboluri verbale. In aceasta perioada, copiii descopera relatiile dintre ceea ce percep si propriile actiuni ( de obicei motorii ). Ei sunt foarte interesati de tot ceea ce le ofera sunete sau imagini interesante, iar in primul an de viata invata sa puna ceea ce fac in legatura cu oamenii sau obiectele din jur. In principiu, ei cauta sa invete cum sa reactioneze la schimbarile mediului si cum sa il controleze. Cea mai importanta achizitie in aceasta perioada ( care debuteaza dupa varsta de 6 luni si se incheie la 24 luni ) este permanenta obiectelor - constientizarea faptelor ca obiectele exista, chiar daca nu sunt vizibile ( 0 - 2 ani ).

In stadiul preoperational ( 2 - 7 ani ) are loc constituirea de scheme preoperatorii, cu organizarea configuratiilor statice ale ansamblurilor de actiuni si organizarea de forme mentale semireversibile. Cele mai importante realizari ale perioadei sunt : deprinderea mersului si a limbajului. Trei sunt caracteristicile principale ale stadiului :

Apare un prim tip de gandire cauzala, prin care copiii incearca sa explice ceea ce se petrece in jur ( dar nu putem vorbi de un rationament logic, de aceea stadiul este numit pre - operational );

Amestecul realului cu imaginarul ( credinta in Mos Craciun ) si imposibilitatea de a trece dincolo de aparente ( pentru un copil de trei ani o fata imbracata baieteste va fi perceputa drept baiat ) ;

Egocentrismul, faptul ca la aceasta varsta nu pot vedea lucrurile din punctul de vedere al celuilalt, ci numai din propria perspectiva.

Intr-o faza mai avansata se considera ca specifica formarea de scheme operatorii concrete ( de la 7 - la 12 ani ), referinte spatio - temporale reversibile, utilizare a relatiilor cauzale, formarea de sisteme de valori fixe si de coduri acceptate. Stadiul este considerat un " punct de cotitura" in evolutia inteligentei la copil. In aceasta etapa, copiii incep sa aplice reguli logice operatiilor de transformare a informatiilor pentru a rezolva problemele cu care se confrunta. Achizitiile cele mai importante ale stadiului sunt : clasificarea, categorizarea ( inclusiv conceptul de numar ) si conservarea proprietatilor fizice ale obiectelor ( intelegerea faptului ca volumul unui lichid este costant indiferent de forma recipientului in care se afla acesta ). Acum, copilul trebuie sa aiba un corespondent concret in realitate, manipularea simbolurilor abstracte fiind dificila. Inteligenta lui este inductiv - logica si concreta. In sfarsit, a patra etapa a construirii de operatii formale ( de la 12 la 16 ani ) ale unei logici axiomatica ( gandirea discursiva constructiva ) reprezinta atingerea nivelului de maturizare a gandirii si inteligentei umane. In aceasta etapa, tinerii sunt capabili sa lucreze cu concepte abstracte si sa faca operatii cu operatii ( combinari, permutari, aranjamente ). Consecinta se manifesta in planul logicii gandirii. Ea devine deductiva, ceea ce presupune competenta de a face rationamente nu numai pornind de la fapte ( ca in logica inductiva ), ci si de la ipoteze ( daca..., atunci... ).

Precum se poate lesne observa, J. Piaget considera incheiat ciclul de dezvoltare psihica intelectuala odata 11411g621l cu adolescenta. I se poate reprosa aceasta "incheiere", dar si faptul ca sistemul sau psihologic este accentuat individual si neglijeaza pe de o parte factorul social in valentele dezvoltarii psihice, pe de alta tipologia diferentiala umana.

In schimb ramane de necontestat aportul lui Piaget privind analiza calitativa a dezvoltarii inteligentei, manuirea exceptionala a metodei clinice in stadiul dezvoltarii inteligentei, dar si decuparea problemei   " decalajului transversal sau vertical", concept ce creaza o baza explicit teoretica problemei atat de delicate surprinsa prin testele psihologice - a distantei dintre "varsta de dezvoltare" si " varsta inteligentei" - prefigurata in opera lui A. Bianet si in studiile privind dezvoltarea intelectuala si debilitatea mintala.

Meritul lui Piaget este acela de a fi aratat modul in care evolueaza inteligenta, faptul ca ea isi are originea in interactiunile senzo - motorii ale copiilor cu mediul inconjurator inca inainte de achizitionarea limbajului.

H. Wallon a fixat structura reperelor psihoenergetice pe constructia afectiva a eu-lui si personalitatii in care are loc intr-o prima etapa diferentierea impulsivitatii emotionale de impulsivitatea motorie-primara - ce creaza consistenta subiectivismului primar - urmeaza constituirea constiintei de sine ( prin diferentierea comportamentelor de orientare, de verbalizare si a celor ludice ), apoi achizitiile de rol contureaza independenta eu-lui si, in fine, se constituie sincretismul personalitatii ( 10 - 11 ani ) prin includerea afectivitatii in comportamentele sociale si intelectuale. H. Wallon a utilizat ca repere psihigenetice contradictia dialectica drept instrument de analiza psihologica, mai mult decat oricare dintre contemporanii sai, implicand-o in esenta activitatii psihice ca un mecanism ce s-ar putea delimita prin conceptul de " decalaj orizontal" desi el nu a utilizat niciodata acest concept implicand-o in esenta activitatii psihice ca un mecanism ce s-ar putea delimita prin conceptul de "decalaj orizontal" desi el nu a utilizat niciopdata acest concept.

Asa cum J. Piaget considera cerinta de echilibrare intre asimilare si acomodare, S. Freud opereaza cu conceptul ( dinamic si central ) de catarsis si o optica de verticalitate in care se poate diferentia o structura numita id care exprima si reglementeaza, imediat dupa nastere energia disponibila. Energia incorporata in gandire adauga alte doua structuri, ego-ul si superego-ul. Ego-ul stratifica dorinte invatate, teama, deprinderi, limbajul, simtul de sine. Superego-ul se dezvolta in perioada prescolara si reprezinta cenzura constiintei. Aceste structuri ar trebui sa actioneze armonios. Exista insa in mod curent conflicte ( inevitabile ) intre cele trei structuri. Aceste conflicte si tensiuni stau la baza anxietatii. Prin surprinderea acestor tensiuni pe verticala se pune in evidenta un decalaj de dominatie a instantelor psihice holiste ( de profunzime ), ceea ce inseamna ca S. Freud absolutizeaza in modelul psihic ideea "decalajului transversal" - complementar "decalajului longitudinal" .

Studiile dezvoltarii psihice sunt legate la Freud de schimbarea mai sus prezentata. Primul stadiu oral este dominat de placerea activitatii de subtiune ( foamea, absorbtia ). Al doilea stadiu ( anal ) se caracterizeaza prin centrarea experientei pe placerea legata de evacuarea anala. Perioada prescolara, de identificare a copilului cu parintii sai, se caracterizeaza prin constituirea de complexe cu structuri conflictuale ce implica modificarea si complicarea atitudinilor fata de interrelatiile paternale ( inconstient ). Acesta este un stadiu de identificare a unui statut. Dupa acest stadiu urmeaza o scurta pauza a dezvoltarii sexualitatii ( stadiu falic), apoi se constituie stadiul genital ( coincident cu adolescenta ). Mitizarea instinctului sexual infantil, tendintele pansexualiste excesive exprimate de S. Freud spre sfarsitul vietii sale, insistenta pe patologizarea nevrotica precum si caracterul sofisticat si imprecis al conceptelor utilizate de el au creat reactii complexe si respingeri masive ale teoriei sale.

Freud acorda un rol remarcabil calitatii experientelor din prima copilarie. El identifica patru stadii ale dezvoltarii psihosexuale care au un impact major asupra dezvoltarii ulterioare a personalitatii.

In primul stadiu numit stadiu oral, de la nastere pana la doi ani, principala sursa de placere este gura, iar placerea deriva din supt, muscat, inghitit excitand zonele buzelor, limbii, obrajilor. Copilul experimenteaza si cunoaste cu ajutorul gurii pentru ca duce la gura toate obiectele. In aceasta perioada indulgenta exagerata poate avea drept rezultat un optimism nejustificat, iar neglijenta, pesimismul si nervozitatea.

Stadiul anal se manifesta in al doilea si al treilea an de viata cand copilul descopera placerea legata de eliberarea tensiunii create prin defecatie sau urinare. Descoperirea noii placeri a expulzarii si curiozitatea descoperirii resturilor umane trebuie echilibrata cu cerintele lumii asupra controlului sfincterian. Freud considera ca pedeapsa excesiva aplicata in acest stadiu are consecinte pentru dezvoltarea de mai tarziu.

Stadiul falic in perioada de varsta de la trei la cinci ani interesele copilului sunt focalizate asupra organelor ale sexuale si ale parintilor. Copilul incepe sa se identifice cu parintele de sex opus si sa manifeste ostilitate fata de acelasi sex : Complexul lui Oedip. Copilul isi reprima aceste sentimente pentru parintele de sex opus si treptat realizeaza identificarea cu parintele de acelasi sex. Freud sustine ca fetitele sunt invidioase pe organul sexual masculin iesit in afara si considera ca mamica este responsabila pentru conditia lor de castrate. Este asa numita invidie pentru penis care joaca un rol important in psihologia femeii dupa Freud. Urmeaza o perioada de latenta intre stadiul falic si cel genital, in care nu exista o noua localizare evidenta a interesului erotic.

Stadiul genital se manifesta in perioada adolescentei si, in conditii normale, individul va dezvolta legaturi emotionale cu persoanele de sex opus. Energia sexuala va fi organizata si concentrata asupra organelor genitale. Freud a considerat ca primele trei stadii lasa urme adanci in structurarea personalitatii si din acest motiv nu acorda o prea mare atentie stadiului genital.

In concluzie, psihanaliza este mai mult decat un simplu curent in istoria psihologiei ; este o miscare intelectuala cu o influenta profunda in numeroase domenii : psihopatologie, psihiatrie, psihologie, psihologie sociala, psihologia copilului, dar si litteratura, filozofie, religie si istorie. Influenta personalitatii lui Freud asupra culturii si civilizatiei secolului XX a fost remarcabila. El a spart tipare de gandire, a adus in disutie tabuuri si teme inabordabile, a evidentiat rolul inconstientului si importanta primei copilarii, a dezvoltat o teorie coerent asupra eu-lui si mecanismelor sale de aparare. I s-a reprosat tendinta de a interpreta intr-o maniera excesiv sexuala dezvoltarea personalitatii copilului precum si continutul viselor. Terapia psihanalitica a cunoscut o perioada de maxima glorie in anii '30 - '40 ai secolului XX si mai are inca destui adepti mai ales in Statele Unite si in Franta. Freud si psihanaliza au dezvoltat reactii foarte polarizate astfel incat au aparut dizidenti ai psihanalizei si un curent al neopsihanalizei.

Totusi Freud a atras atentia asupra verticalitatii implicate in structura psihica si asupra a numeroase aspecte ignorate total pana la el, aspecte care prezinta importanta in dezvoltarea umana : conceptiile neofreudiste ( ca si aceea a lui Freud ) au patruns insa profund in mentalitatea comuna culturala si in literatura si arta.

Conceptia lui Adler pune in centrul neopsihanalizei "conceptul de inferioritate" si " sentimentul de inferioritate" . Psihologia sa se numeste individuala intrucat considera individul ca un tot unitar fara a fi nevoie sa separam corpul si sufletul in doua entitati distincte. Ca medic, Adler a fost preocupat sa inteleaga personalitatea bolnavului in ansamblul raporturilor dintre simptomele psihice si cele fizice. Sentimentul de inferioritate este expresia unui sentiment de neajutorare pe care copilul il traieste in mod normal in raport cu adultul. In conditiile in care copilul este incapabil sa compenseze sentimentul de inferioritate acesta se transforma intr-un complex de inferioritate definit de catre Adler ca incapacitate de a rezolva problemele de viata. Complexele de inferioritate se manifesta in trei variante :

Inferioritatea organica rezulta dintr-o infirmitate fizica ce se rasfrange asupra dezvoltarii personalitatii copilului. Acest complex poate fi depasit prin intensificarea preocuparilor pentru organul deficitar ( ajungandu-se la supracompensare ca nevoie de a demonstra ca poate sa faca si mai mult decat cei care sunt normal dotati ).

Rasfatul se poate constitui intr-un complex de inferioritate mai ales la copiii unici care sunt excesivi rasfatati in viata de familie. Iesirea lor in lume este insotita de incapacitatea de a se confrunta cu problemele reale.

Neglijarea dezvolta un complex de inferioritate datorita sentimentului de inutilitate si devalorizare pe care il provoaca indiferenta sau ostilitatea parintilor. Se poate vorbi si despre un complex de superioritate rezultat din incercarea de a depasi complexul de inferioritate.

Adler acorda un rol determinant factorilor sociali in viata individului. Intre problemele interesate de ordin educational pe care le-a abordat este si cea a ordinii nasterii :

Primul nascut se bucura de siguranta, rasfat, afectivitate pana la venirea celui de al doilea copil care ii ocupa locul in afectiunea si interesul celorlalti. De aici decurge un sentiment de frustrare urmat de tentative de recastigare a pozitiei pierdute. Uneori pot aparea comportamente dure, agresive, incapatanare , refuz. Daca primeste o riposta dura atunci reactia lui va fi confirmata. Se constata ca cu cat diferenta de varsta este mai mare cu atat aceste fenomene sunt mai atenuate. Adler considera ca primul nascut tinde sa fie orientat spre trecut, este nostalgic si pesimist in privinta viitorului. Primeste sarcini, este mai ascultator, preocupat de mentinerea ordinii si autoritatii.

Al doilea nascut este mai putin anxios, dezvolta competitivitate in raport cu fratele mai mare, dar si manifestari revendicative. Rivalitatea conduce la dezvoltarea psihomotorie a celui de al doilea nascut. Este mai putin preocupat de problema puterii sau a redobandirii ei si de nostalgia trecutului, este orientat mai mult spre viitor. Cu titlu de amuzament sa spunem ca Adler spunea despre Freud ca este un prim nascut tipic, in timp ce caracterizarea binevoitoare a celui de al doilea nascut nu este intamplatoare intrucat Adler avea aceasta pozitie in familia lui. Cel mai mic copil este de obicei rasfatul intregii familii, mai ales atunci cand diferenta de varsta este mare. Tinde sa se dezvolte rapid si sa se realizeze la maturitate ; riscul rezulta din rasfatul excesiv ce va dezvolta dependenta si neajutorare.

Copilul unic are o pozitie total favorizata in familie dar frustrarile survin la gradinita si la scoala unde nu mai este centrul atentiei. Nu are experienta competitiei cu un frate mai mic, nu stie sa lupte, si de aceea va fi dezamagit.

Conform lui Adler nu libidoul este cel care domina in inconstient ci impulsul catre superioritate, rezultat din compensarea complexelor de inferioritate ale individului uman fragil si vulnerabil prin chiar conditiile existentei sale. Sentimentele de inferioritate se nasc din indoielile individului cu privire la locul sau in mediul social. De la nastere, copilul se simte in mod natural inferior din cauza ca este mic, slab, dependent de altii. Interpretarea gresita a acestei conditii creaza comportamentul maladaptiv. In incercarea de a depasi inferioritatea copilul se straduieste pentru perfectiune si superioritate. Aceasta determina un comportament egoist contrar comportamentului cooperant de concesii mutuale specific intereselor sociale , cele patru scopuri ale conduitei nepotrivite fiind : cautarea atentiei, lupta ( straduinta ) pentru putere, cautarea razbunarii, asumarea dizabilitatii. Asa cum se vede, Adler confera eu-lui un rol preferential in raport cu inconstientul punand accent pe finalitatea psihica si nu pe cauzalitate, pe viitor si nu pe trecut.

In conceptia sa asupra dezvoltarii personalitatii Fromm considera ca ontogeneza ( dezvoltarea scurta : totalitatea schimbarilor sistematice, bio-psiho-sociale, intraindividuale care au loc pe parcursul vietii fiecarui om ) repeta filogeneza ( dezvoltare lunga ) si sub aspect psihologic. Copilul va dobandi independenta si libertate pe masura ce creste si slabesc legaturile initiale cu mama sa. Gradientul de independenta si libertate se afla intr-un raport invers proportional cu cel de securitate.

In cadrul interactiunii cu parintii Fromm identifica patru modalitati de relationare : fuziune simbiotica, evitare, distrugere, dragoste. Fuziunea simbiotica este expresia perioadei initiale in care intimitatea parinte - copil este maximala, nivelul de securitate confera intimitate. Evitarea si tendinta spre distrugere implica distantarea, separarea. Dragostea este forma superioara a interactiunii parinte - copil care se realizeaza printr-un echilibru intre securitate si responsabilitate.

Fromm acorda un rol foarte important factorilor sociali in dezvoltarea personalitatii. Educatia are un rol pozitiv, dar in acelasi timp fiecare societate isi educa cetatenii dupa chipul si asemanarea sa. Astfel, societatile totalitare tind sa modeleze cetateni obedienti si pasivi in timp ce societatile democratice vor stimula activismul, independenta, responsabilitatea individuala. Fromm apreciaza drept foarte periculoasa tendinta de uniformizare excesiva a indivizilor prin impunerea unor cerinte contrare nevoilor fundamentale ale fiintei umane. In acest sens, el se manifesta foarte critic la adresa societatii de consum contemporane care alineaza individul.

K. Koffka in lucrarea sa " Dezvoltarea mintii" a aplicat principiile formei la evolutia intelectuala a copilului. El considera ca forma superioara de invatare este invatarea ideatica ce foloseste limbajul. Odata cu insusirea limbajului copilul dobandeste capacitatea de a aplica denumirile obiectelor si la alte obiecte ; sunt manipulari inventive obisnuite la copii ca si tendinta de a modifica cuvintele prin distorsionarea lor. Koffka va considera ca este o rearanjare, o restructurare verbala a materialului ideatic si care are un rol important in invatare. Rearanjarile verbale si noile reprezentari simbolice devin unelte puternice care vor largi mult capacitatea de a invata si de a rezolva probleme. Sintetizand, Koffka subliniaza ca pentru copil lumea externa este ceva amorf si neconturat. Pe acest fond se manifesta calitatile formei: figura - fond, configuratie, structuri simple. In aceste conditii psihicul se dezvolta ca o complexa arhitectonica supra si subordonate intre ele.

Perioadele de varsta in care tabloul psihocomportamental este relativ asemanator au fost denumite stadii ale dezvoltarii, ce se succed unele dupa altele. De aceea, o caracteristica majora a dezvoltarii psihice este stadialitatea ei.

Stadialitatea este prezenta atat in abordarea genetica  ( longitudinala) a vietii psihice, deci la nivelul procesualitatilor psihice ( cognitive, afective, moral - sociale, etc. ) - ca si stadii genetice, cat si in perspectivele transversale ce urmaresc unitatea diverselor aspecte ale vietii intr-o etapa anume - ca stadii de varsta sau psihodinamice. Stadiul de varsta nu este identic si nici nu se suprapune cu stadiile genetice ale diverselor procese psihice. Un stadiu de varsta poate cuprinde aspecte ce tin de doua stadii genetice diferite ale acelorasi procesualitati psihice ( de exemplu : gandirea scolarului opereaza atat cu elemente concrete, situative cat si cu cele logice ) . De asemenea, pot exista decalaje intre diverse stadii genetice ale proceselor psihice din cauza ritmurilor de dezvoltare diferite ( decalajul intre maturizarea cognitiva, afectiva si morala in adolescenta ).

Varsta cronologica nu corespunde cu varsta biologica si nici cu cea psihica, iar aceasta din urma poate fi diferita pentru aspecte psihice diferite chiar daca momentul cronologic este acelasi. In precizarea reperelor psihogenetice ca posibilitati de explicare a dezvoltarii psihice, U. Schiopu propune trei criterii :

Tipul fundamental de activitate : joc, invatare, munca - exprima directionarea si structurarea fortei energetice psihice pentru asimilarea de cunostinte, functionalitatea deprinderilor, abilitatilor cu tendinta de a fi integrate in trasaturi, insusiri de personalitate ;

Tipul de relatii care pot fi obiectuale si sociale - exprima structura evolutiva sub raportul adaptarii si integrarii sociale;

Tipul de contradictii dintre cerintele externe si cerintele subiective ( dorinte, idealuri, aspiratii ) ca si contradictiile dintre fiecare categorie si posibilitatile societatii de a le satisface. Alte categorii de contradictii sunt : opozitia dintre structurile psihice vechi si cele noi ( sentimente, interese ), dintre diferitele laturi si caracteristici ale personalitatii   ( aspiratii - posibilitati, afectivitate - inteligenta ) ca si dintre constient si inconstient.

In baza celor trei criterii amintite, U. Schiopu si E. Verza propun urmatoarele cicluri ale vietii cu substadiile implicate :

Modul de operare a criteriilor in definirea stadiilor este prezentat in tabelul de mai jos :

Erik Erikson, considerat al doilea psihanalist dupa Freud, care a marcat profund cercetarea si interpretarea dezvoltarii umane, acorda o importanta aparte primilor ani de viata. Totusi se distanteaza de mentorul sau printr-o idee revolutionara : achizitii noi apar in fiecare etapa a vietii. Ele sunt provocate de prezenta unor crize de dezvoltare - perioade cu resurse formative deosebite. Adesea au la baza potentialitatile individuale care se confrunta cu solicitarile graduale, tot mai complexe ale mediului socio - cultural. In forma lor concreta, ele se prezinta ca autentice provocari, dileme : stiu cine sunt ?, pot sa fiu autonom?, sunt capabil de exprimare personala in diverse aspecte ale vietii ? etc. In functie de calitatea suportului social, dar si de capacitatile adaptative individuale, dezvoltarea psihosociala se orienteaza, in fiecare stadiu, intr-o directie optima sau spre o alternativa mai putin fericita prin achizitii polare bazale: incredere sau neincredere, competenta sau inferioritate.

Deoarece fiecare dintre aceste achizitii ofera persoanei un nou adevar despre sine, o noua dimensiune psihosociala, cele opt stadii ale lui Erikson sunt considerate tot atatea etape identitare distincte. Reperele cronologice orientative, achizitiile polare bazale, factorii sociali determinanti si dilema identitara a fiecarei etape sunt prezentate sintetic in tabelul de mai jos :

I.P.Pavlov are meritul in decodificarea experimentala a legilor activitatii nervoase superioare. El a subliniat prin intregul sau sistem rolul experientei concrete de viata in formarea conduitei, rolul invatarii si al faptului ca nu este posibila invatarea fara motivatie. Sensul ultim al conceptiei pavloviste se refera la ideea ca progresul in dezvoltarea psihica este posibil in contextul stimulilor din mediu. Doua mecanisme au fost puse in evidenta de catre Pavlov : primul - mecanismul de asocieri noi prin conditionare ; al doilea - de observare de modele si comunicare prin ele ( reflexele functionale si invatarea operanta ).

A. N. Leontiev vede in dezvoltarea psihica atat o miscare dialectica in care se trece de la comportamente simple primare cu o motivatie redusa, la comportamente complexe intretinute de o motivatie coerenta socializata, cat si un proces de largire a conditiei interne structurale psihice formale care coexista. El a delimitat perioada copilului mic, pana la trei ani, ca perioada de insusire a deprinderilor elementare de autoservire si a instrumentelor independentei mersului si vorbirii. Perioada prescolara de la trei ani pana la intrarea copilului in scoala se caracterizeaza prin punerea bazelor personalitatii. Perioada scolara mica ( ciclu elementar ) echivaleaza cu formarea de strategii de invatare organizata, invatare ce are caracteristici similare cu ale muncii. Perioada scolara mijlocie (10 - 14 ani ) este considerata de Leontiev ca o perioada de accelerare a dezvoltarii si maturizarii, inclusiv a planului mintal. In sfarsit, perioada adolescentei se caracterizeaza prin dezvoltarea vietii spirituale, dar si prin orientarea socio - profesionala a personalitatii.