STRUCTURA SISTEMULUI PSIHIC UMAN
Notite curs - lectia 11
1. Definirea constiintei
In definirea constiintei s-a mers pe doua coordonate: coordonata structurala,
de continut si coordonata functionala, modul de manifestare (realizare in act).
Pe coordonata structurala s-au formulat doua tipuri de definitii: definitii
sumative si definitii rezumativ-reductioniste. Definitiile sumative
inteleg constiinta ca suma a tuturor functiilor si proceselor psihice
particulare. Definitiile rezumativ-reductioniste reduc sau substituie constiinta
printr-un singur proces psihic sau printr-o singura stare: astfel, constiinta
se reduce la gandire, la ratiune sau la starea de veghe (constienta).
A admite fara rezerve primul tip de definitii inseamna a conditiona atributul
constientului de prezenta intregii "sume" a proceselor psihice particulare,
ceea ce, evident, contravine realitatii, care ne 525f53f arata ca aceste procese sunt
constiente nu numai cand sunt luate toate impreuna, ci si atunci cand se
manifesta fiecare separat, ca senzatie, ca perceptie, ca gandire, ca emotie.
A admite, de asemenea, necritic cel de-al doilea tip de definitii inseamna a
explica intregul printr-una din partile sale componente, ceea ce, fireste,
inseamna o eroare metodologica serioasa.
In fata acestei situatii, cea mai buna solutie este de a defini constiinta ca
un nivel specific, calitativ superior al organizarii psihice, caracterizat
printr-o emergenta integrativa ireductibila si atingand coeficientul cel mai
inalt de complexitate la om.
Ca nivel specific al organizarii psihice, constiinta poseda atat o
eterogenitate si diversitate structurala interna, punand in evidenta o intreaga
gama de componente modale diferite si ireductibile unele la altele, cat si o
unitate de ansamblu, supraordonata care face ca fiecare proces particular
concret sa pastreze calitatile esentiale ale "faptului de constiinta".
In ceea ce priveste coordonata functionala, s-au delimitat doua orientari:
statica si dinamica.
Pentru prima orientare, al carei promotor a fost W. Wundt, din punct de vedere
functional, constiinta apare ca un "camp" sau ca o "scena iluminata", cu zone
de claritate diferita, de la maxim la minim (obscur). Wundt a delimitat un "camp de privire" al
constiintei (Blick-feld) si un punct de maxima claritate al ei (Blick-punkt). O
impresie intrata in "campul de privire" era aperceputa", iar una ajunsa in
punctul de maxima claritate era perceputa.
Psihologia gestaltista a interpretat functionalitatea constiintei ca "efect de
echilibru" determinat de izomorfismul spontan dintre starile campurilor fizice
externe si cele ale campurilor biofizice interne (cerebrale).
Chiar in a doua jumatate a secolului XX, explicarea laturii functionale a
constiintei prin notiunea de camp a continuat sa fie considerata ca legitima si
necesara. In lucrarea sa de referinta publicata in 1963, H. Ey sublinia: "Pe
cat este de greu sa se evite cuvantul "camp" atunci cand se vorbeste despre
constiinta, pe atat de important este sa nu se recurga la el" (H. Ey,
constiinta, Bucuresti, 1983, p. 116).
Pentru cea de-a doua orientare, inaugurata de W. James, in 1881 prin faimosul
sau articol "The stream of consciousness", constiinta este un torent, o
permanenta curgere si succesiune de stari. Aceasta "curgere permanenta" se
concretizeaza printr-o succesiune de patru ipostaze principale, si anume:
a) fiecare "stare" tinde sa se integreze unei constiinte individuale;
b) in orice constiinta individuala, starile sunt intotdeauna in curs de
schimbare;
c) orice constiinta este sensibil continua;
d) constiinta se intereseaza de anumite elemente si neglijeaza altele, ea nu
inceteaza de a le primi pe unele si de a respinge pe altele, de a opera
selectii. Torentul constiintei este continuu, compact, eterogen si ireversibil.
Pe continuum-ul torentului constiintei, W. James a delimitat doua tipuri de
stari: substantive si tranzitive; starile substantive exprima "opririle", iar
cele tranzitive - zborurile constiintei.
Caracterul eminamente dinamic, procesual al constiintei a fost sustinut
ulterior si de alti autori, printre care merita a fi retinute numele lui L.S.
Vagotski si H. Wallon. Astazi, in lumina metodologiei sistemico-cibernetice,
dimensiunea functionala a constiintei se interpreteaza ca unitate dialectica a
staticii si dinamicii, a starii si transformarii.
2. Formele structurale ale constiintei
Constiinta umana se prezinta sub mai multe forme structurale. O prima
clasificare o facem in constiinta sociala ce caracterizeaza si este proprie
unei epoci istorice si unei comunitati (popor, natiune, comunitate etnica etc.)
si constiinta individuala. Psihologia generala se ocupa de constiinta
individuala (de cea sociala se ocupa antropologia culturala, sociologia,
istoria, etica, estetica etc.).
La randul ei, constiinta individuala se imparte in constiinta lumii externe si
constiinta de sine.
Constiinta lumii externe include ansamblul cunostintelor despre realitatea
extrasubiectiva si ansamblul trairilor si atitudinilor elaborate pe baza
semnificatiilor si valentelor pe care lucrurile si fenomenele externe le au
pentru individ.
In cadrul ei, se diferentiaza mai multe componente, si anume: componenta
informational-stiintifica, componenta filosofica, componenta etica, componenta
politica, componenta juridica, componenta religioasa etc. Constiinta lumii
externe se formeaza in procesul cunoasterii, al invatarii si al activitatii -
mentale sau motorii - in raport cu obiectele, persoanele si situatiile din
afara.
Constiinta de sine reprezinta ansamblul cunostintelor, trairilor, judecatilor,
convingerilor si atitudinilor despre si in raport cu propria persoana. Ea se
elaboreaza treptat, in ontogeneza, pe baza autoperceptiei, autoanalizei,
autoevaluarii, a comparatiei cu cei din jur si a raportului dintre reusite si
esecuri. Ea asigura unitatea fiintei noastre in forma Eu-lui: eu-l fizic + eu-l
psihic : subiectul epistemic (cunoscator), subiectul actional (pragmatic),
subiectul semnificant (creator de semnificatii).
In ultima instanta, capacitatea adaptativa a omului si eficienta sa
comportamentala depind de nivelul de dezvoltare si de interactiunea dintre cele
doua forme ale constiintei - constiinta lumii externe si constiinta de sine.
3. Indicatori comportamentali ai constiintei
Pentru a putea proba si estima nivelul si functionarea constiintei, este
necesar sa utilizam niste indicatori obiectivi, pe cat posibil observabili si
masurabili. Astfel de indicatori pot fi urmatorii:
a) prezenta starii de veghe (de functionarea constiintei nu se poate vorbi
decat pe fondul starii de veghe, care se mai numeste si constienta);
b) prezenta de sine (identitatea Eu-lui, evidentiata in raspunsuri corecte la
intrebari de genul: "cum te cheama?", "ce profesie ai?", "cand ai terminat
scoala?" etc.);
c) orientarea in propria persoana, orientarea in timp, orientarea in spatiu,
continuitatea liniei biografice;
d) orientarea relationala interpersonala;
e) orizontul informational (cunostinte despre realitatea externa);
f) capacitatea rezolutiva (stabilirea legaturilor cauzale, conceptualizarea,
rezolvarea problemelor, previziunea, interpretarea, constructivitatea);
g) orizontul motivational (raportul dintre motivele individuale si cele
generale, dintre motivele primare si cele secundare);
h) autoguvernarea-autoorganizarea;
i) planificarea.
4. Functiile constiintei
Departe de a fi un simplu epifenomen sau o simpla fictiune cum o considerau
unele din scolile psihologiei clasice, constiinta reprezinta cel mai complex si
eficient instrument de adaptare si de reglare a activitatii.
Acest rol, ea il indeplineste prin intermediul unor functii bine diferentiate
si individualizate, si anume:
a) functia cognitiva (de cunoastere);
b) functia proiectiva;
c) functia de planificare-anticipare;
d) functia de reglare.
Functia cognitiva se realizeaza la niveluri diferite de complexitate prin
intermediul senzatiilor, perceptiilor, imaginatiei si gandirii sustinute si
obiectivabile prin limbajul verbal (coduri lingvistice). Ea este primordiala si
determinanta, subordonand pe celelalte.
Functia proiectiva consta in elaborarea de proiecte, modele si scheme mentale
de producere a unor obiecte noi, de transformare creatoare a realitatii.
Functia de planificare-anticipare consta in elaborarea planurilor si
programelor mentale ale actiunilor ce urmeaza a fi efectuate in vederea
atingerii scopurilor propuse. (Inainte
de a construi efectiv un anumit obiect - exemplu o masina - omul il
construieste mai intai in minte).
Functia de reglare consta in analiza-evaluarea rezultatelor actiunilor
executate si in corectarea eventualelor erori (perfectionarea si optimizarea
actiunilor viitoare pe baza evaluarii critice a actiunilor anterioare).
2. Intrebari de autoevaluare
1. In ce consta definitia sumativa a constiintei?
2. In ce consta definitia selectiv-reductionista a constiintei?
3. Cine este autorul definitiei statice a constiintei?
4. Cine a definit constiinta ca torent?
5. Cum trebuie interpretata constiinta din punct de vedere functional?
6. Care sunt cele doua forme ale constiintei individuale?
7. Prin intermediul caror functii se realizeaza rolul adaptativ al constiintei?
R a s p u n s u r i:
1. Constiinta = suma tuturor functiilor si proceselor psihice particulare.
2. Constiinta se substituie
printr-un proces psihic particular (exemplu, gandirea).
3. W. Wundt.
4. W. James.
5. Ca unitate a staticii si dinamicii, a starii si transformarii.
6. Constiinta lumii externe si constiinta de sine.
7. Cognitiva, proiectiva, de planificare-anticipare. Cai de reglare.
|
