Sindromul Munchausen
= mimarea repetata a unor boli organice, de obicei acuta, dramatica si convingatoare de catre o presoana care umbla de la un spital la altul īn cautarea de tratament.
Pacientii cu acest sindrom pot simula multe boli somatice (de ex. infarctul miocardic, hematemeza, hemoptizia, abdomenul acut 919g66j de diverse cauze). Peretele abdominal al pacientului poate fi brazdat de cicatrice sau pacientul poate avea un deget sau membru amputat. Febra este adesea datorata abceselor autoinoculatate; cultura bacteriana, de obicei cu Escherichia Colli, indica sursa microorganismului infectant.
Pacientii se adreseaza initial si uneori pe timp nedeterminat cabinetelor medicale sau chirurgicale. Cu toate acestea, afectiunea este īn primul rānd o problema psihiatrica, fiind mai complexa decāt simpla simulare frauduloasa a simptomelor, asociindu-se cu tulburari emotionale severe. Ei pot avea trasaturi de personalitate histrionice evidente, dar sunt de regula onteligenti si plini de resurse. stiu cum sa simuleze boala si sunt extrem de informati cu privire la practica medicala. Sunt diferiti de simulanta deoarece desi iluziile si simularile sunt facute constient, motivatiile privind ploasmuirile si nevoia de atentie sunt īn mare parte inconstiente.
Exista de regula un istoric de abuz emotional si fizic īn copilarie. Pacientii par sa aiba tulburari de identitate, hipersensibilitate, control inadecvat al dorintelor si impulsiunilor, perceptie deformata a realitatii, episoade scurte psihotice si relatii interpersonale instabgile. Ei simt nevoia de a li se acorda īngrijiri, dar sunt incapabili sa se īncreda īn personalul autorizat, pe care īl manipuleaza si īl provoaca continuu sau īl testeaza. Sunt evidente sentimentele de culpabilitate, dublate de nevoia de pedepsire si ispasire, asociata lor.
Sindomul Munchausen prin delegatie este o varianta atipica, īn care de obicei un copil este utilizat drept surogat de pacient. Parintele falsifica istoricul si poate produce vatamari copilului prin administrarea de medicamente sau poate adauga sānge sau contaminanti bacterieni īn probele de urina pentru a simula boala. El apeleaza la īngrijire medicala pentru copil si pare sa fie īntotdeauna foarte īngrijorat si protector. Copilul este deseori grav bolnav, necesita spitalizare frecventa si poate deceda.
Mai multe tulburari autoprovocate pot sa semene cu sindromul īn cauza. Pacientii pot sa-si produca intentionat manifestarile unei boli, ca de ex. prin autovatamarea tegumentelor, autoinjectarea de insulina sau prin expunerea la un alergen la care stiu ca sunt sensibili. Dupa aceea se prezinta pentru īngrijire medicala, dar saboteaza terapia prin autoinducerea sau autoperpetuarea bolii. Ei difera de pacientii cu sindrom Munchausen: au tendinta de a simula doar o singura boala, fac acest lucru numai īn periadele de stress psihosocial major, nu au tendinta de a umbla prin mai multe spitale si de obicei pot fi tratati cu succes.
Ca tratament rareaori exista succes, mai ales daca exista psihopatologie psihotica īn cadrul tulburarilor de personalitate. Cānd plasmuirile le sunt acceptate, tensiunea li se amelioreaza, dar de obicei pacientii supraliciteaza si mai mult, solicitarile lor ajungānd sa depaseasca ceea ce medicii doresc sau pot sa faca. Contrazicerea sau refuzul de a le satisface cererile de tratament duc la aparitia unor reactii agresive, pacientul mutāndu-se īn general la alt spital. Tratamentul psihiatric este de obicei refuzat sau ocolit, dar consultatia si supravegherea medicala pot fi acceptate cel putin pentru rezolvarea unei crize. Cu toate acestea. Tratamentul este īn general limitat la recunoasterea precoce a afectiunii si la evitarea unor proceduri periculoase sau a utilizarii excesive sau nejustificate a medicamentelor.
Pacientilor cu boli autoprovocate trebuie sa li se spuna diagnosticul, evitāndu-se culpabilizarea si reprosul. Medicul trebuie sa sustina ca starea de boala este justificata si sa-i arate pacientului ca prin cooperarte se poate rezolva problema de fond. Adesea, ameliorarea implica participarea unui membru de familie, cu care este cel mai bine ca problema sa fie discutata īn termeni de tulburare, afectiune si nu de "inventie". Cu alte cuvinte, familiei nu i se spune mecanismul exact al afectiunii.
|
