Sindromul Munchausen
= mimarea repetata a unor boli organice, de obicei acuta, dramatica si convingatoare de catre o presoana care umbla de la un spital la altul în cautarea de tratament.
Pacientii cu acest sindrom pot simula multe boli somatice (de ex. infarctul miocardic, hematemeza, hemoptizia, abdomenul acut 919g66j de diverse cauze). Peretele abdominal al pacientului poate fi brazdat de cicatrice sau pacientul poate avea un deget sau membru amputat. Febra este adesea datorata abceselor autoinoculatate; cultura bacteriana, de obicei cu Escherichia Colli, indica sursa microorganismului infectant.
Pacientii se adreseaza initial si uneori pe timp nedeterminat cabinetelor medicale sau chirurgicale. Cu toate acestea, afectiunea este în primul rând o problema psihiatrica, fiind mai complexa decât simpla simulare frauduloasa a simptomelor, asociindu-se cu tulburari emotionale severe. Ei pot avea trasaturi de personalitate histrionice evidente, dar sunt de regula onteligenti si plini de resurse. stiu cum sa simuleze boala si sunt extrem de informati cu privire la practica medicala. Sunt diferiti de simulanta deoarece desi iluziile si simularile sunt facute constient, motivatiile privind ploasmuirile si nevoia de atentie sunt în mare parte inconstiente.
Exista de regula un istoric de abuz emotional si fizic în copilarie. Pacientii par sa aiba tulburari de identitate, hipersensibilitate, control inadecvat al dorintelor si impulsiunilor, perceptie deformata a realitatii, episoade scurte psihotice si relatii interpersonale instabgile. Ei simt nevoia de a li se acorda îngrijiri, dar sunt incapabili sa se încreda în personalul autorizat, pe care îl manipuleaza si îl provoaca continuu sau îl testeaza. Sunt evidente sentimentele de culpabilitate, dublate de nevoia de pedepsire si ispasire, asociata lor.
Sindomul Munchausen prin delegatie este o varianta atipica, în care de obicei un copil este utilizat drept surogat de pacient. Parintele falsifica istoricul si poate produce vatamari copilului prin administrarea de medicamente sau poate adauga sânge sau contaminanti bacterieni în probele de urina pentru a simula boala. El apeleaza la îngrijire medicala pentru copil si pare sa fie întotdeauna foarte îngrijorat si protector. Copilul este deseori grav bolnav, necesita spitalizare frecventa si poate deceda.
Mai multe tulburari autoprovocate pot sa semene cu sindromul în cauza. Pacientii pot sa-si produca intentionat manifestarile unei boli, ca de ex. prin autovatamarea tegumentelor, autoinjectarea de insulina sau prin expunerea la un alergen la care stiu ca sunt sensibili. Dupa aceea se prezinta pentru îngrijire medicala, dar saboteaza terapia prin autoinducerea sau autoperpetuarea bolii. Ei difera de pacientii cu sindrom Munchausen: au tendinta de a simula doar o singura boala, fac acest lucru numai în periadele de stress psihosocial major, nu au tendinta de a umbla prin mai multe spitale si de obicei pot fi tratati cu succes.
Ca tratament rareaori exista succes, mai ales daca exista psihopatologie psihotica în cadrul tulburarilor de personalitate. Când plasmuirile le sunt acceptate, tensiunea li se amelioreaza, dar de obicei pacientii supraliciteaza si mai mult, solicitarile lor ajungând sa depaseasca ceea ce medicii doresc sau pot sa faca. Contrazicerea sau refuzul de a le satisface cererile de tratament duc la aparitia unor reactii agresive, pacientul mutându-se în general la alt spital. Tratamentul psihiatric este de obicei refuzat sau ocolit, dar consultatia si supravegherea medicala pot fi acceptate cel putin pentru rezolvarea unei crize. Cu toate acestea. Tratamentul este în general limitat la recunoasterea precoce a afectiunii si la evitarea unor proceduri periculoase sau a utilizarii excesive sau nejustificate a medicamentelor.
Pacientilor cu boli autoprovocate trebuie sa li se spuna diagnosticul, evitându-se culpabilizarea si reprosul. Medicul trebuie sa sustina ca starea de boala este justificata si sa-i arate pacientului ca prin cooperarte se poate rezolva problema de fond. Adesea, ameliorarea implica participarea unui membru de familie, cu care este cel mai bine ca problema sa fie discutata în termeni de tulburare, afectiune si nu de "inventie". Cu alte cuvinte, familiei nu i se spune mecanismul exact al afectiunii.
|
