Sistemele mnezice
Dupa cum aratam într-un alt paragraf (2.6), una dintre cele mai recente achizitii în studiul memoriei o reprezinta paradigma „sistemelor mnezice", care postuleaza trecerea de la ideea memoriei unitare, monolitice, ia ideea memoriei multiple, bazata pe existenta unor sisteme mnezice fundamental diferite între ele. Aparitia paradigmei „sistemelor mnezice" a bulversat psihologia, conducând la împartirea psihologilor în tabere adverse. Trei pozitii sunt tipice : cele de afirmare, de cercetare si sustinere teoretico-experimentala a existentei unor sisteme mnezice total diferite între ele în privinta proprietatilor, mecanismelor, principiilor si regulilor de functionare; pozitiile opuse, de negare a existentei sistemelor mnezice, respectiv de aparare a ideii traditionale a memoriei unitare; în fine, pozitiile extremiste manifestate de unii dintre partizanii sistemelor mnezice, care sustin ca aproape oricare dintre varietatile concrete ale memoriei (de exemplu, memoria pentru fructele de culoare rosie, memoria femeilor care nasc mai u§or a doua oara etc.) reprezinta sisteme mnezice.
O data cu clarificarile conceptuale, cu rafinarea metodelor de cercetare, cu ipotezele extrem de îndraznete, s-au acumulat însa si confuziile terminologice, contradictiile între conceptii, disputele între cercetatori. Asistam, totodata, la proliferarea aproape nemaiîntâlnita a termenilor utilizati, asociata cu subminarea subtila a cercetatorilor între ei. Nu vreau sa dau decât un singur exemplu. Alan Baddeley (1986) utilizeaza termenul de „memorie de lucru", pe când Morris Moscovitch (1992) pe cel de „lucru cu numerele". Baddeley noteaza cu sarcasm : „Nu sunt prea încântat de solutia oferita de Moscovitch atâta vreme cât ea implica necesitatea maririi numarului de sisteme. Exista oare perspectiva sa ajungem la sisteme de tipul «lucrul cu limbajul», «lucrul cu spatiul», «lucrul cu memoria», toate diferite între ele ? Trebuie sa existe o solutie mai buna" (Baddeley, 1994, p. 363). Cautarea unor asemenea solutii „mai bune" nu este insa întotdeauna fructuoasa sau convergenta, dimpotriva, ea se soldeaza cu efecte cu totul contrare celor scontate. Nu-Î de mirare ca într-o asemenea situatie unii autori folosesc termenii fara discriminare între ei. Ceea ce unii numesc sisteme mnezice, altii numesc tipuri sau forme ale memoriei.
în aceste conditii, încercarea lui Schacter si Tulving de a raspunde la întrebarea „Ce reprezinta sistemele mnezice în 1994 ? " devine cu atât mai semnificativa. Cei doi autori si-au propus sa sintetizeze punctele de vedere emise de-a lungul timpului de diferiti cercetatori cu privire la sistemele mnezice. Sarcina autorilor lucrarii, nume reputate în psihologia memoriei, a fost dubla. Pe de o parte, ei trebuiau sa-si prezinte într-o maniera succinta propriul punct de vedere în legatura cu natura si relatiile dintre sistemele de memorie. Pe de alta parte, ei trebuiau sa compare propriul punct de vedere cu punctele de vedere ale altor autori. „ Prin unificarea acestor doua tipuri de sarcini am sperat ca vom ajunge la o clarificare a punctelor-cheie de acord si dezacord între autorii comparati si, prin aceasta, la obtinerea unei evaluari utile 929e44j a starii actuale a întelegerii
sistemelor de memorie si a unei orientari, cu valoare euristica, spre o noua etapa a cercetarii si teoretizarii" (Schacter si Tulving, 1994, p. 2). Lucrarea coordonata de Schacter si Tulving contine un numar impresionant de studii (peste 400 de pagini), cu un înalt nivel de elaborare teoretica, cu cercetari experimentale (pe nivelul uman si infrauman) de mare rafinament metodologic si mai ales cu o mare densitate de idei actuale, pertinente si cu deosebire incitante. Pretentia prezentarii ei ar putea parea hazardata. Iata de ce ne propunem ca urmarind-o îndeaproape sa schitam doar câteva dintre ideile cele mai relevante pentru problema avuta în vedere.
5.1. Scurt istoric al sistemelor mnezice
Ideea sistemelor mnezice nu a aparut dintr-o data. Dimpotriva, ea a cunoscut o elaborare în timp, trecând prin mai toate perioadele pe care le parcurge o idee noua. Mai întâi a fost intuita si lansata, evident sub o cu totul alta forma, apoi abandonata pentru multa vreme. Treptat a fost redescoperita, dar aproape imediat contestata, pentru ca în urma contestarii sa fie argumentata si fundamentata sub raport teoretic si experimental. O asemenea procesualitate s-a extins pe durata ultimelor doua secole.
Secolul al XLX-lea poate fi considerat secolul antecedentelor istorice, al intuitiilor, uneori de geniu, pe care le-au avut diferiti gânditori referitor la faptul ca achizitia si reactualizarea diferitelor categorii de informatii depind de mecanisme distincte, caracterizate de proprietati si principii diferite de operare.
Mâine de Biran (1766-1824), filosof francez, în una dintre lucrarile sale, Influenta obisnuintelor asupra facultatii gândirii, publicata în 1804, distinge existenta a trei forme de memorie (mecanica, senzitiva, reprezentativa), individualizate prin proprietati si mecanisme specifice. Memoria mecanica era implicata, dupa el, în achizitia obisnuintelor motorii si verbale, operând la un nivel nonconstient. Memoria senzitiva (sau senzoriala) era raspunzatoare de achizitia sentimentelor, afectelor, imaginilor, cu încarcatura emotionala, operând tot la nivel nonconstient. în fine, memoria reprezentativa era considerata ca specifica pentru achizitia si reactualizarea constienta a ideilor si evenimentelor. Mâine de Biran sustinea nu doar ca aceste forme ale memoriei sunt distincte între ele, dar si ca oricare dintre aceste forme de memorie poate fi utilizata independent de celelalte.
Franz Joseph Gali (1758-1828), fizician si frenolog german, s-a axat mai putin pe proprietatile si mecanismele diferitelor forme de memorie si mai mult pe tipul de informatii utilizat de acestea. Gali a fost preocupat de clasificarea facultatilor umane dupa continutul lor, el vorbind de capacitati matematice, muzicale, plastice etc, fiecare dintre acestea având propria ei memorie. Observând diferentele individuale în memoria oamenilor (unii au, de pilda, o buna memorie a peisajelor, altii a bucatilor muzicale, altii a semnelor etc.), Gali a conchis ca astfel de diferente n-ar exista daca memoria ar fi unitara. Unul si acelasi individ ar putea avea o memorie buna pentru un continut, slaba pentru un alt continut, inexistenta în raport Cu un al treilea continut.
Paul Broca (1824-1880), antropolog si fiziolog francez, spre deosebire de ceilalti dinainte care aduceau dovezi teoretice sau observationale referitoare la existenta unei memorii neunitare, furnizeaza si probe empirice de ordin neurofiziologic. Studiind alterarile diferitelor tipuri de memorie la pacientii cu leziuni cerebrale, Broca a reusit sa evidentieze prezenta memoriei multiple. De pilda, cercetând pierderea selectiva a abilitatilor lingvistice de exprimare, el a aratat ca acestea nu echivaleaza cu pierderea
memoriei pentru cuvinte, ci a memoriei procedurilor necesare articularii cuvintelor. Iata cel putin doua sisteme mnezice care au aparut mai târziu sub numele de memorie declarativa si memorie procedurala.
Thâodule Ribot (1839-1916), psiholog francez, demonstreaza magistral în cartea sa Tulburarile memoriei (1881) ca diferitele forme ale memoriei (verbala, vizuala, auditiva) sunt separate si independente una de alta. Dovada este simpla: daca la una dintre ele apare o stare morbida, celelalte ra,mân intacte.
Henri Bergson (1839-1941), filosof francez, în lucrarea sa Materie si memorie (1896) vorbeste despre existenta a doua memorii teoretic independente. „Cea dintâi ar înregistra, sub forma de imagini-amintiri, toate evenimentele din viata noastra cotidiana pe masura ce ele se deruleaza ; nu ar neglija nici un amanunt; i-ar lasa fiecarui fapt, fiecarui gest, locul si data sa...". Cealalta sustine o experienta de cu totul alt ordin, ce se sedimenteaza în corp, o serie de mecanisme gata montate. „Constiinta unui întreg trecut de eforturi înmagazinat în prezent este înca o memorie, dar o memorie total diferita de cea dintâi, cu tendinte permanente spre actiune, asezata în prezent si privind doar spre viitor" (Bergson, 1996, pp. 69-70). Nu este greu sa recunoastem în prima forma de memorie descrisa de Bergson ceea ce astazi psihologii numesc memorie episodica.
Din pacate toate aceste idei si înca multe altele nu au suscitat un interes prea mare, argumentele avansate de sustinatorii lor au fost ignorate, asa încât preocuparea pentru aceasta problema a disparut rapid. în unele studii se apreciaza chiar ca în timpul primei jumatati a secolului nostru nu întâlnim nici o discutie relevanta asupra sistemelor multiple de memorie. Abia în primele doua decenii dupa cel de-al doilea razboi mondial asistam la o revigorare a interesului pentru memoria multipla, pentru ca o data cu scurgerea timpului acesta sa se amplifice considerabil.
Dupa parerea noastra, în secolul XX ar putea fi conturate trei perioade distincte, chiar daca exista o oarecare întrepatrundere a lor.
Sfârsitul anilor '40 si apoi anii '50, '60 constituie perioada operarii unor distinctii între diferite varietati ale memoriei, fara a se preciza ca acestea reprezinta sisteme mnezice. Notiunile folosite pentru denumirea si definirea lor ramân cele de tipuri sau forme ale memoriei. Iata, într-o ordine cronologica, câteva dintre aceste distinctii: memoria autobiografica si memoria practica (Schacter, 1947); memoria în context si memoria pe baza de raspuns (Tolman, 1948); memoria lui „a sti cum" si memoria lui „a sti ca" (Ryle, 1949); memoria temporala si memoria categoriala (Nielsen, 1958); memoria legata de evenimente personale, specific-contextuale si memoria cunostintelor generale, a deprinderilor, obisnuintelor (Reiff si Scheerer, 1959J; memoria cu înregistrare, adica amintiri ale faptelor pe care le retinem 51 ale evenimentelor pe care le traim în viata de zi cu zi, si memoria fara înregistrare, adica memoria proceselor care schimba natura unui organism, îi schimba deprinderile sau schimba regulile dupa care opereaza, dar sunt virtual inaccesibile în memorie ca elemente specifice (Bruner, 1969). Inutil sa mai staruim si asupra altor delimitari asemanatoare. Nu este greu sa descoperim în aceste tipuri si forme pe unele dintre cele la care ne-am referit în paragraful anterior, de exemplu MSD si MLD sau alte varietati ale memoriei, numite prin termenii de memorie episodica, semantica, declarativa, procedurala etc. Schacter si Tulvîng precizeaza ca nici una dintre aceste distinctii n-a exercitat, din pacate, un efect major sau macar observabil asupra cursului cercetarilor teoretice. Nu se poate ignora însa faptul, spunem noi, ca ele au pregatit si chiar au grabit aparitia climatului favorabil abordarilor teoretice.
Perioada anilor '70 si începutul anilor '80 este extrem de importanta, deoarece acum asistam la realizarea convergentei dintre o serie de cercetari efectuate în diverse domenii, aparent independente, în realitate interdependente. Este vorba despre domeniul neuro-psihologiei, în care studiile efectuate îndeosebi pe pacientii amnezici au evidentiat faptul ca acestia pastreaza unele abilitati mnezice chiar daca altele sunt sever alterate. Reamintim cercetarile efectuate de Warrington si Weiskrantz (1970; 1974), la care ne-am referit într-un paragraf anterior (4.5). S-a avansat ipoteza ca hipocampul (girusul hipocampic) participa la un tip de memorie ce poate fi distins empiric, functional si neuroanatomic de alte tipuri de memorie. Distinctia dintre memoria „taxon", pentru clarificari, verbalizari, si memoria pentru spatii (O'Keefe si Nadei, 1978) sau cea dintre memoria de lucru si memoria referentiala (Olton, 1979) au avut o influenta aparte asupra conceptualizarii sistemelor mnezice. Psihologia cognitiva, prin continuarea si adâncirea distinctiei operate la sfârsitul anilor '50 si în perioada anilor '60 între MSD si MLD, ca si prin propunerea unor noi delimitari, dintre care cea mai spectaculoasa este cea dintre memoria episodica si memoria semantica (Tulving, 1972), a stimulat discutia privitoare la postularea existentei separate a celor doua sisteme de memorie. în sfârsit, cuceririle din domeniul metodologic referitoare la diferentierile dintre testele directe (explicite) si testele indirecte (implicite) de reactualizare au aratat ca performantele obtinute la ele pot fi disociate experimental. Ne-am referit deja la unele constatari facute de Jacoby si Dallas (1981), de Graf si colaboratorii sai (1982). Disociatiile flagrante dintre rezultatele obtinute la cele doua categorii de metode au pus problema daca memoria explicita si memoria implicita reprezinta sisteme mnezice sau sunt altceva. O asemenea întrebare a suscitat investigatii extrem de interesante.
Perioada care cuprinde a doua parte a anilor '80 si apoi anii '90 este cea a integrarii rezultatelor eforturilor teoretice si experimentale, este, am putea spune, perioada definirii, clarificarii, caracterizarii, relationarii sistemelor mnezice. Specificul ei se va contura si mai bine pe masura ce vom parcurge paragrafele urmatoare.
5.2. Delimitari conceptuale:
sisteme si subsisteme mnezice
Referinte la notiunea de sistem mnezic gasim într-o lucrare publicata de Tulving în 1972. în titlul unui articol notiunea apare pentru prima data la Warrington, în 1979. Cum însa conceptul ca atare era destul de vag specificat iar adversarii acestei abordari formulau tot mai insistent întrebarea „Ce este, totusi, un sistem mnezic?", au început sa apara primele tentative de explicare si delimitare conceptuala a termenului.
Schacter si Tulving arata ca un concept complex ca acela de sistem mnezic poate fi definit strict, larg sau între aceste doua extreme.
Definitia restrictiva îi apartine lui Tulving si a fost formulata în 1984. El considera ca sistemele mnezice sunt separabile între ele în functie de:
functiile comportamentale si cognitive si tipurile de informatii pe care le proceseaza;
operatiile corespunzatoare unor legi si principii specifice ;
structurile gi mecanismele neurale proprii;
succesiunea aparitiei si dezvoltarii lor filogenetice si ontogenetice;
e) diferentele în formatul informatiei reprezentate (gradul pâna la care postefectele achizitionarii informatiei reprezinta trecutul si modifica comportamentul sau experienta viitoare).
Dintre aceste criterii, se pare ca primele trei (tipul informatiilor procesate; principiile operarii; mecanismele cerebrale) sunt într-adevar definitorii pentru sistemele mnezice, fapt care 1-a si determinat pe Tulving ca în anul imediat urmator (1985) sa le specifice expres si sa le conserve.
în acelasi an el a lansat si o definitie extensiva a sistemelor mnezice, concepute ca „un set de procese corelate". O asemenea definitie are o dubla valoare: este larg acceptata de cercetatori; permite formularea unor întrebari suplimentare lamuritoare. si dezavantajele ei sunt însa tot duble : nu directioneaza, nu ghideaza cercetarea; restrânge sfera notiunii de sistem mnezic doar Ia categoria proceselor pe care acestea le-ar cuprinde. Alti autori au formulat definitii mai mult sau mai putin asemanatoare, oricum consonante cu cea a lui Tulving, chiar daca au în vedere criterii diferite. De exemplu, Sherry si Schacter (1987) au definit sistemele mnezice dupa un criteriu evolutionist. Conform opiniei lor, sisteme diferite evolueaza ca adaptari speciale ale stocarii si reactualizarii informatiei în vederea realizarii unor scopuri distincte si incompatibile functional. Sistemele de memorie multipla s-ar caracteriza prin: a) interactiunea mecanismelor de achizitie, retinere si reactualizare; b) prezenta unor reguli fundamental diferite de operare ; c) existenta unor structuri cerebrale obligatorii. Aceste caracteristici conduc spre ideea incompatibilitatii functionale dintre sisteme. Nadei (1992; 1994), chiar daca retine rolul tipului de informatii procesate în diferentierea sistemelor mnezice, nu este de acord cu specificatia potrivit careia sistemele mnezice ar implica intrarea în functiune a unor arii corticale diferite. O asemenea presupunere, arata el, este „corecta dar neinteresanta prin ea însasi [.,.]; ceea ce face ca un sistem sa fie distinct de un altul trebuie sa treaca dincolo de simplul fapt ca sunt deservite de arii corticale diferite" (Nadei, 1994, p. 56). Ca urmare, el propune doua criterii pentru diferentierea sistemelor mnezice: a) cerinte computationale diferite (dupa opinia lui „sistemele mnezice ar face lucruri diferite în circuitul lor, astfel încât aceste diferente cer ca operatiile implicate sa fie realizate în circuite separate"); b) perioada de timp cât este stocata informatia, aspect care, dupa cum se exprima el, „cere mecanisme de baza diferite" (ibidem). Este usor sa observam ca primul criteriu este extrem de asemanator cu „incompatibilitatea functionala" postulata de Sherry si Schacter.
Simpla comparare a opiniilor emise de autorii citati arata ca cel mai specific criteriu de delimitare a sistemelor mnezice îl constituie operatiile proprii (regulile diferite pe care ele se bazeaza). în ceea ce priveste tipul de informatii, se manifesta o oarecare rezerva. Probabil ca cei care procedeaza astfel iau în considerare faptul ca tipul informatiilor în diferite sisteme poate fi acelasi. De exemplu, într-un sistem mnezic de scurta durata si în altul de lunga durata pot exista aceleasi informatii. Nu întâmplator unii autori considera ca o mare parte a informatiei din interiorul sistemelor mnezice de lunga durata provine din sistemele mnezice de scurta durata, în timp ce altii cred ca informatia din sistemele mnezice de scurta durata este, de fapt, informatia reactivata din sistemele mnezice de lunga durata. Nici criteriul mecanismelor cerebrale specifice nu întruneste unanimitatea, poate datorita faptului ca este înca greu sa se delimiteze foarte riguros ariile proprii fiecarui sistem mnezic. în anumite cazuri ele sunt suficient de bine precizate, în altele însa sunt doar intuite sau presupuse. De pilda, se crede ca sistemele
memoriei declarative (cognitive) sunt localizate în frontal. Numai ca, pe buna dreptate, unii autori se întreaba unde, pentru ca frontalul este mare.
Date fiind aceste dificultati de delimitare conceptuala a sistemelor mnezice, Schacter si Tulving propun trei criterii care ar trebui satisfacute de orice sistem mnezic: a) operatii de incluziune în clase (un sistem intact de memorie permite realizarea unui numar mare de sarcini dintr-o anume clasa sau categorie, indiferent de continuturile informationale specifice ale sarcinilor); b) proprietati si relatii (un sistem de memorie trebuie descris în termenii unei liste de proprietati cu accentul pe regulile diferite de operare, adica prin enumerarea trasaturilor si aspectelor prin care poate fi determinata identitatea sa si poate fi specificata relatia sa cu alte sisteme); c) disociatii convergente (disociatii de diferite tipuri observate cu ocazia realizarii diferitelor sarcini, în populatii diferite si utilizând tehnici diferite; se au în vedere disociatiile functionale, neuro-psihologice etc). Dupa opinia autorilor, aceste criterii ofera posibilitatea diferentierii sistemelor mnezice de diferite tipuri (feluri), forme ale memoriei, de procese, sarcini sau expresii ale ei. Analiza arata ca notiunea de sistem mnezic este mai larga decât fiecare dintre celelalte, criteriile definitorii ale sistemelor fiind mult mai constrângatoare decât pentru toate celelalte. De pilda, conceptul de sistem mnezic le cuprinde pe cele de tip, feluri, forme, dar acestea din urma nu presupun în mod necesar sistemul. Apoi, procesele memoriei sunt constituente ale sistemului mnezic, dar nu si identice cu el, fiind posibila participarea proceselor în mai mult de un sistem. Corespondenta dintre „un sistem" si „o sarcina" este uneori justificata, de multe ori însa la realizarea unei sarcini participa mai multe sisteme. în fine, unele expresii ale memoriei, cum ar fi memoria explicita si memoria implicita, desi sunt separabile din punct de vedere psihologic si comportamental, ar putea depinde fie de acelasi sistem, fie de sisteme diferite.
Psihologii europeni au preluat si asimilat, în linii mari, conceptiile americanilor despre sistemele mnezice. Belgianul Martial Van der Linden, citându-i pe Sherry si Schacter, arata ca „un sistem mnezic este o interactiune intre mecanismele de achizitie, de retinere si recuperare caracterizate prin reguli particulare de functionare" (Van der Linden, 1989, p. 33). Sistemele mnezice pot fi tratate, considera un grup de autori francezi, din unghiul continutului informatiilor stocate (primul criteriu al lui Tulving) sau din cel al structurii si functionalitatii lor, al operatiilor de tratare a informatiilor pe care ele le proceseaza (cel de-al doilea criteriu al Iui Tulving) (vezi Tiberghien et al., in Richard, Bonnet si Ghiglione, 1990, p. 3). Alti autori reduc sistemele mnezice doar la „locatia neurofiziologica relativ distincta" (Miclea, 1994, p. 333), suprasolicitând cel de-al treilea criteriu al Iui Tulving. Astfel de pozitii ne determina sa ne declaram de acord cu opinia lui Schacter si Tulving dupa care „notiunea de sistem de memorie este înca într-o faza de modelare si va comporta în mod sigur alterari si modificari în acord cu progresul cercetarii" (Schacter si Tulving, 1994, p. 14).
Concomitent cu notiunea de sistem mnezic, în psihologia memoriei a început sa fie utilizata tot mai frecvent si notiunea de subsistem mnezic. Uneori cele doua notiuni sunt folosite într-o maniera nediscriminativa, intersanjabila, alteori ele sunt înlantuite într-o ierarhie pentru a determina o relatie de subordonare a subsistemelor în cadrul sistemului. Desi pâna în momentul de fata nu exista diferentieri prea clare între cele doua notiuni, o sugestie furnizata de aceiasi Schacter si Tulving (1994) merita, credem, a fi mentionata. Ei considera ca în timp ce sistemele mnezice sunt caracterizate de reguli diferite de operare, incluse în clase de proprietati, subsistemele mnezice se disting mai degraba prin diferitele tipuri de informatii pe care le proceseaza. Subsistemele folosesc operatiile
sistemului supraordonat, dar difera între ele prin tipurile de informatie procesate si prin diferitele localizari cerebrale. Daca ne raportam la celelalte trei criterii finale stabilite în 1994, subsistemele satisfac criteriile 1 si 3 (operatii de includere în clase si disociatii care converg), dar nu si criteriul 2 (liste de relatii si proprietati cu accentul pe regulile diferite de operare). în acelasi volum, Marcia K. Johnson si Barbara L. Chalfonte (1994), facând analogia cu corpul omenesc compus din sisteme si subsisteme, acestea din urma continând procese, considera ca „un sistem este o unitate functionala cu subunitati si procese interdependente ce interactioneaza, care extind în mod marcat capacitatea functionala a sistemului ca întreg. Un subsistem este doar un sistem secundar sau subordonat, ceea ce înseamna ca el consta din subunitati interdependente, interactive" (Johnson si Chalfonte, 1994, p. 336). Cele doua autoare care au conceput un „sistem modular de memorie cu multiple intrari", la care ne vom referi în alta parte, au luat în considerare mai multe subsisteme functionale, vazute ca lucrând împreuna pentru scopuri ce pot fi definite în termeni mintali si comportamentali. Se pare ca o asemenea viziune este productiva, ea fiind folosita si de alti autori. De exemplu, Schacter (1994) desprinde trei subsisteme (vizual, descriptiv-structural, auditiv) în cadrul sistemului perceptual reprezentativ. Se pare ca divizarea sistemelor în subsisteme care la rândul lor ar putea deveni sisteme ofera mari posibilitati interpretative, de adâncire si îmbogatire a cunoasterii memoriei.
5.3. Cinci sisteme mnezice si mai multe subsisteme
Consecventi celor doua grupe de criterii propuse pentru definirea sistemelor mnezice, unele în anii '80, altele în anii '90, Schacter si Tulving stabilesc cinci mari sisteme mnezice, unele dintre ele dispunând si de subsisteme, pe care le prezentam în tabelul de mai jos.
5.3.1. Sistemul mnezic procedural
Aprecierile pe care le gasim în literatura de specialitate cu privire la acest sistem mnezic nu sunt deloc încurajatoare. El este taxat ca o „categorie vasta, dar în mare parte neexplorata si necunoscuta", ca o mare jerra incognito". Ce se prezinta ca sigur este faptul ca acest sistem mnezic poate fi cel mai bine descris prin excludere, nefiind ceea ce sunt toate celelalte. Sugestiile si precizarile nu lipsesc însa cu desavârsire.
Memoria procedurala a aparut din nevoia omului de a retine si a opera cu o categorie aparte de cunostinte, numite procedurale, spre deosebire de altele întâlnite sub denumirea de cunostinte declarative. Distinctia dintre procedural si declarativ a fost popularizata în psihologie gratie unui articol publicat în 1975 de Winograd. Pe scurt, cunostintele procedurale ar putea fi individualizate si distinse dupa urmatorii parametri: continut -cuprind cunostinte asupra actiunii, spre deosebire de celelalte care se refera la cunostintele asupra lumii; includ proceduri în executia unei sarcini, în elaborarea unor noi proceduri, se refera, cu alte cuvinte, la o suita organizata de actiuni sau reguli de actiuni ce permit realizarea scopului propus ; modul de reprezentare - în inteligenta artificiala ele ar corespunde instructiunilor de utilizare a programelor si nicidecum cunostintelor referitoare la program ; sunt integrate într-o utilizare particulara, spre deosebire de cele declarative care sunt independente de orice utilizare practica ; formele de manifestare -se actualizeaza si se exprima în activitati finalizate, comparativ cu celelalte care se exprima în limbajul natural sau în oricare alt limbaj simbolic; proprietati - sunt prizoniere, încapsulate într-o conduita specifica, spre deosebire de celelalte care sunt autonome si mobile; integreaza caracteristicile obiectelor asupra carora se executa actiunea (vezi George, in Perruchet, 1988, pp. 104-106). în esenta, este vorba despre cunostintele referitoare la „a sti cum" si nu la „a sti ca", despre cele care îi spun individului „cum sa faca ceva", nu doar „ce anume sa faca". Cunostintele procedurale ar dispune, dupa Winograd, de trei avantaje ; sunt usor utilizabile; permit integrarea cunostintelor de ordinul 2 sau metacunostintelor, adica a cunostintelor puse în joc pentru selectia altor cunostinte, mai ales în procesul rezolvarii problemelor ; permit utilizarea imediata a euristicilor (ibidem, p. 107).
Sistemul mnezic procedural întipareste, stocheaza si reactualizeaza cunostintele procedurale. Apreciat ca un sistem „de linia întâi", el asigura realizarea (îndeplinirea) practica a sarcinilor. Este implicat în asimilarea variatelor tipuri de deprinderi comportamentale si cognitive. Opereaza mai curând la nivel automatizat decât constient. Produsele Iui nu au valoare de adevar, ele nu stocheaza reprezentari ale starilor externe ale lumii. Dimpotriva, produsele sistemului mnezic procedural sunt noncognitive si pot opera independent de structurile hipocampice. Schacter si Tulving apreciaza ca este foarte probabil ca o divizare majora in cadrul lui sa apara între învatarea de proceduri si deprinderi comportamentale si învatarea de proceduri si deprinderi mintale, cognitive, în cazul primelor s-ar putea presupune existenta unei specializari neuronale (zona motorie si premotorie), în timp ce pentru celelalte depistarea unei asemenea specializari este deocamdata dificila. Sistemul mnezic procedural, desi contine preponderent procedee automatizate, este destul de suplu si flexibil, în sensul usurintei reactualizarii acestora si adaptarii cerintelor situatiei. Memoria procedurala, permitându-i individului sa retina conexiunile învatate între stimuli si raspunsuri, îi asigura acestuia posibilitatea de a actiona într-o maniera adaptata la solicitarile mediului. Dovada existentei lui independent de celelalte sisteme este furnizata de studiul amnezicilor. La acestia sistemul memoriei
procedurale ramâne relativ intact, în timp ce sistemul memoriei declarative sufera severe deteriorari (vezi Cohen si Squire, 1980, 1984; apud Eysenck si Keane, 1992, p. 192).
5.3,2. Sistemul mnezic perceptual-reprez€nîaîiv (PRS)
Este legat de produsele perceptive. Atunci când vedem, auzim, pipaim, mirosim, gustam etc, practic, ne elaboram o serie de scheme perceptive referitoare la cum arata, cum suna, ce miros, ce gust are un obiect. în momentul în care este necesara formarea conceptului unei categorii de obiecte recurgem la reunirea si sintetizarea schemelor perceptive. Pentru ca un asemenea lucru sa fie posibil este necesara mai întâi întiparirea si stocarea schemelor perceptive si apoi reactualizarea lor. Sistemul mnezic perceptual--reprezentativ este cel care retine si recupereaza informatia despre obiecte. El joaca un mare rol în identificarea cuvintelor si obiectelor. De asemenea, permite recrearea experientei senzoriale, retrairea ei în minte, exteriorizarea acesteia. Sistemul perceptual--reprezentativ opereaza la un nivel presemantic, dar pregateste, face posibil semanticul. El este integrat în exprimarile nonconstiente sau implicite ale memoriei. Fenomenul de amorsaj (priming), care consta în facilitarea detectiei unui stimul perceptiv pe baza experientei anterioare, ilustreaza din plin rolul sistemului perceptual-reprezentativ.
Dupa cum sugereaza tabelul de mai înainte, PRS cuprinde trei subsisteme distincte : forma vizuala a cuvintelor, forma auditiva a cuvintelor si descrierea structurala. La acestea ar putea fi adaugat un al patrulea subsistem, si anume acela al identificarii fetelor (figurilor) umane. Aceste subsisteme au in comun urmatoarele proprietati: opereaza la nivel presemantic, ceea ce înseamna ca nu le este accesibil întelesul cuvintelor si al obiectelor; sunt exprimari nonconstiente ale memoriei; depind de mecanisme corticale specifice. Ele difera în privinta continutului informatiilor cu care lucreaza (vezi Schacter, 1994, p. 235). Probabil ca subsistemele memoriei perceptual-reprezentative sunt mai numeroase. în genere, putem considera ca pentru fiecare simt memoria urmeaza propriile legi de achizitie si uitare. De exemplu, mirosurile par a fi mai greu de învatat si reprezentat, dar o data encodate sunt mai usor de reamintit (Bootzin et al., 1991, p. 221).
Doua argumente, care provin din linii independente si congruente de cercetare, pledeaza în favoarea existentei distincte a sistemului perceptiv-reprezentativ : a) faptul ca amorsajul perceptual poate fi disociat de memoria explicita la subiectii normali, pacientii amnezici si în cazul amneziilor induse medicamentos; b) cercetarea neuro-psihologica asupra pacientilor cu deficite de procesare lexicala si de obiect, care atesta conservarea relativa a accesului la cunoasterea perceptual-structurala în conditiile în care accesul la cunoasterea semantica este alterat sever. Cât priveste specializarea subsistemelor, aceasta este legata de specializarea celor doua emisfere cerebrale: emisfera stânga, pentru procesarea formei abstracte (dar într-o modalitate specifica) a cuvântului; emisfera dreapta, pentru procesarea informatiei înalt specifice vizual sau auditiv. în domeniul vizual, datele PET demonstreaza ca regiunile stângi posterioare sunt implicate în procesarea abstracta a informatiei ortografice, pe când regiunile posterioare drepte, în procesarea caracteristicilor perceptuale specifice ale cuvintelor si non-cuvintelor. în domeniul auditiv, se opereaza asupra informatiei abstracte si specifice. Aceste constatari îl determina pe Schacter sa se întrebe daca este necesar sa fractionam forma vizuala a cuvintelor, structural-descriptiva, si forma auditiva a cuvintelor în subsistemele emisferei stângi si emisferei drepte (ceea ce ar duce la 6 subsisteme distincte PRS), sau este mai util sa gândim în termenii sistemului formei vizuale si ai sistemului formei auditive care pot fi fractionate în componente ale emisferei stângi
sau drepte (fapt ce ar duce în total la 4 subsisteme de baza PRS). Aceste întrebari indica o serie de probleme fundamentale la care deocamdata nu se poate raspunde; este însa foarte probabil ca în urma analizelor atente sa se obtina unele raspunsuri (vezi Schacter, 1994, p. 225).
5.3.3. Sistemul mnezic semantic
Distinctia dintre acest sistem si sistemul mnezic episodic a fost propusa de Tulving în 1972. „Memoria semantica este un tezaur mintal, o cunoastere organizata pe care persoana o are despre cuvinte si alte simboluri verbale, cu întelesurile lor, cu relatiile dintre ele, cu reguli, formule si algoritmi pentru manipularea acestor concepte si relatii. Memoria semantica nu înregistreaza proprietatile perceptive ale input-urilor, ci mai degraba referentii cognitivi ai semnalelor imput-ului" Dihotomia sistemelor mnezice ar putea fi utila din punct de vedere teoretic, ea asigurând individualizarea si diferentierea sistemelor mnezice. în schimb, din punct de vedere practic sau din perspectiva cercetarii empirice ea s-ar putea dovedi neproductiva. Nu este, asadar, deloc de mirare faptul ca pe lânga partizanii dihotomiei sistemelor mnezice au aparut si partizanii unor puncte de vedere mai nuantate. De exemplu, cu privire la distinctia si relatia dintre memoria declarativa sî memoria nondeclarativa s-au configurat cel putin patru pozitii: a) autori care sustin ca elementele unui sistem mnezic pot fi precursoare ale celuilalt sistem, vorbind nu doar de treceri de la un sistem la altul, ci si de transformari ale unuia în altul; b) autori care prefigureaza ideea unui continuum al sistemelor mnezice, fiecare dintre ele aflându-se mai aproape sau mai departe de unul din cei doi poli; c) autori care cred ca fiecare sistem mnezic comporta atât atribute declarative, cât si atribute nondeclarative, în numar si proportii variabile ; d) autori care postuleaza existenta unor sisteme mnezice mixte, diferentiate sub forma declarativa în explicatie si sub forma nondeclarativa în urmarirea unui scop (veziGeorge, 1988, pp. 134-135).
La fel de diverse sunt si opiniile cu privire la „opozitia" dintre memoria semantica si memoria episodica. Potrivit unui punct de vedere, memoria episodica este reactivarea unei anumite portiuni a memoriei semantice. în aceste conditii ne putem întreba daca mai avem dreptul sa mentinem distinctia dintre ele? Se pare ca da : memoria episodica fiind doar o portiune a memoriei semantice, înseamna ca nu se suprapune total peste ea, ramânând suficiente „portiuni" specifice memoriei semantice. Un alt punct de vedere considera ca nu exista nici o diferenta între cele doua sisteme mnezice, fiecare dintre ele având câte ceva din celalalt. Dovada este adusa de cercetarea empirica ce arata ca anumite manipulari experimentale au acelasi efect atât asupra memoriei semantice, cât si asupra memoriei episodice. Un punct de vedere apreciat ca o alternativa extrema este si cel care sustine ca întreaga cunoastere este episodica, deci nu exista o memorie semantica (vezi EHis si Hunt, 1993, pp. 189-198). Astfel de puncte de vedere l-au determinat chiar pe Tulving, care a propus distinctia dintre memoria semantica si memoria episodica, sa-si schimbe opiniile. Daca în 1972 el credea în „opozitia" dintre cele doua sisteme mnezice, în 1983 era de parere ca memoria episodica este un subsistem încorporat în memoria semantica, cele doua sisteme interactionând între ele, pentru ca în 1994 sa reactiveze si chiar sa întareasca opozitia distinctiei celor doua sisteme mnezice, acestea fiind diferentiate nu doar sub aspect functional, ci si dintr-o perspectiva neurofiziologica si mai ales de prioritate de dezvoltare. El sustine cu si mai multa tarie prioritatea memoriei semantice, invocând ca argument faptul ca la fiintele infraumane si la prunci memoria semantica este mai dezvoltata decât memoria episodica.
O asemenea varietate de puncte de vedere este pâna la un punct tolerabila, chiar benefica pentru progresul stiintei; de la un moment dat însa ea devine derutanta. Se pare ca în legatura cu sistemele mnezice disputele au ajuns la apogeu. N-ar fi exclus, totusi, ca în urmatorii ani sa asistam la clarificari spectaculoase. 3. Una dintre acestea s-a si prefigurat deja. Ea a fost formulata tot de Tulving, într-un incitant studiu intitulat: Organizarea memoriei: încotro ? (1995). Pornind de la constatarea ca cercetarile referitoare ia memorie efectuate în cadrul psihologiei cognitive si neuropsîhologiei au acumulat si furnizat o abundenta de date, psihologul canadian considera ca acestea ar putea fi sistematizate cu ajutorul a doua clase generale de concepte: procesele memoriei si sistemele mnezice. El propune un model simplu de organizare a memoriei, în care sistemele mnezice sunt legate între ele prin intermediul
proceselor de encodare, stocare si recuperare. Modelul lui Tulving precizeaza urmatoarele idei: encodarea în sistemele mnezice este seriala (encodarea dintr-un sistem depinzând de procesarea reusita a informatiei în alte sisteme, ceea ce înseamna ca produsele dintr-un sistem furnizeaza intrarea în altele); stocarea in diferite sisteme este paralela (informatiile din fiecare sistem difera de cele din alte sisteme, natura lor fiind determinata de natura informatiilor originale si de proprietatile sistemului); reactualizarea se produce independent în fiecare sistem (informatiile din fiecare sistem si subsistem pot fi reactualizate fara a interveni în reactualizarea informatiilor similare din alte sisteme). Modelul SPI (serial, paralel, independent) cuprinde deocamdata doar sistemele mnezice cognitive (PRS, memoria semantica, memoria de lucru, memoria episodica), pentru celelalte sisteme (deci, pentru cel al memoriei procedurale sau nondeclarative) fiind necesare cercetari suplimentare. Punând în legatura sistemele cu procesele, sugerând o cale de integrare, de aducere a lor într-un cadru de referinta comun, modelul SPJ, cum era de altfel si firesc, în loc de a rezolva o problema, a deschis nenumarate altele. Ce se va întâmpla în viitor? Greu de precizat. Cuvintele cu care Tulving îsi încheie studiul ni se par a fi sugestive nu doar în raport cu noua sa propunere, ci pentru toate punctele de vedere, conceptiile si teoriile, concordante sau divergente, acceptate sau respinse cu privire la memorie, în general, si la sistemele mnezice, în particular. „în stiinta, la fel ca în sah, un plan sau un punct de vedere, chiar gresite, sunt mai bune decât lipsa oricarui plan sau a oricarei teorii. Confuzia care predomina de obicei în absenta unei teorii poate produce altele asemanatoare, în timp ce o teorie incorecta poate fi oricând corectata" (Tulving, 1995, p. 846).
|
