Specificul psihologic al gândirii
Desi rolul gândirii în procesul cunoasterii este extrem de mare, în definirea si caracterizarea ei ne lovim de o serie de dificultati. Chiar daca natura acestora este diversa (epistemologica, metodologica etc), ele au întârziat elaborarea unei viziuni unitare asupra psihologiei gândirii. Pentru facilitarea întelegerii specificului psihologic al gândirii schitarea lor devine, de aceea, absolut necesara.
2.1. Dificultati in definirea gândirii
Una dintre aceste dificultati o constituie imposibilitatea stabilirii unor linii de demarcatie între senzorial si logic, datorita faptului ca procesele senzoriale se intelectualizeaza, fiind integrate verbalo-logic, iar cele logice sau o parte a lor capata forme de manifestare in 747b13h tuitiva. O asemenea "convertire" a senzorialului în logic si a logicului în senzorial este demonstrata foarte bine de geometrie, unde întâlnim, dupa cum aratam în capitolul anterior, "concepte figurale" (Fischbein) sau "imagini conceptuale" (Cretu). La nivelul acestui obiect de învatamânt între perceptiv si intelectiv exista o strânsa interdependenta : figura (imaginea) este sursa pentru deductie, în timp ce deductiile (structurile logice) sunt verificate prin desen, deci prin imagine. Aceasta din urma, pe masura ce se intelectualizeaza si se transforma în reprezentare, îndeplineste un rol de feed-back în raport cu obiectul de la care s-a pornit. Daca initial figura geometrica era nestructurata, nediferentiata, pe masura analizei ei, pe masura constituirii imaginii perceptive ea va capata un sens. Pentru matematicieni, aceasta particularitate este deosebit de semnificativa : imaginea se integreaza în activitatea intelectuala a elevului si contribuie chiar la restructurarea obiectului de la care s-a pornit. Momentul, ca si mecanismele transformarii imaginii în concept sunt însa greu de surprins. în 1977, Paul Popescu-Neveanu marturisea : "Desi personal ma ocup de peste un sfert de secol de aceasta problema capitala a saltului la logic, nu consider ca pot depasi stadiul în care problema este pusa si implicit formulata si reformulata'" (Popescu-Neveanu, 1977, p. 210). Desi de atunci psihologia si însusi autorul citat au facut progrese evidente în solutionarea problemei trecerii de la senzorial la logic, ea înca persista ca o dificultate serioasa în definirea si întelegerea gândirii.
O alta dificultate o reprezinta insuficienta cunoastere a structurii interne a gândirii, aceasta fiind conceputa extrem de contradictoriu. De exemplu, gândirea se orienteaza spre esential si necesar, deosebit de fenomenal si accidental, catre generic, ireductibil la singular, cu un cuvânt, catre invariantii relationali si obiectuali, dar o anumita modulare dupa invarianti îi este proprie si perceptiei, cu atât mai mult reprezentarii. însusirile relevante sau foarte relevante ale obiectelor reflectate în perceptie, ca si însusirile functionale ale acestora reflectate în reprezentare ar putea constitui asemenea invarianti la nivelul celor doua mecanisme psihice. Apoi, fara îndoiala ca genericul nu poate fi redus la singular, nu poate fi identificat cu singularul, dar el ontologic nu exista decât în si prin'individual si particular. Marea problema care se pune este aceea a desprinderii lui din singular si a generalizarii iui asupra cazurilor individuale. Cum se trece de la singular la general ? Cum poate fi identificat generalul în particular ? Iata probleme care au fost si sunt înca insuficient rezolvate- în sfârsit, abstractizarea este mintala, subiectiva, dar ea nu poate exista în sine, fara recurenta la real. Pretentia unor psihologi (Binet, reprezentantii scolii de la Wiirzburg: Watt, Messer, Biihler, Marbe, Kiilpe etc.) de a gasi o "gândire pura", o "gândire fara imagini", fara mijloace simbolice este de neconceput. Rubinstein demonstra cu multa forta de convingere "dependenta abstractiei stiintifice de natura însesi fenomenelor cercetate" (Rubinstein, 1962, p. 134). Datorita faptului ca abstractia presupune retinerea esentialului din neesential, dependent de natura concreta, particulara a fenomenului investigat, ea nu reprezinta un act arbitrar, subiectiv. De pilda, studiind modificarile presiunii gazului (în cadrul fenomenelor izotermice), fizica poate face abstractie de temperatura corpului, fapt care o ajuta sa formuleze raportul logic dintre presiunea si volumul gazului (legea Boyle-Mariotte). Când însa fizica studiaza undele sonore (asa-numitele fenomene adiabatîce) legate obiectiv de schimbarile termice, ea nu mai poate face abstractie de temperatura.
în conditiile existentei acestor dificultati, psihologia traditionala recurge la o definitie de tip descriptiv-explicativ a gândirii, care este considerata procesul psihic de reflectare a însusirilor esentiale si generale ale obiectelor si fenomenelor, a relatiilor dintre acestea, în mod mijlocit, generalizat, abstract si cu scop, prin intermediul notiunilor, judecatilor si rationamentelor. Se preciza astfel continutul informational al gândirii (însusirile esentiale ale obiectelor, relatiile dintre ele), formele ideal-subiective cu care opereaza (notiuni, judecati, rationamente), ca si o serie de caracteristici care o individualizeaza în raport cu mecanismele senzoriale (caracter mijlocit, generalizat, abstractizat, fi nai ist). Angajându-se pe linia investigarii acestor elemente definitorii, psihologia traditionala a gândirii a reusit sa-si elaboreze si sa-si încorporeze un ansamblu de informatii extrem de utile. Ea se opreste însa, de cele mai multe ori, la aspectele descriptive, pe primul plan trecând intentia definitiilor, diferentierilor, caracterizarilor, clasificarilor etc. si mai putin cea a surprinderii miscarii, dinamicii si evolutiei gândirii. Iata de ce psihologia contemporana, interesata într-un grad mai mare de eficienta, a trecut la un alt tip de definitie, si anume la definitia operationala a gândirii: "Gândirea este un sistem ordonat de operatii de prelucrare, interpretare si valorificare a informatiilor, bazat pe principiile abstractizarii, generalizarii si anticiparii si subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din multimea celor initial posibile" (Golu si Dicu, 1972, p. 139). Dupa cum observam, accentul cade pe dobândirea si ordonarea informatiilor, pe gasirea raspunsului la o situatie critica, gândirea fiind determinata de situatiile "saturate" problematic. Daca în rezolvarea situatiilor comune, familiare, psihicul face apel la memorie, deprinderi etc, în solutionarea situatiilor noi, neobisnuite, mai putin sau chiar
deloc familiare, el pune în functiune gândirea, care prin mecanismele sale logico--rationale reuseste sa depaseasca dificultatile. Caracterul operational al gândirii este larg subliniat în psihologia actuala. Când psihologii utilizeaza termenul de "gândire", aratau doi psihologi americani, se refera la "organizarea si manipularea informatiilor si cunostintelor" (Wittihg si Williams, 1984, p. 218). Gândirea trebuie vazuta ca "procesul schimbarii si reorganizarii informatiilor stocate în memorie în vederea crearii unor noi informatii" (Scarr si Vander Zanden, 1987, p. 244). "Gândirea poate fi definita ca manipularea reprezentarilor. Câteodata oamenii realizeaza aceste manipulari constient, pentru a întelege o situatie, a rezolva o problema sau pentru a lua o decizie. Alteori, când oamenii viseaza în stare de veghe, manifestarile sunt mai putin directionale spre un scop" (Bernstein et al., 1991, p. 348). Inutil sa mai dam si alte exemple. Din toate transpare ideea miscarii, corelarii si solutionarii informatiilor care îi permit omului realizarea scopurilor propuse.
în momentul de fata, în psihologia gândirii întâlnim o pendulare între cele doua tipuri de definitii. Richard E. Mayer, de exemplu, se refera la trei ipostaze ale gândirii. Astfel: " 1. gândirea este cognitiva, dar este inferata din comportament, ea apare intern în minte sau în sistemul cognitiv, însa trebuie inferata indirect; 2. gândirea este un proces care implica o manipulare sau un set de operatii asupra cunostintelor din sistemul cognitiv; 3. gândirea este directionala si rezulta în comportamentul care rezolva o problema sau este orientat catre solutie" (Mayer, 1992, p. 7). Este evident ca prima ipostaza a gândirii se ataseaza definitiilor descriptive, pe când celelalte doua ipostaze au o mai mare tangenta cu definitiile operationale.
Consideram ca cele doua tipuri de definitii ale gândirii (descriptiv-explicativa si operationala) sunt complementare, ele înglobând informatii cu privire la principalele note definitorii ale gândirii.
2.2. Caracterizarea psihologica a gândirii
Gândirea este un mecanism psihic extraordinar de complex comparativ cu altele. Specificitatea ei psihologica rezida într-un ansamblu de caracteristici, mai bine spus în unitatea acestora. Cum însa prezentarea lor simultana ar fi dificila, preferam sa le analizam succesiv, sperând ca imaginea lor integratoare sa se închege spre final. Dupa opinia noastra, cele mai semnificative si distinctive caracteristici psihologice ale gândirii sunt cele de mai jos.
2.2.1. Caracterul informational-operational
Gândirea este un mecanism de prelucrare, interpretare si evaluare a informatiilor. Ea izoleaza generalul si necesarul, îl pune în raport cu singularul si accidentalul, diferentiaza si coreleaza categoriile. Prin gândire, omul reproduce relatiile obiective, le construieste mintal, introduce în realitate noi relatii pe baza anticiparii posibilului. Ea nu se multumeste, asa cum face perceptia, cu însusirile exterioare ale obiectelor si fenomenelor, ci accede la surprinderea însusirilor interne ale acestora si mai ales a relatiilor dintre ele. Ea extrage invariantii existenti in obiecte, relatiile ascunse, mascate, mai putin evidente, dar relevante tocmai prin constanta efectelor. si totusi, gândirea nu este o simpla operare cu informatii, ci o conectare si o corelare a informatiilor prin categorizare si esentializare. Ea nu ramâne deci la nivelul informarii asupra informatiilor, ci opereaza si asupra operatiilor, ea fiind "procesul si produsul coordonarilor prin care
invariantii obiectuali si relationali sunt organizati, actualizati, corelati între ei si referiti la realitate" (Popescu-Neveanu, 1978, p. 295). Ea cuprinde în sine si reda în afara unitatea dintre informatii si operatii deoarece, dupa cum remarca Vîgotski, fiecare noua cunostinta devine instrument sau mijlocitor pentru însusirea alteia.
Caracterul mijlocit
Gândirea nu opereaza asupra realului, asupra obiectelor si fenomenelor, ci asupra informatiilor furnizate de senzatii, perceptii si reprezentari. în virtutea acestui fapt ea este o prelucrare secundara a informatiilor, având loc în lipsa actuala sau chiar totala a obiectului. Gândirea nu este mijlocita doar de experienta anterioara furnizata de senzatii si perceptii, ci si de multe alte mecanisme psihice. Ea este mediata de informatiile stocate în memorie si evocate cu ajutorul acesteia. Lindsay si Norman aratau, de exemplu, ca "memoria joaca un rol critic în gândire, deoarece orienteaza actiunea proceselor sale, dar le si limiteaza puterea" {Lindsay si Norman, 1980, p. 577). Un rol la fel de important îl au si combinarile imaginative obtinute prin punerea în functiune a fanteziei. Dar, poate cel mai pregnant, gândirea este mijlocita de limbaj, care apare într-o dubla ipostaza: mai întâi ca instrument de exteriorizare a produselor gândirii (fara aceasta exteriorizare fiind aproape imposibila afirmarea existentei gândirii), apoi ca mijloc de asimilare, de preluare din afara a informatiilor ce urmeaza a fi prelucrate. Gândirea omului este prin excelenta verbala, ea uzeaza de modelele lingvistice, preia semnificatii pentru a semnifica, iar în demersurile sale operationale si constructiv--rezolutive îsi subordoneaza structurile lingvistice. Dar gândirea este mediata chiar de propriile ei produse (asociatii mintale, scheme si constructe mintale). Se întelege de la sine ca valoarea, calitatea gândirii vor depinde de calitatea factorilor mijlocitori. Datorita multitudinii acestor factori am putea considera ca gândirea este nu doar mijlocita, ci multimijlocita.
Caracterul mijlocitor
Gândirea nu este un mecanism psihic aflat la discretia altor mecanisme psihice care o mediaza si îi influenteaza calitatea, ci ea este cea care le mijloceste si le influenteaza pe toate celelalte, contribuind astfel la accelerarea functionalitatii si la sporirea eficientei lor. Ea atribuie un înteles imaginilor perceptive, utilizeaza denumiri verbale, construieste scheme mnezice, se implica activ în marea majoritate a procedeelor imaginatiei, directio-neaza fluxurile afectiv-motivationale, contribuie la realizarea reglajului voluntar. Dupa cum am vazut mai sus, ea se mijloceste pe sine, prin propriile produse pe care le introduce în circuitul sau informational.
Caracterul generalizat si abstractizat
Gândirea opereaza cu însusirile generale, abstracte, cu modele ideale ce nu pot fi traduse prin reprezentari intuitive si nu au un corespondent obiectual concret, dar care îndeplinesc un rol important în cunoasterea teoretica a realitatii. Gândirea opereaza abstract si generic, opunându-se prin aceasta, chiar daca tranzitoriu, reflectarii senzoriale, altfel spus concretului senzorial. în mersul ei ascendent, cunoasterea umana parcurge doua mari "salturi", unul de la concret la abstract si altul de la abstract la concret. Natura concretului este însa diferita: daca în primul caz este vorba de concretul senzorial, în cel de-al doilea avem de-a face cu concretul logic, gândit. în timp ce concretul
senzorial este încarcat cu însusirile exterioare, fenomenale, neesentiale ale obiectelor si fenomenelor, concretul logic reda obiectul în "multitudinea determinarilor sale concrete", adica a însusirilor concrete însa interpretate prin intermediul abstractiilor logice, fapt ce permite ca ele sa capete o noua semnificatie. Prin saltul de la concretul senzorial la abstract s-ar parea ca, cel putin Ia prima vedere, cunoasterea este saracita, deoarece se opereaza doar cu o parte a însusirilor, cu cele generale, esentiale, celelalte fiind lasate deoparte. De asemenea, s-ar parea ca prin saltul de la concret la abstract gândirea s-ar îndeparta de realitate, aceasta aparând, tocmai din aceasta cauza, trunchiata, saracita, golita de bogatia însusirilor ei. In fapt, generalizând si abstractizând, gândirea se îndeparteaza doar aparent de realitate, îndepartare care îi este absolut necesara pentru ca îi ofera posibilitatea de a se debarasa de încarcatura elementelor nesemnificative. în realitate, orice salt la abstract, subordonat unor criterii de adevar si verificabilitate, se soldeaza precumpanitor cu largirea si îmbogatirea cunoasterii, cu întelegerea superioara a legilor acesteia. Una dintre problemele importante pe care le ridica insa abstractul de la nivelul gândirii se refera nu atât la natura acestuia (natura abstractului fiind întotdeauna subiectiva, mintala), cât la caracterul lui. Dupa opinia noastra, exprimata cu multi ani în urma si pe care o reluam acum, exista trei tipuri de abstract: a) abstractul pur, asa-numitele abstractii ale abstractiilor, în care gândul, ideea nu au aproape nici un corespondent sau suport în imagine (ca în cunoasterea lingvistica sau ca în gramatica); b) abstractul figurai, în care întâi.lim o împletire între imagine si concept (specific cunoasterii matematice, dar cu deosebire geometriei); c) abstractul intuitiv-plastic, care este "invadat" si "sufocat" de imagini si chiar exteriorizat de cele mai multe ori prin intermediul unor însusiri ce pot fi cu usurinta vizualizate si reprezentate (ca în cazul cunoasterii biologice). Abstractul intuitiv-plastic este, dupa cum au afirmat-o cercetarile noastre, forma cea mai "impura" de abstract, prima, de altfel, pe care copiii si-o însusesc, dar cu cele mai pronuntate tendinte de "purificare" si conceptualizare. Aceste unitati mintale apar ca fiind modalitati tranzitorii în procesul saltului de la senzorial la logic, în care generalul, desi este prezent, apare de cele mai multe ori ca fiind implicit si nu explicit. La nivelul lui întâlnim o riguroasa combinare a imaginii cu conceptul, cu o usoara predominare, însa, a imaginii asupra conceptului. Existenta acestui tip de abstract demonstreaza poate în modul cel mai convingator unitatea si întrepatrunderea dintre senzorial si logic (vezi Zlate, 1973, pp. 44, 189-190, 269).
2.2.5. Caracterul actionai
Baza genetica a gândirii trebuie cautata în actiune, gândirea igyorand din actiune si finaiizându-se in ea. John Dewey (1859-1952), într-o mica lucrare publicata în traducere franceza sub titlul Comment nous pensons (1925), arata ca gândirea consta în schitarea mintala a actiunilor, în "momirea" lor, ca în cazul unui jucator de biliard care, încercând nenumarate micromiscari ale tacului catre bila si apreciind consecintele, sfârseste prin a se decide asupra uneia dintre ele. în timp ce animalul preia dintre habitudinile sale procedeele comune prin metoda încercarilor si erorilor, omul, prin gândire, poate imagina si confrunta mintal încercarile fara a le executa efectiv (vezi Dewey, 1925). Ideea este regasita mai târziu la Pierre Janet, care în lucrarile sale dedicate conduitei umane si limbajului arata, de exemplu, ca limbajul este o forma de conduita, o actiune interna, redusa, o schita de actiune care uneori poate ramâne doar în stare de proiect, totusi, o actiune cu capacitatea de a înlocui lucrurile prin semne, miscarile prin evocarea lor. Datorita acestei caracteristici el opereaza si în gândire, aceasta din urma formându-se
prin interiorizarea schemelor de organizare si executare a actiunilor asupra obiectelor materiale. în celebra disputa avuta cu N. Chomsky, Piaget marturisea: "Cincizeci de ani de experimente ne-au învatat ca nu exista cunostinte rezultate dintr-o simpla înregistrare de observatii, fara o structurare datorata activitatii subiectului" (Piaget si Chomsky, 1988, p. 99). Pe*masura ce gândirea se constituie, pe masura ce ea va trece de la actiunea materiala la actiunea mintala, gândita, va tinde sa preceada si sa anticipe actiunile materiale. în felul acesta gândirea capata o importanta functie de comanda si control asupra desfasurarii actiunii. Totodata, ea îsi completeaza astfel vechile functii, de explicatie si întelegere (Pradines, 1987), pe care se punea accent altadata.
Caracterulfinalisl
Acesta trebuie raportat la doua momente ale procesului gândirii: înainte de desfasurarea proceselor rezolutive si dupa încheierea lor. înainte de a fi executata, activitatea de gândire este planificata în minte, fundamentata din punct de vedere al scopului, oportunitatii, eficientei, consecintelor. Asadar, gândirea nu trebuie redusa doar la o simpla alegere a unei alternative optime din mai multe posibile, ci trebuie considerata ca o anticipare a scopului. Omul îsi stabileste scopul nu în timpul desfasurarii activitatii, ci cu mult înainte de a trece la executarea ei. Când gândirea s-a finalizat într-un anume produs (o idee, o judecata, un rationament), se trece adeseori la rationalizarea lor. Omul nu gândeste doar de dragul de a gândi, ci cu un dublu scop: fie pentru a-si declansa, organiza si optimiza propria sa activitate, fie pentru a justifica sau motiva prin explicatii si argumente actiunile deja savârsite, chiar daca aceste cauze sunt altele decât cele care au stat realmente la baza comportamentelor executate.
Caracterul multidirectional
Spre deosebire de unele mecanisme psihice care sunt orientate spre o singura dimensiune temporala (perceptia spre prezent, spre "aici si acum" ; memoria spre trecut; imaginatia spre viitor), gândirea se întinde pe toate cele trei dimensiuni temporale. Prin aceasta, ea serveste la permanenta ordonare si corelare a diferitelor "stari" ale obiectului cunoasterii. Mihai Golu, într-un manual de psihologie publicat în 1976, arata ca gândirea foloseste informatia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui; integreaza informatia despre trecutul si prezentul obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui în viitor. Datorita acestei caracteristici, gândirea are prin definitie o orientare incursiv--recursivâ: de la punctul initial, ea se desfasoara prin înaintarea pas cu pas în analiza input-ului; "de la oricare moment actual sau final, ea poate reveni la momentul initial prin refacerea în ordine inversa a transformarilor, recursivitatea gândirii reprezentând un gen de conexiune inversa optimizatoare", permitând corectarea erorilor si refacerea ciclului de prelucrare a informatiei, dar si integrarea rezultatelor secventiale în rezultatul final global (vezi Golu, 1975, pp. 162-163).
Caracterul sistemic
Gândirea contine elemente structurate, ierarhizate, între care sunt posibile o multitudine de combinatii, fapt care îi asigura autore^labilitatea. Ea poate fi redusa la un sistem cibernetic deoarece dispune de toate cele trei categorii de "marimi" ale sistemului: marimile de intrare (întrebari, probleme); marimile de stare (multimea transformarilor informationale bazate pe structurile si schemele operationale deja elaborate); marimile
de iesire (raspunsurile si solutiile formulate). Marimile de iesire le controleaza si regleaza pe cele de intrare asigurând astfel conexiunea inversa (daca solutia a fost limitata sau incorecta se solicita noi informatii, care o data reintroduse în sistem aduc corectarile necesare). Relatiile dintre "intrare" si "iesire" pot fi de tip determinist sau probabilist, dependent de gradul de completitudine si consolidare a schemelor si structurilor operationale. Caracterul hipercomplex al sistemului de gândire provine nu doar din multitudinea si varietatea "marimilor" implicate în realizarea lui, ci si din multitudinea si varietatea legaturilor dintre aceste marimi. Dintr-o perspectiva cibernetica gândirea apare ca fiind cea mai înalta forma de prelucrare a informatiei si de exercitare a comenzii si controlului.
|
