Specificul psihologic al perceptiei

Specificul psihologic al perceptiei

1.1. Perceptia fata în fata cu senzatia

Perceptia este o forma superioara a cunoasterii senzoriale. Spre deosebire de senzatie, care reproduce în subiectivitatea individului însusirile simple ale obiectelor si fenome­nelor, perceptia asigura constiinta unitatii si integralitatii obiectului. Dat fiind faptul ca în jurul nostru nu se afla însusiri separate, ci obiecte materiale ca întreguri specifice, perceptia reproduce obiectul, atât în elementele lui componente, cât si în integralitatea lui individuala. Daca psihologia traditionala analizeaza senzatiile si perceptiile ca procese separate, cercetarile moderne abordeaza perceptia ca pe un proces unitar. Se vorbeste în termenii sistemului perceptual, înteles ca un set de structuri, functii si operatii prin care oamenii cunosc lumea. Sistemul perceptual este interpretat ca un sistem tnteractionist (vezi Lefton, 1991, pp. 72-73).

Perceptia, comparativ cu senzatia, este :

inferentiala (permite indivizilor sa completeze informatia care lipseste din senzatiile
brute);

categoriala (ajuta oamenii sa plaseze in aceeasi categorie senzatii aparent diferite pe
baza unor trasaturi comune);

relationala (ofera prilejul compararii fiecarui stimul cu toti ceilalti aflati in mediul
înconjurator);

adaptativa (serveste indivizilor pentru a-si centra atentia asupra aspectelor mai
importante ale stimulilor si pentru a le ignora pe cele mai putin importante);

automata (se produce de la sine, spontan, fara participarea constiintei);

fondata pe cunostintele anterioare (experientele relativ asemanatoare rezultate în
urma perceptiilor trecute influenteaza modul actual de percepere) (vezi Bern^tein,
Roy, Srull si Wickens, 1991, pp. 173-174).

si la alti autori întâlnim caracteristici mai mult sau mai putin asemanatoare. Pentru Halonen si Santrock (1996) perceptia este:  automata (nu ne propunem s 717h79h 9; percepem

ceva, ci aceasta se întâmpla pur si simplu); selectiva {nu percepem orice informatie, ci doar pe aceea care ne intereseaza); contextuala (depinde de asteptarile, atitudinile noastre; de exemplu, când intram într-o casa despre care am auzit ca este bântuita de fantome, simturile sunt alertate, se declanseaza reactii specifice fricii, asa încât obiectele din acea casa vor fi percepute distorsionat); creativa (completam informatia lipsa). Se poate usor remarca faptul ca uneie caracteristici apar sub aceeasi denumire, în timp ce altele sunt usor modificate. în fapt, caracterul creativ al perceptiei este totuna cu caracterul ei inferential, iar celelalte doua caracteristici (selectivitatea si contextualitatea) deriva din experienta anterioara a subiectului.

Revenind la cele sase caracteristici stabilite de Bernstein si colegii sai, consideram ca realmente definitorii si generale pentru perceptie sunt doar primele patru. Cea de-a cincea (caracterul automat), pe lânga faptul ca restrânge sfera perceptiei, fiind valabila doar pentru anumite perceptii, intra în contradictie cu experienta simtului comun. Nimeni nu poate contesta existenta unor perceptii care se realizeaza extrem de rapid, aproape spontan, dar aceasta nu înseamna ca nu exista perceptii discursive, ce presupun timp, efort, insistâri îndelungi, blocari în unele faze, finalizari necorespunzatoare. Sunt situatii în care, desi sesizam prezenta în mediu a unui obiect, nu-1 putem diferentia de altele. Sau: îi sesizam prezenta, îl discriminam de altele, dar nu-1 putem identifica si interpreta, nu stim ce este si mai ales ce valoare are pentru reactiile noastre adaptative. în asemenea situatii trebuie sa ne mobilizam, sa ne intensificam efortul pentru a reusi realizarea unei perceptii corespunzatoare a obiectului respectiv. Caracterul discursiv, intentional al perceptiei a fost sesizat de o seric de autori. "Perceptia nu este un simplu raspuns determinat de stimulare, deoarece ea pune în joc procesele active de organizare, de constructii perceptive, implicând intentionalitatea subiectului" (Bagot, 1996, p. 15). Rezulta, asadar, caracterul constient al perceptiei, mai bine spus al unor perceptii. Ca urmare, caracterul automat al perceptiilor este valabil nu pentru toate perceptiile, ci numai pentru unele dintre ele.

Cât priveste cea de-a sasea particularitate a perceptiei {fundarea ei pe experienta anterioara), remarcam ca aceasta este nespecifica, ea fiind valabila si pentru alte mecanisme psihice (reprezentari, gândire, imaginatie). Fara îndoiala ca experienta anterioara (fondul de cunostinte) are o mare importanta în realizarea perceptiilor actuale. Ea conditioneaza parametrii reflectarii actuale (completitudine, selectivitate, adecvare, semnificatie), permite reflectarea obiectelor numai dupa una sau doar câteva însusiri, mai mult, da posibilitatea cunoasterii unor obiecte disparute (în arheologie, numismatica), dar aceasta nu înseamna ca nu putem avea perceptie si în lipsa experientei anterioare. Este adevarat ca daca un individ nu stie cum arata un sarpe, are putine sanse de a-1 evita într-o padure, dar aceasta nu înseamna ca el nu percepe, nu are imaginea sarpelui atunci când îl vede. Chiar daca nu stie ce este, nu-i cunoaste semnificatia, stie ca are de-a face cu un "obiect" nou, semnificatia "obiectului" perceput fiind tocmai noutatea Iui. De altfel, experienta anterioara influenteaza perceptiile actuale, cu conditia ca ea sâ existe. Or, experienta anterioara este constituita în mare parte din perceptiile prezente, actuale dar care în momentul imediat urmator, cu atât mai mult dupa un timp mai îndelungat, au devenit trecute, deci experienta anterioara.

Diferenta dintre senzatii si perceptii poate fi demonstrata cu ajutorul "spiralei" lui Fraser. Daca privim figura 2.1, avem impresia ca percepem o spirala. în realitate nu este vorba de o spirala, ci de cercuri concentrice. Pentru a ne convinge ca asa stau lucrurile, fixam un punct oarecare de pe un cerc si apoi îi urmam cu grija conturul. Vom

vedea ca în final revenim în punctul din care am pornit. Asadar, una este imaginea proiectata pe retina si cu totul alta interpretarea facuta de creier (vezi Crooks si Stein, 1988, pp. 99-100).

Jean Pierre Changeux, în Omul neuronal (1983), arata ca pastreaza termenul "senzatie" pentru a desemna rezultatul imediat al intrarii în activitate a receptorilor senzoriali, iar pe cel de "perceptie" pentru a semnifica etapa finala, care, la subiectul alertat si atent, presupune ajungerea la recunoasterea si identificarea obiectelor. El este de parere ca distinctia dintre senzatie si perceptie devine evidenta atunci când examinam figurile duble. Cea mai cunoscuta figura dubla este "Vasul lui Rubin", în care subiectul vede când doua profiluri albe pe fond negru, când o vaza neagra pe fond alb (vezi fig. 2.2). Senzatia vizuala de la ochi pâna la creier este aceeasi, este unica, Ea da loc însa la doua perceptii distincte, ireductibile una la alta, la fiecare dintre ele ata§ându-se un sens diferit. Changeux introduce termenul de "obiect mintal", prin care desemneaza starea fizica creata prin intrarea în activitate (electrica si chimica), corelata §i tranzitorie, a unei întregi populatii largi de neuroni distribuiti la nivelul multor arii corticale diferite. Acest ansamblu, care se descrie matematic printr-un graf, este "discret", închis, autonom, dar nu omogen. Perceptul primar,

Fig. 2.2. Figuri duble

imaginea, conceptul sunt astfel de "obiecte mintale". Diferentierea dintre primele doua este derutanta, cel putin la prima vedere. Perceptul primar este produsul psihic determinat de interactiunea cu lumea exterioara, de "priza directa" cu obiectul; imaginea este obiect al memoriei, "autonom si fugace", care nu presupune interactiunea directa cu lumea înconjuratoare; conceptul este, ca si imaginea, tot un obiect al memoriei care poseda slabe componente senzoriale. Rezulta ca, în conceptia lui Changeux, perceptul primar este ceea ce în mod curent întelegem prin perceptie, imaginea nu este altceva decât reprezentarea, iar conceptul este un produs al gândirii. Dar nu atât distinctia dintre aceste "obiecte mintale" este importanta pentru noi, cât sublinierea relatiilor dintre ele. Trecerea de la perceptul primar la imagine (reprezentare) necesita o stabilizare a cuplajului între neuronii ansamblului care asigura independenta fata de lumea exterioara, pe când trecerea de la imagine (reprezentare) la concept urmeaza doua cai distincte, dar complementare : prefacerea componentelor senzoriale ; îmbogatirea acestora datorata combinatiilor care rezulta din modul de înlantuire a "obiectelor mintale". Proba realitatii consta, dupa opinia lui Changeux, în corespondenta sau necorespondenta dintre imagine s.i concept, pe de o parte, si perceptul primar, pe de alta parte. Daca imaginea si conceptul vor fi rezonante cu perceptul, înseamna ca sunt adevarate, ca urmare, selectate, retinute si introduse în procesul cunoasterii. Deriva de aici însemnatatea care se acorda perceptiei în cunoasterea si activitatea umana ca baza, fundament al acestora (vezi Changeux, 1983, pp. 176-177 ; 186-189). Se explica trecerea de la percept la imagine 51 concept, dar ramâne deschisa problema trecerii de la senzatii la perceptie.

1.2. De la senzatie la perceptie

Unele sugestii interesante în aceasta chestiune sunt furnizate de S.L. Rubinstein (1889-1960). în lucrarea sa Existenta si constiinta, publicata în 1957 (aparuta si în limba româna, în doua editii: 1960; 1962), Rubinstein arata ca trecerea de la senzatie la perceptie "se realizeaza pe masura ce impresiile senzoriale sau senzatiile încep sa functioneze nu numai în calitate de semnale, dar si ca imagini ale obiectelor" (Rubinstein, 1962, p. 87). Prin "imagini", autorul întelege nu orice impresie senzoriala, ci doar aceea în care fenomenele si proprietatile lor (forma, marime etc), raporturile dintre lucruri apar ca obiecte ale cunoasterii. Aceasta ne ajuta sa întelegem de ce în sfera intero- si proprio-receptiei avem îndeosebi senzatii, în timp ce perceptiile formeaza trasatura specifica a exteroreceptiei. în interoreceptie se inhiba si nu ajung pâna la constiinta toate impresiile care semnaleaza schimbarile survenite în starea aparatelor (adica impulsurile intero-ceptive de la exteroceptori). De aceea, spune Rubinstein, în constiinta apar numai imagini ale obiectelor din afara noastra. "Trecerea de la senzatie la perceptie înseamna trecerea de la analiza, în special diferentierea excitatiilor, la analiza (si sinteza) proprietatilor senzoriale ale obiectelor reflectate în senzatii" (ibidem).

Daca Rubinstein aducea mai mult argumente teoretice referitoare ia trecerea de la senzatie la perceptie, alti autori s-au centrat mai degraba asupra unor argumente provenite din cercetarile experimentale. N.F. Dixon, într-un studiu programatic intitulat începu­turile perceptiei (1966), considera ca "se poate vorbi de începuturile perceptiei în trei sensuri diferite : 1. la nivelul formelor inferioare de viata - filogeneza perceptiei; 2. la copii - ontogeneza perceptiei; 3. în fazele initiale ale perceptiei la orice adult normal -macrogeneza perceptiei" (Dixon, 1973, p. 59). Pornind de la ideea ca perceptia îsi are

originea în proprietatea de a reactiona, comuna tuturor formelor de viata, el prezinta rând pe rând reactia la intensitatea luminoasa, la miscare, forma, culoare, tridimensio-nalitate, semnificatie, toate acestea constituind trepte în aparitia si evolutia perceptiei. Legat de problema discutata de noi, se pare ca cea de-a doua treapta prezinta o mare valoare. Este vorba despre treapta în care "senzatiile simple cedeaza locul perceptiei", acestea intrând în functiune atunci când are loc "dezvoltarea unui receptor care poate sa raspunda si la caracteristicile informative, nu numai la cele energetice, ale unui stimul luminos" si care "sa fie capabil sa fixeze un obiect si sa raspunda diferentiat la variatiile de luminozitate din imaginea formata astfel" (ibidem, p. 62). De asemenea, "începuturile perceptiei se caracterizeaza printr-o sensibilitate speciala la stimulii în miscare" (ibidem). Daca în stadiile initiale perceptia depinde într-o mai mare masura de maturizarea unor proprietati înnascute ale sistemului nervos, în stadiile ulterioare (de identificare, de recunoastere si de verbalizare) ea depinde de propria interventie a subiectului în actul perceptiv, de experienta sa anterioara, de emotiile si motivatiile lui care vor determina ceea ce se percepe si cum se percepe.

Mai recent s-a emis opinia dupa care perceptia este procesul prin intermediul caruia sunt interpretate senzatiile brute, pe baza cunostintelor anterioare, astfel încât acestea devin experiente ce capata un anumit înteles. Perceptia apare astfel ca fiind un proces complex de cunoastere si nu "un simplu mozaic de senzatii elementare" (Delay si Pichot, 1984, p. 51). Aceasta si pentru faptul ca în perceptie fiecare câmp structurat este asociat imediat unui concept. Cei doi autori citati dau un exemplu banal, dar sugestiv. Daca privim o rosie amplasata pe o masa, procesele receptoare ne dau posibilitatea de a distinge un câmp structurat ce cuprinde un obiect sferic, de o anumita marime si culoare, detasat de fondul mesei pe care este asezat. în acelasi timp stim ca obiectul perceput este o rosie. Conceptul de "rosie" se asociaza unei întregi serii de proprietati pe care senzatiile nu ni le pot da. Este vorba despre o întelegere imediata a unei semnificatii, pe baza unei scheme intelective dinamice care raspunde unor reprezentari abstracte. Teoria perceptiei, conchid cei doi autori, comporta raporturi de anterioritate între procesele receptoare si cele simbolice.

Cognitivistii arata ca perceptia se refera la ansamblul functiilor prin care organismul "impune" o semnificatie datelor senzoriale. Produsul final al perceptiei nu este reflexul imediat al structurii lumii, ci rezultatul operatiilor prin care organismul transforma semnalele de intrare în informatii ce ii pot permite sa elaboreze raspunsuri fondate, dupa caz, asupra circuitelor "scurte" de tip autoreglatoare, sau asupra circuitelor "lungi" presupunând constructia reprezentarilor constiente (vezi Bonnet, 1989, pp. 3 si urm.). Uneori interpretarea stimulului începe chiar înainte ca informatia sa ajunga la creier. De exemplu, când privim cerul pe o zi noroasa, stimulii care ajung la ochi includ câteva lungimi de unda diferite ale luminii, dar ochii combina informatiile despre ele si informeaza creierul ca ceea ce "vad" este o singura culoare, si anume gri. Rezulta de aici ca perceptia adauga o anumita cantitate de informatie aditionala, existenta în experienta anterioara, la informatia ce vine direct din sistemul senzorial. Sunt si cazuri când perceptia completeaza ceea ce lipseste din stimul, acordându-i acestuia un înteles. Daca privim desenele din figura 2.3 nu vom avea nici o dificultate în a percepe un triunghi (în a) si o fata umana (în b), chiar daca informatia senzoriala este incompleta, în celelalte doua desene nu percepem puncte, linii, pete, forme, ci un animal cunoscut, un câine (în c) sau un calaret pe îin cal (în d). Perceptia integreaza si construieste o imagine a realitatii din fragmente de informatie senzoriala, asa cum un arheolog

construieste un întreg dinozaur din câteva oase. Asadar, prin intermediul perceptiei putem cunoaste mai mult decât se afla actual în informatia senzoriala. în aceasta si consta superioritatea perceptiei fata de senzatie (vezi Bernstein et ai, 1991, p. 174). Ideea potrivit careia perceptia reprezinta o "sintetizare" a elementelor senzoriale este larg acceptata si în psihologia româneasca. "Senzatia reflecta analitic stimulul, informând constiinta despre locul si momentul în care s-a produs schimbarea în mediul extern sau intern. Perceptia tinde sa sintetizeze un set de senzatii din cadrul unui anumit analizator, construind astfel imaginea purtatoare de informatii, despre componentele obiectului" (Filimon, 1993, p. 13).

O asemenea explicatie este valabila pentru adult, care dispune de o bogata experienta anterioara si de capacitatea de elaborare a semnificatiilor, dar nu si pentru copil, la care experienta anterioara este limitata, fragmentara, adeseori eronata. Cum se face atunci trecerea de la senzatii la perceptie în cazul copilului? Explicatia dala de psihologia genetica este cea a aparitiei complexelor polisenzoriale. Satisfacerea trebuintelor copi­lului presupune declansarea unui întreg ceremonial. Astfel, trebuinta de hrana se asociaza cu comportamente de semnalare a ei de catre copil (tipete, spasme, crize de solicitare, sugerea degetului etc.) si cu comportamente de satisfacere din partea mamei (luarea copilului în brate, apropierea de sân, alaptarea etc). în timpul suptului apar o multitudine de senzatii: tactile (manipulari ale copilului de catre mama, contactul cu corpul mamei), termice (încalzirea copilului ca urmare a tinerii lui in brate), auditive (cuvinte de alint

din partea mamei), olfactive (mirosul mamei, al cosmeticelor ei), vizuale (figura mamei). Concomitenta si mai ales repetarea acestor senzatii la intervale relativ regulate conduc la formarea si consolidarea unor complexe polisenzoriale. Desi acestea contin nenuma­rate componente, pentru copil ele reprezinta o totalitate, un întreg. Sub raport psihologic însa, fiecare componenta îsi are importanta ei, lipsa uneia dintre ele (insuficienta hranei, întârzierea administrarii ei etc.) fiind de îndata semnalata de copil. Complexele polisen­zoriale sunt cele care stau la baza formarii perceptiilor si mai târziu a reprezentarilor.

1.3. Locul perceptiei în cadrul mecanismelor cognitive

Perceptia ocupa locul central în cadrul mecanismelor psihice informational-operationale de prelucrare primara a informatiilor, si aceasta deoarece senzatii în stare pura nu prea exista (poate doar în primele zile ale existentei sau în cazurile patologice), iar reprezen­tarile, care urmeaza în ordine ontogenetica dupa ele, nu sunt, in extremis, decât tot perceptii trecute, reactualizate si refolosite în functie de necesitatile prezentului. La fel de importante sunt perceptiile si pentru mecanismele psihice informational-operationale de prelucrare secundara a informatiilor. Gândirea, memoria, imaginatia sunt greu de conceput în afara perceptiei. Trecând dincolo de sfera mecanismelor psihice si intrând în cea a activitatii psihice, este aproape imposibil sa desfasuram o activitate psihica, oricât de simpla ar fi ea (jocul) sau oricât de complexa (învatarea, munca, creatia) fara suportul perceptiv. Pe buna dreptate se considera ca "activitatile perceptive stau la baza tuturor comportamentelor. Fara perceptie prealabila nu va fi posibil de a învata, vorbi, memoriza, comunica [...]. Perceptia permite de a lua cunostinfa de mediu si de inter­actiunea cu el sau de a actiona asupra lui" (Streri, 1998, p. 94). Autoarea citata, care a redactat capitolul despre perceptie în lucrarea L'homme cognitif {199$, editia a IV-a revazuta), merge si mai departe afirmând ca "perceptia este punctul de plecare al oricarei activitati umane, inclusiv al constructiei unei civilizatii" (ibidem, p. 95).

Astazi studiul perceptiei a depasit cu mult granitele psihologiei generale. El a patruns în psihologia sociala, nu doar pentru simplul fapt ca exista si o perceptie sociala, ci mai ales pentru ca perceptia joaca un rol cu totul deosebit în planul înteractional si integrativ--grupaî. Psihologia muncii si îndeosebi psihologia inginereasca ar fi pur si simplu "pierdute" fara implicarea perceptiei în sarcinile si activitatile de munca. De altfel, cele patru faze ale perceptiei (detectarea, discriminarea, identificarea, interpretarea), care au devenit un loc comun în psihologia generala, au fost descoperite si amplu cercetate mai întâi în psihologia inginereasca, ele fiind legate de sarcinile de supraveghere ale panourilor si tablourilor din industria automatizata. Acordând o atentie deosebita percep­tiei, psihologia scolara a descoperit existenta unei forme speciale de învatare, si anume învatarea perceptiva, amplu investigata de cercetatori. Psihologia dezvoltarii manifesta, de asemenea, un interes major pentru dezvoltarea perceptiva a copilului, întreprinzând cercetari extrem de migaloase. Sa nu mai vorbim de psihologia cognitiva, pentru care perceptia a devenit un fel de "vedeta". si în alte ramuri aplicative ale psihologiei (psihologia artei, psihologia sportului, psihologia judiciara, psihologia organiza-tionala etc.) problematica perceptiei îsi gaseste un loc aparte, dependent de specificul si interesele acestor discipline.

Cu toate ca perceptia este extrem de importanta pentru întreaga cunoastere umana si pentru varietatea comportamentelor umane, destinul ei în psihologie a fost destul de

Eleanor J. Gibson

sinuos. Cercetata mai întâi nu ca o problema de sine statatoare, distincta, ci în cadrul alteia mai largi, si anume a problematicii învatarii, abordata multa vreme la nivel infrauman, ipostaziata de unele curente si orientari psihologice (gestaltismul, cogni-tivismul), minimalizata sau chiar negata de altele (behaviorismul, psihanaliza), perceptia si-a câstigat cu greu un statut propriu în psihologie. Poate ca cea mai buna si sugestiva caracterizare a evolutiei cercetarilor asupra perceptiei a fost data de Eleanor J. Gibson. Reunind propriile studii asupra per­ceptiei efectuate de-a lungul a sase decenii, ca si alte câteva apartinând unor reputati cercetatori în domeniul perceptiei (J.J. Gibson, R. Gregory), ea si-a intitulat lucrarea An Odyssey in Learning and Perception (1991). într-adevar, destinul perceptiei a fost o adevarata odisee. Jaloanele acestei odisei au fost magistral trasate de cercetatoarea ameri­cana. Iata-le : investigatia experimentala a învatarii si perceptiei (1932-1942); studii comparative asu­pra dezvoltarii, învatarii si perceptiei la om si animal (1952-1970); perceptia - de la psihofizica spre transformari (1954-1959); învatarea percep­tiva (1955-1969); anii "semnificatiei" - cercetarea citirii (1965-1977); dezvoltarea perceptuala con­form cercetarilor ecologice (1972-1991). Daca la aceste repere ale cercetarilor proprii le adaugam pe cele ale nenumaratilor alti psihologi care s-au ocupat cu studiul perceptiei vom avea întreaga amploare si tot "spectacolul" cercetarii perceptiei.

Nu-i de mirare ca într-un timp relativ scurt sa adunat o cantitate imensa de studii si cercetari, au fost elaborate nenumarate conceptii si teorii, rareori complementare, mai degraba, contradictorii, exclusiviste. Momentelor de "vâr/' le-au urmat momente de stagnare sau declin, celor de certitudine altele de deruta, celor de concentrare si delimitare problematica, momente de dispersie si risipire a eforturilor. Desi progresele realizate în studiul perceptiei sunt de-a dreptul impresionante, nu întotdeauna autorii se declara satisfacuti.de ele.

Explozia cercetarilor asupra perceptiei, proliferarea lor în cele mai diverse sectoare ale psihologiei, sedimentarea unor certitudini insolita însa de acumularea unor semne de întrebare pot fi bine ilustrate prin atentia acordata problematicii perceptiei la diferite congrese internationale de psihologie. Daca ne referim numai la ultimul (cel de-al 26-lea, Montreal, Canada, 16-21 august, 1996), vom constata, din indexul tematic al lucrarilor congresului (publicat în International Journal of Psychology, voi. XXXI, nr. 3-4, 1996), ca pe problematica perceptiei au fost prezentate peste 450 de comunicari, postereetc. referitoare la: aspectele generale ale perceptiei ca mecanism cognitiv; diferitele tipuri si forme ale perceptiei (vizuala, auditiva, a timpului si spatiului, a muzicii, perceptiei sociale etc); dezvoltarea perceptiva; tulburarile perceptiei. Cu toate acestea, odiseea continua! Intr-o impresionanta lucrare de psihologie educationala, ajunsa la a saptea editie (revazuta si corijata), perceptiei abia daca i se consacra câteva

rânduri, or, cât de importanta este perceptia pentru procesul învatarii si dezvoltarii cognitive a scolarului, nu mai trebuie demonstrat (vezi Woolfolk, 1998). S-ar putea ca situatia sa fie unica, existenta ei demonstreaza ceea ce încerca Eleanor J. Gibson sa sugereze prin titlul lucrarii sale. Nu este exclus ca viitorul sa ne ofere multe alte surprize referitoare la destinul dramatic al cercetarilor dedicate perceptiei.