Strategie, strategie de instruire, strategie discursiva psihologie

Strategie, strategie de instruire, strategie discursiva;

B. tipuri de strategii discursive:

♦ DESCRIEREA în predarea psihologiei,

♦ EXPLICAŢIA,

♦ ARGUMENTAREA, întemeierea.

A. Strategie = ansamblu de operatii si procese sau procedee si metode orientate spre îndeplinirea unor obiective precise.

Bruner J.: principiu, directie generala de actiune

▪ concept cu aplicabilitate diversa (strategii stiintifice, economice, militare s.a.);

▪ pentru domeniul educational: strategie educationala, strategie didactica, strate-

gie de instruire.

Vlasceanu L.: strategia de instruire (din perspectiva cadrului didactic) este aspec- tul dinamic, activ, al dirijarii efective a învatarii.

Rol în actul educational:

▪ implica elevul în situatii concrete de învatare,

▪ adapteaza continutul instruirii la aspecte specifice ca: motivatie, interese, stil de învatare,

▪ asigura interactiunea cu alte componente ale procesului de instruire etc.

Strategia de instruire prezinta mare diversitate (a se vedea taxonomia strategiilor didactice în Didactica moderna, Ionescu M., Radu I., pg. 185); în contextul predarii intereseaza categoria strategiilor discursive.

Prezentarea strategiilor didactice nu se limiteaza la expunerea unui inventar de metode, procedee, ci include si principii epistemo 949h76j logice si logice, elemente de psiho- logia învatarii, creativitate, aspecte psihosociale si teoria conducerii, în ideea asigura- rii unui fundament cât mai stiintific predarii, încercându-se asimilarea unor procese si atitudini specifice investigatiei stiintifice si inocularea acestora elevilor. În acest fel, elevul înaintând în procesul cunoasterii, sa dobândeasca un nivel de competenta fata de domeniul de cunoastere respectiv (relativ la psihologie: sa ajunga sa gândeasca psihologic" prin detinerea unor repere de structura logica specifice psihologiei).

B.Tipuri de strategii discursive:

Relatia de comunicare profesor-elev este considerata din ce în ce mai mult ca a-vând o importanta hotarâtoare în realizarea obiectivelor educationale, discursul fiind mediul ei de manifestare.

Tipuri de strategii discursive (pornind de la modelul cunoasterii stiintifice):

descrierea

explicatia

argumentarea.

Modelul cunoasterii stiintifice cuprinde si interpretarea, care exprima gradul de libertate fata de fenomenul si faptele vizate; preia informatiile din perspectiva unui in-teres al specialistului pentru acel fenomen studiat ce se cere?"; confera aplicabilitate extrasituationala explicatiei; are grad de verificabilitate mai scazut decât demersul ex-plicativ.

Constructia unei cunostinte, în cazul unei stiinte empirice se realizeaza pe nivele:

al observatiei = constatarea si inventarierea faptelor empirice, care prega- teste nivelul urmator,

al descrierii = care ordoneaza, clasifica, stabileste relatii de ordine si suc-cesiune asigurând trecerea la nivelul

explicatiei = ca treapta superioara a cunoasterii (corespunzând întrebarii de ce?)

Cunoasterea adecvata a unui fenomen psihic si însusirea conceptului corespun- zator de catre elevi nu înseamna a retine definitii abstracte si neutilizabile.

Profesorul trebuie sa prezinte date extrase din viata cotidiana care sa evidentieze manifestarile diverse ale fenomenului psihic prezentat, dar si explicatii, interpretari, argumente care sa delimiteze faptul brut de cel stiintific.

O cerinta metodica asupra discursului (expunerii) profesorului se refera la alter-narea nivelelor de generalitate (de la definitii la exemple si concretizari) care:

faciliteaza întelegerea,

mentine atentia,

conserva energia nervoasa alocata prin efort intelectual.

În completarea descrierii si explicatiei este necesara utilizarea argumentarii care întemeiaza, valideaza cunostiintele respective.

Descrierea in predarea psihologiei

a raspunde la întrebarea ce este?" si cum?"

ce este?" = înregistrarea, inventarierea faptelor empirice,

cum?" = clasificarea, ordonarea, sistematizarea lor în functie de anumite criterii;

(deci, nu este vorba de simpla constatare ci si de comparare, identificarea constante- lor regularitatilor care conduc spre formarea conceptelor de clasa, gen, specie si chiaar la formularea legilor).

Descrierea se poate prezenta la nivele diferite de abstractizare:

▪ nivelul descrierii unor comportamente concrete;

▪ nivelul grupelor, claselor, categoriilor.

M. Zlate: descrierile:

/ calitative - sunt implicate n definirea operationala a conceptelor si în cate-

gorisirea (regruparea) fenomenelor dupa anumite criterii;

/ cantitative când implica masurare si numarare.

Cele doua tipuri de descrieri se presupun reciproc.

Ex: modelul descriptiv (în maniera stiintifica) al senzatiei (Golu M., 2005, Bazele psihologiei generale):

▪ informatie interna despre o însusire singulara a unui obiect, fenomen - stimul;

▪ se produce prin actiune actuala de contact sau la distanta a stimulilor modali spe

cifici asupra organelor de simt;

▪ se diferentiaza în plan subiectiv dupa modalitate (vizuale: lumina - întuneric, de

culoare; auditive: de tarie, de înaltime, de timbru, tactile: de atingere, de apasare

sau presiune, de gâdilare etc.)

Toate aceste precizari sunt rezultatul sistematizarii si concentrarii faptelor empi-rice masurate si observate.

Induce o atitudine situational-circumstantiala la nivelul subiectului receptor.

Explicatia in predarea psihologiei (include descrierea si se bazeaza pe ea; indu- ce o atitudine generalizatoare, fenomenul individual fiind abordat categorial, ca repre-zentant, ca expresie a unei legi)

Meyerson: = a face inteligibil ceea ce este obscur;

= este un raspuns la întrebarile de ce?", din ce cauza?", pentru ce motiv?";

= a determina si a cunoaste cauza, a stabili conexiuni între fapte si legi.

Ex.: modelul explicativ pentru senzatie (M.Golu, 2005, Bazele psihologiei gene- rale):

▪ este proces cognitiv inferior care realizeaza coduri informationale secventiale, desemnând însusiri singulare ale obiectului extern;

▪ producerea ei reclama interactiunea directa a subiectului cu obiectul, depinzând de raportul intensitate - pregnanta între însusirile fizice ale stimulului si de variabilele intermediare - starile psihofiziologice interne ale subiectului;

▪ calitatile ei sunt rezultatul unor transformari energetice informationale complexe la nivel cerebral si exprima o relatie de designare-reprezentare cu proprietatile fizice obiective, iar nu una de identificare;

▪ în forma pura se întâlneste la copilul mic, în primele saptamâni de viata, în conditii speciale de laborator sau în cazuri patologice, clinice; la adult, în mod normal, senzatia se produce si functioneaza în cadrul perceptiei;

▪ dinamica senzatiei se subordoneaza legilor psihofizice si psihofiziologice.

Tipuri de explicatii (dupa criteriul corectitudinii, preciziei si completitudinii):

a). stiintifice îndeplinesc:

♦ dupa Hempel C.G., doua cerinte (criterii): < de pertinenta

< de testabilitate (de control)

♦ dupa Dima Th., din punct de vedere epistemologic, prezinta trei parametri esentiali:

< precizie,

< completitudine,

< desavârsire.

Este obligatorie prezenta tuturor (altfel este o explicatie particulara, este un frag- ment de explicatie, întâlnit în nivelul prestiintific de cunoastere, eventual ca parte a cunoasterii stiintifice.

Ex: în contextul memoriei, referitor la mecanismul uitarii, fenomen frecvent întâl- nit în învatarea scolara: se poate aduce în discutie aspectul interferentei retroactive (o informatie recent achizitionata interfereaza, are efecte negative asupra informatiei în- vatate anterior), dar, fara a se lua în atentie si efectul interferentei proactive (informa-tia anterioara influenteaza pe cea asimilata ulterior) fenomenul uitarii nu este complet prezentat.

Explicatiile pot fi deci prezentate nu doar în contexte stiintifice, ci si în unele in-dividuale, cotidiene, în vorbirea curenta s.a., dar în aceste ipostaze sunt, de regula, ne-sistematice, subiective, imprecise, echivoce, putându-se prezenta chiar la un nivel ne-stiintific (ex.: empatie" = proces complex-perceptiv, intelectual, afectiv, factor de di-ferentiere, abilitatea de transpunere în trairile si conduitele altuia - imitatie interna - a-vând si o componenta predictiva, poate fi redus sau deviat ca semnificatie daca se evi-dentiaza doar o parte din trasaturile caracteristice; simpatie", întelegere", imita- tie").

Tipuri de explicatie stiintifica (dupa criteriul mecanismelor sub care se realizea- za):

1). deductiv-nomologica - Hempel C.G. (cf. Salavastru D.,1999) afirma ca un fe- nomen este explicat daca poate fi dedus din doua surse de ansambluri de fapte:

< din legile generale care guverneaza fenomenul;

< din conditiile particulare în care exista fenomenul

adica:

E pentru ca L si C

Explanans C1, C2,....Ck (enunturi asupra unor fenomene relevante, a conditiilor antecedente")

L1, L2, ...Lr (legi generale)

-------- ----- ------ -------- ----- ------ ----- ----- --------- ----- ----Explanandum E (descrierea fenomenului empiric ce

trebuie explicat)

Structura modelului nomologic se preteaza mai ales disciplinelor care au atins ni-velul teoretic, formal, deci în psihologie nu este totdeauna posibila.

2). cauzale care se bazeaza pe determinarea cauzelor (unii o considera o subclasa a modelului anterior) dispune de modelul legii de acoperire (daca...atunci); în psiho- logie determinismele de tip cauzal sunt evidentiabile doar partial (ex.: în cazul emotii- lor, unele legi de natura fiziologica pot fi utile în legatura cu expresia emotiilor, dar nu sunt suficiente ca si completitudine);

3). teleologice sunt realizate prin prisma scopurilor corelând explicatia nu cu as-pecte antecedente, ci cu aspecte viitoare (ex.: explicarea conduitei umane prin finalita- tile ei, prin scopuri: actiunile sunt conduse de intentii; elevul învata pentru a sti, pen-tru a lua note mari, pentru a dobândi o profesie s.a. (intentiile pot fi interpretate drept cauze subiective, interne, motive ale conduitelor).

4). genetice când fenomenul explicat este considerat rezultatul, expresia finala a unui proces de evolutie, recurgându-se la descrierea fazelor succesive (Galperin: teo-ria formarii în etape a actiunilor mintale).

5). didactica este concomitent si explicatie stiintifica (logica) si metaexplicatie (explicatie a explicatiei):

▪ utilizeaza, de regula, valori cu grad de certitudine înalt si cu recunoastere larga la nivelul comunitatii stiintifice (ex.: consensul asupra perspectivei cibernetice si a teoriei sistemelor în explicarea structurii personalitatii );

▪ este o explicatie pentru altul;

▪ începe prin a fi o explicatie stiintifica, sfârsind prin a deveni didactica;

▪ este metaexplicatie accentuând aspectul de accesibilitate;

▪ apeleaza la limbajul natural.

b). prestiintifice: pot fi parti ale unui demers stiintific, multe din explicatiile stiin tifice fiind precedate de acest tip de explicatii - stiintele însasi trecând printr-un pro-ces de dezvoltare graduala de la contexte particulare la limbaj stiintific (stiinta psi-hologiei a parcurs si ea aceste trepte, chiar si astazi coexistând cu varianta psihologiei simtului comun, naiva).

Se încadreaza aici:

▪ explicatiile prin reducere la familiar,

▪ explicatiile prin analogie,

▪ explicatiile formulate eliptic,

▪ explicatiile faptelor singulare,

▪ explicatiile partiale s.a.

c). nestiintifice: nesistematice, subiective, imprecise, (ex.:de tipul dupa aceea, deci din cauza aceea - între meteosensibilitate si efectul ei asupra dispozitiei emotio- nale: sunt vesel pentru ca afara este soare").

Argumentarea:

Conditii ale argumentarii didactice eficiente:

▪ imaginea pe care profesorul si-a format-o în legatura cu auditoriul sa fie cât mai reala;

▪ oratorului;

▪ atmosfera (atitudinea unui grup într-un context dat).

Reguli privind coerenta unui discurs:

receptabilitatea,

verosimilitatea schematizarilor,

acceptabilitatea temei.

Argumentul inductiv (Radu I.): luarea în considerare a cunostintelor si notiu-nilor empirice ale elevilor în scopul valorificarii sau restructurarii continutului lor (drum de la usor la greu, de la cunoscut la necunoscut); se porneste de la exemple con crete, se trece prin analiza, sinteza si generalizare.

Ex.1: pentru evidentierea definitiei motivatiei se apeleaza la cunostiintele em-pirice ale elevilor despre ea: de ce îsi iubesc parintii?, de ce învata?, de ce au prieteni? s.a.; se alcatuiesc liste de motive; prin generalizare se afirma ca orice conduita, acti-vitate este determinata de o motivatie; chiar daca nu se epuizeaza prin inventariere în-treaga gama, se asigura o baza de date ca suport pentru generalizarea ulterioara; ca o prima generalizare, motivatia = totalitatea resurselor, mobilurilor interne care sustin e-nergetic si directioneaza activitatea umana;

Ex. 2: calea inductiva de explicare a deprinderilor - copilul care învata sa mearga, elevul care îsi însuseste scrisul si cititul, persoana care se initiaza într-un sport, în dac-tilografie etc; în toate aceste variante se regasesc, în mod constant, anumite etape: prin exercitiu o parte a actiunilor necesare desfasurarii activitatii respective se automatizeaza, ele putând fi realizate cu rapiditate, precizie, corectitudine, controlul constient necesar la început în toate momentele, rezumându-se la aspecte de an-samblu, în final; se ajunge astfel la definirea deprinderilor = componente automatizate ale activitatii, constient elaborate, consolidate prin exercitiu li desfasurate fara control constient permanent.

A. H. Smith: învatarea prin inductie este de preferat celei deductive, pentru ca elevul îsi construieste singur generalizarile, concluziile (în cea deductiva concluziile sunt oferite de-a gata si trebuie doar memorate).

De regula, inductia nu este completa, ea ajuta doar saltul de la particular la ge-neral în cunoastere.

Avantaj: valorifica experienta de viata a elevilor, contribuie la conectarea nive- lului concret cu cel teoretic, asigurând o cunoastere îmbunatatita a primului prin cel de-al doilea (prin parcurgerea drumului înapoi, de la general la particular).

Argumentul deductiv este mult mai des utilizat în predarea cunostintelor de psi-hologie: se debuteaza cu definitia si se trece la exemplificarea ei sau ilustrare (de re-gula, se face apel la perceptii vizuale).

În acest procedeu argumentativ exemplele au un rol important. Ele asigura re-curgerea la un fapt singular, la un eveniment empiric, la o reprezentare concreta a as-pectului abstract prezentat.

Unii autori delimiteaza exemplificarea de ilustrare, care este mai frapanta, mai lipsita de sobrietate, mai încarcata de amanunte.

Exemplul însa, oricât de bine ales, nu înlocuieste argumentarea, ci doar o clarifica în plus.

Este necesara masura în utilizarea exemplelor, excesele sau absenta fiind contra- productive.

Ex.: prezentarea în maniera deductiva a fenomenului atentiei: activare selectiva, concentrare si orientare a energiei psihonervoase pentru potentarea activitatii psihice, mai ales senzoriale si cognitive: definitia surprinde mecanismul, baza fiziologica si manifestarea în plan comportamental a atentiei.

Calitati:

selectivitatea;

orientarea, directionarea;

intensificarea si concentrarea optima a energiei psihonervoase.

Exemplificarile pot fi alese nu doar din viata, ci si din literatura.

Prototipul (exemplul reprezentativ, care apare cel mai usor în minte); poate avea doua acceptii:

▪ se refera la exemplare reale care sunt folosite mai frecvent în explicita- rea unei categorii, au tipicitate ridicata;

▪ se refera la un model ideal, la un portret robot care însumeaza carac- teristicile mai multor membrii ai categoriei ( personaje celebre ca Harpagon descris de Molliere, Afrodita - idealul frumusetii).

Exista riscul cantonarii în aceste exemple tipice care tind sa înlocuiasca definitia si caracteristicile fenomenului prezentat (în cazul deprinderilor, abuzul de exemple din perimetrul deprinderilor motorii tind sa restrânga acceptia la acestea pentru elevii respectivi).

Ex.: când se prezinta tipologia temperamentelor asa cum a fost ea propusa de Hipocrate este esentiala precizarea ca delimitarile în coleric, sangvinic, flegmatic si melancolic sunt teoretice, artificiale, în viata concreta ele nefiind reprezentate în forma pura, ci ca dominante, dupa cum si manifestarile caracteristice pot fi voalate prin interventia altor aspecte moderatoare (educatie, autoeducatie etc.).

Persuadarea prin argumente afective

Argumentarea prin proceduri inductive si deductive apartine categoriei de argu- mente logice, rationale, bazându-se pe capacitatea receptorului de a analiza sau sin-tetiza, de a realiza concluzii pe baza unor generalizari acceptate.

Dar, pentru ca un rationament sa fie confirmat, este nevoie si de implicarea aspec-telor volitionale, emotionale. Deci, argumentarea poate avea o factura afectiva, ape-lând la capacitatea receptorului de a se recunoaste, de a se regasi în tipul de situatie sau în starea ce i se prezinta, de a adera la ideea propusa. Astfel, se trece de la convin- gere (acceptare la nivel logic) la persuasiune (acord intelectual si afectiv), implicarea tuturor instantelor personalitatii persoanei.

Ex.: în problema dezvoltarii stadiale a intelectului se pot invoca cercetarile expe-rimentale ale lui Piaget si concluziile lui în legatura cu etapele de vârsta cronologica corespunzatoare acestor stadii realizând o întemeiere de tip rational; daca însa ea va fi completata cu trimiteri la datele unor experimente naturale care se instituie în exceptii ale amintitei corelatii între dezvoltarea intelectuala si etapa de vârsta, se comunica un mesaj care se adreseaza instantei emotionale potentând acceptarea ideii promovate, obtinându-se un plus de efect prin utilizarea unor imagini, benzi sonore etc. Este unul din mecanismele care asigura eficienta reclamelor în vânzari.

Ex.: în explicitarea aspectelor legate de trairile emotionale si de exteriorizarea lor, simplei descrieri verbale, seci, îi corespunde o receptare rece, rationala, care însa poa-te fi îmbogatita de evocarea unor secvente reprezentative din filme, din emisiuni TV, din spectacole de teatru celebre.

Persuadarea poate fi obtinuta si prin mijloace ce tin de registrul retoric sau de trasaturile de personalitate ale profesorului: gesturi, intonatie, variatii de ritm, expresii mimice s.a., deci elemente ce tin de modalitatea de comunicare a mesajelor.

Aceste aspecte tin de exigentele retorice, expunerea (predarea) apartine regis-trului oratoric si poate beneficia de tehnicile de persuasiune consacrate sau recoman- date doar.