TEHNICA REFLECTĂRII SENTIMENTELOR
Iata cum functioneaza aceasta tehnica: aratati unei alte persoane ca întelegeti întradevar ceea ce simte, traducând sentimentele sale prin cuvintele dumneavoastra si afisându-i-le ca si cum ati fi o oglinda. Este foarte usor cu copii de doi ani, deoarece puteti folosi aceleasi cuvinte pe care le-au folosit ei ca sa le exprime.
De exemplu: copilul dumneavoastra de doi anisori soseste plângând si foarte nervos si spune : "Jimmy m-a batuuut.. În loc sa îi puneti fata în fata pe cei doi copii, sa incepeti un adevarat procedeu judiciar, cine a început, de ce, etc., mai bine adoptati alta tehnica. Tehnica sentimentelor reflectate va deposedeaza de rolul de arbitru. În locul sau, în m 24424p1514y omentul în care copilul vine si spune: "Jimmy m-a batut", puteti raspunde cu un aer compatimitor: "Oh, Jimmy te-a batuuut." sau "Esti furios ca Jimmy te-a batut" sau " Te scoate din minti faptul ca Jimmy te bate, nu-i asa?"
Cuvintele dumneavoastra traduc sentimentele copilului. Eu numesc asta tehnica retroactiunii, deoarece trimitând înapoi copilului propriile sale sentimente, îi demonstrati prin aceasta ca întelegeti întradevar ceea ce simte.
Aceasta tehnica este usor de înteles, dar destul de greu de aplicat, deoarece atunci când noi, parintii, am fost copii, s-a practicat cu noi o alta metoda. si ne-am petrecut multi ani din viata încercând sa-i compatimim pe altii, sa le dam sfaturi, sau sa le deturnam sentimentele, mai ales daca le consideram rele. De aceea, aceasta tehnica a retroactiunii se plaseaza împotriva întregii educatii pe care am primit-o.
Iata pe scurt, de ce ne este greu sa învatam sa utilizam aceasta tehnica. Daca noua nu ne-a fost permis, copii fiind, sa ne exprimam liber sentimentele, ni se va parea, fara îndoiala, foarte greu sa-i autorizam pe copiii nostri sa o faca. " Dar asta nu înseamna sa permiteti unui copil sa nu dea dovada de respect, daca îi dati voie sa va spuna ca va detesta?" Aceasta întrebare este pusa de multe mame. Ori eu nu cred ca posibilitatea de a-ti exprima în mod liber sentimentele are vreo legatura cu respectul sau cu lipsa acestuia. Un copil îsi va respecta parintii daca simte ca acestia stiu mai multe decât el, daca îl trateaza corect si respectuos. Din când în când acest copil va fi suparat pe parinti. Daca asa se întâmpla, iar parintii nu îl lasa sa se exprime, oricum va fi suparat pe ei. Asa ca de ce sa nu îl lasam sa-si exteriorizeze mânia? Daca îl împiedicam îi va fi mult mai greu sa-si controleze comportamentul. Nu exista nimic mai periculos decât de a împiedica vaporii sa iasa dintr-o oala de presiune.
Nu vom fi totdeauna capabili sa ne pastram sângele rece si sa avem un comportament ideal în fata unui copil. Nu vom avea mereu chef sa-l lasam sa spuna ceea ce gândeste. Câteodata vom striga la el: "Taci! Mama hotaraste, voi pustimea nu aveti nimic de comentat!"
Multe mame se simt contrariate când constata ca s-au lasat duse de val si ca au început sa tipe. Nu este nimic extraordinar în asta, dar ele au impresia ca ar trebui sa ramâna mereu calme si senine. Este adevarat ca aceasta este atitudinea ideala, dar nu am întâlnit niciodata parinti care sa fie cababili sa aplice aceste principii în orice circumstante. Daca tot încercam sa dam copiilor dreptul de a-si exprima liber gândurile, ar fi bine sa acordam si parintilor acelasi drept. Daca simtiti vreodata nevoia sa tipati, faceti-o. si, dupa ce ati eliminat în acest fel sentimentele de furie, dispozitia cu privire la copil va fi foarte diferita si îi veti putea spune: " Mama s-a enervat; îi pare rau de lucrul asta, dar este mai bine acum". Copilul va întelege.
Este poate recomfortant acum, sa va spun ca nu toti copiii dau atâta bataie de cap parintilor în timpul "anului teribil". Exista la copii profunde diferente de natura. Fiecare este, pe plan biologic, foarte diferit de altii. Unii sunt mai excitabili, altii mai "usori".
Însa, orice copil sanatos si normal trebuie sa manifeste o doza de negativism si de rebeliune în timpul acestui stadiu. Daca va descurajati, amintiti-va doar ca aceasta perioada va trece. Când micutul va avea vârsta de trei ani, veti fi surprinsi sa constatati pâna la ce punct va deveni, în mod subit, cooperant si "lejer" comparativ cu comportamentul sau la doi ani si jumatate.
Mamele stiu foarte bine ca vorba favorita a copilului de doi ani este "nu". si, în trecere fie spus, sa nu ne uimeasca faptul ca un copil învata sa spuna "nu" înainte de a învata sa spuna "da". În cele din urma, a auzit parintii spunând "nu", mult mai des decât "da". Daca reducem folosirea cuvântului "nu" la minim, în timpul vârstei primilor pasi, copilul ni-l va repeta poate un pic mai putin în timpul primei adolescente. Dar, oricum vom asista la alte manifestari negative; copilul se ascunde când îl strigam, loveste cu piciorul, se eschiveaza cînd vrem sa-l punem sa faca ceva, sau pur si simplu "face pe nebunul". În mod obisnuit, acest tip de comportament nu intervine la vârsta primilor pasi.
Ar trebui sa stiti, ca o atitudine care este sustinuta tinde sa se repete. Daca parintii replica negativismului enervându-se, întaresc în mod inconstient negativismul si împing copilul sa devina înca mai refractar. Exista atitudini preferabile acestei întariri negative. Trebuie întâi facuta diferenta între refuzul verbal si atitudinea negativa. De exemplu, îi spunem copilului: "hai, trebuie sa-ti pui paltonul daca vrei sa iesi afara", si începem sa-l ajutam sa se îmbrace. " Nu, nu vreau", raspunde el, în timp ce se contrazice strecurându-si mânutele prin mâneci. Iata un bun exemplu de negativism verbal. Este ca si cum i-ar spune mamei: " stiu ca e frig afara si ca am nevoie de palton. stiu ca esti mai mare ca mine si ma poti obliga sa-l îmbrac. Dar, recunoaste mama, ca si eu sunt cineva si ca am macar dreptul sa protestez putin!" Acest negativism se prezinta ca un joc: copilul se joaca de-a neascultarea cu mama sa. Aceasta nu realizeaza caracterul ludic al acestei atitudini si reactioneaza printr-o atitudine dura, creând astfel o criza acolo unde nu era cazul.
Adevaratul comportament negativ, care se deosebeste de simpla rezistenta verbala, se manifesta în aceeasi circumstanta prin fuga, sau opozitie fizica si violenta împotriva mamei care vrea sa-l îmbrace cu paltonul. Daca acesta este cazul, mama dispune de mai multe posibilitati de a riposta. Daca e vorba de mers la joaca, poate spune ca nu-i da voie sa iasa fara palton. Daca micutul doreste întradevar sa iasa la joaca, exista sanse de a se îmbraca, cam fara tragere de inima. În alta situatie, daca mama vrea sa-l duca la cumparaturi, este grabita si nu are rabdare sa rezolve situatia cu calm.: în acest caz, poate sa-i reflecte sentimentele ( "stiu ca nu vrei sa te îmbraci, stiu ca asta te enerveaza") si sa continuie sa-l îmbrace cu forta.
Adultii nu sunt singurii pentru care pierderea "fatadei" este un lucru grav. Nici copiilor la prima adolescenta nu le prea place. Putem deci, încerca sa evitam confruntarea directa cu copilul care-si manifesta negativismul, si sa-i facem câteva avansuri care îi vor permite sa salveze aparentele, propunând, de exemplu, o activitate derivata, sau încercând sa îl distragem prin câteva mângâieri. Daca ne permit nervii. Dar mai ales, reflectându-i sentimentele, îl împiedicam sa piarda aceste aparente la care tine atât de mult. De fapt îi spunem doar: " stiu ca nu esti de acord, si este perfect normal. Îmi pare foarte rau, deoarece stiu ce simti, dar regret sa te anunt ca trebuie oricum sa asculti de mine."
|
