TIPURILOR IN BIOGRAFIE

TIPURILOR ÎN BIOGRAFIE

607. Cum era aproape de asteptat, si domeniul biografiei îsi aduce contributia la problema tipurilor psihologice. Datoram metodologiei de ordinul stiintelor naturii a unui Wilhelm Ostwald¹ faptul ca, prin compararea unui numar oarecare de biografii apartinînd unor cercet 838w2214i 59;tori eminenti ai naturii, el a pus în lumina existenta unei opozitii psihologice tipice, aceea dintre tipul clasic si cel romantic. "în timp ce primul, afirma Ostwald, este caracterizat prin dcsavîrsirea în toate privintele a fiecareia din prestatiile sale, totodata de un mod de a fi rezervat si de o influenta personala redusa asupra celor din jurul sau, romanticul izbeste prin calitati opuse. El este definit nu atît prin dcsavîrsi­rea unei lucrari anume, cit prin varietatea si originalitatea pro­banta a numeroase prestatii ce se succed rapid, de asemenea prin faptul ca obisnuieste sa actioneze nemijlocit asupra con­temporanilor sai [...| Se cuvine de asemenea subliniat ca viteza de reactie mentala este determinanta pentru stabilirea tipului ca­ruia îi apartine savantul. Cercetatori cu viteza foarte marc de reactie sînt romantici, cei cu viteza mica de reactie sînt clasici."² Clasicul are un mod lent de productie si uneori da relativ tîrziu la lumina roadele cele mai depline ale spiritului sau.³ O carac­teristica a tipului clasic este, dupa Ostwald, "nevoia stringenta de a aparea ireprosabil în fata opiniei publice."⁴ Tipului clasic,

Ostwald, Grofie Mânner, ed.

Loc. cit., pp. 44 s. urm.

Loc. cit., p.

Loc. cit., p. 94.

3-a si a 4-a, 1910.

TIPURI PSIHOLOGICE

PROBLEMA TIPURILOR ÎN BIOGRAFIE

ca o compensatie pentru "influenta personala scazuta, îi este conferita influenta cu atît mai generoasa a scrisului"⁵. Oricum însa, si aceasta influenta are limite, dupa cum rezulta din urma­torul caz, amintit de Ostwald, din biografia lui Helmholtz. Cu ocazia cercetarilor matematice ale lui Helmholtz despre efectele curentilor de inductie, Du Bois-Reymond îi scrie acestuia: "Tu trebuie - nu mi-o lua în nume de rau - sa ai mai multa grija în a face abstractie de punctul de vedere al stiintei tale si a te situa în perspectiva punctului de vedere al acelora care nu stiu despre ce este vorba si nu stiu ce vrei sa le explici." Helmholtz raspunde: "în ce priveste expunerea articolului, ea mi-a dat de asta data multa bataie de cap, dar cred, în cele din urma, ca pot fi multumit de ea." Ostwald observa în aceasta ordine de idei: "El nu se opreste nicidecum la problema cititorului caci, potrivit naturii clasicului, el scrie pentru sine, adica astfel îneît expune­rea proprie sa îi para lui, si nu altora, ireprosabila." Este carac­teristic ceea ce îi scrie Du Bois în aceeasi epistola lui Helm­holtz: "Ţi-am citit de cîteva ori studiul si extrasul fara sa înteleg ce ai facut de fapt în cele din urma am descoperit singur metoda ta si treptat ti-am înteles si expunerea."⁶

608. Acest caz reprezinta un eveniment absolut tipic în viata clasicului - care izbuteste rareori sau niciodata sa "aprinda prin sufletul sau suflete asemanator alcatuite"⁷ si arata ca eficienta prin scris care îi este atribuita vine în principal de la faptul ca ea este, de regula, postuma, cu alte cuvinte ca se face simtita atunci cînd omul este ulterior descoperit prin scrierile sale, asa cum s-a întîmplat cu Robert Mayer. si lucrarile acestuia par sa fie foarte adesea lipsite de acea influenta nemijlocit personala care convinge si înflacareaza, caci scrierea este în cele din urma o expresie la fel de personala ca si o conversatie sau o confe­rinta. Influenta mediata de scriere a clasicului se întemeiaza deci mai putin pe calitatile exterioare stimulatoare ale acesteia, si

Loc. cit., p. 100.

Loc. cit., p. 280.

Loc. cit., p. 100.

mai mult pe faptul ca ea este în definitiv tot ce ramîne dupa el si tot ceea ce permite reconstituirea ulterioara a prestatiei omu­lui. Reiese, s-ar zice, si din descrierea lui Ostwald ca tipul clasic comunica doar rareori ceea ce face si cum face, ci mai degraba doar rezultatele obtinute, caci lui nu îi pasa ca publicul nu are habar de drumul pe care el s-a angajat. S-ar parea ca pentru clasic drumul urmat, modurile creatiei proprii sînt de importanta mai mica deoarece ele sînt intim legate de personalitatea sa pe care el si-o mentine într-un plan secund.

609. Ostwald compara cele doua tipuri ale sale cu cele patru temperamente din Antichitate⁸, si anume în functie de particu­laritatea fundamentala, pe care o socoteste importanta, a reactiei lente, respectiv rapide. Reactia lenta corespunde temperamentu­lui flegmatic si melancolic, reactia rapida celui sangvin si coleric. Ostwald considera sangvinul si flegmaticul drept tipuri normale medii, iar colericul si melancolicul drept exagerari ma­ladive ale caracterelor fundamentale. Parcurgînd biografiile lui Humphry Davy si Liebig pe de-o parte, pe acelea ale lui Robert Mayer si Faraday pe de alta, observam fara dificultate ca primii au fost inechivoc "romantici" si totodata sangvin-colerici, ulti­mii în schimb, atît "clasici", cît si flegmatic-melancolici. Aceste observatii ale lui Ostwald mi se par întru totul convingatoare, caci cele patru temperamente antice au fost foarte probabil sta­bilite cu pornire de la acelasi principiu al experientei, în baza caruia si Ostwald a diferentiat tipul clasic de cel romantic. Cele patru temperamente sînt evident identificate în functie de afec­tivitate, adica de reactiile afective manifestate. Psihologic însa aceasta clasificare este superficiala; ea judeca exclusiv din punc­tul de vedere al manifestarii exterioare. Potrivit acestei vechi clasificari, un ins care se comporta linistit si nu atrage atentia apartine temperamentului flegmatic. El trece drept "flegmatic" si este integrat flegmaticilor. în realitate, el poate sa fie orice în afara de flegmatic, poate sa fie o natura sensibila, chiar pati­masa, la care emotia sa se desfasoare în interior, iar o excitatie launtrica foarte puternica sa se exprime prin cea mai deplina

Loc. cit., p. 372.

TIPURI PSIHOLOGICE

PROBLEMA TIPURILOR ÎN BIOGRAFIE

liniste. Interpretarea pe care Jordan o da tipurilor ia în conside­rare aceasta stare de fapt. Ea nu judeca dupa o impresie super­ficiala, ci dupa o întelegere mai adînca a naturii umane. Trasatura distinctiva fundamentala a lui Ostwald se sprijina, ca si vechea clasificare a temperamentelor, pe impresia exterioara. Tipul sau "romantic" este caracterizat de o reactie rapida in afara. Tipul "clasic" reactioneaza poate tot atît de rapid, dar in interior.

Parcurgînd biografiile lui Ostwald, se observa fara difi­
cultate ca tipul "romantic" corespunde tipului extravertit, iar ti­
pul "clasic", celui introvertit. Humphry Davy si Licbig sînt
exemple scolare pentru tipul extravertit, dupa cum Robert Ma-
yer si Faraday, pentru cel introvertit. Reactia în afara îl carac­
terizeaza pe extravertit, cea în interior pe introvertit. Extraver­
titul nu are dificultati speciale în a se exterioriza, el îsi valorifica
aproape involuntar prezenta, caci întreaga sa natura tinde sa se
transfere asupra obiectului. El se daruieste usor lumii încon­
juratoare, si anume într-o forma necesarmente comprehensibila
si deci acceptabila pentru mediul sau. Forma este de regula pla­
cuta, oricum însa comprehensibila, chiar atunci cînd e nepla­
cuta. Caci tine de reactia si de exteriorizarea rapida faptul ca
asupra obiectului se transfera nu doar ceea ce e de pret, ci si
ceea ce e lipsit de valoare, atît ceea ce atrage, cît si gînduri si
afecte respingatoare. Din cauza exteriorizarii si transferarii ra­
pide, continuturile sînt putin prelucrate si de aceea usor com­
prehensibile, din chiar succesiunea cronologica a exprimarilor
nemijlocite apare o scrie gradata de imagini care arata limpede
publicului drumul pe care s-a angajat cercetatorul, ca si modul
în care el a obtinut rezultatul dorit.

Introvertitul, in schimb, care reactioneaza mai întîi doar
în interior, nu îsi exteriorizeaza de regula reactiile (cu exceptia
exploziilor afective!). El îsi trece sub tacere reactiile, care pot
fi la fel de rapide ca si cele ale extravertitului. Dar ele nu se
manifesta si de aceea introvertitul lasa usor impresia de lentoare.
Deoarece reactiile nemijlocite sînt întotdeauna intens personale,
extravertitul nu poate decît sa-si dea la iveala personalitatea. In­
trovertitul în schimb îsi ascunde personalitatea, treeîndu-si re­
actiile imediate sub tacere. El nu tinde catre empatie, catre trans-

ferul continuturilor sale asupra obiectului, ci catre abstragerea din obiect. în loc sa-si exteriorizeze nemijlocit reactiile, el pre­fera, de aceea, sa le prelucreze îndelung în interior si sa iasa apoi la lumina cu un rezultat gata elaborat. El aspira sa-si epu­reze pe cît posibil rezultatul de orice trasatura personala si sa-1 prezinte ca pe ceva distinct de orice relatie personala. Continu­turile sale se ofera lumii exterioare într-o forma cît mai abstracta si mai depersonalizata, ca rezultat al unei lucrari interioare de lunga durata. Dar aceste rezultate sînt si greu de înteles, caci publicului îi lipseste orice cunoastere a preliminariilor si a mo­dului în care cercetatorul a ajuns la ele. Publicului îi lipseste si relatia personala cu el, deoarece introvertitul tace si îsi ascunde personalitatea. Or, tocmai raporturile personale sînt acelea care permit adesea sa se înteleaga ceea ce scapa intelectului. Trebuie sa se tina riguros scama de aceasta împrejurare cînd e vorba sa se aprecieze dezvoltarea unui introvertit. De regula, sîntem rau informati în ce îl priveste pe introvertit, deoarece nu îl putem vedea. Fiindca nu reactioneaza direct în afara, personalitatea sa nu se manifesta. întotdeauna viata lui ofera publicului libertatea de a se exersa in interpretari si proiectii fantastice, in împreju­rarea în care - de pilda gratie prestatiilor sale - el devine obiect de interes general.

612. Atunci cînd Ostwald afirma ca precocitatea spirituala îl caracterizeaza pe romantic, se cuvine sa adaugam ca romanticul tocmai îsi arata precocitatea, în timp ce clasicul poate ca este tot atît de matur, dar îsi închide produsele proprii în sine, nu intentionat, ci din incapacitatea de a le exterioriza. Din pricina unei diferentieri afective insuficiente, introvertitul continua multa vreme sa-si pastreze o anume stîngacie, de fapt un infanti­lism al relatiei personale, a ceea ce englezii numesc "personality". Manifestarea personala a introvertitului este într-o asemenea masura nesigura si imprecisa, îneît el nu cuteaza sa se înfatiseze celor din jurul sau decît cu produse pe care le considera perfec­te. El prefera totodata sa-si lase produsele sa vorbeasca în fa­voarea lui decît sa se angajeze personal pentru ele. Din cauza acestei atitudini, aparitia sa pe scena lumii este amînata, ceea ce îi poate atrage calificativul de întârziat. O astfel de apreciere

TIPURI PSIHOLOGICE

PROBLEMA TIPURILOR ÎN BIOGRAFIE

superficiala nu tine seama de faptul ca infantilismul celui apa­rent precoce, diferentiat catre exterior, este de natura interioara, tinînd vadit de fiinta sa launtrica. Ceea ce se manifesta abia mai tîrziu în viata precocelui, de pilda sub forma unei imaturitati morale sau - foarte frecvent - sub forma unui izbitor infan­tilism în gîndire.

Romanticul are, de regula, posibilitati mai favorabile de
dezvoltare si evolutie decît clasicul, asa cum observa, pe buna
dreptate, Ostwald. El se înfatiseaza publicului într-un mod evi­
dent si convingator, manifestîndu-si prin reactii exterioare im­
portanta personala. Astfel el îsi face rapid nenumarate relatii
pretioase care îi fertilizeaza munca si îi favorizeaza dezvoltarea
pe orizontala.⁹ Invers, clasicul ramîne ascuns, lipsa de relatii
personale îi limiteaza extensia domeniului de preocupari, în
schimb, activitatea sa cîstiga în adîncime, iar roadele muncii sa­
le, în durata.

Entuziasm poseda ambele tipuri, cu toate acestea, cînd
este plina, inima extravertitului se revarsa, în vreme ce entuzias­
mul îi pecetluieste introvertitului gura. Drept urmare, introver­
titul nu aprinde flacara entuziasmului în cei din jurul sau si nu
are un cerc de colaboratori pe potriva lui. Chiar daca ar simti
dorinta si impulsul de a comunica, s-ar teme de laconismul ex­
primarii sale si de uimirea neîntelegatoare, decurgînd de aici, a
publicului; ar evita sa faca alte tentative, mai ales ca foarte ade­
sea nimeni nu l-ar crede în stare sa spuna ceva iesit din comun.
Pentru o judecata superficiala, expresia, personalitatea lui sînt
obisnuite, în vreme ce romanticul apare "interesant" din nastere
si poseda arta de a sublinia, cu mijloace permise sau nepermise,
o astfel de impresie. Aceasta capacitate diferentiata de exprima­
re constituie un fundal favorabil ideilor importante si ajuta, pre­
venitor, publicul, ale carui cunostinte sînt insuficiente, sa treaca
peste lacunele gîndirii lui.

Subliniind activitatea didactica eficienta si stralucitoare
a romanticului, Ostwald caracterizeaza cît se poate de nimerit
acest tip. Romanticul întretine o relatie empatetica cu elevul sau
si gaseste de aceea cuvîntul potrivit la momentul potrivit. Cla-

sicul, în schimb, se concentreaza asupra propriilor gînduri si probleme si trece cu vederea dificultatile de întelegere ale ele­vului sau. Ostwald observa în legatura cu clasicul Helmholtz: "în ciuda stiintei enorme, a experientei cuprinzatoare si a spiri­tului creator care îi erau proprii, el nu a fost niciodata un bun profesor: nu reactiona pe moment, ci doar cu întîrziere. Cind un elev îl întreba ceva în laborator, el îi promitea sa se gîndeasca la întrebare si îi aducea într-adevar raspunsul peste cîteva zile. Raspunsul se afla însa la o asemenea distanta fata de conditia elevului îneît acesta izbutea doar rareori sa stabileasca o core­latie între dificultatea de care se izbise si teoria completa a unei probleme generale pe care i-o prezenta profesorul. Lipsea astfel nu numai ajutorul instantaneu de care orice începator are atîta nevoie, ci si îndrumarea nemijlocit calibrata pe personalitatea elevului, în virtutea careia acesta evolueaza treptat de la o lipsa de autonomie initiala la stapînirea deplina a domeniului stiintific ales. Toate aceste deficiente vin din faptul ca profesorul nu poa­te sa reactioneze imediat la nevoia de învatatura a elevului; pen­tru a-si exercita actiunea asteptata si dorita, profesorul are ne­voie de atîta timp, îneît actiunea însasi se pierde din chiar acest motiv."¹⁰

616. Explicatia furnizata de Ostwald, respectiv lentoarea re­actiei introvertitului, nu mi se pare suficienta. Nu este dovedit faptul ca Helmholtz poseda o viteza de reactie redusa. El re­actioneaza nu numai în afara, ci si în interior. El nu are o relatie empatetica cu elevul, de aceea nu întelege ce doreste acesta. Concentrîndu-se asupra gîndurilor sale, el nu reactionaza la do­rinta personala a elevului, ci la gîndurile pe care întrebarea ele­vului i le suscita, si anume atît de rapid si de temeinic îneît intuieste pe loc o înlantuire vasta de idei pe care însa nu este în masura sa o sesizeze imediat si sa o redea într-o forma ab­stracta si elaborata, dar nu pentru ca gîndeste prea lent, ci pentru ca este obiectiv imposibil sa cuprinda pe moment, într-o singura formula si în toata întinderea ei, problema intuita. Neobservînd, fireste, ca elevul nu are habar de toate acestea, el crede ca e vorba tocmai de acea problema anume si nu de un sfat extrem

9 Loc. cit., p. 374.

10 Loc. cit., p. 377.

TIPURI PSIHOLOGICE

PROBLEMA TIPURILOR JN BIOGRAFIE

de simplu pe care ar fi fost fara doar si poate în stare sa-1 dea, daca ar fi înteles ca de el are nevoie elevul tocmai în acel mo­ment spre a putea merge mai departe. Ca introvertit, profesorul însa nu intra în empatie cu psihologia elevului, ci cu propriile sale probleme teoretice, rasucind mai departe firul întins de elev, evident de o maniera adaptata chestiunii, nu însa si nece­sitatii de moment a acestuia din urma. Atitudinea particulara a profesorului introvertit este în ce priveste activitatea didactica foarte nepotrivita si nefavorabila impresiei personale pe care el o face. Profesorul introvertit lasa impresia de lentoare, de ciu­datenie, chiar de marginire, motiv pentru care este subapreciat nu doar de marele public, ci si de cercul restrîns al colegilor de breasla pîna în clipa în care elaboratele sale intelectuale sînt re-gîndite, prelucrate si traduse de cercetatorii care îl urmeaza.

Matematicianul Gauss resimtea atîta neplacere la ideea
de a preda, încît înstiinta pe fiecare student care se înscria la ci
ca probabil cursul anuntat nu va mai avea loc; si asta, pentru a
scapa astfel de obligatia de a-1 tine. Ceea ce i se parea a fi pe­
nibil în activitatea didactica era, dupa cum remarca pe buna
dreptate Ostwald, "necesitatea de a exprima în prelegeri rezul­
tatele sale stiintifice, înainte de a le fi fixat si cizelat în amanunt
formularea. A comunica astfel rezultatele sale altora, fara aceas­
ta prelucrare prealabila, va fi fost pentru el echivalent cu a se
înfatisa unor straini în pijama."" Cu aceasta observatie,
Ostwald atinge un punct foarte important, anume aversiunea
mai sus semnalata a introvertitului de a comunica celor din jurul
sau altceva decît informatii impersonale.

Ostwald subliniaza faptul ca romanticul trebuie sa-si în­
cheie cariera, de regula, relativ devreme din pricina unei epui­
zari în continua crestere. Ostwald înclina sa explice si aceasta
stare de fapt printr-o viteza de reactie sporita. Deoarece sînt de
parere ca notiunea de viteza a reactiei mentale nu este nici pe
departe lamurita stiintific, iar pîna acum nu a fost dovedit, si
probabil nici nu va fi, faptul ca reactia externa este mai rapida
decît cea interna, cred ca epuizarea mai rapida a savantului ex­
travertit se bazeaza în esenta pe reactia externa care îl particu-

larizeaza. El începe sa publice foarte devreme, devine repede cunoscut, desfasoara în scurta vreme o activitate publicistica si academica intensiva, cultiva relatii personale cu un cerc întins de prieteni si de cunoscuti si contribuie neobisnuit de mult la dezvoltarea elevilor sai. Cercetatorul introvertit începe sa publi­ce mai tîrziu, lucrarile sale se succed la intervale mai mari de timp, sînt de cele mai multe ori saracacioase în expresie, evita repetarile tematice în masura în care nu pot aduce ceva funda­mental nou; ca urmare a laconismului pregnant al comunicarii stiintifice, în care lipsesc adesea toate referintele la drumul par­curs sau la materialele prelucrate, lucrarile sale nu sînt nici în­telese, nici pretuite, iar autorul ramîne necunoscut. Neplacerea de a preda îl face sa nu caute discipoli, ignorarea sa de catre ceilalti exclude relatiile cu un cerc mai mare de cunostinte si de aceea el traieste, de regula, nu doar de nevoie, ci si în virtutea propriei optiuni, retras, în afara primejdiei de a se cheltui prea mult. Reactia sa catre interior îl face sa se angajeze mereu pe caile limitate ale activitatii de cercetare care se dovedeste a fi foarte obositoare si, în timp, chiar epuizanta, dar care nu se re­varsa asupra cunoscutilor si a elevilor sai. Oricum, cade greu în cumpana faptul ca succesul evident al romanticului este un sti­mulent vitalizant, foarte adesea refuzat clasicului, care se vede obligat sa-si caute satisfactia doar în perfectiunea muncii de cer­cetare. Mi se pare de aceea ca epuizarea relativ timpurie a ge­niului romantic se sprijina pe reactia în afara si nu pe o viteza mai mare de reactie.

Ostwald nu îsi considera clasificarea absoluta, în sensul
ca oricare savant ar putea fi fara probleme înfatisat ca apartinînd
unuia din cele doua tipuri. El este însa de parere ca "tocmai cei
mai mari" pot fi foarte adesea precis încadrati într-una din gru­
pele extreme, în vreme ce "oamenii marunti" reprezinta din
punctul de vedere al vitezei de reactie verigile intermediare.¹²

în concluzie, as vrea sa adaug ca biografiile lui Ostwald
cuprind un material partial foarte valoros pentru psihologia ti­
purilor si ca ele stabilesc pertinent concordanta dintre tipul ro­
mantic si cel extravertit pe de-o parte, dintre cel clasic si cel
introvertit, pe de alta parte.

11 Loc. cit, p. 380.

12 Loc. cit, pp. 372 s. urm.