ALTE DOCUMENTE |
TRĂSĂTURI POZITIVE sI NEGATIVE DE CARACTER
Analiza si evaluarea caracterului pe plan comportamental impune atentiei o suma de atitudini si trasaturi, care formeaza 3 grupaje:1) atitudinea fata de societate, fata de grupul mai restrâns, fata de semeni; 2) atitudinea fata de activitatea prestata (învatatura, munca), 3) atitudinea fata de sine.
Atitudinea fata de societate, fata de ceilalti oameni se dezvaluie în trasaturi pozitive de caracter precum sunt: sinceritatea, cinstea, spiritul de colectiv, deschiderea spre altul, altruismul, spiritul de raspundere. Contrarele acestora - individualismul egoist, linguseala, spiritul mercant 15515y243p il, - sunt evident trasaturi negative.
Atitudinea fata de activitatea prestata ne apare în trasaturi pozitive ca sârguinta, constiinciozitatea, spiritul de initiativa, exigenta în activitate, probitatea s.a. Opuse lor sunt: lenea, neglijenta, rutina, dezorganizarea, nereceptivitatea la nou s.a.
Atitudinea fata de propria persoana apare în trasaturi pozitive ca modestia, sentimentul demnitatii personale, spiritul autocritic, încrederea în sine, optimismul, stapânirea de sine s.a. Reversul negativ: îngâmfarea, aroganta, sentimentul inferioritatii s.a.
Dintre trasaturile negative mai frecvente la copii si adolescenti, cercetarea psihologica si educationala a studiat cu deosebire: minciuna, capriciul, încapatânarea, timiditatea s.a., aratând cauzele acestora si modurile de combatere.
Minciuna, în sens larg acopera o gama larga de comportamente: de la o simpla optiune non-conformista între realitate si fictiune pâna la " abaterea deliberata, constienta, de la sistemul de corespondente social - admise între realitate si modul ei de prezentare" (Sutter). În sens restrâns (etic), minciuna este o afirmatie falsa cu scopul de a induce în eroare, producând prejudiciu de ordin moral/material altuia si aducând beneficiu autorului ei.
Dupa J. Piaget, copilul mic pâna la 6-7 ani este un pseudomincinos, ce traieste intr-o lume proprie (combinatie de real si imaginar), având sensuri simbolice inaccesibile adultului. Pâna la vârsta amintita, copilul îsi poate manifesta imaginatia prin fabulatie, care nu trebuie confundata cu minciuna. Când jocul acesta devine obisnuinta si aduce avantaje copilului, atunci ridica semne de întrebare. A adolescent, obiceiul de a minti indica - dupa P. Popescu Neveanu - fie o suferinta afectiva, fie refuzul de a se integra în mediu, fie o dizarmonie a personalitatii. Allendy noteaza: " copilul care minte este fie nesatisfacut de realitatea înconjuratoare, fie nemultumit de sine însusi".
Printre cauzele minciunii se mentioneaza mai întâi frica de pedeapsa-care favorizeaza minciuna de aparare-apoi interdictia activitatilor placute (ludice), încercarea de "justificare" a unor încalcari, dorinta de a iesi în relief, lacomia s.a.
Ca remedii se propun: dezvoltarea simtului realului, deprinderea cu exactitatea, redarea fidela a faptelor observate, corectarea cu tact a fabulatiei exagerate s.a.
Simtind nevoia de a avea prieteni, de a trai în colectiv, copilul si mai ales adolescentul vor descoperi treptat ca sinceritatea înseamna încredere reciproca si întemeierea pe adevar; apoi sinceritatea înseamna curaj; însasi prietenia si viata de colectiv vor duce la convingeri care îl fac pe adolescent sa recunoasca si sa proclame necesitatea sinceritatii si loialitatii în relatiile reciproce.
Capriciul este un defect al vointei si caracterului, exprimat în fapte si actiuni neîntemeiate, în refuzul ascultarii de cei mari. Se întâlneste mai frecvent la copiii mai mici, la copilul unic, la cei crescuti de rude (îndeosebi la bunici).
Capriciul are la baza o slaba dezvoltare a inhibitiei interne si un psihic labil (sistem nervos slab). Printre cauzele externe se numara rasfatatul, alintarea, satisfacerea tuturor dorintelor (adesea în anticipatie).
Ca forme de manifestare ale capriciului mentionam: fluctuatia dispozitiei afective, tipete, izbucniri afective când i se refuza ceva, plânsul (uneori mimat), cuvinte urâte etc. aceste manifestari au un caracter situativ; ele apar în fata persoanelor care obisnuit "îl cultiva" pe copil, precum si în situatii anumite: înainte de masa, de culcare, la îmbracat/dezbracat, în prezenta unor persoane straine etc. rasfatul lasa pe copil dezarmat în fata oricarei situatii noi.
La vârste mai mari regasim capriciul la adolescenti, fiind socotit uneori la fete ca "semn al feminitatii".
Remediul pedagogic apare nu în lamurire sau rugaminte, ci luarea unei atitudini hotarâte, formularea unor cerinte statornice, instituirea unui regim de viata ordonat, apoi adoptarea unei atitudini de indiferenta fata de manifestarile capricioasa, educarea la timp a inhibitiilor necesare.
Încapatânarea consta în rezistenta sau opozitia individului fata de vointa altor oameni, dorinta de a nu face asa cum i se cere, cum este sfatuit sau rugat. Singura modificare invocata: "Asa vreau eu", dar întrebarea "De ce?" nu are raspuns, fapt care indica tendinta individualista de a impune cu orice pret propriul punct de vedere. Dupa cum observa Hegel: "încapatânarea este forma caracterului, dar este lipsita de continutul sau".
Încapatânarea este o reactie negativa a vointei în momentul în care i se cere, copilul sau tânarul vrea tocmai contrariul. Este parca o vointa cu semnul minus. Un act de încapatânare este mai curând un act semivoluntar.
Dupa origine, se pot distinge trei forme ale încapatânarii pe care le redam în continuare:
a) Încapatânarea ca forma de protest împotriva unei educatii excesiv de autoritare, în care domina tonul de comanda, vociferarile, jignirea si ofensa, forma brutala de prezentare a cerintelor; lipsa de echitate si obiectivitate;
b) O alta forma este reactia de încapatânare a copilului rasfatat, alintat, crescut într-o atmosfera de lauda si admiratie, de tutelare marunta a fiecarui pas cu o exigenta scazuta fata de sine însusi orice refuz în satisfacerea pretentiilor trezeste încapatânarea pentru a-si mentine pozitia privilegiata în familie sau în colectivul scolar. Este vorba de o îndrumare insuficienta în chestiunile mari si tutelare marunta pe teme secundare (exigente foarte mici).
c) Încapatânarea copilului nesupravegheat lipsit de orice îndrumare autoritara, de absenta a exigentelor fata de el. Din lotul cercetat de un autor, era vorba de un procent mai ridicat de copii care nu aveau tata, controlul conduitei lor fiind absent, lipsea recompensa/pedeapsa; de asemenea, este vorba de familii în care lipseste caldura, duiosia, buna dispozitie, de unde rezulta o înstrainare de parinti si "atractia strazii". Copilul compenseaza absenta ambiantei pozitive din familie prin stabilirea unei legaturi la nivelul strazii, iar acestea pot fi negative. Insuficienta exigentelor si al respectului fata de copil în familie reprezinta conditiile; încapatânarea apare în impactul cu cerintele "de soc" ale scolii, societatii etc. lipsit de îndrumarea cuvenita el a avut doar libertatea de a gresi, de a proceda arbitrar etc.
Sub orice forma, încapatânarea are la baza greseli de educatie, grefate pe un fond temperamental.
În sfârsit, exista si încapatânare aparenta, legata de timiditate; o situatie noua, îl face pe copil sa se închida în sine, sa devina inhibat, aparent încapatânat.
În scoala provoaca încapatânare, "suparare" fata de profesori: un act de inechitate, jignire sau ofensa nemeritata, ceea ce face ca elevul sa reactioneze prin tacere ostentativa legata de profesorul în cauza. La scolarii mai mici care cred ca nota depinde doar de învatatori copilul se supara pe dascal si nu mai învata dinadins, exprimându-si astfel protestul, nemultumirea.
Trecând la remedii pedagogice, profesorul sau parintele nu trebuie sa frânga vointa copilului, sa o anuleze, sa o îndrume, introducând doar un corectiv permanent în conduita lui. Comportarea încapatânatului contine de regula, un sâmbure rational, anumite revendicari fata de cei din jur, un anumit motiv general de nemultumire. Metodele de educatie depind de cauzele încapatânarii. De exemplu, în cazul încapatânarii care apare ca forma de reactie fata de tratarea brutala din familie - copilul aparându-si independenta - metoda va fi apropierea si câstigarea încrederii.
Oricare forma de reactie ar fi, se dovedesc eficace:
q educatia prin munca, prin activitate (pentru ca încapatânarea apare ca reactie la sarcini si obligatii)
q justa folosire a recompensei, laudei, aprobarii
q ignorarea temporara, dupa preceptul: observati totul dar nu reactionati la orice
q amânarea îndeplinirii sarcinilor/cerintelor: în starea de încapatânare încercarea de influentare imediata provoaca împotrivire, orice propunere provoaca o reactie contrara; copilul sau adolescentul trebuie pus în fata cerintelor dar se cere executarea lor mai târziu, starea de încapatânare fiind una din împrejurarile în care reactia imediata nu este indicata
q abaterea atentiei spre alt obiectiv (metoda eficace mai ales la cei mici);
q prezentarea cerintelor ca sfaturi, indicatii, chiar rugaminti (deci nu se ordona).
Cauza încapatânarii poate fi si surmenajul; atunci se impune solutia adecvata, care sa duca la eliminarea oboselii severe.
Constiinta partiala a erorii naste tendinte contradictorii - de acceptare sau de împotrivire - dar învinge adesea a doua. O data cu îndoiala apare însa o sansa a îndreptarii.
La baza încapatânarii se pot afla, uneori, notiuni gresite; printre adolescenti întâlnim echivalarea între încapatânare si perseverenta, vointa. În cazul acesta se impune un complement de instruire etica.
Încapatânarea împinsa oarecum la limita constituie negativismul care prezinta doua forme: una persistenta, si alta trecatoare, pasagera.
Forma persistenta: scolarul persevereaza intr-o actiune desi vede ca rezultatele nu sunt cele de dorit, refuza argumentele numai pe motivul ca vin de la altul, îsi fixeaza scopuri neaparat contrarii celor propuse de parinti, profesori, etc. La originea manifestarilor negativiste gasim - ca si în cazul încapatânarii - fie tutelarea excesiva din partea mediului, fie atitudini si masuri excesiv de severe din partea celor mari. Prin urmare este înabusita dorinta de independenta a copilului, expresie a subaprecierii.
Remediile sunt în principiu aceleasi ca la încapatânare.
Forma pasagera are de regula cauze de ordin fiziologic, (oboseala, surmenaj); ea este legata de asa-numitele stari fazice (paradoxale si ultraparadoxale), în care raporturile dintre situatii si reactiile comportamentale adesea se inverseaza: stimulii pozitivi produc reactii negative si invers. Remediul apare aici în reglementarea odihnei si activitatii.
În aparitia si dezvoltarea trasaturilor negative de caracter, asistam la alternanta între cauze si efecte, la înlantuiri ce capata caracter ciclic, de circuit psihic. De pilda, educatia brutala din partea mediului genereaza încapatânarea copilului iar aceasta din urma incita tonul de comanda, nervozitatea în reactia parintilor, cauza si efectul îsi schimba mereu locurile. Tot asa, în cazul rasfatatului, îngaduinta si dragostea exagerata a celor din jur împiedica formarea la timp a inhibitiilor necesare la copil sau adolescent; impulsurile si dorintele sale îsi fac jocul nestingherit. Manifestarile de încapatânare si negativism îi fac pe parinti sa-si dubleze eforturile pt. a-l satisface, iar copilul îsi va spori pretentiile. În felul acesta, dragostea parinteasca exagerata alimenteaza încapatânarea/capriciul, iar acestea din urma sporesc grijile si preocuparile parintilor pentru a raspunde pretentiilor crescânde ale copilului.
|
