TRECUT LUNG, ISTORIE SCURTĂ - PSIHOLOGIE
Se poate pune întrebarea, de ce s-a constituit atât de târziu psihologia ca stiinta?
Istoriceste s-a pornit de la notiunea naiva de suflet (psyche), care continea în mod sincretic elemente subiective si obiective. S-a trecut apoi - pornind de la autoobservatie - la desprinderea constiintei ca fenomen pur subiectiv si intern, fenomenul psihic a fost redus la evenimentul mintal, l 848p1519i a faptul de constiinta, care ramâne accesibil în principiu numai celuia care-l traieste - ceea ce nu poate constitui temeiul unei stiinte, întrucât presupune acordul intersubiectiv greu de obtinut. Drept replica la psihologia introspectiva - ceea ce reducea studiul la privirea interioara asupra faptului de constiinta - s-a nascut curentul comportamentist (behaviorist), care propunea ca obiect al psihologiei faptul de conduita ca realitate pur obiectiva si externa. Sarcina psihologiei consta în a surprinde si sistematiza conexiunile regulate între situatii sau stimuli (S) si reactiile organismului (R), punând între paranteze în chip programatic constiinta. În sfârsit, pe un plan superior, apare sinteza dialectica: unitatea dintre constiinta si comportament, în care desfasurarile lumii subiective devin obiect al psihologiei în unitate cu faptele de conduita pe care le regleaza
Se invoca astfel complexitatea fenomenului psihic si variabilitatea sa interindividuala. A trebuit sa fie mai întâi cunoscute fenomenele simple, nivele de organizare subiacente, pentru a se ajunge treptat la cele complexe. A fost nevoie o anumita maturizare a fizicii, fiziologiei etc., pentru a se putea trece progresiv la studierea fenomenelor psihice. În mod firesc, adâncirea unor fenomene fizice (acustice, optice) a dus la desprinderea aspectelor psihologice (senzatiile auditive, vizuale etc.). Tot asa, progresele fiziologiei s-au rasfrânt nemijlocit asupra cunostintelor despre viata psihica. De altfel primii psihologi au fost adesea fizicieni ori fiziologi de formatie.
Cunoscutul fizician A. Einstein, ascultând relatarile lui J. Piaget asupra experientelor sale efectuate la copii, remarca invariabil: "Ce complicate sunt lucrurile? E mult mai grea psihologia decât fizica!". Într-adevar, desi faptele psihice tin de experienta cotidiana a fiecaruia astfel încât par destul de simple, în realitate, studiul lor cu mijloace precise, ca si încercarea de a le explica, au constituit adesea o problema complexa si dificila.
Situatia psihologiei nu este însa o exceptie. J. Piaget [16] observa ca stiintele experimentale s-au nascut cu mult în urma disciplinelor deductive, cele din urma oferind cadrul si conditia celor dintâi. Astfel, fizica experimentala s-a dezvoltat cu un decalaj de doua milenii fata de matematica; la fel psihologia - ca stiinta a faptelor, - si-a cucerit autonomia cu o întârziere considerabila fata de logica. Experimentarea impune disocierea factorilor, iar aceasta înseamna de cele mai multe ori o experienta controlata si nu doar o simpla deductie. Faptul brut este difuz si perceput global. În cazul psihologiei - arata acelasi autor - disocierea factorilor este mai dificila, pentru ca ei sunt legati în totalitati, care se preteaza greu la variatii sistematice (p. 199).
Sa mentionam apoi faptul ca în prima perioada a dezvoltarii ei ca stiinta, tabloul psihologiei a fost dominat de aparitia unor curente sau scoli antinomice: asociationism - configurationism, psihologie introspectionista - behaviorism, psihologie fenomenologica - psihologie experimentala, etc. . Caracteristic era refuzul lor de a se deschide unele fata de altele, fiecare considerând ca detine cheia sistemului stiintific al psihologiei. Este o trasatura tipica stadiilor mai timpurii ale unei discipline, când se procedeaza la generalizarea si absolutizarea unor observatii sau modele partiale. Practic, aceste scoli sau orientari au scos în relief si au adâncit câte o latura sau alta a fenomenului psihic, pe care au studiat-o sistematic, aducând clarificari în zona respectiva de fapte. Centrate pe câte o metoda sau fenomen, pe care l-au generalizat în chip unilateral, aceste curente au generat - în replica - directii si orientari contare, dupa care au urmat eforturi de conciliere si integrare a modelelor partiale, conturând treptat o imagine coerenta asupra domeniului sau cel putin convergente notabile. Fireste, în diversitatea aceasta de orientari si-au spus cuvântul pozitiile de gândire pe care s-au situat filosofi ori cercetatori ai domeniului. Chiar si în prezent, în pofida unei convergente remarcabile, psihologia nu a devenit o disciplina complet integrata si unitara. Pe terenul ei continua sa se manifeste, în forma directa sau voalata tendinte diferite, mai ales cele reductioniste.
Diversitatea opiniilor - dincolo de adevarurile unanim acceptate - este un semn de vigoare, de emergenta a psihologiei.
Un moment deosebit în apusul scolilor antinomice si consolidarea unitatii psihologiei stiintifice l-a constituit recunoasterea si includerea în comportament - de catre nebehavioristi (Tolman, Hull s.a) - a variabilei intermediare între stimuli si raspuns. Behaviorismul clasic, de la Watson la Skinner, a cladit pe strategia cutiei negre, creând o psihologie S - R. Nebehavioristii propun o psihologie S - O - R, în care se tine seama de starile si evenimentele interne ale organismului O. Nu exista legi generale S - R, legitatea exista numai pe tripletul S - O - R, observa M. Bunge. Astfel nici cea mai simpla sarcina perceptiva nu poate avea loc fara "reflectorul" atentiei; este o conditie interna fara de care stimulii ramân nesesizati. Introducerea variabilelor intermediare a avut o seama de consecinte unificatoare, pe care le sistematizam dupa Al. Rosca [20]:
Se renunta la golirea conduitei omului, operata de behavioristii ortodocsi, de ceea ce este mai esential si mai specific fiintei sale: activitatea mintala, procesele psihice.
Prin unirea conduitei cu activitatea mintala se înlatura paralelismul psihofiziologic, profesat initial de Wundt, deschizându-se calea spre coerenta progresiva a discursului teoretic.
Se creeaza posibilitati propice unei legaturi mai strânse între psihologie si neurostiinte si de eliminare a substantializarii psihicului.
Prin includerea variabilelor intermediare în formula S - R s-a creat posibilitatea iesirii psihologiei din fundatura în care ajunsese behaviorismul clasic, ca urmare a recurgerii la principiul determinismului liniar (rigid si univoc). Locul acestuia în psihologie îl ia determinismul complex, dialectic, ca demers probabilist.
Actul de conduita si procesele psihice cuprinse în el reprezentând un sistem unitar, constituie o baza sigura pentru cunoasterea obiectiva a vietii psihice (p. 4 - 5).
|
