Teorii asupra senzatiilor
Senzatiile constituie mecanismul psihic în legatura cu care s-au formulat cele mai multe teorii. Unele dintre acestea sunt particulare, deoarece vizeaza un aspect sau altul al diferitelor tipuri de senzatii. în tabelul 1.1 am enumerat câteva dintre ele. Exista însa si teorii mai generale, care au drept punct de pornire caracteristici globale ale senzatiilor sau unele limitari ale generalizarilor facute pâna la un moment dat. în continuare vom schita câteva dintre acestea. Prima - teoria energiei specifice a organelor de simt -ilustreaza una dintre proprietatile senzatiilor prezentata mai înainte, si anume calitatea lor. Cea de-a doua - teoria ionica a excitatiei ~ vine in completarea si generalizarea uneia dintre legile senzatiilor, legea Weber-Fechner, care se aplica doar pentru stimulii cu intensitati medii. In sfârsit, a treia - teoria detectarii semnalelor - corijea 131j94b za o anumita modalitate (limitata) de întelegere si interpretare a pragurilor senzoriale. Selectate din diferite epoci istorice, cele trei teorii ilustreaza nu numai modul de concepere si analiza a unor probleme ale senzatiilor, ci si progresul realizat în timp de cunoasterea psihologica.
7.1. Teoria energiei specifice a organelor de simt
Este poate una dintre cele mai vechi teorii asupra senzatiilor. Ea a fost formulata de fiziologul german Johannes Peter Miiller pe la mijlocul secolului trecut (1840). Aplicând unul si acelasi stimul pe organe de simt diferite el obtine senzatii diferite. De exemplu, stimularea mecanica (prin lovire, apasare, întepare) a ochiului duce la aparitia senzatiilor vizuale, în timp ce aceeasi stimulare mecanica a timpanului se soldeaza cu aparitia senzatiilor auditive. De asemenea, aplicarea unor stimuli diferiti pe unul si acelasi organ de simt duce la aparitia aceleiasi senzatii. Indiferent cu ce stimul se actioneaza asupra ochiului (stimulul mecanic, curent electric, lumina) senzatia obtinuta va fi vizuala. Asemenea constatari experimentale îl conduc pe Muller spre formularea concluziei potrivit careia senzatia, desi produsa de actiunea stimulilor externi, nu reproduce însusirile acestora, nu reflecta deci realitatea obiectiva, ci, prin intermediul ei, omul cunoaste doar energia specifica fiecarui organ de simt.
O asemenea interpretare a stârnit un Johannes Peter Miiller
val de reprosuri si replici. Wundt, desi
este de acord cu teoria lui Muller, încearca sa explice cum s-a ajuns la specializarea organelor de simt. El formuleaza teoria adaptarii, dupa care energia specifica a fiecarui
organ de simt este produsul adaptarii treptate a aparatelor simturilor la excitatiile lumii externe. Daca la începutul dezvoltarii ontogenetice excitatiile de temperatura, lumina, sunet, au produs doar reactii tactile, cu timpul animalele si-au format aparate adaptate capabile a produce senzatii specifice naturii stimulilor. Wundt credea totusi ca energia specifica a simturilor se produce în partea periferica a acestora (în receptor). Helmholtz, elev al lui Muller, credea, dimpotriva, ca energia specifica se produce în partea centrala a organului de simt. Receptorii si nervii conducatori nu fac decât sa transmita excitatia si nu de a o sensibiliza printr-o energie specifica. O asemenea sensibilizare specifica a excitatiei este opera centrilor. Psihologul român Constantin Radulescu-Motru (1868-1957) critica si încearca sa depaseasca teoria energiei specifice a organelor de simt. "Legea energiei specifice a nervilor are nevoie de o interpretare noua. [...] Cu interpretarea pe care i-a dat-o primul eiformulator, ea nu da o explicare suficienta faptelor" (Radulescu--Motru, 1923, p. 93). Psihologul român era convins ca exista o serie de fapte care o contrazic. "Energia specifica a nervilor nu este fixata de la nastere, ci este produsul adaptarii organismului. Când aceasta adaptare lipseste, atunci ti lipseste nervului si energia specifica" (ibidem). Când unui orb din nastere i se excita cu un curent electric nervul optic, el nu va avea senzatii vizuale. El va avea însa senzatii auditive daca i se excita nervul acustic sanatos. Daca este operat, el va putea sa dispuna si de senzatii vizuale. Asadar, conchide Radulescu-Motru, "energia specifica nu a început sa se produca în nervul optic al orbului decât dupa ce organul lui de vedere a început sa se adapteze excitatiunii externe de lumina. [...] Cu un cuvânt, excitatiunea externa nu este indiferenta" (ibidem).
Senzatia, departe de a fi independenta de însusirile stimulului, nu face altceva decât sâ reproduca în plan subiectiv aceste însusiri. O asemenea reproducere va fi cu atât mai adecvata cu cât însesi organele de simt sunt mai bine adaptate la captarea si receptionarea anumitor însusiri ale stimulilor. Muller a savârsit o dubla eroare : pe de o parte, el a folosit stimuli inadecvati pentru anumite organe de simt; pe de alta parte, a tulburat mecanismul fiziologic al senzatiei asa încât aceasta nu a mai reflectat stimulul, ci însusi mecanismul fiziologic perturbat. Faptul ca organele de simt reactioneaza si la stimuli neadecvati nu poate fi pus la îndoiala, Nu este deloc greu sa observam însa cât de difuza si grosolana este o asemenea reactie comparativ cu reactia la stimulii adecvati. Specializarea simturilor pentru a capta anumite forme de energie este rezultatul evolutiei multimilenare a organismelor animale. Leontiev propunea înlocuirea faimosului principiu al "energiei specifice a organelor de simt" cu principiul "dezvoltarii organelor energiilor specifice". Fara a fi un simplu joc de cuvinte, acest principiu arata ca "dezvoltarea si specializarea organelor sensibilitatii sunt determinate de necesitatea de a reflecta adecvat realitatea obiectuala, cu care organismul intra în raporturi tot mai complexe" (Leontiev, 1964, p. 48).
7.2. Teoria ionica a excitatiei
îsi are originea în încercarile diversilor cercetatori de a explica fenomenele electrice din tesuturile si nervii stimulati. W. Nernst, fizician si chimist care a primit premiul Nobel în 1920, admitea existenta în organism a unei membrane semipermeabile, care lasa sa treaca curentul cu ionii pentru care ea este permeabila si retine curentul cu ionii pentru care nu este permeabila, dând nastere astfel pe traiect unei diferente de potential electric. Neuronii, ca si terminatiile lor nervoase (dendritele), sunt îmbracati cu membrane
elective fata de anumite elemente (de exemplu, pentru ionii de potasiu). Noua idee este compatibila cu una mai veche elaborata in fiziologie, potrivit careia sinapsele, ca jonctiuni neuronale, sunt cele care îndeplinesc rolul de filtrare a influxului nervos. P.P. Lazarev, cu o formatie complexa (fiziolog, matematician, fizician, chimist), ia în considerare nu numai curentul electric, ci si alte categorii de stimuli: termici, mecanici etc., toti acestia fiind capabili sa produca modificari ale concentratiei de ioni. în procesele ionice ale excitatiei exista, dupa opinia lui, doua feluri de ioni, unii excitanti (cei monovalenti: ionii de sodiu si potasiu), altii inhibitori (cei bivalenti: ionii de calciu si magneziu). Teoria generala a proceselor ionice, formulata de Nernst si Lazarev în domeniul chimiei fizice, este valabila si pentru procesele ionice ale oricarei excitatii, inclusiv pentru cea nervoasa. Mecanismul sugerat de ea este urmatorul: actiunea stimulului asupra receptorului; producerea în receptor a excitatiei pe baza unui mecanism fondat pe procese ionice; propagarea excitatiei de-a lungul nervilor printr-un transport de ioni (miscarea ionilor nu se face însa direct si continuu, ci are loc între cele doua fete ale membranei, pe un traseu ondulator format din curbe ascutite, prin strabaterea succesiva a membranelor). Ne-am referit la teoria ionica a excitatiei deoarece ea a reprezentat fundamentul atât al explicarii unor legi ale senzatiilor, cât si al reformularii altora. De exemplu, pornind de la teoria ionica a excitatiei, întelegem ca transformarea logaritmica din legea Weber-Fechner are Ioc în trecerea de la stimul la excitatie, în timp ce trecerea de la excitatie la senzatie se face, în privinta intensitatii proceselor, pe baza unei echivalente, deci a unei proportionali tati directe.
Psihologul român Gheorghe Zapan (1897-1976), bazându-se pe teoria ionica a excitatiei, a adus trei contributii majore pentru psihologie: formularea unei noi legi (legea pragului diferential relativ); generalizarea legii Weber-Fechner; aplicarea legii presiunii osmotice în procesele ionice.
Dupa cum am aratat ceva mai înainte, Weber stabilea relatia dintre intensitatea initiala a stimulului si intensitatea diferentiala care adaugata sau scazuta produce o noua senzatie, între cele doua marimi existând un raport constant. Numai ca datele empirice au demonstrat ca valoarea pragurilor diferentiale prezinta variatii, uneori foarte mari. Ele ramân constante cel mult pentru registrul mijlociu al intensitatilor stimulului, dar nu si pentru intensitatile extreme. Pornind de la legea presiunii osmotice în procesele ionice ale excitatiilor, lege ce include procese fizico-chimice privitoare la presiunea interna si la actiunea reciproca a ionilor, Zapan formuleaza legea pragului diferential relativ :
în care raportul - nu mai este constant, ci o functie de x, bine determinata, notata x
cuf(x). Compararea valorilor pragului diferential relativ dupa legea Iui Weber, dupa datele empirice si dupa noua formula (vezi fig. 1.14) arata fara nici un dubiu ca noua formula corespunde mai bine datelor empirice atât în cazul valorilor lui x din registrul mijlociu, cât si in cazul valorilor ce merg catre cele doua limite extreme ale curbei.
a. 1. Dup3 legea lui Weber; 2. Dupa noua formula, 3 Dupa datele empirice (traseu] cu puncte x)
Aplicând mai departe teoria ionica a excitatiei, Zapan generalizeaza legea Weber--Fechner stabilind urmatoarea formula :
n(*_
unde y - intensitatea excitatiei; x = intensitatea stimulului; K, K', K" = coeficienti biochimici. Aceasta formula exprima legea intensitatii senzatiilor, adica legea raportului dintre intensitatea x a stimulului si intensitatea y produsa la nivelul scoartei cerebrale, în conditiile normale ale activitatii nervoase superioare. Se deduce din formula ca intensitatea senzatiei este echivalenta cu intensitatea excitatiei de la nivelul scoartei cerebrale deoarece, dupa opinia lui Zapan, senzatia este provocata direct de aceasta zona de excitatie. Intensitatea reactiei, în schimb, nu este echivalenta cu intensitatea excitatiei de pe scoarta decât în anumite conditii speciale, aceasta deoarece este mijlocita de aparatele efectoare si poate fi influentata si de alti factori. De asemenea, generalizând legea presiunii osmotice în teoria ionica a excitatiei, pe baza ecuatiei Iui Van der Waals si a coeficientului lui Debye si Huckel si dezvoltând teoria electrochimica a procesului excitator, Zapan ajunge la o noua exprimare a legii Weber-Fechner, cuprinsa în formula :
y=f ~--2 j (12)
J Ao + A,x + A;x -t- A,x
Legea intensitatii senzatiei stabilita de Zapan pe baza teoriei ionice a excitatiei este identica cu cea formulata de H.K. Schjelderup (1918) pe baza teoriei chimice a procesului excitator, dar se deosebeste de formula Iui Lange (1876) si a lui Fechner prin introducerea coeficientilor K' si K", datorati conditiilor chimice electrolitice ale mediului prezent în organism, prin intermediul caruia se transmite excitatia. Noua lege este mult mai generala deoarece cuprinde atât legea fortei fizice a stimulului, cât si legea fortei de semnalizare. Asadar, Zapan are marele merit de a fi modificat legea fundamentala a psihofizicii, legea intensitatii senzatiilor, folosita inadecvat si inexact pâna la el (vezi Zapan, 1984, pp. 209-258).
|
