Tipul introvertit

Tipul introvertit

a) Atitudinea generala a constiintei

Dupa cum am aratat la începutul acestui capitol, tipul introvertit se deosebeste de cel extravertit prin faptul ca el nu se orienteaza, asemenea celui din urma, precumpanitor dupa obiect si dupa datul obiectiv, ci dupa factori subiectivi. În capitolul amintit, am mentionat între altele ca, în cazul introvertitului, între perceptia obiectului si propria sa actiune se strecoara o opinie personala care împiedica actiunea sa capete un caracter corespunzator datului obiectiv. Acesta este fireste u 111s1810b n caz spe­cial, citat cu titlu de exemplu si destinat unei simple ilustrari. Aici trebuie sa cautam, fireste, formulari mai generale.

Constiinta introvertita vede, ce-i drept, conditiile exte­rioare, alege însa determinanta subiectiva pe care o socoteste a fi cea mai importanta. Acest tip se orienteaza deci dupa acel factor al perceperii si cunoasterii reprezentând dispozitia subiec­tiva cu care se recepteaza excitatia senzoriala. Doua persoane vad, de pilda, acelasi obiect, dar ele nu îl vad astfel încât cele doua imagini care rezulta sa fie absolut identice. Abstractie facând de diferentele tinând de acuitatea organelor de simt si de ecuatia personala, exista adesea deosebiri profunde în modul si gradul de asimilare psihica a imaginii percepute. În vreme ce tipul extravertit se revendica precumpanitor de la ceea ce îi vine dinspre obiect, introvertitul se sprijina mai cu seama pe constelatia pe care impresia exterioara o produce în subiect. În cazul unei aperceptii, deosebirea poate fi desigur foarte delicata, dar în ansamblul economiei psihice ea se manifesta foarte viu, si anume sub forma unei rezervatii a eului; iar pentru a anticipa: consider ca este eronata si depreciatoare opinia care, alaturându-se lui Weininger, numeste aceasta atitudine filautica sau autoerotica, sau egocentrica, sau subiectivista sau egoista. Ea corespunde prejudecatii nutrite de atitudinea extravertita fata de esenta introvertitului. Nu trebuie niciodata uitat - ceea ce modul de a vedea extravertit uita prea lesne -, ca orice perceptie si orice cunoastere sunt nu doar obiectiv, ci si subiectiv determinate. Lumea este nu doar în sine si pentru sine, ci este si asa cum îmi apare. În fapt, noi nu avem nici un criteriu care sa permita evaluam o lume pe care subiectul n-ar putea-o asimila. Trecând cu vederea factorul subiectiv, am nega marea îndoiala cu privire la posibilitatea de cunoastere absoluta. Ne-am angaja astfel pe calea acelui pozitivism gaunos si searbad care a schimonosit epoca de trecere catre veacul nostru si am ajunge la acea lipsa de modestie intelectuala care anunta grosolania sentimentului si o violenta pe cât de stupida, pe atât de aroganta. Subapreciind capacitatea de cunoastere obiectiva, refulam importanta factorului subiectiv, în genere, importanta subiectului. Dar ce este subiectul? Subiectul este omul, subiectul suntem noi. E pagubitor sa se uite ca actul de cunoastere implica un subiect si ca nu exista în general nici un fel de cunoastere si , în consecinta, pentru noi nici lume, daca cineva nu poate spune: "eu cunosc" putând însa astfel limitele subiective ale oricarei cunoasteri. Acelasi lucru e valabil pentru toate functiile psihice: ele au un subiect, care e tot atât de indispensabil ca si obiectul.

693. Este caracteristic pentru aprecierea extravertita de astazi ca termenul "subiectiv" suna ocazional aproape peiorativ si ca formula "doar subiectiv" reprezinta o arma primejdioasa, destinata sa-l loveasca pe acela care nu este pe deplin convins de superioritatea neconditionata a obiectului. Trebuie de aceea sa întelegem bine acceptia în care este folosit termenul "subiectiv" în cercetarea de fata. Prin factor subiectiv desemnez acea actiune si reactiune psihica ce se contopeste cu influenta obiectului într-o noua stare de fapt, de natura psihica. Atât timp cât factorul subiectiv ramâne din cele mai vechi timpuri si la toate popoarele lumii într-o foarte mare masura identic cu sine însusi - prin faptul ca perceptiile elementare si actele de cunoastere sunt pretutindeni si în toate timpurile aceleasi -, el este o realitate tot atât de solid întemeiata ca si obiectul exterior. Daca nu ar fi asa nu s-ar putea vorbi de nici un fel de realitate durabila si în esenta egala cu sine însasi, iar un acord cu traditiile ar fi un lucru imposibil. În aceasta masura deci, factorul subiectiv este ceva tot atât de inexorabil dat ca si întinderea marii sau raza Pamântului. si tot astfel el reclama întreaga demnitate a unei dimensiuni care determina lumea si care se cuvine sa nu fie nicaieri si niciodata scoasa din calcul. Factorul subiectiv este cealalta lege universala, iar cel care se sprijina pe el se sprijina pe o temelie la fel de sigura, de durabila si de valabila ca si cel care se revendica de la obiect. Cum însa obiectul si datul obiectiv nu ramân mereu la fel, supuse fiind atât caducitatii cât si hazardului, si factorul subiectiv este, la rându-i, supus schimbarii si hazardului individual. Astfel, valoarea lui este doar relativa. Dezvoltarea nemasurata a punctului de vedere introvertit în constiinta duce nu la o utilizare mai buna si mai valabila a factorului subiectiv, ci la o subiectivizare artificiala a constiintei care merita reprosul de "doar subiectiv" . Apare astfel replica desubiectivizarea constiintei în atitudinea excesiva extravertita pe care Weigninger a numeste "mizautica"

694. Deoarece atitudinea introvertita se sprijina pe o conditie universala, extrem de reala si absolut indispensabila a adaptarii psihologice, expresii ca "filautic" si "egocentric" si altele de acelasi fel sunt mai degraba nepotrivite reprobabile, caci nasc prejudecata dupa care ar fi vorba doar de mult iubitul nostru eu. Nimic mai fals decât o astfel de presupunere, pe care însa o întâlnim adesea examinând judecatile extravertitului despre introvertit. Nu as vrea însa sa atribuim în nici un caz aceasta eroare de judecata doar extravertitului ca individ, ci, mai degraba, vederilor extravertite, astazi general raspândite, care nu se limiteaza la tipul extravertit, ci sunt reprezentate, în aceeasi masura si de catre tipul introvertit, chiar împotriva lui însusi. Acesta din urma spre deosebire de tipul extravertit, poate fi pe buna dreptate învinuit ca este infidel propriei sale naturi.

695. Atitudinea introvertita se orienteaza în mod anormal dupa structura psihica, în principiu data ereditar si inerenta subiectului. Ea nu este însa nicidecum identica pur si simplu cu eul subiectului, cum s-ar putea crede dupa expresiile amintite mai sus, ci este structura psihica a subiectului de dinaintea oricarei dezvoltari a eului. Subiectul care sta propriu-zis la baza, anume sinele, este de departe mai cuprinzator decât eul, prin faptul ca el contine si inconstientul, în timp ce eul contine în esenta centrul constiintei. Daca eul ar fi identic cu sinele, ar fi de neconceput ca putem aparea ocazional în vise sub cu totul alta forme si cu totul altfel de semnificatii. Este o particularitate caracteristica a introvertitului faptul ca el, urmându-si deopotriva înclinarea proprie si prejudecata generala, îsi confunda eul cu sinele propriu, ridicându-1 pe primul la rangul de subiect al procesului psihic si înfaptuind astfel acea subiectivizare maladiva a constiintei, pomenita mai sus, care îl înstraineaza de obiect.

696. Structura psihica este identica cu ceea ce Semon*3 a numit mneme, iar eu, inconstientul colectiv. Sinele individual este o parte, un fragment sau un reprezentant al unui fel de curent psihic, existent în nuante particulare pretutindeni, în toate fiintele vii, si care renaste de fiecare data cu fiecare noua faptura. Din cele mai vechi timpuri, modul înnascut al actiunii este numit instinct; pentru modalitatea sau forma în care este sesizat psihic obiectul, am propus termenul de arhetip. Presupun ca ce­ea ce se întelege prin instinct este cunoscut. Cu arhetipurile, lucrurile stau altminteri. Înteleg prin arhetip ceea ce am numit, printr-un termen împrumutat de la Jacob Burckhardt, "imagine primordiala"*4. Arhetipul este o formula simbolica ce intra în functiune ori de câte ori fie nu exista înca notiuni constiente, fie acestea sunt absolut imposibile, din ratiuni interioare sau exterioare. Continuturile inconstientului colectiv apar în constiinta sub forma de conceptii si înclinatii marcate. Individul le interpreteaza, de regula, ca fiind determinate de obiect - de fapt, în mod eronat, caci ele provin din structura inconstienta a psihicului si sunt doar declansate de actiunea obiectului. Aceste înclinatii si conceptii subiective sunt mai puternice decât influenta obiectului, valoarea lor psihica este mai mare, în asa fel încât ele se suprapun tuturor impresiilor. Dupa cum introverti­tului i se pare de neconceput ca obiectul sa fie întotdeauna factorul hotarâtor, tot astfel pentru extravertit ramâne o enigma fap­tul ca un punct de vedere subiectiv poate fi considerat superior unei situatii obiective. El ajunge inevitabil la presupunerea ca introvertitul este fie un egoist încrezut, fie un doctrinar exaltat. Mai recent, ar crede ca introvertitul se afla sub influenta unui complex inconstient al puterii. Aceasta prejudecata extravertita este fara îndoiala întarita de introvertit prin modul sau de expresie, precis si intens generalizator, care lasa impresia ca ar exclude de la bun început orice alta parere. De altfel chiar mo­dul categoric si rigid al judecatii subiective, supraordonata aprioric oricarui dat obiectiv, este suficient pentru a crea impre­sia de egocentrism accentuat. Împotriva acestei prejudecati, introvertitului îi lipseste de cele mai multe ori argumentul corect: el ignora premisele inconstiente, dar de valabilitate absolut ge­nerala, ale judecatii sau ale perceptiilor sale subiective. Corespunzator stilului momentului, el cauta în afara si nu în spatele constiintei sale. Daca este si putin nevrozat, acesta este semnul unei identitati inconstiente mai mult sau mai putin depline dintre eu si sine, prin care sinele este redus la valoarea zero, iar eul este umflat fara masura. Forta indubitabila, definitorie pentru lume, a factorului subiectiv este comprimata apoi în eu, ceea ce duce la o sete imensa de putere si la un egocentrism de-a dreptul stupid. Orice psihologie care reduce esenta omului la instinctul inconstient al puterii ia nastere din aceasta dispozitie. În multe cazuri, lipsa de gust la Nietzsche, de pilda, îsi datoreaza existenta subiectivizarii constiintei.

<Nota 3> Richard Semon, Die Mneme als erhaltendes Prinzip im Wechsel des organischen Geschehens, 1904.<Nota 3>

<Nota 4> Vezi "Imagine" în capitolul Definitii <Nota 4>.